Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MITURI ŞI MISTERII EGIPTENE

GA 106


CONFERINŢA a III-a

Leipzig, 4 septembrie 1908

Am vorbit ieri despre legătura tainică dintre stările de evoluţie de început ale Pământului nostru şi diferitele concepţii despre lume ale perioadelor culturale succesive din epoca postatlanteană. Ni s-a dezvăluit faptul uimitor că, după ce catastrofa atlanteană a schimbat faţa Pământului, în India, cultura indiană prevedică, străveche şi sfântă, cu concepţia ei filosofică măreaţă a primei perioade culturale, era ca o oglindire a faptelor care se desfăşuraseră la începutul evoluţiei Pământului, într-un trecut îndepărtat, când Soarele, Luna şi Pământul erau încă reunite. Ceea ce era văzut atunci în spirit şi spre ce năzuiau cei cărora le era dată această clarvedere nu era nimic altceva decât o formă spirituală care era proprie Pământului nostru la începutul evoluţiei lui. Am văzut că a doua stare a Pământului, după ce Soarele se eliberase dar Pământul şi Luna încă mai alcătuiau un corp unic, această opoziţie a două lumi s-a oglindit în cea de a doua perioadă culturală, cea protopersană, în apariţia ca sistem filosofic-religios a opoziţiei dintre principiul luminii din aura solară şi principiul întunericului, a opoziţiei dintre Ormuzd şi Ahriman. Cea de a treia epocă de cultură, cea egipteano-caldeano-asiriană, este o oglindire a ceea ce s-a întâmplat după ce Pământul, Soarele şi Luna au devenit trei corpuri diferite. Am putut să indicăm în mod schematic că în treimea Osiris, Isis şi Horus se oglindeşte această treime a celei de a treia epoci a Pământului, această treime stelară: Soare, Pământ şi Lună. Am făcut referire şi la faptul că aeeastă separare a avut loc în era lemuriană, după care a urmat era atlanteană, cea de a patra stare de evoluţie a Pământului nostru, în care au domnit cu totul alte condiţii ale conştienţei decât în prezent. Atunci, omul trăia, prin cealaltă formă de conştienţă, împreună cu zeii, pe care-i cunoştea, cu zeii care au fost numiţi mai târziu Wotan, Baldur, Thor, Zeus, Apolo etc. Sunt fiinţe pe care omul atlantean le putea percepe cu clarvederea sa. Avem o repetare a acestei clarvederi a entităţii divin-spirituale din epoca atlantă în amintirea popoarelor perioadei greco-romane şi la popoarele din nordul Europei. Era amintirea despre trăirile unor stări de conştienţă mai vechi. Fie că este vorba de Wotan sau Zeus, de Marte, Hera, Atena, toţi aceştia erau amintiri ale unor forme spirituale vechi care alcătuiau conţinutul acelei vechi lumi a zeilor.

A patra perioadă culturală se prezintă în felul acesta, reflectând în imaginile sale religioase ceea ce se desfăşurase în evoluţia Pământului în timpul Atlantidei. Trebuie să coborâm acum ceva mai mult în sufletele vechii omeniri culturale indiene, persane, egiptene. Dacă vrem să ne facem o imagine despre aceste trăiri din punct de vedere religios în vechile perioade culturale, trebuie să ne gândim la faptul că atât cele mai importante componente ale acestor popoare vechi, cât şi persoanele iluminate, clarvăzătorii şi profeţii erau cu toţii urmaşii acelor oameni care trăiseră mai înainte în timpurile Atlantidei şi că în nici un caz după marea catastrofă nu se distrusese imediat tot ce fusese cultură atlanteană veche, ci că ceea ce exista atunci a fost transplantat treptat-treptat în vremurile noi. Şi vom înţelege cel mai bine sufletele vechilor urmaşi postatlanteeni, dacă ne afundăm în viaţa sufletească a ultimilor atlanţi.

În ultima perioadă atlanteană oamenii erau foarte diferiţi unii de alţii. Unii îşi păstraseră încă un înalt grad de capacităţi clarvăzătoare. Această capacitate a clarvederii nu a dispărut brusc, ea era încă prezentă la mulţi oameni, care au participat la marea migraţie de la vest la est, în timp ce alţii o pierduseră deja. Existau oameni care progresaseră şi oameni rămaşi în urmă şi este de înţeles că tocmai cei mai puţin avansaţi aveau cea mai bună clarvedere, deoarece ei rămăseseră într-o anumită măsură pe loc şi păstraseră vechiul caracter atlantean. Cei mai avansaţi erau cei care-şi însuşiseră mai repede percepţia fizică a lumii, cei care obţinuseră deja modul nostru de a vedea în starea de veghe. Cei mai avansaţi erau aceia care încetaseră să vadă noaptea în mod clarvăzător lumea spirituală, cei care în starea de veghe din timpul zilei vedeau obiectele cu contururi tot mai precise. Şi tocmai acel mic grup de care am vorbit deja, care era condus de unul dintre marii, de cel mai mare iniţiat, numit în general Manu [1], şi de elevii săi, această mică populaţie care a fost condusă până în adâncurile Asiei şi care a fecundat de aici celelalte ţinuturi culturale, tocmai această mică populaţie care a pierdut prima darul vechii clarvederi pentru condiţiile obişnuite ale vieţii era alcătuită din oamenii cei mai avansaţi ai acelui timp. Pentru aceştia conştienţa de veghe devenea tot mai evidentă, ceea ce se percepea ca obiecte fizice căpăta contururi precise. Şi marii lui conducători au dus acest mic popor departe în Asia, pentru ca să poată trăi în izolare completă; altfel ar fi venit prea mult în contact cu alte popoare care îşi păstraseră încă vechea clarvedere. Numai după ce un timp a rămas izolat de celelalte popoare, el a putut da naştere unui nou fel de oameni. O colonie a fost întemeiată în interiorul Asiei, de unde trebuiau să pornească marile curente culturale spre cele mai diferite popoare.

Primul ţinut care a obţinut din acest centru noul curent cultural a fost India de nord. Am mai spus că aceste mici mase de populaţii care au fost trimise ca pionieri culturali nu au găsit nicăieri pământuri nelocuite, căci mai devreme, înaintea marii migraţii care a avut loc de la vest spre est, avuseseră loc în continuu mari deplasări şi ori de câte ori porţiuni de uscat se ridicau din fundul mărilor ele erau populate de grupurile aflate în mişcare. Poporul trimis din acea colonie asiatică trebuia să se amestece cu alte mase de populaţii care erau însă toate rămase în urmă faţă de cele care fuseseră conduse de Manu. La celelalte popoare se mai întâlneau încă mulţi indivizi care îşi păstraseră clarvederea.

Colonizările realizate de iniţiaţi nu se asemănau cu colonizările din prezent. Ei ştiau că trebuia pornit de la sufletele celor întâlniţi în ţinuturile care trebuiau să fie colonizate. Cei trimişi nu impuneau ceea ce gândeau şi spuneau ei. Ţineau seama de ceea ce întâlneau în drumul lor. Se crea un echilibru şi se luau în considerare necesitările autohtonilor. Trebuiau luate în calcul concepţia religioasă care avea la bază amintirea timpurilor trecute şi predispoziţiile clarvăzătoare vechi. Din această cauză era natural că numai la o mică parte a populaţiei celei mai avansate se puteau forma reprezentări pure. La marea masă apăreau compromisuri de reprezentări care ţineau atât de concepţia veche atlanteană cât şi de cea postatlanteană. Din această cauză, atât în India cât şi în Persia, ca şi în Egipt, pretutindeni unde au luat naştere culturi postatlanteene, ele aveau la bază reprezentări religioase mai puţin avansate, necultivate, care nu erau decât un fel de perpetuare a vechilor reprezentări atlanteene.

Pentru a înţelege ce fel de reprezentări erau cele existente în aceste religii populare, este necesar să ne facem o imagine despre ele. Trebuie să ne transpuncm în sufletele ultimelor populaţii atlanteene, să ne amintim că în vremea Atlantidei omul nu era inconştient, că el percepea în timpul nopţii ca şi ziua, dacă putem vorbi în acele timpuri de zi şi de noapte. În timpul zilei el avea primele rudimente de percepţie a ceea ce azi vedem atât de clar ca lume a percepţiilor senzoriale. Noaptea, el era un tovarăş al entităţilor divin-spirituale. El nu avea nevoie de dovezi că există zei, aşa cum azi nu avem nevoie de dovezi că există minerale. Zeii erau tovarăşii săi, el însuşi era noaptea o entitate spirituală. El umbla în lumea spirituală în corpul său astral şi în eul său. Desigur, fiinţele spirituale superioare nu erau singurele pe care le întâlnea; întâlnea şi spirite inferioare celor care mai târziu au fost descrise ca Zeus, Wotan etc. Bineînţeles, aceştia reprezentau figurile cele mai alese. Era pe atunci, aşa cum este azi: mulţi nu-i văd şi totuşi cred că există regi sau împăraţi. În această stare care era general umană, chiar dacă în timpul zilei erai conştient, lucrurile lumii înconjurătoare erau altfel percepute decât în prezent, şi conştienţa din timpul zilei era diferită şi trebuie să încercăm să înţelegem cum era această conştienţă de zi a atlanţilor.

Am arătat cum entităţile divine s-au sustras omului când acesta cobora dimineaţa în corpul său fizic. El vedea obiectele ca şi cum acestea ar fi fost învăluite în ceaţă. Aşa erau pe atunci imaginile conştienţei de veghe. Dar acestea mai aveau o caracteristică specială, pe care trebuie să o precizăm foarte clar. Să ne imaginăm că un astfel de suflet s-ar fi apropiat de un lac; el nu ar fi văzut apa atât de clar delimitată ca în prezent; dar dacă acest suflet îşi îndrepta atenţia asupra lacului el trăia ceva cu totul diferit decât se întâmplă azi când cineva se apropie de un lac. La apropierea de lac, chiar şi numai prin simpla vedere a acestuia, el simţea gustul a ceea ce se afla fizic în faţa sa, fără a fi nevoit să bea apă din acel lac. El simţea, de exemplu, că apa este dulce sau sărată. Era ceva cu totul diferit de ceea ce se întâmplă când vedem astăzi apa unui lac. În prezent, observăm numai suprafaţa lui, dar nu pătrundem în interior. Cel care mai de mult, când mai exista clarvederea crepusculară, se apropia de lac nu avea sentimentul de ceva străin în faţa acestuia, el se simţea în proprietăţile apei; nu se situa faţă de obiect ca în prezent, ci se simţea ca şi cum ar fi putut pătrunde în apă. Să admitem că ne-am fi apropiat de un bulgăre de sare; noi am fi observat, în timp ce ne apropiam de el, gustul. Acum, trebuie să gustăm mai întâi sarea, pe când atunci acest lucru era comunicat prin actul vederii lui. Omul se simţea în interiorul întregului şi percepea lucrurile ca fiind însufleţite. El percepea entităţile care confereau obiectului gustul sărat. În felul acesta, totul se însufleţea pentru el. Aer, pământ, apă, foc, totul îi comunica ceva. Omul se putea simţi în interiorul obiectelor, el trăia în interiorul entităţilor lor. Ceea ce apare conştienţei ca obiecte lipsite de suflet nu exista pe atunci. Din această cauză omul resimţea totul cu sentimente de simpatie ori antipatie, pentru că el percepea, trăia fiinţa interioară a obiectelor.

Peste tot rămăseseră amintirile acestor trăiri, astfel încât fragmentele de populaţie indiană întâlnite de colonişti erau însufleţite de aceste legături cu lucrurile. Ele ştiau că în lucruri trăiau suflete. Ele îşi păstraseră capacitatea de a vedea proprietăţile lucrurilor. Să ne reprezentăm această relaţie a omului cu lucrurile. Omul percepea pe atunci gustul apei în timp ce se apropia de lac. El vedea o entitate spirituală care conferă apei gustul. O putea întâlni în timpul nopţii, când se culca aproape de apă şi adormea. Ziua el vedea partea materială, noaptea ceea ce o umple de viaţă. Ziua vedea obiectele, pietrele, plantele, animalele, auzea bătaia vântului, susurul apei; noaptea vedea în interiorul său ceea ce simţea ziua, în forma sa adevărată, vedea spiritele care trăiesc în toate lucrurile. Când spunea: în minerale, în plante, în apă, în nori, în vânt trăiesc spirite, pretutindeni trăiesc spirite, aceasta nu era creaţie poetică, fantezie, ci o realitate pe care o putea percepe.

Acum trebuie să coborâm adânc în suflete pentru a le putea înţelege. Şi atunci este clar că este un nonsens teribil să-i auzi pe savanţii actuali vorbind despre animism, care dă prilejul fanteziei populare să însufleţească şi să personifice totul. O astfel de fantezie populară nu există. Despre aşa ceva nu vorbeşte cel care cunoaşte cu adevărat poporul. Se poate întâlni de multe ori următorul exemplu ciudat: aşa cum copilul care când se loveşte de masă o bate, pentru că îi atribuie un suflet – aşa spun savanţii –, tot aşa şi omul primordial, omul copilăros, ar fi însufleţit lucrurile din natură, arborii etc., ar fi imaginat ceva în toate. Această comparaţie a fost repetată până la saţietate. Este sigur că aici este vorba de fantezie, dar aceasta au avut-o savanţii, nu poporul. Ei sunt cei care au visat. Aceia care iniţial au perceput totul ca fiind însufleţit nu au visat; ei nu au făcut decât să redea ceea ce percepuseră.

Această percepţie apărea la vechile popoare ca o amintire, ca un reziduu. Nici copilul nu priveşte masa ca pe un obiect însufleţit; el nu simte încă în el sufletul, el însuşi se vede ca un butuc de lemn. Pentru că se simte pe sine fără suflet, el se pune pe aceeaşi treaptă cu masa lipsită de suflet, în timp ce o bate. Realitatea este contrară celor afirmate de savanţi în cărţi. Fie că ne referim la India, la Persia, la Egipt, la Grecia sau la oricare alt loc, aflăm aceleaşi reprezentări care au fost descrise mai înainte. Şi în aceste reprezentări s-a turnat ceea ce a fost prezentat drept cultură de către vechii iniţiaţi.

În vechea Indie cultura era condusă de Rishi. Trebuie să înţelegem ce a prilejuit formarea personajului care este una din figurile cele mai reprezentative ale concepţiei indiene. Ştim că în toate timpurile au existat aşa-numite şcoli de Misterii, în care cei care îşi puteau dezvolta capacităţi spirituale învăţau să privească mai adânc în Cosmos, unde trezeau capacităţile dorminde, pentru a vedea contextul lucrurilor spirituale. Din aceste locuri ale Misteriilor plecau în toate direcţiile impulsurile spirituale ale culturilor. Şi pentru ca să-i putem înţelege cu adevărat pe iniţiaţi, atunci când îi studiem, îi luăm în considerare de obicei pe cei din timpurile postatlanteene pentru că în această perioadă fiinţa lor este mai uşor de înţeles; totuşi şi în timpul Atlantidei am întâlnit ceva asemănător şcolilor de iniţiere. Să ne transpunem în metoda unei astfel de şcoli de iniţiere atlanteene vechi.

Atunci erau prezente stările de conştienţă pe care le-am descris. Dacă ne întoarcem la acele timpuri nu-l aflăm încă pe om în forma lui actuală. El era cu totul altfel conformat. Să ne întoarcem la prima jumătate a perioadei atlanteene. Omul era deja alcătuit din corp fizic, corp eteric, corp astral şi eu, dar corpul fizic arăta cu totul altfel decât astăzi. El era asemănător cu corpul anumitor animale marine, transparent, corp pe care abia l-am vedea, pe care l-am putea însă apuca, străbătut de anumite linii de orientare care străluceau în el. Corpul fizic al oamenilor era mult mai moale ca în prezent, nu avea oase. Chiar dacă existau unele începuturi asemănătoare cartilagiilor, corpul fizic din timpurile cele mai vechi nu avea asemănări de formă cu corpul actual.

Corpul eteric al omului era un mădular mult mai important. Corpul fizic al omului era pe atunci mai mult sau mai puţin mic, în timp ce corpul eteric era deosebit de mare. Corpul eteric diferea în funcţie de indivizi, în aşa fel încât s-ar fi putut percepe patru tipuri de asemenea corpuri eterice, care s-au păstrat în cele patru denumiri ale animalelor apocaliptice: taur, leu, vultur, om. Nu este, desigur, cu totul corect să ne reprezentăm aceste forme ca fiind cu totul asemănătoare animalelor actuale, dar ele aminteau totuşi de impresiile pe care le fac azi animalele corespunzătoare. Se pot înţelege impresiile pe care le produceau acele corpuri eterice dacă ne vom aminti de imaginea leului, a taurului, a vulturului sau a omului. O parte din ele, care ofereau impresia unei mari capacităţi de reproducere sau un apetit ieşit din comun, erau comparate, de exemplu, cu un taur; alţi oameni trăiau mai mult în spiritual, erau oamenii-vultur care se simţeau mai puţin bine în lumea fizică. Apoi existau oameni al căror corp eteric era deja asemănător corpului fizic actual; el nu era chiar identic, dar era asemănător cu forma umană; trebuie, desigur, să ne imaginăm că în fiecare individ nu era reprezentat doar unul dintre tipuri, ci se aflau prinse în structuri toate cele patru tipuri, dar numai unul din ele era dominant.

Aceasta era, aşadar, calitatea corpurilor eterice ale populaţiei atlanteene. Apoi, exista un corp astral puternic, dar nedezvoltat şi Eul, care era încă în întregime în afara omului. Aşadar, oamenii arătau atunci cu totul altfel decât azi. Desigur, cei cu o maturizare precoce prezentau mai devreme forma ulterioară, dar în principal oamenii acelor timpuri pot fi caracterizaţi aşa cum am făcut-o mai sus. Aşadar, aceasta era starea medie normală a omenirii de atunci.

Cu totul alta era situaţia celor mai evoluaţi, cum erau elevii Misteriilor, a celor care năzuiau la iniţierea vechii Atlantide. Să intrăm în spirit într-un astfel de loc de iniţiere atlantean şi să încercăm să ne aducem în faţa ochilor interiori ceea ce avea de oferit Învăţătorul. Ce reprezenta oare acest Învăţător?

Foarte puţini oameni ar recunoaşte un astfel de iniţiat în mod exterior, deoarece în prezent, când corpul fizic al omului este atât de evoluat, iar iniţiatul trebuie să trăiască totuşi in corp, acesta nu se deosebeşte decât în detalii fine, intime de ceilalţi oameni. Atunci însă iniţiatul era foarte diferit de ceilalţi oameni. Ceilalţi aveau forme mai mult animalice, corpul fizic era mic, în comparaţie cu corpurile eterice uriaşe, el reprezenta mai mult o substanţă şi o masă greoaie. Iniţiatul se deosebea prin aceea că era mai asemănător în ceea ce priveşte corpul său fizic cu formaţiunea umană actuală, avea o figură asemănătoare feţei umane actuale, poseda un encefal ca cel al omului mediu actual. Iniţiaţii aveau un creier foarte dezvoltat pentru acea vreme, în timp ce la ceilalţi creierul era încă rudimentar. Existau astfel de iniţiaţi, ei îşi aveau şcolile lor, în care recrutau, după anumite metode, din populaţia normală elevi, dacă aceştia se dovedeau a fi maturi şi suficient de evoluaţi.

Trebuie să ţinem seama de un lucru, dacă vrem să înţelegem pe deplin cele ce urmează. Trebuie să ne fie limpede că o dată cu trecerea timpului dominaţia mădularelor spirituale ale omului asupra corpului fizic s-a redus până la minimum. Chiar dacă omul îşi poate mişca picioarele şi braţele şi poate da din picioare pe bicicletă, chiar dacă îşi poate controla fizionomia, pe scurt, dacă are asupra corpului său un anumit grad de stăpânire, toate acestea nu sunt decât un ultim rest sărăcăcios al vechii stăpâniri a corpului fizic, aşa cum era în vremea atlanteană. Atunci, gândul, sentimentul aveau o înrâurire mult mai mare asupra corpului fizic. Ceea ce gândea omul avea o influenţă foarte mare asupra corpului fizic. Dacă în prezent un om este stăpânit de un gând săptămâni, luni sau chiar ani, el nu va acţiona, decât, cu foarte puţine excepţii, asupra corpului eteric. Foarte rar o meditaţie va influenţa corpul fizic. Dacă cineva ar reuşi să modifice, de exemplu, foarte puţin un creier poziţionat puţin prea înapoi, ceea ce ar însemna că osul frontal ar fi adus puţin mai în faţă, acest lucru ar fi pentru vremea actuală un succes uriaş, lucru care se întâmplă foarte rar. Azi, trebuie dezvoltată o energie extrem de mare, pentru ca gândul să influenţeze corpul fizic. Este mai uşor să se acţioneze asupra circulaţiei sangvine sau asupra respiraţiei, dar şi acest lucru este încă greu. Asupra corpului eteric, gândul poate deja să acţioneze, iar în încarnarea următoare el va opera atât de puternic încât relaţiile exterioare ale corpului se vor modifica. Azi trebuie procedat astfel încât să se ştie că nu se lucrează pentru o încarnare, ci dincolo de aceasta, pentru reîncarnări viitoare. Sufletul este veşnic, el revine mereu.

Cu totul altfel se prezintă aceste lucruri în vechile şcoli de iniţiere. Aici, stăpânirea gândului avea influenţă asupra corpului fizic. Elevul Misteriilor îşi putea prelucra organismul propriu până la asemănarea cu omul. Aşadar, putea fi acceptat un elev din populaţia normală, trebuia numai să i se dea impulsul corect. Elevul nu avea nevoie să gândească el însuşi, gândurile îi erau încorporate în suflet printr-un fel de sugestie. În faţa sufletului său trebuia să se afle o anumită formă spirituală, în care elevul era necesar să se adâncească. Iniţiatul atlantean oferea elevului o formă-gând în care acesta putea să se afunde în mod repetat. Ce fel de imagine era aceasta? Ce trebuia să gândească elevul? Ce medita el?

Ne-am referit la starea primordială a Pământului, am schiţat întreaga evoluţie, am vorbit şi despre forma de lumină din praful originar. Dacă în vremea aceea atomul ar fi fost privit în mod clarvăzător, ar fi lăstărit din acest atom originar imaginea primordială a omului actual. Aceasta creştea din acest grăunte de praf, din acest atom originar. Şi ce făcea iniţiatul atlant? El punea în faţa privirii clarvăzătoare a elevului această imagine umană primordială care se ridică din sămânţa originară, o punea în faţa sufletului elevilor săi. Elevul trebuia să mediteze asupra acestei imagini primordiale. Iniţiatul din Atlantida aducea în faţa privirii clarvăzătoare a elevului forma umană ca gând-formă, cu toate impulsurile şi simţirile care se aflau în aceasta. Şi fie că elevul aparţinea tipului leu sau altui tip, el trebuia să aibă în vedere imaginea-formă a ceea ce trebuia să devină omul în perioada postatlanteană. Întotdeauna primea ca ideal acest gând-imagine. El trebuia să vrea să aibă acest gând: Corpul meu fizic trebuie să devină ca această imagine. Şi prin forţele acestei imagini pe care elevul trebuia s-o asimileze se acţiona în aşa fel asupra corpului încât el se deosebea de ceilalţi oameni. Prin forţele acestei imagini anumite părţi erau remodelate şi treptat elevii cei mai avansaţi deveneau tot mai asemănători omului actual.

Privim acum înapoi la tainele uimitoare ale Misteriilor perioadei atlanteene. Şi ne va mai sări în ochi un lucru: oricare ar fi fost conformaţia oamenilor, în faţa sufletelor lor exista ca imagine unică ceea ce era deja prezent ca imagine spirituală încă din timpul când Soarele era unit cu Pământul. Această imagine se adeverea tot mai mult ca sens al Pământului, ca ceea ce se afla în plan spiritual la baza Pământului. Şi aceasta nu le apărea într-o formă oarecare ca imaginea unei anumite rase, ea le apărea ca fiind idealul general al umanităţii.

Acesta era sentimentul pe care trebuia să-l dezvolte printr-o asemenea imagine: cele mai înalte fiinţe spirituale au dorit această imagine, imagine prin care în omenire să se poată realiza unitatea. Această imagine este sensul evoluţiei pământeşti; pentru a o realiza Soarele s-a despărţit de Pământ, Luna a ieşit din acesta. Astfel omul a putut deveni om. Acesta este ceea ce trebuie să apară ca fiind idealul înalt al Pământului. Şi în acest ideal înalt se revărsau sentimentele care-l animau pe elev în meditaţia sa.

Aşa stăteau lucrurile la mijlocul perioadei atlanteene şi va trebui să urmărim cum această imagine a meditaţiei care se afla în faţa elevului ca formă umană s-a transformat în altceva şi cum a fost salvată şi trecută dincolo de catastrofa atlanteană. Este ceea ce a reînviat în învăţământul iniţiatic indian, care poate fi cuprins sintetic în străvechiul nume sfânt: Brahma. Ceea ce a conferit dumnezeirea lumii ca sens al Pământului era lucrul cel mai sfânt pentru vechiul iniţiat indian; el vorbea atunci de Brahma. Din aceasta a lăstărit mai târziu învăţământul lui Zarathustra şi înţelepciunea egipteană, despre care vom vorbi mai târziu. Mâine vom vedea cum din Brahma aceasta a devenit înţelepciunea egipteană.


NOTE

1. Desemnare teosofic-indiană a marelui iniţiat care a condus nucleele populaţionale din Atlantida spre răsărit. Vezi în Principiul economiei spirituale în legătură cu problema reîncarnării. Un aspect al conducerii spirituale a umanităţii, GA 109/ III.