|
Am vorbit ieri despre legătura tainică dintre stările de evoluţie de
început ale Pământului nostru şi diferitele concepţii
despre lume ale
perioadelor culturale succesive din epoca postatlanteană. Ni s-a
dezvăluit faptul uimitor că, după ce catastrofa atlanteană a schimbat
faţa Pământului, în India, cultura indiană prevedică,
străveche şi
sfântă, cu concepţia ei filosofică măreaţă a primei perioade
culturale,
era ca o oglindire a faptelor care se desfăşuraseră la începutul
evoluţiei Pământului, într-un trecut îndepărtat,
când Soarele, Luna şi
Pământul erau încă reunite. Ceea ce era văzut atunci
în spirit şi spre
ce năzuiau cei cărora le era dată această clarvedere nu era nimic
altceva decât o formă spirituală care era proprie
Pământului nostru la
începutul evoluţiei lui. Am văzut că a doua stare a
Pământului, după ce
Soarele se eliberase dar Pământul şi Luna încă mai
alcătuiau un corp
unic, această opoziţie a două lumi s-a oglindit în cea de a doua
perioadă culturală, cea protopersană, în apariţia ca sistem
filosofic-religios a opoziţiei dintre principiul luminii din aura
solară şi principiul întunericului, a opoziţiei dintre Ormuzd şi
Ahriman. Cea de a treia epocă de cultură, cea
egipteano-caldeano-asiriană, este o oglindire a ceea ce s-a
întâmplat
după ce Pământul, Soarele şi Luna au devenit trei corpuri
diferite. Am
putut să indicăm în mod schematic că în treimea Osiris,
Isis şi Horus
se oglindeşte această treime a celei de a treia epoci a
Pământului,
această treime stelară: Soare, Pământ şi Lună. Am făcut referire
şi la
faptul că aeeastă separare a avut loc în era lemuriană, după care
a
urmat era atlanteană, cea de a patra stare de evoluţie a
Pământului
nostru, în care au domnit cu totul alte condiţii ale conştienţei
decât
în prezent. Atunci, omul trăia, prin cealaltă formă de
conştienţă,
împreună cu zeii, pe care-i cunoştea, cu zeii care au fost numiţi
mai
târziu Wotan, Baldur, Thor, Zeus, Apolo etc. Sunt fiinţe pe care
omul
atlantean le putea percepe cu clarvederea sa. Avem o repetare a acestei
clarvederi a entităţii divin-spirituale din epoca atlantă în
amintirea
popoarelor perioadei greco-romane şi la popoarele din nordul Europei.
Era amintirea despre trăirile unor stări de conştienţă mai vechi. Fie
că este vorba de Wotan sau Zeus, de Marte, Hera, Atena, toţi aceştia
erau amintiri ale unor forme spirituale vechi care alcătuiau conţinutul
acelei vechi lumi a zeilor.
A patra perioadă culturală se prezintă în felul acesta,
reflectând
în imaginile sale religioase ceea ce se desfăşurase în
evoluţia
Pământului în timpul Atlantidei. Trebuie să coborâm
acum ceva mai mult
în sufletele vechii omeniri culturale indiene, persane, egiptene.
Dacă
vrem să ne facem o imagine despre aceste trăiri din punct de vedere
religios în vechile perioade culturale, trebuie să ne
gândim la faptul
că atât cele mai importante componente ale acestor popoare vechi,
cât
şi persoanele iluminate, clarvăzătorii şi profeţii erau cu toţii
urmaşii acelor oameni care trăiseră mai înainte în
timpurile Atlantidei
şi că în nici un caz după marea catastrofă nu se distrusese
imediat tot
ce fusese cultură atlanteană veche, ci că ceea ce exista atunci a fost
transplantat treptat-treptat în vremurile noi. Şi vom
înţelege cel mai
bine sufletele vechilor urmaşi postatlanteeni, dacă ne afundăm în
viaţa
sufletească a ultimilor atlanţi.
În ultima perioadă atlanteană oamenii erau foarte diferiţi
unii de
alţii. Unii îşi păstraseră încă un înalt grad de
capacităţi
clarvăzătoare. Această capacitate a clarvederii nu a dispărut brusc, ea
era încă prezentă la mulţi oameni, care au participat la marea
migraţie
de la vest la est, în timp ce alţii o pierduseră deja. Existau
oameni
care progresaseră şi oameni rămaşi în urmă şi este de
înţeles că tocmai
cei mai puţin avansaţi aveau cea mai bună clarvedere, deoarece ei
rămăseseră într-o anumită măsură pe loc şi păstraseră vechiul
caracter
atlantean. Cei mai avansaţi erau cei care-şi însuşiseră mai
repede
percepţia fizică a lumii, cei care obţinuseră deja modul nostru de a
vedea în starea de veghe. Cei mai avansaţi erau aceia care
încetaseră
să vadă noaptea în mod clarvăzător lumea spirituală, cei care
în starea
de veghe din timpul zilei vedeau obiectele cu contururi tot mai
precise. Şi tocmai acel mic grup de care am vorbit deja, care era
condus de unul dintre marii, de cel mai mare iniţiat, numit în
general
Manu [1], şi de elevii săi,
această mică populaţie care a fost condusă până în
adâncurile Asiei şi
care a fecundat de aici celelalte ţinuturi culturale, tocmai această
mică populaţie care a pierdut prima darul vechii clarvederi pentru
condiţiile obişnuite ale vieţii era alcătuită din oamenii cei mai
avansaţi ai acelui timp. Pentru aceştia conştienţa de veghe devenea tot
mai evidentă, ceea ce se percepea ca obiecte fizice căpăta contururi
precise. Şi marii lui conducători au dus acest mic popor departe
în
Asia, pentru ca să poată trăi în izolare completă; altfel ar fi
venit
prea mult în contact cu alte popoare care îşi păstraseră
încă vechea
clarvedere. Numai după ce un timp a rămas izolat de celelalte popoare,
el a putut da naştere unui nou fel de oameni. O colonie a fost
întemeiată în interiorul Asiei, de unde trebuiau să
pornească marile
curente culturale spre cele mai diferite popoare.
Primul ţinut care a obţinut din acest centru noul curent cultural a
fost India de nord. Am mai spus că aceste mici mase de populaţii care
au fost trimise ca pionieri culturali nu au găsit nicăieri
pământuri
nelocuite, căci mai devreme, înaintea marii migraţii care a avut
loc de
la vest spre est, avuseseră loc în continuu mari deplasări şi ori
de
câte ori porţiuni de uscat se ridicau din fundul mărilor ele erau
populate de grupurile aflate în mişcare. Poporul trimis din acea
colonie asiatică trebuia să se amestece cu alte mase de populaţii care
erau însă toate rămase în urmă faţă de cele care fuseseră
conduse de
Manu. La celelalte popoare se mai întâlneau încă
mulţi indivizi care
îşi păstraseră clarvederea.
Colonizările realizate de iniţiaţi nu se asemănau cu colonizările
din prezent. Ei ştiau că trebuia pornit de la sufletele celor
întâlniţi
în ţinuturile care trebuiau să fie colonizate. Cei trimişi nu
impuneau
ceea ce gândeau şi spuneau ei. Ţineau seama de ceea ce
întâlneau în
drumul lor. Se crea un echilibru şi se luau în considerare
necesitările
autohtonilor. Trebuiau luate în calcul concepţia religioasă care
avea
la bază amintirea timpurilor trecute şi predispoziţiile clarvăzătoare
vechi. Din această cauză era natural că numai la o mică parte a
populaţiei celei mai avansate se puteau forma reprezentări pure. La
marea masă apăreau compromisuri de reprezentări care ţineau atât
de
concepţia veche atlanteană cât şi de cea postatlanteană. Din
această
cauză, atât în India cât şi în Persia, ca şi
în Egipt, pretutindeni
unde au luat naştere culturi postatlanteene, ele aveau la bază
reprezentări religioase mai puţin avansate, necultivate, care nu erau
decât un fel de perpetuare a vechilor reprezentări atlanteene.
Pentru a înţelege ce fel de reprezentări erau cele existente
în
aceste religii populare, este necesar să ne facem o imagine despre ele.
Trebuie să ne transpuncm în sufletele ultimelor populaţii
atlanteene,
să ne amintim că în vremea Atlantidei omul nu era inconştient, că
el
percepea în timpul nopţii ca şi ziua, dacă putem vorbi în
acele timpuri
de zi şi de noapte. În timpul zilei el avea primele rudimente de
percepţie a ceea ce azi vedem atât de clar ca lume a percepţiilor
senzoriale. Noaptea, el era un tovarăş al entităţilor divin-spirituale.
El nu avea nevoie de dovezi că există zei, aşa cum azi nu avem nevoie
de dovezi că există minerale. Zeii erau tovarăşii săi, el însuşi
era
noaptea o entitate spirituală. El umbla în lumea spirituală
în corpul
său astral şi în eul său. Desigur, fiinţele spirituale superioare
nu
erau singurele pe care le întâlnea; întâlnea şi
spirite inferioare
celor care mai târziu au fost descrise ca Zeus, Wotan etc.
Bineînţeles,
aceştia reprezentau figurile cele mai alese. Era pe atunci, aşa cum
este azi: mulţi nu-i văd şi totuşi cred că există regi sau
împăraţi. În
această stare care era general umană, chiar dacă în timpul zilei
erai
conştient, lucrurile lumii înconjurătoare erau altfel percepute
decât
în prezent, şi conştienţa din timpul zilei era diferită şi
trebuie să
încercăm să înţelegem cum era această conştienţă de zi a
atlanţilor.
Am arătat cum entităţile divine s-au sustras omului când
acesta
cobora dimineaţa în corpul său fizic. El vedea obiectele ca şi
cum
acestea ar fi fost învăluite în ceaţă. Aşa erau pe atunci
imaginile
conştienţei de veghe. Dar acestea mai aveau o caracteristică specială,
pe care trebuie să o precizăm foarte clar. Să ne imaginăm că un astfel
de suflet s-ar fi apropiat de un lac; el nu ar fi văzut apa atât
de
clar delimitată ca în prezent; dar dacă acest suflet îşi
îndrepta
atenţia asupra lacului el trăia ceva cu totul diferit decât se
întâmplă
azi când cineva se apropie de un lac. La apropierea de lac, chiar
şi
numai prin simpla vedere a acestuia, el simţea gustul a ceea ce se afla
fizic în faţa sa, fără a fi nevoit să bea apă din acel lac. El
simţea,
de exemplu, că apa este dulce sau sărată. Era ceva cu totul diferit de
ceea ce se întâmplă când vedem astăzi apa unui lac.
În prezent,
observăm numai suprafaţa lui, dar nu pătrundem în interior. Cel
care
mai de mult, când mai exista clarvederea crepusculară, se apropia
de
lac nu avea sentimentul de ceva străin în faţa acestuia, el se
simţea
în proprietăţile apei; nu se situa faţă de obiect ca în
prezent, ci se
simţea ca şi cum ar fi putut pătrunde în apă. Să admitem că ne-am
fi
apropiat de un bulgăre de sare; noi am fi observat, în timp ce ne
apropiam de el, gustul. Acum, trebuie să gustăm mai întâi
sarea, pe
când atunci acest lucru era comunicat prin actul vederii lui.
Omul se
simţea în interiorul întregului şi percepea lucrurile ca
fiind
însufleţite. El percepea entităţile care confereau obiectului
gustul
sărat. În felul acesta, totul se însufleţea pentru el. Aer,
pământ,
apă, foc, totul îi comunica ceva. Omul se putea simţi în
interiorul
obiectelor, el trăia în interiorul entităţilor lor. Ceea ce apare
conştienţei ca obiecte lipsite de suflet nu exista pe atunci. Din
această cauză omul resimţea totul cu sentimente de simpatie ori
antipatie, pentru că el percepea, trăia fiinţa interioară a obiectelor.
Peste tot rămăseseră amintirile acestor trăiri, astfel
încât
fragmentele de populaţie indiană întâlnite de colonişti
erau
însufleţite de aceste legături cu lucrurile. Ele ştiau că
în lucruri
trăiau suflete. Ele îşi păstraseră capacitatea de a vedea
proprietăţile
lucrurilor. Să ne reprezentăm această relaţie a omului cu lucrurile.
Omul percepea pe atunci gustul apei în timp ce se apropia de lac.
El
vedea o entitate spirituală care conferă apei gustul. O putea
întâlni
în timpul nopţii, când se culca aproape de apă şi adormea.
Ziua el
vedea partea materială, noaptea ceea ce o umple de viaţă. Ziua vedea
obiectele, pietrele, plantele, animalele, auzea bătaia vântului,
susurul apei; noaptea vedea în interiorul său ceea ce simţea
ziua, în
forma sa adevărată, vedea spiritele care trăiesc în toate
lucrurile.
Când spunea: în minerale, în plante, în apă,
în nori, în vânt trăiesc
spirite, pretutindeni trăiesc spirite, aceasta nu era creaţie poetică,
fantezie, ci o realitate pe care o putea percepe.
Acum trebuie să coborâm adânc în suflete pentru a
le putea înţelege.
Şi atunci este clar că este un nonsens teribil să-i auzi pe savanţii
actuali vorbind despre animism, care dă prilejul fanteziei populare să
însufleţească şi să personifice totul. O astfel de fantezie
populară nu
există. Despre aşa ceva nu vorbeşte cel care cunoaşte cu adevărat
poporul. Se poate întâlni de multe ori următorul exemplu
ciudat: aşa
cum copilul care când se loveşte de masă o bate, pentru că
îi atribuie
un suflet – aşa spun savanţii –, tot aşa şi omul primordial, omul
copilăros, ar fi însufleţit lucrurile din natură, arborii etc.,
ar fi
imaginat ceva în toate. Această comparaţie a fost repetată
până la
saţietate. Este sigur că aici este vorba de fantezie, dar aceasta au
avut-o savanţii, nu poporul. Ei sunt cei care au visat. Aceia care
iniţial au perceput totul ca fiind însufleţit nu au visat; ei nu
au
făcut decât să redea ceea ce percepuseră.
Această percepţie apărea la vechile popoare ca o amintire, ca un
reziduu. Nici copilul nu priveşte masa ca pe un obiect
însufleţit; el
nu simte încă în el sufletul, el însuşi se vede ca un
butuc de lemn.
Pentru că se simte pe sine fără suflet, el se pune pe aceeaşi treaptă
cu masa lipsită de suflet, în timp ce o bate. Realitatea este
contrară
celor afirmate de savanţi în cărţi. Fie că ne referim la India,
la
Persia, la Egipt, la Grecia sau la oricare alt loc, aflăm aceleaşi
reprezentări care au fost descrise mai înainte. Şi în
aceste
reprezentări s-a turnat ceea ce a fost prezentat drept cultură de către
vechii iniţiaţi.
În vechea Indie cultura era condusă de Rishi. Trebuie să
înţelegem
ce a prilejuit formarea personajului care este una din figurile cele
mai reprezentative ale concepţiei indiene. Ştim că în toate
timpurile
au existat aşa-numite şcoli de Misterii, în care cei care
îşi puteau
dezvolta capacităţi spirituale învăţau să privească mai
adânc în
Cosmos, unde trezeau capacităţile dorminde, pentru a vedea contextul
lucrurilor spirituale. Din aceste locuri ale Misteriilor plecau
în
toate direcţiile impulsurile spirituale ale culturilor. Şi pentru ca
să-i putem înţelege cu adevărat pe iniţiaţi, atunci când
îi studiem, îi
luăm în considerare de obicei pe cei din timpurile postatlanteene
pentru că în această perioadă fiinţa lor este mai uşor de
înţeles;
totuşi şi în timpul Atlantidei am întâlnit ceva
asemănător şcolilor de
iniţiere. Să ne transpunem în metoda unei astfel de şcoli de
iniţiere
atlanteene vechi.
Atunci erau prezente stările de conştienţă pe care le-am descris.
Dacă ne întoarcem la acele timpuri nu-l aflăm încă pe om
în forma lui
actuală. El era cu totul altfel conformat. Să ne întoarcem la
prima
jumătate a perioadei atlanteene. Omul era deja alcătuit din corp fizic,
corp eteric, corp astral şi eu, dar corpul fizic arăta cu totul altfel
decât astăzi. El era asemănător cu corpul anumitor animale
marine,
transparent, corp pe care abia l-am vedea, pe care l-am putea
însă
apuca, străbătut de anumite linii de orientare care străluceau în
el.
Corpul fizic al oamenilor era mult mai moale ca în prezent, nu
avea
oase. Chiar dacă existau unele începuturi asemănătoare
cartilagiilor,
corpul fizic din timpurile cele mai vechi nu avea asemănări de formă cu
corpul actual.
Corpul eteric al omului era un mădular mult mai important. Corpul
fizic al omului era pe atunci mai mult sau mai puţin mic, în timp
ce
corpul eteric era deosebit de mare. Corpul eteric diferea în
funcţie de
indivizi, în aşa fel încât s-ar fi putut percepe
patru tipuri de
asemenea corpuri eterice, care s-au păstrat în cele patru
denumiri ale
animalelor apocaliptice: taur, leu, vultur, om. Nu este, desigur, cu
totul corect să ne reprezentăm aceste forme ca fiind cu totul
asemănătoare animalelor actuale, dar ele aminteau totuşi de impresiile
pe care le fac azi animalele corespunzătoare. Se pot înţelege
impresiile pe care le produceau acele corpuri eterice dacă ne vom
aminti de imaginea leului, a taurului, a vulturului sau a omului. O
parte din ele, care ofereau impresia unei mari capacităţi de
reproducere sau un apetit ieşit din comun, erau comparate, de exemplu,
cu un taur; alţi oameni trăiau mai mult în spiritual, erau
oamenii-vultur care se simţeau mai puţin bine în lumea fizică.
Apoi
existau oameni al căror corp eteric era deja asemănător corpului fizic
actual; el nu era chiar identic, dar era asemănător cu forma umană;
trebuie, desigur, să ne imaginăm că în fiecare individ nu era
reprezentat doar unul dintre tipuri, ci se aflau prinse în
structuri
toate cele patru tipuri, dar numai unul din ele era dominant.
Aceasta era, aşadar, calitatea corpurilor eterice ale populaţiei
atlanteene. Apoi, exista un corp astral puternic, dar nedezvoltat şi
Eul, care era încă în întregime în afara
omului. Aşadar, oamenii arătau
atunci cu totul altfel decât azi. Desigur, cei cu o maturizare
precoce
prezentau mai devreme forma ulterioară, dar în principal oamenii
acelor
timpuri pot fi caracterizaţi aşa cum am făcut-o mai sus. Aşadar,
aceasta era starea medie normală a omenirii de atunci.
Cu totul alta era situaţia celor mai evoluaţi, cum erau elevii
Misteriilor, a celor care năzuiau la iniţierea vechii Atlantide. Să
intrăm în spirit într-un astfel de loc de iniţiere
atlantean şi să
încercăm să ne aducem în faţa ochilor interiori ceea ce
avea de oferit
Învăţătorul. Ce reprezenta oare acest Învăţător?
Foarte puţini oameni ar recunoaşte un astfel de iniţiat în mod
exterior, deoarece în prezent, când corpul fizic al omului
este atât de
evoluat, iar iniţiatul trebuie să trăiască totuşi in corp, acesta nu se
deosebeşte decât în detalii fine, intime de ceilalţi
oameni. Atunci
însă iniţiatul era foarte diferit de ceilalţi oameni. Ceilalţi
aveau
forme mai mult animalice, corpul fizic era mic, în comparaţie cu
corpurile eterice uriaşe, el reprezenta mai mult o substanţă şi o masă
greoaie. Iniţiatul se deosebea prin aceea că era mai asemănător
în ceea
ce priveşte corpul său fizic cu formaţiunea umană actuală, avea o
figură asemănătoare feţei umane actuale, poseda un encefal ca cel al
omului mediu actual. Iniţiaţii aveau un creier foarte dezvoltat pentru
acea vreme, în timp ce la ceilalţi creierul era încă
rudimentar.
Existau astfel de iniţiaţi, ei îşi aveau şcolile lor, în
care recrutau,
după anumite metode, din populaţia normală elevi, dacă aceştia se
dovedeau a fi maturi şi suficient de evoluaţi.
Trebuie să ţinem seama de un lucru, dacă vrem să înţelegem pe
deplin
cele ce urmează. Trebuie să ne fie limpede că o dată cu trecerea
timpului dominaţia mădularelor spirituale ale omului asupra corpului
fizic s-a redus până la minimum. Chiar dacă omul îşi poate
mişca
picioarele şi braţele şi poate da din picioare pe bicicletă, chiar dacă
îşi poate controla fizionomia, pe scurt, dacă are asupra corpului
său
un anumit grad de stăpânire, toate acestea nu sunt decât un
ultim rest
sărăcăcios al vechii stăpâniri a corpului fizic, aşa cum era
în vremea
atlanteană. Atunci, gândul, sentimentul aveau o
înrâurire mult mai mare
asupra corpului fizic. Ceea ce gândea omul avea o influenţă
foarte mare
asupra corpului fizic. Dacă în prezent un om este stăpânit
de un gând
săptămâni, luni sau chiar ani, el nu va acţiona, decât, cu
foarte
puţine excepţii, asupra corpului eteric. Foarte rar o meditaţie va
influenţa corpul fizic. Dacă cineva ar reuşi să modifice, de exemplu,
foarte puţin un creier poziţionat puţin prea înapoi, ceea ce ar
însemna
că osul frontal ar fi adus puţin mai în faţă, acest lucru ar fi
pentru
vremea actuală un succes uriaş, lucru care se întâmplă
foarte rar. Azi,
trebuie dezvoltată o energie extrem de mare, pentru ca gândul să
influenţeze corpul fizic. Este mai uşor să se acţioneze asupra
circulaţiei sangvine sau asupra respiraţiei, dar şi acest lucru este
încă greu. Asupra corpului eteric, gândul poate deja să
acţioneze, iar
în încarnarea următoare el va opera atât de puternic
încât relaţiile
exterioare ale corpului se vor modifica. Azi trebuie procedat astfel
încât să se ştie că nu se lucrează pentru o
încarnare, ci dincolo de
aceasta, pentru reîncarnări viitoare. Sufletul este veşnic, el
revine
mereu.
Cu totul altfel se prezintă aceste lucruri în vechile şcoli de
iniţiere. Aici, stăpânirea gândului avea influenţă asupra
corpului
fizic. Elevul Misteriilor îşi putea prelucra organismul propriu
până la
asemănarea cu omul. Aşadar, putea fi acceptat un elev din populaţia
normală, trebuia numai să i se dea impulsul corect. Elevul nu avea
nevoie să gândească el însuşi, gândurile îi
erau încorporate în suflet
printr-un fel de sugestie. În faţa sufletului său trebuia să se
afle o
anumită formă spirituală, în care elevul era necesar să se
adâncească.
Iniţiatul atlantean oferea elevului o formă-gând în care
acesta putea
să se afunde în mod repetat. Ce fel de imagine era aceasta? Ce
trebuia
să gândească elevul? Ce medita el?
Ne-am referit la starea primordială a Pământului, am schiţat
întreaga evoluţie, am vorbit şi despre forma de lumină din praful
originar. Dacă în vremea aceea atomul ar fi fost privit în
mod
clarvăzător, ar fi lăstărit din acest atom originar imaginea
primordială a omului actual. Aceasta creştea din acest grăunte de praf,
din acest atom originar. Şi ce făcea iniţiatul atlant? El punea
în faţa
privirii clarvăzătoare a elevului această imagine umană primordială
care se ridică din sămânţa originară, o punea în faţa
sufletului
elevilor săi. Elevul trebuia să mediteze asupra acestei imagini
primordiale. Iniţiatul din Atlantida aducea în faţa privirii
clarvăzătoare a elevului forma umană ca gând-formă, cu toate
impulsurile şi simţirile care se aflau în aceasta. Şi fie că
elevul
aparţinea tipului leu sau altui tip, el trebuia să aibă în vedere
imaginea-formă a ceea ce trebuia să devină omul în perioada
postatlanteană. Întotdeauna primea ca ideal acest
gând-imagine. El
trebuia să vrea să aibă acest gând: Corpul meu fizic trebuie să
devină
ca această imagine. Şi prin forţele acestei imagini pe care elevul
trebuia s-o asimileze se acţiona în aşa fel asupra corpului
încât el se
deosebea de ceilalţi oameni. Prin forţele acestei imagini anumite părţi
erau remodelate şi treptat elevii cei mai avansaţi deveneau tot mai
asemănători omului actual.
Privim acum înapoi la tainele uimitoare ale Misteriilor
perioadei
atlanteene. Şi ne va mai sări în ochi un lucru: oricare ar fi
fost
conformaţia oamenilor, în faţa sufletelor lor exista ca imagine
unică
ceea ce era deja prezent ca imagine spirituală încă din timpul
când
Soarele era unit cu Pământul. Această imagine se adeverea tot mai
mult
ca sens al Pământului, ca ceea ce se afla în plan spiritual
la baza
Pământului. Şi aceasta nu le apărea într-o formă oarecare
ca imaginea
unei anumite rase, ea le apărea ca fiind idealul general al umanităţii.
Acesta era sentimentul pe care trebuia să-l dezvolte printr-o
asemenea imagine: cele mai înalte fiinţe spirituale au dorit
această
imagine, imagine prin care în omenire să se poată realiza
unitatea.
Această imagine este sensul evoluţiei pământeşti; pentru a o
realiza
Soarele s-a despărţit de Pământ, Luna a ieşit din acesta. Astfel
omul a
putut deveni om. Acesta este ceea ce trebuie să apară ca fiind idealul
înalt al Pământului. Şi în acest ideal înalt se
revărsau sentimentele
care-l animau pe elev în meditaţia sa.
Aşa stăteau lucrurile la mijlocul perioadei atlanteene şi va trebui
să urmărim cum această imagine a meditaţiei care se afla în faţa
elevului ca formă umană s-a transformat în altceva şi cum a fost
salvată şi trecută dincolo de catastrofa atlanteană. Este ceea ce a
reînviat în învăţământul iniţiatic indian, care
poate fi cuprins
sintetic în străvechiul nume sfânt: Brahma. Ceea ce a
conferit
dumnezeirea lumii ca sens al Pământului era lucrul cel mai
sfânt pentru
vechiul iniţiat indian; el vorbea atunci de Brahma. Din aceasta a
lăstărit mai târziu învăţământul lui Zarathustra şi
înţelepciunea
egipteană, despre care vom vorbi mai târziu. Mâine vom
vedea cum din
Brahma aceasta a devenit înţelepciunea egipteană.
NOTE
1.
Desemnare teosofic-indiană a marelui iniţiat care a condus nucleele
populaţionale din Atlantida spre răsărit. Vezi în Principiul economiei
spirituale în legătură cu problema reîncarnării. Un aspect
al
conducerii spirituale a umanităţii, GA 109/ III.
