Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MITURI ŞI MISTERII EGIPTENE

GA 106


CONFERINŢA a IV-a

Leipzig, 5 septembrie 1908

Ieri am încheiat expunerea noastră cu prezentarea unui eveniment deosebit de important al vieţii interioare, al vieţii spirituale propriu-zise a omului. Am încercat să aducem în faţa sufletului nostru o impresie pe care o avea cel ce urma să fie iniţiat la începutul ultimei treimi a epocii culturale atlanteene. Am evocat modul în care în faţa sufletului candidatului la iniţiere se afla o formă umană ideală, care era o imagine-gând, asupra căreia trebuia să se concentreze în meditaiie şi cum aceasta umplea viaţa de reprezentare, viaţa afectivă şi viaţa de voinţă a candidatului atlantean la iniţiere. Această imagine-gând trebuia să devină din ce în ce mai mult model al omului viitor.

Acum trebuie să mai vedem o dată cum arăta de fapt această imagine-gând. Ea nu era întru totul asemănătoare omului actual. Dacă ne imaginăm un anumit fel de combinaţie între bărbat şi femeie, lăsând la o parte tot ce este inferior, dacă ne imaginăm un fel de siluetă dublă din care poate fi desprinsă cu claritate numai partea superioară a corpului, avem imaginea sensibil-suprasensibilă propriu-zisă care apărea atunci celui care medita. Aceasta acţiona cu atâta forţă încât cei ce urmau să fie iniţiaţi îşi făceau corpul exterior tot mai asemănător cu imaginea descrisă.

O circumstanţă foarte importantă este aceea că tocmai candidatul la iniţiere care medita avea în faţa sa o formă umană care i se opunea în interiorul său. Când el era pregătit să aibă în faţa sa această imagine vie, trebuia să-şi lămurească următoarele: În timp ce privesc această imagine eu mă transpun în starea primordială a evoluţiei Pământului, când Soarele, Pământul şi Luna încă nu erau separate. Pe atunci Pământul era alcătuit din atomul său primordial, dar pentru clarvăzător era vizibilă imaginea care mi se înfăţişează acum: Imaginea era prezentă încă din vremea originară a Pământului, când încă nu existau forme animale, vegetale şi minerale. Atunci Pământul era alcătuit numai din atomul uman, din oamenii retreziţi. În orice caz, primele structuri animale s-au format în timpul vechii Luni. Dar mai ştim şi că atunci când un sistem planetar dispare el intră în Pralaya, în care se dizolvă toate formele. Chiar dacă vechea Lună era deja populată cu forme animale, la ieşirea din Pralaya Pământul încă nu a avut imediat animale şi plante; acestea au apărut mai târziu. Abia după repetarea separării Soarelui animalele au apărut, treptat. În perioada sa primordială, Pământul era numai om.

Spre această stare primordială a Pământului privea aşadar cel ce urma a fi iniţiat. În atomul primordial el vedea imaginea ideală a omului. El avea în fata sa această formă umană şi îşi spunea: Astlel eu mă trauspun în starea iniţială a Pământului. Ceea ce trăieşte în Pământ, imaginea ideală, forma ideală a omului îmi spune: Divinitatea acţionează din veşnicie în veşnicie; ea s-a revărsat în aceste forme şi a scos din sine acest arhetip uman. Acum el îşi punea întrebarea: Unde sunt animalele, plantele şi celelalte fiinţe?

Cel ce urma să fie iniţiat vedea parcă în spirit arhetipul divinitătii, iar fonnele animale le percepea ca forme colaterale, la fel şi plantele, care au apărut şi mai târziu. Tot ce trăieşte sub forma de regnuri inferioare, viitorul iniţiat atlantean îl vedea provenind din forma umană. Ne putem face o reprezentare a acestor gânduri, amintindu-ne cum a luat naştere huila. Să ne amintim de marile păduri virgine care au existat atunci şi care acum sunt huilă. Ele au regresat şi s-au transformat dintr-un regn superior într-unul inferior. Vedem în acest fenomen cum plantele au devenit piatră, s-au durificat.

Astfel, atlantul candidat la iniţiere vedea totul, întreaga ambianţă, ca avându-şi obârşia în forma umană. În timpurile străvechi, această impresie era produsă ca printr-o vrajă în sufletul omului şi aceste impresii au fost păstrate în amintire până dincolo de Potop, iar vechii maeştrii indieni ai iniţierii evocau această imagine a omului primordial în sufletul elevului, imaginea omului arhetipal emanat de Sinea vesnică. Când elevul indian avea în faţa sa această imagine, el simţea că totul luase naştere din aceasta, că tot ce era prezent ca sânge în această imagine primordială se transformase în apele Pământului şi aşa mai departe. În felul acesta imaginea se dilata devenind fundalul Cosmosului. Acum i se aşezau în faţa sufletului următoarele: i se spunea: În această imagine ai două aspecte; în primul rând imaginea arhetipală, apoi ceea ce s-a aprins în tine, ca cea mai interioară entitate, la contemplarea imaginii. În afară macrocosmosul şi apoi ceea ce simţi în tine ca un extract, microcosmosul.

Când grecii au pătruns până în India, o dată cu expediţiile lui Alexandru, şi au receptat ultimele ecouri despre ceea ce simţea elevul atunci, ei spuneau: Când elevul contemplă ce este răspândit în lumea mare ca om, el are în faţa sa pe Herakles. Indianul numea forţele care trăiesc în Cosmos Vâc. În om, însă, ei simţeau într-o anumită măsură ca extract al întregului pe Brahman. Aşa îşi explicau grecii ceea ce se petrecea de la sine în sufletul elevului în străvechea cultură indiană sfântă. Acesta a fost rodul unei expediţii a grecilor sub Alexanrdru cel Mare în India [1]. Tocmai din acest simtământ de bază s-a dezvoltat învăţătura iniţiatică sfântă a Indiei, care apare ca o reflectare a acelei stări primordiale a Pământului din vremea când acesta mai avea în sine forţele solare şi înaltele entităţi, pentru al căror caracter sublim, mai târziu, a fost resimţită o nostalgie. Din această cauză, atunci când elevul era iniţiat şi când el putea evoca în sine acest lucru conceput ca Brahman, acesta era un sentiment înalt al vieţii spirituale. Era un proces major în sufletul uman. Era o înălţare în lumi înalte. Nu puteai fi iniţiat şi să ajungi la o vedere adevărată decât prin înălţarea la lumile cele mai înalte. Lumea care este în jurul nostru este lumea fizică. În jurul ei şi în interiorul ei tălăzuieşte lumea astrală. Mai sus se află Devachanul, lumea zeilor, iar când trebuia să simtă în macrocosmos pe Brahman, Sinea originară, era necesar ca elevul să ajungă în regiunile cele mai înalte ale Devachanului. Atunci, în Devachanul cel mai înalt, elevul se afla în lumea zeilor, unde îşi are originea ceea ce este mai nobil în om. Era un regn al ordinii celei mai înalte, celei mai perfecte, cel în care pătrundea elevul şi care oferea încă mult mai mult pentru cunoaştere; căci ceea ce am descris aici nu era singurul lucru.

Înainte de a continua descrierea, să facem cunoştinţă cu Învăţătorii. Aţi auzit cu toţii de sfinţii Rishi, fondatorii străvechii culturi sacre indiene care au avut ca învăţător pe Manu. Cine erau aceşti şapte mari Învăţători ai Indiei? Trebuie să clarificăm, pe cât posibil, natura sfinţilor Rishi. Pentru aceasta trebuie să mai privim o dată asupra lumii. Este clar că ceea ce putem percepe cu ajutorul simţurilor fizice, ochi ete. este o consecinţă a spiritualului. Dacă ne imaginăm toată ambianţa pe care o vedem ca fiind spiritualizată, o putem compara cu o ceaţă eterică primordială. Această ceaţă a devenit apoi mai densă, a coborât în starea de materie, şi din ea s-au adunat ca nişte mingi diferite corpuri cosmice: Soarele, Luna, Pământul s-au separat.

De ce însă s-au separat celelalte planete? Căci şi acest lucru se întâmpla în timpul separărilor individuale; Saturn, Jupiter, Marte, Venus, Mercur s-au separat. De ce s-a întâmplat aceasta?

Vom înţelege acest aspect dacă acceptăm că în marele Cosmos se întâmplă ceva asemănător cu ceea ce se petrece în viaţa noastră obişnuită. Nu rămân repetenţi numai elevii de gimnaziu, ci există şi în Cosmosul cel mare fiinţe care rămân în urmă şi care nu pot ţine pasul. Să clarificăm acest lucru. Unele entităţi înalte n-au putut ţine pasul cu Pământul; ele au extras substanţele cele mai fine şi au modelat cu acestea Soarele, care a devenit sediul lor. Acestea au fost cele mai înalte entităţi legate de evoluţia noastră. Dar şi ele parcurseseră o evoluţie. Existau, aşadar, unele fiinţe care erau atunci pe punctul de a deveni spirite solare şi altele care rămăseseră în urmă, care se aflau mai jos decât spiritele solare, deşi mai sus decât omul, care nu şi-au putut parcurge evoluţia în acelaşi timp cu spiritele solare, pentru că nu erau atât de mature ca acestea. Ele nu puteau însoţi Soarele care părăsea Pământul; Soarele le-ar fi ars. Pentru Pământ ele erau însă prea nobile, din care cauză şi-au adunat substanţe speciale, care corespundeau naturii lor şi a căror fineţe era intermediară între Soare şi Pământ. În felul acesta s-au separat Venus şi Mercur. În aceste cazuri avem de-a face cu două categorii de entităţi care nu atinseseră treapta spiritelor solare, dar erau superioare omului. Ele au devenit spirite ale planetelor Venus şi Mercur. Aceste spirite sunt agenţii care au prilejuit naşterea celor două planete. Din alte motive, încă mai înainte, s-au format Marte, Jupiter şi Saturn. Şi acestea au devenit reşedinte ale anumitor entităţi.

Vedem astfel cum spiritele sunt cauza formării planetelor. Nu trebuie însă crezut că aceste entităţi care sălăşluiesc pe diferitele corpuri ale sistemului solar nu ar fi în legătură cu locuitorii Pământului. Trebuie să recunoaştem că limitele fizice nu sunt graniţele adevărate, că şi dincolo de aceste limite există posibilităţi multiple pentru entităţile celorlalte corpuri cereşti de a exercita acţiuni magice asupra Pământului. Astfel, acţiunile spiritelor Soarelui, ale lui Marte, ale lui Jupiter, ale lui Saturn, ale lui Venus, ale lui Mercur etc. se întind până la Pământ. Ultimele două sunt mai apropiate de Pământ; ele au ajutat omul, atunci când Soarele se separase, să modeleze Pământul aşa cum îl vedem în prezent.

Aş vrea să fac aici o paranteză, pentru că s-au strecurat unele neînţelegeri referitor la denumirea planetelor. În toate denumirile oculte, ceea ce astronomii actuali numesc Mercur este denumit Venus, iar ceea ce numese Venus este denumit Mercur. Cei ce se ocupă de astronomia exterioară nu ştiu că la baza numelor se află taine, pentru că nu se doreşte dezvăluirea denumirilor esoterice. Aceasta s-a întâmplat pentru a învălui anumite lucruri.

Toate spiritele celorlalte planete acţionează pe Pământ. De la toate planetele pleacă influenţe asupra oamenilor. Aceste influenţe trebuiau însă să fie mai întâi mijlocite omului şi acest lucru s-a întâmplat datorită faptului că cei şapte Rishi au fost iniţiaţi de marele Manu în aşa fel încât fiecare Rishi înţelegea tainele uneia dintre planete, acţiunile sale. Şi pentru că existau şapte planete, aceşti şapte Rishi erau în ansamblul lor ceea ce reprezintă o lojă septuplă care putea transmite elevilor ei învăţăturile privind tainele sistemului nostru solar. Din această cauză găsim trimiteri la acest fapt în unele scrieri oculte vechi. Aşa, de exemplu, se spune: Există taine care trebuie căutate dincolo de cei şapte, privind timpul dinaintea separării planetelor şi care sunt cele păstrate de însuşi sfântul Manu. Ceea ce era ascuns în tainele celor şapte Rishi era ceea ce planetele păstrau ca forţe. Aşa acţiona acest cor al celor şapte Rishi, în perfectă armonie cu Manu, în minunata înţelepciune care le era predată elevilor. Dacă am vrea să caracterizăm această situaţie, ar trebui să spunem: Această învăţătură străveche conţinea evoluţia umanităţii prin stările planetare Saturn, Soare, Lună, Pământ, Jupiter, Venus, Vulcan. Tainele evoluţiei erau ascunse în cei şapte membri ai lojei, fiecare din ei însemnând o treaptă în progresul omenirii.

Aceasta o vedea elevul, şi nu numai că o vedea, dar o şi auzea când se ridica în Devachan, în lumea devachanică: căci aceasta este o lume a emisiei sonore. El auzea aici sunetul sferelor celor şapte planete. În lumea astrală el vedea imaginea; în lumea devachanică auzea sunetul, iar în cea mai înaltă dintre lumi trăia Cuvântul. Aşadar, când elevul indian se ridica în Devachanul superior el percepea prin muzica sferelor şi prin cuvântul sferelor cum spiritul primordial Brahma se articulează prin evoluţie în lanţul planetar format din şapte membri, şi auzea acest lucru prin Cuvântul originar Vâc. Aceasta era denumirea Cuvântului originar pe care-l auzea elevul; în acesta el percepea întreaga evoluție a lumilor. Cuvântul defalcat în şapte părţi, Cuvântul primordial al Creaţiei, acţiona în sufletul elevului, Cuvântul originar pe care el îl descria nciniţiaţilor aproximativ aşa cum am descrie azi evoluţia noastră cosmică. Ceea ce percepea el se află descris în mod elementar în Teosofia [2] mea. Şi această descriere o regăsim din nou mai întâi în religia primordială sfântă a indienilor, în ceea ce s-a numit „Veda“ sau, în traducere, „Cuvântul“.

Acesta este sensul adevărat al Vedelor, iar ceea ce s-a scris mai târziu este ultima amintire a străvechii învăţături sfinte despre Cuvânt. Cuvântul a fost transmis din gură în gură, căci prin scrierea lui este lezată tradiţia primordială. Numai din Vede se mai poate simţi ceva din ceea ce atunci s-a infiltrat în această cultură. Când elevul trăia aceasta în amintirea sa, el putea spune: Ceea ce trăiesc în sufletul meu, Cuvântul originar pe care-l port în sufletul meu, a existat şi pe vechiul Saturn; pe Saturn a răsunat deja primul abur al Cuvântului Vedelor.

Evoluţia a continuat trecând prin etapele Soare şi Lună, până la etapa Pământ. Cuvântul a căpătat forme tot mai dense şi imaginea omului din germenul primordial al Pământului era deja o densificare a stării în care se afla Cuvântul primordial în etapa Saturn. Ce s-a întâmplat acum?

Cuvântul lui Dumnezeu, omul primordial, s-a învăluit în învelişuri mereu noi şi este vorba de învelişurile pe care Cuvântul le-a preluat în cadrul evoluţiei Pământului. Elevul ştia că nimic nu se repetă în Cosmos şi că fiecare planetă îşi are misiunea sa. Ceea ce el a văzut pe vechiul Soare modelându-se ca viaţă, ceea ce a fost inoculat pe vechea Lună ca înţelepciune la baza tuturor lucrurilor a fost urmat pe Pământ de ceea ce este misiunea Pământului, dezvoltarea iubirii; aceasta nu era prezentă pe vechea Lună. În felul acesta, ceea ce pe planeta anterioară a fost prezent într-o formă mult mai spirituală dar mult mai rece, arhetipul omului, s-a învestmântat cu un înveliş astral cald. Ceea ce trebuia să devină om fusese îmbrăcat pe vechea Lună într-un înveliş astral şi acesta conferă pe Pământ capacitatea vieţii umane interioare de a dezvolta iubirea de la forma cea mai joasă până la cea mai înaltă.

Elevului indian îi devenise clar perceptibilă în Devachanul superior forma umană, arhetipul. Apoi acesta a căpătat în Devachanul inferior cu un înveliş astral care avea în sine forţele pentru dezvoltarea iubirii. Iubirea, Erosul, era numit Kama. În felul acesta Kama capătă un sens pentru evoluţia Pământului. Cuvântul divin Brahman s-a îmbrăcat în Kama şi, prin intermediul lui Kama, elevului îi răsuna Cuvântul primordial. Haina iubirii era Kama, haina Cuvântului primordial Vâc, care se află la baza latinescului „Vox“. În felul acesta, elevul resimţea în fiinţa sa cea mai profundă cum cuvântul divin se înconjurase cu un veşmânt astral al iubirii şi spunea: Omul, care în prezent este alcătuit din patru mădulare, din corp fizic, corp eteric, corp astral şi din Eu, acest om are ca mădular superior Eul. Iar acest Eu a coborât în vesmântul iubirii şi şi-a format Kama-Manas [3]. Aceasta era fiinţa cea mai interioară a omului, Kama în care se înveşmânta Manas: acesta era Eul. Dar ştim şi că fiinţa cea mai intimă va dezvolta din sine trei mădulare superioare care transformă mădularele inferioare, transformă şi corpul fizic, şi aşa cum Manas devine din învelişul astral, aşa cum Pranei îi corespunde Buddhi [4] pe o treaptă superioară, tot aşa şi corpul fizic, atunci când va fi complet spiritualizat, va fi Atma. Toate aceste lucruri se aflau deja ca germeni în Vâc şi o propoziţie din Vede aminteşte de modul în care elevul dădea expresie tainei fiinţei celei mai intime.

Ştim că pe Saturn a luat naştere corpul fizic, pe Soare corpul eteric, pe Lună corpul astral şi abia pe Pământ Eul. Dar adevărata structură primordială umană, Cuvântul arhetipal Vâc, avea în sine deja următoarele trei mădulare. Omul trebuie să mai aştepte realizarea a trei mădulare superioare şi abia atunci va fi o imagine fidelă a Cuvântului Creaţiei, a Cuvântului primordial. Iar elevul trebuia să fie atenţionat asupra faptului că numai iniţiatul putea fi deplin lămurit cu privire la natura adevărată a corpurilor fizic, eteric şi astral. În prezent, omul este el însuşi numai când îşi exprimă „Eu suntul“ său, când cuprinde cu vederea tot ceea ce-i este propriu. Numai aici el este în întregime om. De fapt, şi celelalte mădulare sunt manifeste, dar în ele el este încă inconştient. În cel de al patrulea, Vâc-ul, a devenit evident: „În cel de al patrulea vorbeşte omul!“ Aceasta era propoziţia din Veda. Când răsună cuvântul Eului, răsună cea de a patra parte a Vâc-ului. Propoziţia din Veda era: „Vâc-ului îi sunt repartizate patru pătrimi; trei sunt păstrate ascuns şi nu se mişcă; oamenii nu vorbesc decât a patra pătrime“.

Aici avem o minunată descriere a ceea ce am auzit de atâtea ori. Aceasta se afla în faţa privirii spirituale a elevului. Privirea sa fusese condusă înapoi la starea în care nimic nu fusese încă despărţit, în care mai exista un Pământ primordial, în care vorbea Vâc-ul deplin. Acest lucru îl exprimă o altă propoziţie a Vedei: „Mai înainte nu ştiam ce este aceea «Eu sunt»; abia după ce prima-născută a Pământului a venit asupra mea, Spiritul s-a umplut cu lumină şi am participat la sfântul Vâc“, la înţelepciune. În acest text este redată din nou o vedere pe care o avea iniţiatul.

Prin aceasta am făcut referiri numai la puţine aspecte din trăirile elevului vechilor Rishi, din învăţăturile minunate care s-au infiltrat în cultura indiană, care au fost trimise epocilor culturale ulterioare şi care au fost transformate după necesităţile de viaţă ale altor popoare. Dar toţi înţeleseseră Cuvântul originar Vâc.

Vom cunoaşte mai bine unele lucruri dacă vom avea în vedere o taină în toate conexiunile ei. Trebuie să ne reprezentăm că influenţa profesorului asupra elevului era cu totul alta decât în prezent. Astăzi este posibilă o astfel de influenţă, într-o oarecare măsură, numai când elevul a fost adus la o anumită treaptă de iniţiere. Atunci forţele profesorului care treceau asupra elevului erau mult mai puternice. Ne putem face o reprezentare despre aceste forţe dacă vom spune: Nu acţiona numai ceea ce profesorul putea transmite prin cuvânt sau prin scris. Toate acestea nu acţionau, de fapt, decât asupra sufletului raţiunii, dar în afara acestora acţionau forţe magice, tainice, de la profesor la elev şi în principal forţele profesorului, care erau capabile să umple cu lumină şi forţă vie imaginile pe care el le aducea în sufletul elevului. Această influenţă specială s-a pierdut abia în cea de a patra epocă de cultură postatlanteană, cea greco-romană. Era cu totul altceva când un vechi egiptean stătea în faţa unui elev decât, în prezent, când un profesor stă în faţa elevului. Cu totul alte forţe erau transmise de vârstnici tinerilor. Aceasta trebuie s-o ştie cel care vrea să înţeleagă ce se află descris în lumea greacă veche. Socrate [5] avea forţe telepatice pe care le lăsa să treacă asupra elevilor în timp ce îi instruia. Asemenea lucruri nu se mai întâmplă în zilele noastre. La ele se face referire în scrierile lui Platon. Astăzi ar fi desigur un viciu condamnabil ceea ce era justificat atunci. De fapt, au loc transformări; nimeni nu are dreptul să copieze acele lucruri în prezent. Se doreşte raportarea unor fenomene actuale la cele vechi, dar lucruri întâmplate atunci ar fi azi inacceptabile.

În timpurile vechi, anumite forţe treceau de la profesor la elev. În vechiul Egipt mai exista un mare număr de oameni capabili să preia astfel de forţe pe această cale. Când un om era deosebit de receptiv şi se afla faţă în faţă cu altul, care învăţase să-şi fortifice gândurile, atunci un gând mai puternic acţiona în aşa fel încât în sufletul celui receptiv el apărea ca imagine. Aşadar, în vechiul Egipt o astfel de influenţă telepatică era posibilă într-un grad foarte înalt, iar transmiterea gândurilor era prezentă în mare măsură. Era cazul în care o natură voluntară puternică stătea faţă în faţă cu o natură mai slabă. În felul acesta în Egipt mai era posibil să conduci şi să dirijezi prin gânduri într-o măsură care azi nu mai poate fi imaginată. În prezent, cu asemenea forţe s-ar face grave abuzuri.

În esenţă, în vechiut Egipt, iniţierile se bazau pe forţe care se puteau transmite telepatic. Acelaşi lucru a fost posibil şi în India şi în Persia. Aceste forţe întăreau metoda pe care, dacă am vrea să ne exprimăm exoteric, am putea-o numi medicală. Prin aceasta nu trebuie înţeleasă, desigur, medicina oficială de azi. De ceea ce, în prezent, omul numeşte medicină medicul şi iniţiatul egiptean n-ar fi făcut decât să râdă. Vechiul medic egiptean ştia un singur lucru, şi anume că acele stări care existau, la origine, în Atlantida şi puteau fi percepute prin iniţiere mai puteau fi trezite şi acum, într-un anumit sens. Starea de conştienţă în care trăia omul în Atlantida era o conştienţă înceţoşată. Iniţiatul egiptean spunea că a existat un timp în care fiinţele spirituale exercitau o forţă mult mai mare asupra omului. În prezent, când doarme, omul nu mai ştie nimic despre lumile superioare; dar atlantul trăia, într-o stare de conştienţă clarvăzătoare crepusculară, împreună cu zeii. Şi aşa cum, în prezent, mai bine decât orice învăţături morale acţionează ridicarea omului la starea de om ideal, iniţiatul egiptean acţiona asupra elevului prin forţe şi imagini ale proceselor spirituale superioare. Acest lucru nu acţiona numai în mod exterior, ci profund interior, acţiona în aşa fel încât rezulta un proces foarte riguros.

Să ne imaginăm un om care este bolnav pentru că anumite procese nu se desfăsoară normal. De unde vine aceasta? Cel care este instruit din punct de vedere ocult ştie că funcţionarea haotică a corpului fizic nu vine din afară, că toate bolile existente care nu vin din afară trebuie atribuite unei dezordini în corpul eteric. Dar corpul eteric este bolnav pentru că este în dezordine corpul astral. Când la omul atlantean exista pericolul de a apărea o dezordine în repartiţia umorilor, se luau imediat măsuri ca să se poată reinstala ordinea. Omul primea, în starea de somn, din lumile spirituale o asemenea forţă încât forţele şi funcţiile tulburate erau restabilite, iar el se însănătoşea; într-o anumită măsură, prin somn erau refăcute forţele sănătoase. Vechii medici egipteni foloseau o metodă asemănătoare. Ei reduceau în mod artificial conştienţa pacientului până la un somn hipnotic şi erau stăpâni astfel pe imaginile lumii sufleteşti care luau naştere în jurul pacientului. Ei dirijau aceste imagini în aşa fel încât ele aveau forţa de a acţiona asupra corpului fizic pentru a-l însănătoşi. Acesta era sensul somnului în templu, folosit în cazul îmbolnăvirilor interioare. Bolnavului nu i se administrau alte remedii, ci el era lăsat să doarmă în templu. Conştienţa sa era adusă într-o stare crepusculară şi era lăsat să privească în lumea spirituală. Acum i se dirijau trăirile astrale astfel încât ele să aibă forţele necesare pentru a revărsa din nou sănătate în trup. Aceasta nu este superstiţie, ci este o taină pe care iniţiaţii o cunoşteau: ei aduceau elementul spiritual în trăirile bolnavului. În medicina pe care o găsim, din această cauză, atât de intim legată cu principiul iniţierii, în cazul vindecării, vindecarea reinstala parcă în mod artificial starea atlanteană. Deoarece omul nu se opunea cu conştienţa sa de veghe, acţionau acele forţe care erau necesare pentru vindecare. Aşa acţiona somnul din templu.

În cultura egipteană mai era prezent principiul care fusese dominant în India la înţelepţii Rishi, care dirijau ei înşişi şi lucrurile, care erau chiar mijlocitorii forţelor planetare, elevii lui Manu, ai marelui profesor al primei culturi sublime. În prima cultură postatlanteană Rishi au fost cei care au adus acea cultură sublimă care conducea omul în lumi spirituale, înalte, grandioase, până în lumea devachanică superioară. Ceea ce era văzut aici a foat adus în perioadele culturale următoare în planul fizic, până când, în cea de a patra epocă postatlanteană, a coborât în planul fizic entitatea pe care am cunoscut-o ca fiind Brahmanul epocii culturale indiene, pe care noi o denumim Hristos, care nu doar ne mijloceşte spiritualul, ci a devenit el însuşi om pentru a radia asupra tuturor oamenilor forţa tainică a Cuvântului primordial.

Astfel a coborât Cuvântul primordial pentru a ridica din nou omul. Iar omul trebuie să înţeleagă cum s-a întâmplat, pentru ca să facă din sine un instrument cu ajutorul căruia să acţioneze în viitor. Este necesar să facem cunoştinţă cu ceea ce a acţionat înaintea noastră, pentru a putea colabora noi înşine la o modelare tot mai înaltă a ceea ce se află, pentru noi, în jurul nostru.

Trebuie să creăm în viitor o lume spirituală. Pentru aceasta este necesar să înţelegem mai întâi Cosmosul.


NOTE

1. Alexandru cel Mare, 356–323 î.Hr.; el a condus în 327 expediţia din India.

2. Teosofia. Introducere în cunoaşterea suprasensibilă a lumii şi a determinării omului, GA 9.

3. Denumiri teosofice. Kama este corpul astral; Kama-Manas este aşa-numitul Manas inferior, sufletul raţiunii; Manas, aşa-numitul Manas superior, este denumit în Teosofia lui R. Steiner „sufletul conştienţei plin de spirit“ sau „sine spirituală“.

4. În primele două ediţii găsim: „aşa cum corespunde lui Kama Buddhi“, care se datorează unei erori a celui care a transcris.

5. Socrate, 470399 î.Hr.
    Platon, 427
347 î.Hr.