|
Ieri am încheiat expunerea noastră cu prezentarea unui eveniment deosebit de important al vieţii interioare, al vieţii spirituale propriu-zise a omului. Am încercat să aducem în faţa sufletului nostru o impresie pe care o avea cel ce urma să fie iniţiat la începutul ultimei treimi a epocii culturale atlanteene. Am evocat modul în care în faţa sufletului candidatului la iniţiere se afla o formă umană ideală, care era o imagine-gând, asupra căreia trebuia să se concentreze în meditaiie şi cum aceasta umplea viaţa de reprezentare, viaţa afectivă şi viaţa de voinţă a candidatului atlantean la iniţiere. Această imagine-gând trebuia să devină din ce în ce mai mult model al omului viitor.
Acum trebuie să mai vedem o dată cum arăta de fapt această
imagine-gând. Ea nu era întru totul asemănătoare omului
actual. Dacă ne
imaginăm un anumit fel de combinaţie între bărbat şi femeie,
lăsând la
o parte tot ce este inferior, dacă ne imaginăm un fel de siluetă dublă
din care poate fi desprinsă cu claritate numai partea superioară a
corpului, avem imaginea sensibil-suprasensibilă propriu-zisă care
apărea atunci celui care medita. Aceasta acţiona cu atâta forţă
încât
cei ce urmau să fie iniţiaţi îşi făceau corpul exterior tot mai
asemănător cu imaginea descrisă.
O circumstanţă foarte importantă este aceea că tocmai candidatul la
iniţiere care medita avea în faţa sa o formă umană care i se
opunea în
interiorul său. Când el era pregătit să aibă în faţa sa
această imagine
vie, trebuia să-şi lămurească următoarele: În timp ce privesc
această imagine eu mă transpun în starea primordială a evoluţiei
Pământului, când Soarele, Pământul şi Luna încă
nu erau separate. Pe
atunci Pământul era alcătuit din atomul său primordial, dar
pentru
clarvăzător era vizibilă imaginea care mi se înfăţişează acum:
Imaginea
era prezentă încă din vremea originară a Pământului,
când încă nu
existau forme animale, vegetale şi minerale. Atunci Pământul era
alcătuit numai din atomul uman, din oamenii retreziţi. În orice
caz,
primele structuri animale s-au format în timpul vechii Luni. Dar
mai
ştim şi că atunci când un sistem planetar dispare el intră
în Pralaya,
în care se dizolvă toate formele. Chiar dacă vechea Lună era deja
populată cu forme animale, la ieşirea din Pralaya Pământul
încă nu a
avut imediat animale şi plante; acestea au apărut mai târziu.
Abia după
repetarea separării Soarelui animalele au apărut, treptat. În
perioada
sa primordială, Pământul era numai om.
Spre această stare primordială a Pământului privea aşadar cel
ce
urma a fi iniţiat. În atomul primordial el vedea imaginea ideală
a
omului. El avea în fata sa această formă umană şi îşi
spunea: Astlel eu
mă trauspun în starea iniţială a Pământului. Ceea ce
trăieşte în
Pământ, imaginea ideală, forma ideală a omului îmi spune:
Divinitatea
acţionează din veşnicie în veşnicie; ea s-a revărsat în
aceste forme şi
a scos din sine acest arhetip uman. Acum el îşi punea
întrebarea: Unde
sunt animalele, plantele şi celelalte fiinţe?
Cel ce urma să fie iniţiat vedea parcă în spirit arhetipul
divinitătii, iar fonnele animale le percepea ca forme colaterale, la
fel şi plantele, care au apărut şi mai târziu. Tot ce trăieşte
sub
forma de regnuri inferioare, viitorul iniţiat atlantean îl vedea
provenind din forma umană. Ne putem face o reprezentare a acestor
gânduri, amintindu-ne cum a luat naştere huila. Să ne amintim de
marile
păduri virgine care au existat atunci şi care acum sunt huilă. Ele au
regresat şi s-au transformat dintr-un regn superior într-unul
inferior.
Vedem în acest fenomen cum plantele au devenit piatră, s-au
durificat.
Astfel, atlantul candidat la iniţiere vedea totul, întreaga
ambianţă, ca avându-şi obârşia în forma umană.
În timpurile străvechi,
această impresie era produsă ca printr-o vrajă în sufletul omului
şi
aceste impresii au fost păstrate în amintire până dincolo
de Potop, iar
vechii maeştrii indieni ai iniţierii evocau această imagine a omului
primordial în sufletul elevului, imaginea omului arhetipal emanat
de
Sinea vesnică. Când elevul indian avea în faţa sa această
imagine, el
simţea că totul luase naştere din aceasta, că tot ce era prezent ca
sânge în această imagine primordială se transformase
în apele
Pământului şi aşa mai departe. În felul acesta imaginea se
dilata
devenind fundalul Cosmosului. Acum i se aşezau în faţa sufletului
următoarele: i se spunea: În această imagine ai două aspecte;
în primul
rând imaginea arhetipală, apoi ceea ce s-a aprins în tine,
ca cea mai
interioară entitate, la contemplarea imaginii. În afară
macrocosmosul
şi apoi ceea ce simţi în tine ca un extract, microcosmosul.
Când grecii au pătruns până în India, o dată cu
expediţiile lui
Alexandru, şi au receptat ultimele ecouri despre ceea ce simţea elevul
atunci, ei spuneau: Când elevul contemplă ce este răspândit
în lumea
mare ca om, el are în faţa sa pe Herakles. Indianul numea forţele
care
trăiesc în Cosmos Vâc. În om, însă, ei simţeau
într-o anumită măsură ca
extract al întregului pe Brahman. Aşa îşi explicau grecii
ceea ce se
petrecea de la sine în sufletul elevului în străvechea
cultură indiană
sfântă. Acesta a fost rodul unei expediţii a grecilor sub
Alexanrdru
cel Mare în India [1]. Tocmai din acest
simtământ de bază s-a dezvoltat învăţătura iniţiatică
sfântă a Indiei,
care apare ca o reflectare a acelei stări primordiale a
Pământului din
vremea când acesta mai avea în sine forţele solare şi
înaltele
entităţi, pentru al căror caracter sublim, mai târziu, a fost
resimţită
o nostalgie. Din această cauză, atunci când elevul era iniţiat şi
când
el putea evoca în sine acest lucru conceput ca Brahman, acesta
era un
sentiment înalt al vieţii spirituale. Era un proces major
în sufletul
uman. Era o înălţare în lumi înalte. Nu puteai fi
iniţiat şi să ajungi
la o vedere adevărată decât prin înălţarea la lumile cele
mai înalte.
Lumea care este în jurul nostru este lumea fizică. În jurul
ei şi în
interiorul ei tălăzuieşte lumea astrală. Mai sus se află Devachanul,
lumea zeilor, iar când trebuia să simtă în macrocosmos pe
Brahman,
Sinea originară, era necesar ca elevul să ajungă în regiunile
cele mai
înalte ale Devachanului. Atunci, în Devachanul cel mai
înalt, elevul se
afla în lumea zeilor, unde îşi are originea ceea ce este
mai nobil în
om. Era un regn al ordinii celei mai înalte, celei mai perfecte,
cel în
care pătrundea elevul şi care oferea încă mult mai mult pentru
cunoaştere; căci ceea ce am descris aici nu era singurul lucru.
Înainte de a continua descrierea, să facem cunoştinţă cu
Învăţătorii. Aţi auzit cu toţii de sfinţii Rishi, fondatorii
străvechii
culturi sacre indiene care au avut ca învăţător pe Manu. Cine
erau
aceşti şapte mari Învăţători ai Indiei? Trebuie să clarificăm, pe
cât
posibil, natura sfinţilor Rishi. Pentru aceasta trebuie să mai privim o
dată asupra lumii. Este clar că ceea ce putem percepe cu ajutorul
simţurilor fizice, ochi ete. este o consecinţă a spiritualului. Dacă ne
imaginăm toată ambianţa pe care o vedem ca fiind spiritualizată, o
putem compara cu o ceaţă eterică primordială. Această ceaţă a devenit
apoi mai densă, a coborât în starea de materie, şi din ea
s-au adunat
ca nişte mingi diferite corpuri cosmice: Soarele, Luna, Pământul
s-au
separat.
De ce însă s-au separat celelalte planete? Căci şi acest lucru
se
întâmpla în timpul separărilor individuale; Saturn,
Jupiter, Marte,
Venus, Mercur s-au separat. De ce s-a întâmplat aceasta?
Vom înţelege acest aspect dacă acceptăm că în marele
Cosmos se
întâmplă ceva asemănător cu ceea ce se petrece în
viaţa noastră
obişnuită. Nu rămân repetenţi numai elevii de gimnaziu, ci există
şi în
Cosmosul cel mare fiinţe care rămân în urmă şi care nu pot
ţine pasul.
Să clarificăm acest lucru. Unele entităţi înalte n-au putut ţine
pasul
cu Pământul; ele au extras substanţele cele mai fine şi au
modelat cu
acestea Soarele, care a devenit sediul lor. Acestea au fost cele mai
înalte entităţi legate de evoluţia noastră. Dar şi ele
parcurseseră o
evoluţie. Existau, aşadar, unele fiinţe care erau atunci pe punctul de
a deveni spirite solare şi altele care rămăseseră în urmă, care
se
aflau mai jos decât spiritele solare, deşi mai sus decât
omul, care nu
şi-au putut parcurge evoluţia în acelaşi timp cu spiritele
solare,
pentru că nu erau atât de mature ca acestea. Ele nu puteau
însoţi
Soarele care părăsea Pământul; Soarele le-ar fi ars. Pentru
Pământ ele
erau însă prea nobile, din care cauză şi-au adunat substanţe
speciale,
care corespundeau naturii lor şi a căror fineţe era intermediară
între
Soare şi Pământ. În felul acesta s-au separat Venus şi
Mercur. În
aceste cazuri avem de-a face cu două categorii de entităţi care nu
atinseseră treapta spiritelor solare, dar erau superioare omului. Ele
au devenit spirite ale planetelor Venus şi Mercur. Aceste spirite sunt
agenţii care au prilejuit naşterea celor două planete. Din alte motive,
încă mai înainte, s-au format Marte, Jupiter şi Saturn. Şi
acestea au
devenit reşedinte ale anumitor entităţi.
Vedem astfel cum spiritele sunt cauza formării planetelor. Nu
trebuie însă crezut că aceste entităţi care sălăşluiesc pe
diferitele
corpuri ale sistemului solar nu ar fi în legătură cu locuitorii
Pământului. Trebuie să recunoaştem că limitele fizice nu sunt
graniţele
adevărate, că şi dincolo de aceste limite există posibilităţi multiple
pentru entităţile celorlalte corpuri cereşti de a exercita acţiuni
magice asupra Pământului. Astfel, acţiunile spiritelor Soarelui,
ale
lui Marte, ale lui Jupiter, ale lui Saturn, ale lui Venus, ale lui
Mercur etc. se întind până la Pământ. Ultimele două
sunt mai apropiate
de Pământ; ele au ajutat omul, atunci când Soarele se
separase, să
modeleze Pământul aşa cum îl vedem în prezent.
Aş vrea să fac aici o paranteză, pentru că s-au strecurat unele
neînţelegeri referitor la denumirea planetelor. În toate
denumirile
oculte, ceea ce astronomii actuali numesc Mercur este denumit Venus,
iar ceea ce numese Venus este denumit Mercur. Cei ce se ocupă de
astronomia exterioară nu ştiu că la baza numelor se află taine, pentru
că nu se doreşte dezvăluirea denumirilor esoterice. Aceasta s-a
întâmplat pentru a învălui anumite lucruri.
Toate spiritele celorlalte planete acţionează pe Pământ. De la
toate
planetele pleacă influenţe asupra oamenilor. Aceste influenţe trebuiau
însă să fie mai întâi mijlocite omului şi acest lucru
s-a întâmplat
datorită faptului că cei şapte Rishi au fost iniţiaţi de marele Manu
în
aşa fel încât fiecare Rishi înţelegea tainele uneia
dintre planete,
acţiunile sale. Şi pentru că existau şapte planete, aceşti şapte Rishi
erau în ansamblul lor ceea ce reprezintă o lojă septuplă care
putea
transmite elevilor ei învăţăturile privind tainele sistemului
nostru
solar. Din această cauză găsim trimiteri la acest fapt în unele
scrieri
oculte vechi. Aşa, de exemplu, se spune: Există taine care trebuie
căutate dincolo de cei şapte, privind timpul dinaintea separării
planetelor şi care sunt cele păstrate de însuşi sfântul
Manu. Ceea ce
era ascuns în tainele celor şapte Rishi era ceea ce planetele
păstrau
ca forţe. Aşa acţiona acest cor al celor şapte Rishi, în perfectă
armonie cu Manu, în minunata înţelepciune care le era
predată elevilor.
Dacă am vrea să caracterizăm această situaţie, ar trebui să spunem:
Această învăţătură străveche conţinea evoluţia umanităţii prin
stările
planetare Saturn, Soare, Lună, Pământ, Jupiter, Venus, Vulcan.
Tainele
evoluţiei erau ascunse în cei şapte membri ai lojei, fiecare din
ei
însemnând o treaptă în progresul omenirii.
Aceasta o vedea elevul, şi nu numai că o vedea, dar o şi auzea
când
se ridica în Devachan, în lumea devachanică: căci aceasta
este o lume a
emisiei sonore. El auzea aici sunetul sferelor celor şapte planete.
În
lumea astrală el vedea imaginea; în lumea devachanică auzea
sunetul,
iar în cea mai înaltă dintre lumi trăia Cuvântul.
Aşadar, când elevul
indian se ridica în Devachanul superior el percepea prin muzica
sferelor şi prin cuvântul sferelor cum spiritul primordial Brahma
se
articulează prin evoluţie în lanţul planetar format din şapte
membri,
şi auzea acest lucru prin Cuvântul originar Vâc. Aceasta
era denumirea
Cuvântului originar pe care-l auzea elevul; în acesta el
percepea
întreaga evolutie a lumilor. Cuvântul defalcat în
şapte părţi, Cuvântul
primordial al Creaţiei, acţiona în sufletul elevului,
Cuvântul originar
pe care el îl descria nciniţiaţilor aproximativ aşa cum am
descrie azi
evoluţia noastră cosmică. Ceea ce percepea el se află descris în
mod
elementar în Teosofia
[2]
mea. Şi această descriere o regăsim din nou mai întâi
în religia
primordială sfântă a indienilor, în ceea ce s-a numit
„Veda“ sau, în
traducere, „Cuvântul“.
Acesta este sensul adevărat al Vedelor, iar ceea ce s-a scris mai
târziu este ultima amintire a străvechii învăţături sfinte
despre
Cuvânt. Cuvântul a fost transmis din gură în gură,
căci prin scrierea
lui este lezată tradiţia primordială. Numai din Vede se mai poate simţi
ceva din ceea ce atunci s-a infiltrat în această cultură.
Când elevul
trăia aceasta în amintirea sa, el putea spune: Ceea ce trăiesc
în
sufletul meu, Cuvântul originar pe care-l port în sufletul
meu, a
existat şi pe vechiul Saturn; pe Saturn a răsunat deja primul abur al
Cuvântului Vedelor.
Evoluţia a continuat trecând prin etapele Soare şi Lună,
până la
etapa Pământ. Cuvântul a căpătat forme tot mai dense şi
imaginea omului
din germenul primordial al Pământului era deja o densificare a
stării
în care se afla Cuvântul primordial în etapa Saturn.
Ce s-a întâmplat
acum?
Cuvântul lui Dumnezeu, omul primordial, s-a învăluit
în învelişuri
mereu noi şi este vorba de învelişurile pe care Cuvântul
le-a preluat
în cadrul evoluţiei Pământului. Elevul ştia că nimic nu se
repetă în
Cosmos şi că fiecare planetă îşi are misiunea sa. Ceea ce el a
văzut pe
vechiul Soare modelându-se ca viaţă, ceea ce a fost inoculat pe
vechea
Lună ca înţelepciune la baza tuturor lucrurilor a fost urmat pe
Pământ
de ceea ce este misiunea Pământului, dezvoltarea iubirii; aceasta
nu
era prezentă pe vechea Lună. În felul acesta, ceea ce pe planeta
anterioară a fost prezent într-o formă mult mai spirituală dar
mult mai
rece, arhetipul omului, s-a învestmântat cu un
înveliş astral cald.
Ceea ce trebuia să devină om fusese îmbrăcat pe vechea Lună
într-un
înveliş astral şi acesta conferă pe Pământ capacitatea
vieţii umane
interioare de a dezvolta iubirea de la forma cea mai joasă până
la cea
mai înaltă.
Elevului indian îi devenise clar perceptibilă în
Devachanul superior
forma umană, arhetipul. Apoi acesta a căpătat în Devachanul
inferior cu
un înveliş astral care avea în sine forţele pentru
dezvoltarea iubirii.
Iubirea, Erosul, era numit Kama. În felul acesta Kama capătă un
sens
pentru evoluţia Pământului. Cuvântul divin Brahman s-a
îmbrăcat în Kama
şi, prin intermediul lui Kama, elevului îi răsuna Cuvântul
primordial.
Haina iubirii era Kama, haina Cuvântului primordial Vâc,
care se află
la baza latinescului „Vox“. În felul acesta, elevul resimţea
în fiinţa
sa cea mai profundă cum cuvântul divin se înconjurase cu un
veşmânt
astral al iubirii şi spunea: Omul, care în prezent este alcătuit
din
patru mădulare, din corp fizic, corp eteric, corp astral şi din Eu,
acest om are ca mădular superior Eul. Iar acest Eu a coborât
în
vesmântul iubirii şi şi-a format Kama-Manas [3].
Aceasta era fiinţa cea mai
interioară a omului, Kama în care se înveşmânta
Manas: acesta era Eul.
Dar ştim şi că fiinţa cea mai intimă va dezvolta din sine trei mădulare
superioare care transformă mădularele inferioare, transformă şi corpul
fizic, şi aşa cum Manas devine din învelişul astral, aşa cum
Pranei îi
corespunde Buddhi [4] pe o treaptă
superioară, tot aşa şi corpul fizic, atunci când va fi complet
spiritualizat, va fi Atma. Toate aceste lucruri se aflau deja ca
germeni în Vâc şi o propoziţie din Vede aminteşte de modul
în care
elevul dădea expresie tainei fiinţei celei mai intime.
Ştim că pe Saturn a luat naştere corpul fizic, pe Soare corpul
eteric, pe Lună corpul astral şi abia pe Pământ Eul. Dar
adevărata
structură primordială umană, Cuvântul arhetipal Vâc, avea
în sine deja
următoarele trei mădulare. Omul trebuie să mai aştepte realizarea a
trei mădulare superioare şi abia atunci va fi o imagine fidelă a
Cuvântului Creaţiei, a Cuvântului primordial. Iar elevul
trebuia să fie
atenţionat asupra faptului că numai iniţiatul putea fi deplin lămurit
cu privire la natura adevărată a corpurilor fizic, eteric şi astral.
În
prezent, omul este el însuşi numai când îşi exprimă
„Eu suntul“ său,
când cuprinde cu vederea tot ceea ce-i este propriu. Numai aici
el este
în întregime om. De fapt, şi celelalte mădulare sunt
manifeste, dar în
ele el este încă inconştient. În cel de al patrulea,
Vâc-ul, a devenit
evident: „În cel de al patrulea vorbeşte omul!“ Aceasta era
propoziţia
din Veda. Când răsună cuvântul Eului, răsună cea de a patra
parte a
Vâc-ului. Propoziţia din Veda era: „Vâc-ului îi sunt
repartizate patru
pătrimi; trei sunt păstrate ascuns şi nu se mişcă; oamenii nu vorbesc
decât a patra pătrime“.
Aici avem o minunată descriere a ceea ce am auzit de atâtea
ori.
Aceasta se afla în faţa privirii spirituale a elevului. Privirea
sa
fusese condusă înapoi la starea în care nimic nu fusese
încă despărţit,
în care mai exista un Pământ primordial, în care
vorbea Vâc-ul deplin.
Acest lucru îl exprimă o altă propoziţie a Vedei: „Mai
înainte nu ştiam
ce este aceea «Eu sunt»; abia după ce prima-născută a
Pământului a
venit asupra mea, Spiritul s-a umplut cu lumină şi am participat la
sfântul Vâc“, la înţelepciune. În acest text
este redată din nou o
vedere pe care o avea iniţiatul.
Prin aceasta am făcut referiri numai la puţine aspecte din trăirile
elevului vechilor Rishi, din învăţăturile minunate care s-au
infiltrat
în cultura indiană, care au fost trimise epocilor culturale
ulterioare
şi care au fost transformate după necesităţile de viaţă ale altor
popoare. Dar toţi înţeleseseră Cuvântul originar Vâc.
Vom cunoaşte mai bine unele lucruri dacă vom avea în vedere o
taină
în toate conexiunile ei. Trebuie să ne reprezentăm că influenţa
profesorului asupra elevului era cu totul alta decât în
prezent. Astăzi
este posibilă o astfel de influenţă, într-o oarecare măsură,
numai când
elevul a fost adus la o anumită treaptă de iniţiere. Atunci forţele
profesorului care treceau asupra elevului erau mult mai puternice. Ne
putem face o reprezentare despre aceste forţe dacă vom spune: Nu
acţiona numai ceea ce profesorul putea transmite prin cuvânt sau
prin
scris. Toate acestea nu acţionau, de fapt, decât asupra
sufletului
raţiunii, dar în afara acestora acţionau forţe magice, tainice,
de la
profesor la elev şi în principal forţele profesorului, care erau
capabile să umple cu lumină şi forţă vie imaginile pe care el le aducea
în sufletul elevului. Această influenţă specială s-a pierdut abia
în
cea de a patra epocă de cultură postatlanteană, cea greco-romană. Era
cu totul altceva când un vechi egiptean stătea în faţa unui
elev decât,
în prezent, când un profesor stă în faţa elevului. Cu
totul alte forţe
erau transmise de vârstnici tinerilor. Aceasta trebuie s-o ştie
cel
care vrea să înţeleagă ce se află descris în lumea greacă
veche. Socrate
[5]
avea forţe telepatice pe care le lăsa să treacă asupra elevilor
în timp
ce îi instruia. Asemenea lucruri nu se mai întâmplă
în zilele noastre.
La ele se face referire în scrierile lui Platon. Astăzi ar fi
desigur
un viciu condamnabil ceea ce era justificat atunci. De fapt, au loc
transformări; nimeni nu are dreptul să copieze acele lucruri în
prezent. Se doreşte raportarea unor fenomene actuale la cele vechi, dar
lucruri întâmplate atunci ar fi azi inacceptabile.
În timpurile vechi, anumite forţe treceau de la profesor la
elev. În
vechiul Egipt mai exista un mare număr de oameni capabili să preia
astfel de forţe pe această cale. Când un om era deosebit de
receptiv şi
se afla faţă în faţă cu altul, care învăţase să-şi
fortifice gândurile,
atunci un gând mai puternic acţiona în aşa fel
încât în sufletul celui
receptiv el apărea ca imagine. Aşadar, în vechiul Egipt o astfel
de
influenţă telepatică era posibilă într-un grad foarte
înalt, iar
transmiterea gândurilor era prezentă în mare măsură. Era
cazul în care
o natură voluntară puternică stătea faţă în faţă cu o natură mai
slabă.
În felul acesta în Egipt mai era posibil să conduci şi să
dirijezi prin
gânduri într-o măsură care azi nu mai poate fi imaginată.
În prezent,
cu asemenea forţe s-ar face grave abuzuri.
În esenţă, în vechiut Egipt, iniţierile se bazau pe
forţe care se
puteau transmite telepatic. Acelaşi lucru a fost posibil şi în
India şi
în Persia. Aceste forţe întăreau metoda pe care, dacă am
vrea să ne
exprimăm exoteric, am putea-o numi medicală. Prin aceasta nu trebuie
înţeleasă, desigur, medicina oficială de azi. De ceea ce,
în prezent,
omul numeşte medicină medicul şi iniţiatul egiptean n-ar fi făcut
decât
să râdă. Vechiul medic egiptean ştia un singur lucru, şi anume că
acele
stări care existau, la origine, în Atlantida şi puteau fi
percepute
prin iniţiere mai puteau fi trezite şi acum, într-un anumit sens.
Starea de conştienţă în care trăia omul în Atlantida era o
conştienţă
înceţoşată. Iniţiatul egiptean spunea că a existat un timp
în care
fiinţele spirituale exercitau o forţă mult mai mare asupra omului.
În
prezent, când doarme, omul nu mai ştie nimic despre lumile
superioare;
dar atlantul trăia, într-o stare de conştienţă clarvăzătoare
crepusculară, împreună cu zeii. Şi aşa cum, în prezent, mai
bine decât
orice învăţături morale acţionează ridicarea omului la starea de
om
ideal, iniţiatul egiptean acţiona asupra elevului prin forţe şi imagini
ale proceselor spirituale superioare. Acest lucru nu acţiona numai
în
mod exterior, ci profund interior, acţiona în aşa fel
încât rezulta un
proces foarte riguros.
Să ne imaginăm un om care este bolnav pentru că anumite procese nu
se desfăsoară normal. De unde vine aceasta? Cel care este instruit din
punct de vedere ocult ştie că funcţionarea haotică a corpului fizic nu
vine din afară, că toate bolile existente care nu vin din afară trebuie
atribuite unei dezordini în corpul eteric. Dar corpul eteric este
bolnav pentru că este în dezordine corpul astral. Când la
omul
atlantean exista pericolul de a apărea o dezordine în repartiţia
umorilor, se luau imediat măsuri ca să se poată reinstala ordinea. Omul
primea, în starea de somn, din lumile spirituale o asemenea forţă
încât
forţele şi funcţiile tulburate erau restabilite, iar el se
însănătoşea;
într-o anumită măsură, prin somn erau refăcute forţele sănătoase.
Vechii medici egipteni foloseau o metodă asemănătoare. Ei reduceau
în
mod artificial conştienţa pacientului până la un somn hipnotic şi
erau
stăpâni astfel pe imaginile lumii sufleteşti care luau naştere
în jurul
pacientului. Ei dirijau aceste imagini în aşa fel
încât ele aveau forţa
de a acţiona asupra corpului fizic pentru a-l însănătoşi. Acesta
era
sensul somnului în templu, folosit în cazul
îmbolnăvirilor interioare.
Bolnavului nu i se administrau alte remedii, ci el era lăsat să doarmă
în templu. Conştienţa sa era adusă într-o stare
crepusculară şi era
lăsat să privească în lumea spirituală. Acum i se dirijau
trăirile
astrale astfel încât ele să aibă forţele necesare pentru a
revărsa din
nou sănătate în trup. Aceasta nu este superstiţie, ci este o
taină pe
care iniţiaţii o cunoşteau: ei aduceau elementul spiritual în
trăirile
bolnavului. În medicina pe care o găsim, din această cauză,
atât de
intim legată cu principiul iniţierii, în cazul vindecării,
vindecarea
reinstala parcă în mod artificial starea atlanteană. Deoarece
omul nu
se opunea cu conştienţa sa de veghe, acţionau acele forţe care erau
necesare pentru vindecare. Aşa acţiona somnul din templu.
În cultura egipteană mai era prezent principiul care fusese
dominant
în India la înţelepţii Rishi, care dirijau ei înşişi
şi lucrurile, care
erau chiar mijlocitorii forţelor planetare, elevii lui Manu, ai marelui
profesor al primei culturi sublime. În prima cultură
postatlanteană
Rishi au fost cei care au adus acea cultură sublimă care conducea omul
în lumi spirituale, înalte, grandioase, până în
lumea devachanică
superioară. Ceea ce era văzut aici a foat adus în perioadele
culturale
următoare în planul fizic, până când, în cea de
a patra epocă
postatlanteană, a coborât în planul fizic entitatea pe care
am
cunoscut-o ca fiind Brahmanul epocii culturale indiene, pe care noi o
denumim Hristos, care nu doar ne mijloceşte spiritualul, ci a devenit
el însuşi om pentru a radia asupra tuturor oamenilor forţa
tainică a
Cuvântului primordial.
Astfel a coborât Cuvântul primordial pentru a ridica din
nou omul.
Iar omul trebuie să înţeleagă cum s-a întâmplat,
pentru ca să facă din
sine un instrument cu ajutorul căruia să acţioneze în viitor.
Este
necesar să facem cunoştinţă cu ceea ce a acţionat înaintea
noastră,
pentru a putea colabora noi înşine la o modelare tot mai
înaltă a ceea
ce se află, pentru noi, în jurul nostru.
Trebuie să creăm în viitor o lume spirituală. Pentru aceasta
este
necesar să înţelegem mai întâi Cosmosul.
NOTE
1.
Alexandru cel Mare, 356–323 î.Hr.; el a condus în 327
expediţia din
India.
2.
Teosofia.
Introducere în cunoaşterea suprasensibilă a lumii şi a
determinării
omului, GA 9.
3.
Denumiri teosofice. Kama este corpul astral; Kama-Manas este
aşa-numitul Manas inferior, sufletul raţiunii; Manas, aşa-numitul Manas
superior, este denumit în Teosofia lui R. Steiner „sufletul
conştienţei
plin de spirit“ sau „sine spirituală“.
4.
În primele două ediţii găsim: „aşa cum corespunde lui Kama
Buddhi“,
care se datorează unei erori a celui care a transcris.
5.
Socrate, 470–399 î.Hr.
Platon, 427–347
î.Hr.
