Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MITURI ŞI MISTERII EGIPTENE

GA 106


CONFERINŢA a VIII-a

Leipzig, 10 septembrie 1908

Am făcut cunoştinţă până acum cu procese evolutive importante ale organismului omenesc. Am urmărit acest organism de la apariţia sa până în momentul în care Luna s-a depărtat de Pământ. Desigur, expresia „moment“ are un sens imprecis, căci aceste procese se întind pe perioade de timp îndelungate. Din primul moment în care Luna a început să dea semne că începe să se desprindă, până la ultimul, în care s-a desprins cu totul, s-au scurs perioade lungi în care timp s-au mai petrecut unele lucruri în procesul evoluţiei. Noi am luat însă în considerare omul aproximativ până la desprinderea Lunii. Am înţeles această formă a omului, care în partea de jos, aproximativ de la jumătatea corpului, prezenta o conformaţie care nu era cu totul deosebită de cea actuală. Pentru ochii actuali, oricum, acest corp ar fi putut fi văzut, chiar dacă era alcătuit numai din părţi moi, în timp ce părţile superioare ar fi putut fi percepute numai de o conştienţă clarvăzătoare. Am făcut referire la faptul cum legenda, religia şi arta au reţinut ceva din natura umană din acea perioadă în figura Centaurului. Şi în părţile corpului luate izolat am făcut cunoştinţă cu mădulare sau membre ale omului care s-au dezvoltat treptat în ceea ce numim picioare, gambe, genunchi, coapse, care atunci reprezentau formele animale ale Pământului nostru, forme animale care însă se opriseră pe anumite trepte de evoluţie pe care omul le depăşise. Să ne înţelegern acum mai bine în această privinţă.

În timpurile străvechi, când Soarele începea să se desprindă, încă nu luaseră naştere formele animale. După ce Soarele ieşise din formaţiunea comună, formele animale cele mai evoluate de atunci erau animale ce se aflau pe treapta peştilor actuali. Când se spune că picioarele umane corespundeau acestei forme de peşte, ce înseamnă de fapt aceasta? Înseamnă că atunci au rămas în urmă asemenea forme care înotau ca peştii în Pământul de apă, că, în acel timp, fizic nu era nimic perceptibil din om decât labele picioarelor. Restul era prezent numai în formă eterică, fină. Ceea ce a fost descris ca formă de cupă sau de floare, organul luminos, era complet eteric, o formă de aer străluminată şi numai partea cea mai de jos străbătea Pământul de apă ca peştii. Apoi au apărut animale mai evoluate care sunt fixate prin aceea că în imagine se vorbeşte de omul de apă (Vărsător) care a obţinut corpul vizibil, incluzând şi gamba. Omul a evoluat astfel încât pe fiecare treaptă a existenţei sale a lăsat în urmă anumite forme animale, pe care le-a depăşit încetul cu încetul.

Când Luna a început să se depărteze, omul avansase atât de mult încât îşi încheiase constituirea fizică a jumătăţii sale inferioare, natura superioară însă îşi păstrase cu totul capacitatea modelatoare. Apoi am văzut cum din afară intervine, dinspre Lună, ceea ce am numit a fi acţiunea luminii lunare asupra formei, ceea ce egiptenii au numit Osiris, care poate influenţa omul prin diferitele forme ale Lunii, şi cum se încorporează prin Lună ceea ce este formaţiunea cea mai importantă a corpului superior, nervii, care sunt modelatorii corpului superior actual. Nervii care pleacă din măduva spinării au modelat corpul superior. Acum, prin acele sunete pe care le cântă Osiris-Apolo pe lira umană, se ajunge mai întâi la formarea mijlocului omului, mijlocul şoldurilor. Tot ce a trebuit să rămână pe loc la acest punct pe care omul îl depăşeşte a rămas fixat, în evoluţia ulterioară, în forma de amfibian.

Atât timp cât Luna a rămas legată de Pământ, evoluţia omului a fost mai mult sau mai puţin împinsă în jos. Forma peştilor se mai afla încă într-o anumită legătură cu Soarele, de unde şi senzaţiile pe care le are omul sănătos faţă de peşti. Gândiţi-vă ce bucurie îi poate face unui om când vede un corp frumos, lucitor de peşte, când vede animale de apă frumoase, luminoase şi gândiţi-vă că omul are un sentiment de antipatie când vede ceea ce de fapt este superior peştelui, ce se târăşte ca amfibian, broască, broască râioasă, şarpe. De fapt, amfibienele actuale sunt forme ale acelor timpuri ajunse cu totul în decadenţă, dar astfel de forme omul le-a avut cândva în corporalitatea sa inferioară. Cât timp omul nu a avut decât corporalitatea sa inferioară, până la şold el era un fel de dragon; abia mai târziu, când corpul superior a devenit solid, omul şi-a transformat, plecând de la corpul superior, partea sa inferioară. Putem spune că forma de peşte redă forma pe care a atins-o prin forţele pe care le mai primea când Soarele mai era unit cu Pământul; până la plecarea Soarelui omul a rămas la nivelul peştilor.

Marile fiinţe, conducătorii evoluţiei, au plecat în timp ce-şi modelau Soarele, pentru a se uni din nou cu Pământul într-o epocă mult mai târzie. Unul din spiritele care a plecat o dată cu Soarele, cel mai înalt dintre spiritele solare conducătoare, este Hristos. Ne aflăm înaintea unui eveniment faţă de care resimţim un profund sentiment de veneraţie, când aflăm că până atunci omul a fost unit cu entitatea care, fiind spiritul cel mai nobil, a plecat cândva cu Soarele din Pământ. Pe de o parte, am putut caracteriza timpul ieşirii Soarelui din Pământ prin forma de peşte şi, pe de altă parte, modelarea prin însusi Hristos. Înainte omul era unit în cadrul Pământului cu Soarele, şi când acesta a plecat el a văzut forma pe care o datora spiritelor solare, păstrată în forma de peşte: În evoluţia sa ulterioară, spiritele solare nu mai erau cu el. Hristos a plecat din Pământ în vremea când omul avea forma de peşte. Această formă a fost menţinută de către iniţiaţii primei dezvoltări a creştinismului. În catacombele romane acest simbol al peştelui era prezent ca simbol al lui Hristos şi trebuia să amintească de marele eveniment al evoluţiei din vremea în care Hristos era încă unit cu ei în cadrul Pământului. Omul progresase până la forma de peşte când Soarele s-a separat: primii creştini resimţeau referirea la forma umană a lui Hristos în simbolul peştelui ca un lucru foarte adânc. Cât de departe de comentariile exterioare care se fac adeseori este un semn atât de important pe care-l privim ca pe simbolul unei epoci a evoluţiei! Adevăratele simboluri erau cele care se refereau la realităţi spirituale mai înalte. Pentru primii creştini ele nu se limitau la a „însemna“ ceva. Un astfel de simbol este o imagine a unui lucru care poate fi cu adevărat văzut în lumea spirituală şi nici un simbol nu este corect interpretat înainte de a putea face o trimitere la ceea ce poate fi văzut corespunzător lui, în lumea spirituală. Orice speculaţie are cel mult un scop pregătitor; expresia „el înseamnă“ nu este adevărată, simbolul este cunoscut cu adevărat numai când se arată că în el este reprodus, copiat un fapt spiritual.

Să urmărim mai departe evoluţia omenirii. Omul a preluat cele mai diferite forme şi după ce s-a dezvoltat în plan fizic până la nivelul soldurilor el a fost cel mai urât în forma sa. Accastă formă pe care omul a avut-o atunci a fost păstrată într-un mod degradat în şarpe. Timpul în care omul a dus evoluţia până la forma de amfibian, când Luna era încă inclusă în Pământ, este timpul ruşinii, al corupţiei din evoluţia omenirii. Dacă Luna nu ar fi ieşit atunci din Pământ, neamul omenese ar fi devenit prada unui destin îngrozitor, el ar fi căzut tot mai mult în forma răului, a atrocelui. Din această cauză, sentimentul care are dispoziţia naivă, nealterată faţă de şarpele care păstrează forma pe care a avut-o omul când s-a aflat cel mai jos, acest sentiment de antipatie este ceva ce-şi are deplina sa justificare. Tocmai dispoziţia sufletească nealterată care nu spune că în ceea ce este natural nu există nimic urât resimte repulsie faţă de şarpe, pentru că acesta este documentul ruşinii umane. Acest lucru nu este spus în sensul moral, ci face trimitere la cel mai jos punct atins de evoluţia umanităţii.

Atunci însă omul trebuie să depăşească acest nivel inferior atins prin regresare. Acest lucru îl putea realiza numai prin părăsirea formei animale şi prin începerea densificării şi a părţii sale spirituale, superioare. Am văzut că toate părţile mai nobile s-au putut dezvolta numai prin activitatea forţelor lui Osiris şi Isis. Pentru ca forţele lui Osiris să acţioneze în el în vederea dezvoltării părţilor mai nobile partea superioară a omului trebuia să găsească posibilitatea de a aduce măduva spinării din poziţia orizontală în cea verticală. Toate acestea s-au întâmplat prin influenţele lui Osiris şi ale lui Isis. Omul a fost condus din treaptă în treaptă de Soare şi de Lună, care se echilibrau reciproc; din această cauză mijlocul dintre şolduri este desemnat ca fiind Balanţa. În acelaşi timp, Soarele se afla atunci în semnul Balanţei.

Trebuie să spunem răspicat că nu trebuie totuşi să ne închipuim că după ce Soarele a stat în semnul Scorpionului şi după aceea în semnul Balantei şoldul s-ar fi dezvoltat imediat. În acest fel ne-am închipui mersul evoluţiei ca fiind mult prea rapid. Soarele parcurge întregul Zodiac într-o perioadă de 25 920 de ani. Cândva Soarele răsărea primăvara în semnul Berbecului, iar mai înainte în semnul Taurului. Punctul vernal se deplasa mai departe; Soarele a parcurs cu punctul lui vernal semnul Taurului etc. Aproximativ cu 747 de ani înainte de naşterea lui Hristos, Soarele a pătruns din nou în Berbec. În timpul nostru el răsare primăvara în constelaţia Peştilor. Timpul în care Soarele parcurge o constelaţie înseamnă ceva, dar o asemenea perioadă nu ar fi suficientă pentru acea modificare care trebuia să se producă pentru ca de la sexualitatea ce are loc sub semnul Scorpionului să se ajungă, sub semnul Balanţei, până la dezvoltarea şoldurilor.

Ar avea o reprezentare greşită cel care ar gândi că printr-o singură trecere a Soarelui s-ar petrece acest lucru. Soarele trece o dată complet prin întregul Zodiac şi abia după acest întreg circuit are loc progresul. În timpurile şi mai vechi el trebuia să parcurgă de mai multe ori acest circuit până să apară un progres. Din acest motiv nu este permis să se aplice calculele valabile pentru epoca postatlanteană la epoci mai vechi. Soarele trebuia mai întâi să facă întregul înconjur, în timpuri mai vechi chiar de mai multe ori, înainte de a se produce o înaintare în sensul progresului ascendent. Pentru acele segmente care necesitau o modelare mai complexă, timpul era mai lung. Omul urcă tot mai sus prin această evoluţie. Treapta următoare, acolo unde a fost modelat ceea ce numim organele inferioare ale trupului uman, o desemnăm cu semnul Fecioarei.

Vom înţelege cel mai bine evoluţia dacă ne va fi clar că în timp ce omul devine tot mai asemănător omului, pe anumite trepte rămân pe loc entităţi animale. S-a spus odată că omul a dezvoltat şi plămâni şi inimă şi laringe prin acţiunea forţelor lunare. Am arătat şi în ce măsură sunt implicaţi în aceasta Osiris şi Isis. Trebuie să ne fie clar că organele superioare ale omului, ca inima, plămânul, laringele etc., toate aceste organe s-au putut forma numai datorită faptului că mădularele superioare, corpul eteric, corpul astral precum şi eul, mădularele spirituale propriu-zise ale omului, coacţionau deja într-un anumit mod. Aceste mădulare au coacţionat mult mai mult decât în epocile premergătoare după ce a fost atins punctul caracteristic Balanţei. Din această cauză au putut să ia naştere cele mai variate forme. Corpul eteric, de exemplu, sau corpul astral, ba chiar şi eul au putut acţiona cu deosebită forţă. Se putea întâmpla să apară o suprapondere a corpului fizic faţă de celelalte mădulare. Prin aceasta s-au format patru tipuri umane. Au apărut oameni care aveau corpul fizic format. Apoi existau oameni care-şi aveau caracteristicile impregnate de corpul eteric şi oameni la care predomina amprenta naturii astrale. Au existat şi oameni-eu, cu caracteristici clar exprimate. În fiecare om era reprezentat ceea ce precumpănea în el.

În timpurile vechi, când au luat naştere aceste patru forme, se întâlneau siluete groteşti şi clarvăzătorul descoperă ce era caracteristic în diferitele tipuri. Există reprezentări care, în orice caz, sunt mai puţin cunoscute, în care s-a păstrat amintirea acestor lucruri.

De exemplu, la omul la care natura fizică devenise deosebit de puternică şi care acţionase şi asupra părţilor superioare acest lucru era exprimat prin amprenta clară imprimată părţii sale superioare. Se formase atunci ceva care era adaptat formaţiunii sale inferioare şi prin ceea ce acţiona aici a rezultat forma pe care o vedem menţinută în imaginea apocaliptică a Taurului; nu a unui taur actual, care este o formă decadentă. Ceea ce într-un anumit moment era determinat în mod predominant de corpul fizic a rămas fixat pe treapta de taur. Acest lucru îşi are, aşadar, reprezentantul în taur şi în tot ce aparţine acestei stirpe: bovine etc.

Grupa de oameni la care nu corpul fizic era atât de puternic exprimat, ci corpul eteric, la care a devenit puternic mai cu seamă ceea ce am numi părţile corpului ce înclină mai mult spre inimă, această treaptă pe care omul a depăşit-o a fost conservată, în animalitate, în Leu. Leul păstrează în el tipul care s-a format din grupa oamenilor la care corpul eteric a fost foarte activ.

Treapta umană pe care corpul astral a dominat corpul eteric şi corpul fizic s-a păstrat, desigur degenerat, în stirpea mişcătoare a păsărilor şi este reprezentat în Apocalipsă în imaginea vulturului. Astralitatea dominantă este respinsă în acest caz; ea s-a ridicat de la sol ca existenţă de pasăre.

Acolo unde a devenit puternic eul, s-a dezvoltat o fiinţă care în fapt poate fi numită o reuniune a celorlalte trei naturi, pentru că eul a armonizat toate trei mădularele. La această grupă, clarvăzătorul are, de fapt, înaintea sa ceea ce s-a păstrat în Sfinx, mai ales corpul leului, apoi aripile vulturului, dar şi ceva din tipul taurului – la reprezentările mai vechi ale Sfinxului era prezentă şi coada de reptilă, care face trimitere la vechea formă reptiliană, iar spre partea anterioară avem forma umană care armonizează celelalte părţi.

Acestea sunt cele patru tipuri în care în perioada atlanteană predomina umanul, în timp ce forma umană s-a îndreptat spre o unitate din ce în ce mai accentuată, plecând de la caracteristicile vulturului, leului şi ale bovinelor, forma umană armonizând în sine aceste naturi. Ele s-au transformat, contopindu-se în una singură, în forma umană deplină, iar aceasta s-a transformat treptat în forma pe care o găsim prezentă spre mijlocul existenţei Atlantidei.

Prin aceste procese s-a mai întâmplat ceva. Noi gândim că cele patru elemente diferite, patru forme, s-au contopit în mod armonios în om. Unul din ele este aici, în corpul fizic, în natura taurului: sunt forţele predominante care s-au format până la epoca de evoluţie a Balanţei; apoi în corpul eteric avem de-a face cu natura leului; în corpul astral, în forţele predominante ale astralului, cu natura vulturului, a acvilei şi, în sfârşit, cu forţele dominante ale eului, natura propriu-zis umană. În fiinţele individuale, unul din aceste patru mădulare căpătase rolul dominant. Prin aceasta au luat naştere cele patru tipuri. Dar se mai puteau întâlni şi alte combinaţii. Astfel, de exemplu, era posibil să domine în mod egal corpul fizic, corpul astral şi eul, iar peste ele să aibă predominanţă corpul eteric. Acesta este un tip special al umanităţii. Apoi au existat fiinţe la care erau predominante corpul eteric, corpul astral şi eul, în timp ce corpul fizic era mai puţin format, astfel că avem de-a face cu oameni la care rolul principal îl au mădularele superioare care se impun corpului fizic. Acei oameni la care dominaţia aparţinea corpului fizic, corpului astral şi eului sunt precursorii fizici ai bărbaţilor actuali, în timp ce oamenii la care rolul dominant îl aveau corpul eteric, corpul astral şi eul sunt precursorii fizici ai femeilor actuale. Celelalte tipuri au dispărut încetul cu încetul şi nu au rămas decât acestea două, desăvârşindu-se ca forme bărbăteşti şi femeieşti.

Datorită cărui fapt a fost posibil ca, treptat, să se desăvârşească tocmai aceste două forme? Aceasta s-a întâmplat datorită acţiunii forţelor lui Isis şi Osiris.

Am văzut că fazele de lună nouă, când Luna este întunecată, caracterizează principiul Isis, iar Osiris este caracterizat de fazele luminoase de Lună plină. Isis şi Osiris sunt fiinţe spirituale de pe Lună, dar faptele lor le întâlnim pe Pământ. Prin aceste fapte neamul omenesc s-a împărtit în două sexe. Strămoşii feminini ai omului au fost formaţi prin actiunea lui Osiris, iar strămoşii bărbaţilor au fost formaţi prin acţiunile lui Isis. Acţiunile lui Isis şi Osiris asupra omenirii se realizează prin intermediul fasciculelor de nervi, prin influenţa cărora omenirea se împarte într-o parte mnsculină şi una feminină. Acest lucru este reprezentat în legendă prin aceea că Isis îl caută pe Osiris; masculinitatea şi feminitatea se caută pe Pământ. În aceste legende sunt încifrate procese minunate ale evoluţiei cosmice.

Abia după ce a fost depăşită Balanţa s-au format treptat, în mădularele superioare ale omului, diferenţierile pe care le numim bărbăteşti şi femeieşti. Oamenii au rămas bisexuaţi mult mai mult timp decât animalele. Ceea ce la celelalte animale avusese loc cu mult înainte, la om se întâmpla abia acum. A existat un timp în care a existat o formă umană unitară la care nu exista nimic din modul de reproducere care s-a dezvoltat mai târziu; natura omului mai prezenta încă ambele sexe într-o singură unitate. „Şi Dumnezeu a creat omul masculin-feminin“, aşa scrie în Biblie, nu „un bărbăţel şi o domnişoară“ (cum apare într-o traducere germană a Bibliei din secolul al XIX-lea, n.tr.). El i-a creat pe amândoi într-unul singur. „Un bărbăţel şi o domnişoară“ este cea mai proastă traducere posibilă, căci este lipsită de sens prin comparaţie cu faptele adevărate.

Noi ne referim la un timp în care natura umană era încâ o unitate, în care fiecare om năştea în mod feciorelnic. Această treaptă a evoluţiei umanităţii ne este reprezentată de tradiţia egipteană prin clarvederea iniţiaţilor. Am putut face referiniă la faptul că reprezentările mai vechi ale lui Isis sunt următoarele: Isis îl hrăneşte pe Horus, însă în spatele ei se află o a doua Isis, cu aripi de acvilă, o Isis care îi întinde lui Horus crucea cu toartă, făcând trimitere la faptul că omul îşi are obârşia într-un timp când aceste tipuri erau încă separate, astfel încât mai târziu în om a fost înglobată şi cealaltă entitate astrală. Cea de a doua Isis ne arată cum odinioară predomina elementul astral. Ceea ce este unit mai târziu cu forma umană ne este prezentat aici, în spatele mamei, ca formă astrală care ar fi avut aripi de acvilă dacă ar fi ascultat numai de domeniul astral. Vremea în care a predominat corpul eteric este reprezentată printr-o a treia Isis, cu cap de leu. Această triplă Isis ne este astfel adusă în reprezentare prin clarviziunea profundă.

Vom înţelege însă încă ceva din acest punct de vedere: că trebuie să fi existat o perioadă de tranziţie de la unitatea sexuală la separarea sexelor, că în fapt a putut să se manifeste o stare intermediară între acea reproducere feciorelnică, când fecundarea avea loc ca urmare a forţelor ce trăiau în Pământ, care erau concomitent substanţe fecundante, şi celălalt mod, cel al reproducerii bisexuate. Acest din urmă mod de reproducere a apărut pe deplin abia la mijlocul epocii atlanteene. Mai devreme a existat o treaptă intermediară. În cursul acestei trepte intermediare a avut loc, într-o anumită epocă, o modificare a stării de conştienţă. Atunci, schimbarea stării de conştienţă a omului necesita perioade mult mai lungi decât în prezent. Era o vreme în care în timp ce se afla în tovărăşia entităţilor spirituale era deosebit de intensă acea stare de conştienţă în care omul se trăia pe sine ca fiinţă spirituală în timpul nopţii. Dimpotrivă, starea de conştienţă de zi era slabă. Această situaţie s-a schimbat într-o altă perioadă, în care a devenit intensă acea stare de conştienţă pe care o are omul când se afla în corpul fizic, şi în care viaţa sufletească din timpul nopţii, când omul părăsea planul fizic a devenit mai slabă. Au existat şi perioade ale evoluţiei omului în care trebuie să recunoaştem o treaptă a tranziţiei în care conştienţa despre lumea fizică era încă atenuată. În această stare atenuată a conştienţei avea loc fecundarea. În perioadele de conştienţă atenuată, când omul ieşea din lumea fizică în cea spirituală, avea loc fecundarea, iar omul o observa numai printr-un act de vis simbolic. El percepea că fecundarea a avut loc în somn, şi conştienţa omului era un vis delicat, minunat, ca şi cum, de exemplu, el ar fi aruncat o piatră, iar aceasta ar fi căzut în pământ şi apoi din pământ apărea o floare.

Pentru această perioadă trebuie să ne intereseze în special că se luau în considerare şi aceia care atinseseră mai devreme o treaptă ulterioară de evoluţie. Ce înseamnă că anumite fiinţe au rămas pe loc pe treapta taurului, altele pe treapta leului şi altele pe treapta vulturului etc.? Înseamnă că dacă fiinţele ar fi putut aştepta şi ar fi vrut să-şi dezvolte iubirea pentru lumea fizică mai târziu, ele ar fi devenit oameni. Dacă leul nu ar fi vrut să pătrundă prea devreme în sfera terestră, el ar fi devenit om; la fel şi celelalte animale desprinse până atunci. Să mai spunem o dată: tot ceea ce era om când s-a format leul a gândit fie: Nu, nu vreau să preiau încă substanţele inferioare, nu vreau să cobor în umanitatea fizică sau: Vreau să cobor în această umanitate.

Ne imaginăm, aşadar, două entităţi: una rămâne încă sus în domeniul etericului şi ajunge pe Pământ numai în părţile pământeşti, cealaltă se străduie să coboare în întregime pe Pământ. Aceasta din urmă a devenit poate leu, prima a devenit om.

Aşa cum animalele s-au oprit din evoluţie, aşa s-au oprit şi unii oameni. Cei care au devenit prea devreme oameni nu erau oamenii cei mai buni. Cei mai buni au rămas mult timp la situaţia de a nu coborî pe Pământ, pentru a înfăptui aici în stare de conştienţă actul fecundării; ei rămaseră în starea de cunoaştere în care actul fecundării era un vis. Aceşti oameni locuiau, cum se spune, în Rai. Oamenii care au coborât mai devreme pe Pământ au o corporalitate deosebit de puternic dezvoltată, o expresie brutală, grosolană, în timp ce oamenii care au vrut să modeleze mai întâi părţile mai nobile au o formă mult mai umană.

Ceea ce am descris acum s-a păstrat într-o legendă şi un ritual minunate. Este cunoscut ritualul menţionat de Tacitus [1], legenda zeiţei Nerthus sau Hertha, care în fiecare an coboară în apele mării într-un car. Cei care o trag trebuie însă să fie omorâţi. Nerthus a fost concepută aşa cum se concepe o fantomă oarecare, modelată din fantezie, ca o zeiţă căreia trebuia să i se închine un cult pe o insulă oarecare. Se credea că s-a recunoscut locul de cult al lui Nerthus ca fiind în lacul Hertha de pe Rugen. Acolo, se credea a se fi găsit locul unde se afunda carul. O fantezie uimitoare, căci numele Lacul Hertha este o invenţie cu totul recentă. Înainte se numea Lacul Negru, din cauza culorii sale, şi nici unui om nu i-ar fi trecut prin cap să-l numească Lacul Hertha şi să-l raporteze la zeiţă. În realitate, în această legendă se află lucruri mult mai profunde. Nerthus este treapta de tranziţie a fecundaţiei feciorelnice la reproducerea umană ulterioară. Nerthus, care se afundă într-o stare de conştienţă crepusculară, percepe acest lucru numai ca pe o acţiune delicată, simbolică, în momentul în care este coborâtă în marea pasiunii; ea nu percepe decât o reflectare a acesteia. Însă cei care, în timpul în care omenirea superioară mai percepea astfel lucrurile, coborâseră, îşi pierduseră naivitatea originară; ei percepeau deja acest fapt şi erau pierduţi pentru starea de conştienţă umană superioară, ei meritau să moară.

Amintirea acestui eveniment din vremea străveche a fost păstrată în ritual în numeroase ţinuturi ale Europei. În anumite momente ale anului se desfăşura, în cadrul unor sărbători comemorative, o ceremonie. Carul din imaginea lui Nerthus cobora în marea pasiunii. Cei cărora li se permitea să servească, care erau puşi să tragă trebuiau să fie sclavi şi erau omorâţi în timpul ritualului, ca semn că cei ce vedeau această faptă reprezentau omenirea muritoare. Numai preoţii iniţiaţi puteau participa la ceremonie nevătămaţi. Vedem, aşadar, că în anumite ţinuturi exista cultul lui Nerthus. Aici exista o stare de conştienţă care a dat naştere acestei legende şi ritualului.

În acest fel omenirea a evoluat, trecând prin cele mai variate forme, şi astfel sunt reprezentate în imagini fapte reale. S-a spus deja că astfel de imagini nu sunt alegorii, ci din punct de vedere al conţinutului ele se află într-o anumită relaţie cu faptele reale. Aceste imagini au apărut ca imagini de vis. Aşa a fost visată şi legenda lui Osiris, înainte ca elevul să fi văzut cu adevărat faptul evoluţiei umanităţii. Şi numai ceea ce se pregăteşte pentru vederea reală are în ocultism valoare de simbol. Un simbol este o descriere a unor procese reale în imagini. Despre influenţa acestor simboluri vom vorbi în conferinţa următoare.


NOTE

1. Tacitus Publius, 55-116, istoric roman, Germania, cap. XI.