|
Am făcut cunoştinţă până acum cu procese evolutive importante ale organismului omenesc. Am urmărit acest organism de la apariţia sa până în momentul în care Luna s-a depărtat de Pământ. Desigur, expresia „moment“ are un sens imprecis, căci aceste procese se întind pe perioade de timp îndelungate. Din primul moment în care Luna a început să dea semne că începe să se desprindă, până la ultimul, în care s-a desprins cu totul, s-au scurs perioade lungi în care timp s-au mai petrecut unele lucruri în procesul evoluţiei. Noi am luat însă în considerare omul aproximativ până la desprinderea Lunii. Am înţeles această formă a omului, care în partea de jos, aproximativ de la jumătatea corpului, prezenta o conformaţie care nu era cu totul deosebită de cea actuală. Pentru ochii actuali, oricum, acest corp ar fi putut fi văzut, chiar dacă era alcătuit numai din părţi moi, în timp ce părţile superioare ar fi putut fi percepute numai de o conştienţă clarvăzătoare. Am făcut referire la faptul cum legenda, religia şi arta au reţinut ceva din natura umană din acea perioadă în figura Centaurului. Şi în părţile corpului luate izolat am făcut cunoştinţă cu mădulare sau membre ale omului care s-au dezvoltat treptat în ceea ce numim picioare, gambe, genunchi, coapse, care atunci reprezentau formele animale ale Pământului nostru, forme animale care însă se opriseră pe anumite trepte de evoluţie pe care omul le depăşise. Să ne înţelegern acum mai bine în această privinţă.
În timpurile străvechi, când Soarele începea să se
desprindă, încă
nu luaseră naştere formele animale. După ce Soarele ieşise din
formaţiunea comună, formele animale cele mai evoluate de atunci erau
animale ce se aflau pe treapta peştilor actuali. Când se spune că
picioarele umane corespundeau acestei forme de peşte, ce înseamnă
de
fapt aceasta? Înseamnă că atunci au rămas în urmă asemenea
forme care
înotau ca peştii în Pământul de apă, că, în
acel timp, fizic nu era
nimic perceptibil din om decât labele picioarelor. Restul era
prezent
numai în formă eterică, fină. Ceea ce a fost descris ca formă de
cupă
sau de floare, organul luminos, era complet eteric, o formă de aer
străluminată şi numai partea cea mai de jos străbătea Pământul de
apă
ca peştii. Apoi au apărut animale mai evoluate care sunt fixate prin
aceea că în imagine se vorbeşte de omul de apă (Vărsător) care a
obţinut corpul vizibil, incluzând şi gamba. Omul a evoluat astfel
încât
pe fiecare treaptă a existenţei sale a lăsat în urmă anumite
forme
animale, pe care le-a depăşit încetul cu încetul.
Când Luna a început să se depărteze, omul avansase
atât de mult
încât îşi încheiase constituirea fizică a
jumătăţii sale inferioare,
natura superioară însă îşi păstrase cu totul capacitatea
modelatoare.
Apoi am văzut cum din afară intervine, dinspre Lună, ceea ce am numit a
fi acţiunea luminii lunare asupra formei, ceea ce egiptenii au numit
Osiris, care poate influenţa omul prin diferitele forme ale Lunii, şi
cum se încorporează prin Lună ceea ce este formaţiunea cea mai
importantă a corpului superior, nervii, care sunt modelatorii corpului
superior actual. Nervii care pleacă din măduva spinării au modelat
corpul superior. Acum, prin acele sunete pe care le cântă
Osiris-Apolo
pe lira umană, se ajunge mai întâi la formarea mijlocului
omului,
mijlocul şoldurilor. Tot ce a trebuit să rămână pe loc la acest
punct
pe care omul îl depăşeşte a rămas fixat, în evoluţia
ulterioară, în
forma de amfibian.
Atât timp cât Luna a rămas legată de Pământ,
evoluţia omului a fost
mai mult sau mai puţin împinsă în jos. Forma peştilor se
mai afla încă
într-o anumită legătură cu Soarele, de unde şi senzaţiile pe care
le
are omul sănătos faţă de peşti. Gândiţi-vă ce bucurie îi
poate face
unui om când vede un corp frumos, lucitor de peşte, când
vede animale
de apă frumoase, luminoase şi gândiţi-vă că omul are un sentiment
de
antipatie când vede ceea ce de fapt este superior peştelui, ce se
târăşte ca amfibian, broască, broască râioasă, şarpe. De
fapt,
amfibienele actuale sunt forme ale acelor timpuri ajunse cu totul
în
decadenţă, dar astfel de forme omul le-a avut cândva în
corporalitatea
sa inferioară. Cât timp omul nu a avut decât corporalitatea
sa
inferioară, până la şold el era un fel de dragon; abia mai
târziu, când
corpul superior a devenit solid, omul şi-a transformat, plecând
de la
corpul superior, partea sa inferioară. Putem spune că forma de peşte
redă forma pe care a atins-o prin forţele pe care le mai primea
când
Soarele mai era unit cu Pământul; până la plecarea Soarelui
omul a
rămas la nivelul peştilor.
Marile fiinţe, conducătorii evoluţiei, au plecat în timp ce-şi
modelau Soarele, pentru a se uni din nou cu Pământul într-o
epocă mult
mai târzie. Unul din spiritele care a plecat o dată cu Soarele,
cel mai
înalt dintre spiritele solare conducătoare, este Hristos. Ne
aflăm
înaintea unui eveniment faţă de care resimţim un profund
sentiment de
veneraţie, când aflăm că până atunci omul a fost unit cu
entitatea
care, fiind spiritul cel mai nobil, a plecat cândva cu Soarele
din
Pământ. Pe de o parte, am putut caracteriza timpul ieşirii
Soarelui din
Pământ prin forma de peşte şi, pe de altă parte, modelarea prin
însusi
Hristos. Înainte omul era unit în cadrul Pământului
cu Soarele, şi când
acesta a plecat el a văzut forma pe care o datora spiritelor solare,
păstrată în forma de peşte: În evoluţia sa ulterioară,
spiritele solare
nu mai erau cu el. Hristos a plecat din Pământ în vremea
când omul avea
forma de peşte. Această formă a fost menţinută de către iniţiaţii
primei dezvoltări a creştinismului. În catacombele romane acest
simbol
al peştelui era prezent ca simbol al lui Hristos şi trebuia să
amintească de marele eveniment al evoluţiei din vremea în care
Hristos
era încă unit cu ei în cadrul Pământului. Omul
progresase până la forma
de peşte când Soarele s-a separat: primii creştini resimţeau
referirea
la forma umană a lui Hristos în simbolul peştelui ca un lucru
foarte
adânc. Cât de departe de comentariile exterioare care se
fac adeseori
este un semn atât de important pe care-l privim ca pe simbolul
unei
epoci a evoluţiei! Adevăratele simboluri erau cele care se refereau la
realităţi spirituale mai înalte. Pentru primii creştini ele nu se
limitau la a „însemna“ ceva. Un astfel de simbol este o imagine a
unui
lucru care poate fi cu adevărat văzut în lumea spirituală şi nici
un
simbol nu este corect interpretat înainte de a putea face o
trimitere
la ceea ce poate fi văzut corespunzător lui, în lumea spirituală.
Orice
speculaţie are cel mult un scop pregătitor; expresia „el
înseamnă“ nu
este adevărată, simbolul este cunoscut cu adevărat numai când se
arată
că în el este reprodus, copiat un fapt spiritual.
Să urmărim mai departe evoluţia omenirii. Omul a preluat cele mai
diferite forme şi după ce s-a dezvoltat în plan fizic până
la nivelul
soldurilor el a fost cel mai urât în forma sa. Accastă
formă pe care
omul a avut-o atunci a fost păstrată într-un mod degradat
în şarpe.
Timpul în care omul a dus evoluţia până la forma de
amfibian, când Luna
era încă inclusă în Pământ, este timpul ruşinii, al
corupţiei din
evoluţia omenirii. Dacă Luna nu ar fi ieşit atunci din Pământ,
neamul
omenese ar fi devenit prada unui destin îngrozitor, el ar fi
căzut tot
mai mult în forma răului, a atrocelui. Din această cauză,
sentimentul
care are dispoziţia naivă, nealterată faţă de şarpele care păstrează
forma pe care a avut-o omul când s-a aflat cel mai jos, acest
sentiment
de antipatie este ceva ce-şi are deplina sa justificare. Tocmai
dispoziţia sufletească nealterată care nu spune că în ceea ce
este
natural nu există nimic urât resimte repulsie faţă de şarpe,
pentru că
acesta este documentul ruşinii umane. Acest lucru nu este spus în
sensul moral, ci face trimitere la cel mai jos punct atins de evoluţia
umanităţii.
Atunci însă omul trebuie să depăşească acest nivel inferior
atins
prin regresare. Acest lucru îl putea realiza numai prin părăsirea
formei animale şi prin începerea densificării şi a părţii sale
spirituale, superioare. Am văzut că toate părţile mai nobile s-au putut
dezvolta numai prin activitatea forţelor lui Osiris şi Isis. Pentru ca
forţele lui Osiris să acţioneze în el în vederea
dezvoltării părţilor
mai nobile partea superioară a omului trebuia să găsească posibilitatea
de a aduce măduva spinării din poziţia orizontală în cea
verticală.
Toate acestea s-au întâmplat prin influenţele lui Osiris şi
ale lui
Isis. Omul a fost condus din treaptă în treaptă de Soare şi de
Lună,
care se echilibrau reciproc; din această cauză mijlocul dintre şolduri
este desemnat ca fiind Balanţa. În acelaşi timp, Soarele se afla
atunci
în semnul Balanţei.
Trebuie să spunem răspicat că nu trebuie totuşi să ne
închipuim că
după ce Soarele a stat în semnul Scorpionului şi după aceea
în semnul
Balantei şoldul s-ar fi dezvoltat imediat. În acest fel ne-am
închipui
mersul evoluţiei ca fiind mult prea rapid. Soarele parcurge
întregul
Zodiac într-o perioadă de 25 920 de ani. Cândva Soarele
răsărea
primăvara în semnul Berbecului, iar mai înainte în
semnul Taurului.
Punctul vernal se deplasa mai departe; Soarele a parcurs cu punctul lui
vernal semnul Taurului etc. Aproximativ cu 747 de ani înainte de
naşterea lui Hristos, Soarele a pătruns din nou în Berbec.
În timpul
nostru el răsare primăvara în constelaţia Peştilor. Timpul
în care
Soarele parcurge o constelaţie înseamnă ceva, dar o asemenea
perioadă
nu ar fi suficientă pentru acea modificare care trebuia să se producă
pentru ca de la sexualitatea ce are loc sub semnul Scorpionului să se
ajungă, sub semnul Balanţei, până la dezvoltarea şoldurilor.
Ar avea o reprezentare greşită cel care ar gândi că printr-o singură trecere a Soarelui s-ar
petrece acest lucru. Soarele trece o dată complet prin întregul
Zodiac
şi abia după acest întreg circuit are loc progresul. În
timpurile şi
mai vechi el trebuia să parcurgă de mai multe ori acest circuit
până să
apară un progres. Din acest motiv nu este permis să se aplice calculele
valabile pentru epoca postatlanteană la epoci mai vechi. Soarele
trebuia mai întâi să facă întregul înconjur,
în timpuri mai vechi chiar
de mai multe ori, înainte de a se produce o înaintare
în sensul
progresului ascendent. Pentru acele segmente care necesitau o modelare
mai complexă, timpul era mai lung. Omul urcă tot mai sus prin această
evoluţie. Treapta următoare, acolo unde a fost modelat ceea ce numim
organele inferioare ale trupului uman, o desemnăm cu semnul Fecioarei.
Vom înţelege cel mai bine evoluţia dacă ne va fi clar că
în timp ce
omul devine tot mai asemănător omului, pe anumite trepte rămân pe
loc
entităţi animale. S-a spus odată că omul a dezvoltat şi plămâni
şi
inimă şi laringe prin acţiunea forţelor lunare. Am arătat şi în
ce
măsură sunt implicaţi în aceasta Osiris şi Isis. Trebuie să ne
fie clar
că organele superioare ale omului, ca inima, plămânul, laringele
etc.,
toate aceste organe s-au putut forma numai datorită faptului că
mădularele superioare, corpul eteric, corpul astral precum şi eul,
mădularele spirituale propriu-zise ale omului, coacţionau deja
într-un
anumit mod. Aceste mădulare au coacţionat mult mai mult decât
în
epocile premergătoare după ce a fost atins punctul caracteristic
Balanţei. Din această cauză au putut să ia naştere cele mai variate
forme. Corpul eteric, de exemplu, sau corpul astral, ba chiar şi eul au
putut acţiona cu deosebită forţă. Se putea întâmpla să
apară o
suprapondere a corpului fizic faţă de celelalte mădulare. Prin aceasta s-au format patru tipuri umane.
Au apărut oameni care aveau corpul fizic format. Apoi existau oameni
care-şi aveau caracteristicile impregnate de corpul eteric şi oameni la
care predomina amprenta naturii astrale. Au existat şi oameni-eu, cu
caracteristici clar exprimate. În fiecare om era reprezentat ceea
ce
precumpănea în el.
În timpurile vechi, când au luat naştere aceste patru
forme, se
întâlneau siluete groteşti şi clarvăzătorul descoperă ce
era
caracteristic în diferitele tipuri. Există reprezentări care,
în orice
caz, sunt mai puţin cunoscute, în care s-a păstrat amintirea
acestor
lucruri.
De exemplu, la omul la care natura fizică devenise deosebit de
puternică şi care acţionase şi asupra părţilor superioare acest lucru
era exprimat prin amprenta clară imprimată părţii sale superioare. Se
formase atunci ceva care era adaptat formaţiunii sale inferioare şi
prin ceea ce acţiona aici a rezultat forma pe care o vedem menţinută
în
imaginea apocaliptică a Taurului; nu a unui taur actual, care este o
formă decadentă. Ceea ce într-un anumit moment era determinat
în mod
predominant de corpul fizic a rămas fixat pe treapta de taur. Acest
lucru îşi are, aşadar, reprezentantul în taur şi în
tot ce aparţine
acestei stirpe: bovine etc.
Grupa de oameni la care nu corpul fizic era atât de puternic
exprimat, ci corpul eteric, la care a devenit puternic mai cu seamă
ceea ce am numi părţile corpului ce înclină mai mult spre inimă,
această treaptă pe care omul a depăşit-o a fost conservată, în
animalitate, în Leu. Leul păstrează în el tipul care s-a
format din
grupa oamenilor la care corpul eteric a fost foarte activ.
Treapta umană pe care corpul astral a dominat corpul eteric şi
corpul fizic s-a păstrat, desigur degenerat, în stirpea
mişcătoare a
păsărilor şi este reprezentat în Apocalipsă în imaginea
vulturului.
Astralitatea dominantă este respinsă în acest caz; ea s-a ridicat
de la
sol ca existenţă de pasăre.
Acolo unde a devenit puternic eul, s-a dezvoltat o fiinţă care
în
fapt poate fi numită o reuniune a celorlalte trei naturi, pentru că eul
a armonizat toate trei mădularele. La această grupă, clarvăzătorul are,
de fapt, înaintea sa ceea ce s-a păstrat în Sfinx, mai ales
corpul
leului, apoi aripile vulturului, dar şi ceva din tipul taurului – la
reprezentările mai vechi ale Sfinxului era prezentă şi coada de
reptilă, care face trimitere la vechea formă reptiliană, iar spre
partea anterioară avem forma umană care armonizează celelalte părţi.
Acestea sunt cele patru tipuri în care în perioada
atlanteană
predomina umanul, în timp ce forma umană s-a îndreptat spre
o unitate
din ce în ce mai accentuată, plecând de la caracteristicile
vulturului,
leului şi ale bovinelor, forma umană armonizând în sine
aceste naturi.
Ele s-au transformat, contopindu-se în una singură, în
forma umană
deplină, iar aceasta s-a transformat treptat în forma pe care o
găsim
prezentă spre mijlocul existenţei Atlantidei.
Prin aceste procese s-a mai întâmplat ceva. Noi
gândim că cele patru
elemente diferite, patru forme, s-au contopit în mod armonios
în om.
Unul din ele este aici, în corpul fizic, în natura
taurului: sunt
forţele predominante care s-au format până la epoca de evoluţie a
Balanţei; apoi în corpul eteric avem de-a face cu natura leului;
în
corpul astral, în forţele predominante ale astralului, cu natura
vulturului, a acvilei şi, în sfârşit, cu forţele dominante
ale eului,
natura propriu-zis umană. În fiinţele individuale, unul din
aceste
patru mădulare căpătase rolul dominant. Prin aceasta au luat naştere
cele patru tipuri. Dar se mai puteau întâlni şi alte
combinaţii.
Astfel, de exemplu, era posibil să domine în mod egal corpul
fizic,
corpul astral şi eul, iar peste ele să aibă predominanţă corpul eteric.
Acesta este un tip special al umanităţii. Apoi au existat fiinţe la
care erau predominante corpul eteric, corpul astral şi eul, în
timp ce
corpul fizic era mai puţin format, astfel că avem de-a face cu oameni
la care rolul principal îl au mădularele superioare care se impun
corpului fizic. Acei oameni la care dominaţia aparţinea corpului fizic,
corpului astral şi eului sunt precursorii fizici ai bărbaţilor actuali,
în timp ce oamenii la care rolul dominant îl aveau corpul
eteric,
corpul astral şi eul sunt precursorii fizici ai femeilor actuale.
Celelalte tipuri au dispărut încetul cu încetul şi nu au
rămas decât
acestea două, desăvârşindu-se ca forme bărbăteşti şi femeieşti.
Datorită cărui fapt a fost posibil ca, treptat, să se
desăvârşească
tocmai aceste două forme? Aceasta s-a întâmplat datorită
acţiunii
forţelor lui Isis şi Osiris.
Am văzut că fazele de lună nouă, când Luna este
întunecată,
caracterizează principiul Isis, iar Osiris este caracterizat de fazele
luminoase de Lună plină. Isis şi Osiris sunt fiinţe spirituale de pe
Lună, dar faptele lor le întâlnim pe Pământ. Prin
aceste fapte neamul
omenesc s-a împărtit în două sexe. Strămoşii feminini ai
omului au fost
formaţi prin actiunea lui Osiris, iar strămoşii bărbaţilor au fost
formaţi prin acţiunile lui Isis. Acţiunile lui Isis şi Osiris asupra
omenirii se realizează prin intermediul fasciculelor de nervi, prin
influenţa cărora omenirea se împarte într-o parte mnsculină
şi una
feminină. Acest lucru este reprezentat în legendă prin aceea că
Isis îl
caută pe Osiris; masculinitatea şi feminitatea se caută pe
Pământ. În
aceste legende sunt încifrate procese minunate ale evoluţiei
cosmice.
Abia după ce a fost depăşită Balanţa s-au format treptat, în
mădularele superioare ale omului, diferenţierile pe care le numim
bărbăteşti şi femeieşti. Oamenii au rămas bisexuaţi mult mai mult timp
decât animalele. Ceea ce la celelalte animale avusese loc cu mult
înainte, la om se întâmpla abia acum. A existat un
timp în care a
existat o formă umană unitară la care nu exista nimic din modul de
reproducere care s-a dezvoltat mai târziu; natura omului mai
prezenta
încă ambele sexe într-o singură unitate. „Şi Dumnezeu a
creat omul
masculin-feminin“, aşa scrie în Biblie, nu „un bărbăţel şi o
domnişoară“ (cum apare într-o traducere germană a Bibliei din
secolul
al XIX-lea, n.tr.). El i-a creat pe amândoi într-unul
singur. „Un
bărbăţel şi o domnişoară“ este cea mai proastă traducere posibilă, căci
este lipsită de sens prin comparaţie cu faptele adevărate.
Noi ne referim la un timp în care natura umană era
încâ o unitate,
în care fiecare om năştea în mod feciorelnic. Această
treaptă a
evoluţiei umanităţii ne este reprezentată de tradiţia egipteană prin
clarvederea iniţiaţilor. Am putut face referiniă la faptul că
reprezentările mai vechi ale lui Isis sunt următoarele: Isis îl
hrăneşte pe Horus, însă în spatele ei se află o a doua
Isis, cu aripi
de acvilă, o Isis care îi întinde lui Horus crucea cu
toartă, făcând
trimitere la faptul că omul îşi are obârşia într-un
timp când aceste
tipuri erau încă separate, astfel încât mai
târziu în om a fost
înglobată şi cealaltă entitate astrală. Cea de a doua Isis ne
arată cum
odinioară predomina elementul astral. Ceea ce este unit mai
târziu cu
forma umană ne este prezentat aici, în spatele mamei, ca formă
astrală
care ar fi avut aripi de acvilă dacă ar fi ascultat numai de domeniul
astral. Vremea în care a predominat corpul eteric este
reprezentată
printr-o a treia Isis, cu cap de leu. Această triplă Isis ne este
astfel adusă în reprezentare prin clarviziunea profundă.
Vom înţelege însă încă ceva din acest punct de
vedere: că trebuie să
fi existat o perioadă de tranziţie de la unitatea sexuală la separarea
sexelor, că în fapt a putut să se manifeste o stare intermediară
între
acea reproducere feciorelnică, când fecundarea avea loc ca urmare
a
forţelor ce trăiau în Pământ, care erau concomitent
substanţe
fecundante, şi celălalt mod, cel al reproducerii bisexuate. Acest din
urmă mod de reproducere a apărut pe deplin abia la mijlocul epocii
atlanteene. Mai devreme a existat o treaptă intermediară. În
cursul
acestei trepte intermediare a avut loc, într-o anumită epocă, o
modificare a stării de conştienţă. Atunci, schimbarea stării de
conştienţă a omului necesita perioade mult mai lungi decât
în prezent.
Era o vreme în care în timp ce se afla în tovărăşia
entităţilor
spirituale era deosebit de intensă acea stare de conştienţă în
care
omul se trăia pe sine ca fiinţă spirituală în timpul nopţii.
Dimpotrivă, starea de conştienţă de zi era slabă. Această situaţie s-a
schimbat într-o altă perioadă, în care a devenit intensă
acea stare de
conştienţă pe care o are omul când se afla în corpul fizic,
şi în care
viaţa sufletească din timpul nopţii, când omul părăsea planul
fizic a
devenit mai slabă. Au existat şi perioade ale evoluţiei omului în
care
trebuie să recunoaştem o treaptă a tranziţiei în care conştienţa
despre
lumea fizică era încă atenuată. În această stare atenuată a
conştienţei
avea loc fecundarea. În perioadele de conştienţă atenuată,
când omul
ieşea din lumea fizică în cea spirituală, avea loc fecundarea,
iar omul
o observa numai printr-un act de vis simbolic. El percepea că
fecundarea a avut loc în somn, şi conştienţa omului era un vis
delicat,
minunat, ca şi cum, de exemplu, el ar fi aruncat o piatră, iar aceasta
ar fi căzut în pământ şi apoi din pământ apărea o
floare.
Pentru această perioadă trebuie să ne intereseze în special că
se
luau în considerare şi aceia care atinseseră mai devreme o
treaptă
ulterioară de evoluţie. Ce înseamnă că anumite fiinţe au rămas pe
loc
pe treapta taurului, altele pe treapta leului şi altele pe treapta
vulturului etc.? Înseamnă că dacă fiinţele ar fi putut aştepta şi
ar fi
vrut să-şi dezvolte iubirea pentru lumea fizică mai târziu, ele
ar fi
devenit oameni. Dacă leul nu ar fi vrut să pătrundă prea devreme
în
sfera terestră, el ar fi devenit om; la fel şi celelalte animale
desprinse până atunci. Să mai spunem o dată: tot ceea ce era om
când
s-a format leul a gândit fie: Nu, nu vreau să preiau încă
substanţele
inferioare, nu vreau să cobor în umanitatea fizică sau: Vreau să
cobor
în această umanitate.
Ne imaginăm, aşadar, două entităţi: una rămâne încă sus
în domeniul
etericului şi ajunge pe Pământ numai în părţile
pământeşti, cealaltă se
străduie să coboare în întregime pe Pământ. Aceasta
din urmă a devenit
poate leu, prima a devenit om.
Aşa cum animalele s-au oprit din evoluţie, aşa s-au oprit şi unii
oameni. Cei care au devenit prea devreme oameni nu erau oamenii cei mai
buni. Cei mai buni au rămas mult timp la situaţia de a nu coborî
pe
Pământ, pentru a înfăptui aici în stare de conştienţă
actul fecundării;
ei rămaseră în starea de cunoaştere în care actul
fecundării era un
vis. Aceşti oameni locuiau, cum se spune, în Rai. Oamenii care au
coborât mai devreme pe Pământ au o corporalitate deosebit
de puternic
dezvoltată, o expresie brutală, grosolană, în timp ce oamenii
care au
vrut să modeleze mai întâi părţile mai nobile au o formă
mult mai umană.
Ceea ce am descris acum s-a păstrat într-o legendă şi un
ritual
minunate. Este cunoscut ritualul menţionat de Tacitus [1],
legenda zeiţei Nerthus sau Hertha, care în fiecare an coboară
în apele
mării într-un car. Cei care o trag trebuie însă să fie
omorâţi. Nerthus
a fost concepută aşa cum se concepe o fantomă oarecare, modelată din
fantezie, ca o zeiţă căreia trebuia să i se închine un cult pe o
insulă
oarecare. Se credea că s-a recunoscut locul de cult al lui Nerthus ca
fiind în lacul Hertha de pe Rugen. Acolo, se credea a se fi găsit
locul
unde se afunda carul. O fantezie uimitoare, căci numele Lacul Hertha
este o invenţie cu totul recentă. Înainte se numea Lacul Negru,
din
cauza culorii sale, şi nici unui om nu i-ar fi trecut prin cap să-l
numească Lacul Hertha şi să-l raporteze la zeiţă. În realitate,
în
această legendă se află lucruri mult mai profunde. Nerthus este treapta
de tranziţie a fecundaţiei feciorelnice la reproducerea umană
ulterioară. Nerthus, care se afundă într-o stare de conştienţă
crepusculară, percepe acest lucru numai ca pe o acţiune delicată,
simbolică, în momentul în care este coborâtă în
marea pasiunii; ea nu
percepe decât o reflectare a acesteia. Însă cei care,
în timpul în care
omenirea superioară mai percepea astfel lucrurile, coborâseră,
îşi
pierduseră naivitatea originară; ei percepeau deja acest fapt şi erau
pierduţi pentru starea de conştienţă umană superioară, ei meritau să
moară.
Amintirea acestui eveniment din vremea străveche a fost păstrată
în
ritual în numeroase ţinuturi ale Europei. În anumite
momente ale anului
se desfăşura, în cadrul unor sărbători comemorative, o ceremonie.
Carul
din imaginea lui Nerthus cobora în marea pasiunii. Cei cărora li
se
permitea să servească, care erau puşi să tragă trebuiau să fie sclavi
şi erau omorâţi în timpul ritualului, ca semn că cei ce
vedeau această
faptă reprezentau omenirea muritoare. Numai preoţii iniţiaţi puteau
participa la ceremonie nevătămaţi. Vedem, aşadar, că în anumite
ţinuturi exista cultul lui Nerthus. Aici exista o stare de conştienţă
care a dat naştere acestei legende şi ritualului.
În acest fel omenirea a evoluat, trecând prin cele mai
variate
forme, şi astfel sunt reprezentate în imagini fapte reale. S-a
spus
deja că astfel de imagini nu sunt alegorii, ci din punct de vedere al
conţinutului ele se află într-o anumită relaţie cu faptele reale.
Aceste imagini au apărut ca imagini de vis. Aşa a fost visată şi
legenda lui Osiris, înainte ca elevul să fi văzut cu adevărat
faptul
evoluţiei umanităţii. Şi numai ceea ce se pregăteşte pentru vederea
reală are în ocultism valoare de simbol. Un simbol este o
descriere a
unor procese reale în imagini. Despre influenţa acestor simboluri
vom
vorbi în conferinţa următoare.
NOTE
1.
Tacitus Publius, 55-116, istoric roman, Germania, cap. XI.
