|
Există multe mituri şi legende ale vechilor egipteni care
înainte
erau bine cunoscute şi care îşi fac din nou apariţia în
concepţia
despre lume aparţinând ştiinţei spiritului, care nu sunt
însă cuprinse
în tradiţia istorică, exterioară care se ocupă de egipteni. Unele
din
aceste mituri ne-au fost păstrate în istorie în forma
în care au
devenit familiare în Grecia. Căci în cea mai mare parte
legendele
Greciei care nu se referă la Zeus şi la familia sa au fost preluate din
Misteriile egiptene. Ne vom ocupa azi de tot felul de aspecte
legendare, de care avem nevoie chiar dacă o istorie culturală actuală
afirmă că de fapt în mitologia greacă se găsesc puţine lucruri
utile
omului.
De ce a trebuit să urmărim cealaltă parte a dezvoltării umane, adică
partea spirituală? Tot ce vedem în plan fizic rămâne numai
eveniment,
fapt al planului fizic. Dar în cadrul ştiinţei spiritului nu ne
interesează numai ce trăieşte în plan fizic, ci şi tot ce se
întâmplă
în lumile spirituale.
Din cele ce am auzit în conferinţele de ştiinţa spiritului
ştim ce
se petrece cu omul între moarte şi o nouă naştere. Trebuie să ne
amintim numai că prin moarte omul trece în starea de conştienţă
pe care
o numim Kamaloka, în care omul, chiar dacă a devenit o fiinţă
spirituală, este menţinut prin corpul său astral. Este timpul în
care
omul încă mai cere ceva de la lumea fizică, în care el
suferă, deoarece
nu se mai află în lumea fizică. Apoi vine un timp în care
el trebuie să
se pregătească pentru o viaţă nouă: starea de conştienţă a
Devachanului, în care omul nu mai este legat direct de lumea
fizică, de
ceea ce sunt impresiile fizice. Ne putem imagina deosebirea dintre
viaţa în Kamaloka şi viaţa în Devachan urmărind două
exemple.
Ştim că omul nu-şi pierde imediat după moarte dorinţele şi poftele.
Să presupunem că omul a fost în viaţă un gurmand care a simţit o
mare
satisfacţie în consumul delicatesclor. După moarte această
dorinţă de
plăceri, această dorinţă de a consuma delicatese nu dispare imediat.
Omul nu are aceste dorinţe în corpul fizic, ci în corpul
astral. Din
cauză că după moarte îşi păstrează corpul astral el păstrează şi
dorinţa, însă îi lipseşte organul pentru satisfacerea
acestor dorinţe:
corpul fizic. Dorinţa de a mânca nu depinde de corpul fizic, ci
de
corpul astral şi acum, după moarte, apare pofta de ceea ce în
viaţă îi
dădea satisfacţie maximă. Din această cauză după moarte omul suferă
până se debarasează de toate dorinţele pe care şi le-a dezvoltat
prin
organele fizice. Atât durează prezenţa omului în Kamaloka.
Apoi începe
timpul în care omul nu mai are pretenţii ce nu pot fi satisfăcute
decât
prin organe fizice. Atunci el pătrunde în Devachan.
În măsura în care omul încetează de a mai fi
înlănţuit de lumea
fizică, el începe să obţină o conştienţă corespunzătoare lumii
devachanice. Ea se aprinde din ce în ce mai mult. Numai că,
în prezent,
el nu are încă o conştienţă a eului ca cea pe care o are în
lumea
aceasta. În viaţa devachanică omul se simte ca un membru, ca un
organ
al întregii lumi spirituale. Aşa cum mâna s-ar simţi, dacă
ar simţi,
membru, organ al organismului fizic, omul, în conştienţa sa
devachanică, simte că este membru al lumii spirituale şi membru al
fiinţelor superioare. El se va ridica abia ulterior spre independenţa
sa. Dar el conlucrează şi acum asupra Cosmosului, el lucrează şi acum
asupra regnului vegetal din lumea spirituală. Omul colaborează la toate
lucrurile, nu dintr-o hotărâre proprie, ci ca membru slujitor al
lumii
spirituale.
Când descriem în felul acesta ceea ce trăieşte omul
între moarte şi
o nouă naştere nu trebuie să ne închipuim că evenimentele lumii
devachanice nu sunt şi ele supuse unei modificări. În felul
acesta,
oamenii au în mod tainic conştienţa că aici Pământul nostru
este de
fapt schimbător, dar că dincolo, după moarte, totul rămâne
neschimbat.
Lucrurile nu stau astfel. Când timpul petrecut în Devachan
este
descris, astăzi, în acest fel, înseamnă că aceasta este
aproximativ
starea actuală a Devachanului. Dar să ne amintim cum stăteau lucrurile
în vremea când sufletele noastre erau încarnate
în cadrul culturii
egiptene. Atunci priveam spre piramidele gigantice şi spre alte
construcţii mari. În timpuri vechi lucrurile stăteau cu totul
altfel.
Să ne gândim cât de mult s-a schimbat de atunci faţa
Părnântului. Este
suficient să urmărim ştiinţa materialistă şi vom afla, de pildă, cum cu
puţine milenii în urmă existau în Europa altfel de animale,
cum
întreaga Europă arăta cu totul altfel. Faţa Pământului se
modifică în
continuu, ceea ce face ca omul să intre în noi relaţii de
existenţă.
Acest lucru îi apare oricui în mod foarte clar. Dar atunci
când descrii
condiţiile lumii spirituale oamenii cred cu mare uşurinţă că ceea ce
s-a întâmplat în lumea spirituală, dacă ei au murit
eventual cu o mie
de ani înainte de Hristos, că ceea ce a avut loc dincolo s-ar fi
petrecut ca astăzi, dacă se nasc în prezent şi mor acum din nou.
La fel cum se modifică planul fizic se modifică şi condiţiile din
celelalte lumi. Sejurul în Devachan era cu totul altceva
decât în
prezent, când intrai în Devachan din viaţa egipteană sau
din cea a
vechii Grecii. Şi aici are loc o evoluţie. Este natural să descriem
acum condiţiile actuale ale Devachanului; condiţiile însă s-au
schimbat. Putem admite acest lucru dacă luăm în considerare ce
ne-au
adus ultimele conferinţe şi descrierile pe care le cuprind.
Am văzut, privind mult înapoi, până la epoca atlanteană,
cum omul
trăia mai mult în lumea spirituală, cum în timpul somnului
el era activ
în lumea spirituală. Apoi acest lucru se reduce din ce în
ce mai mult.
Dacă totuşi ne întoarcem suficient de mult în timp, aflăm
că omul
trăieşte de fapt în lumea spirituală. În timpuri vechi nici
diferenţa
dintre somn şi moarte nu este atât de mare. Într-un trecut
foarte
îndepărtat oamenii au avut perioade lungi de somn. Acesta a
coincis
aproximativ cu un interval de timp care este parcurs în prezent
de o
încarnare şi de viaţa de după moarte. Prin faptul că omul cobora
în
planul fizic el a fost şi din ce în de mai mult implicat în
acest plan.
Am arătat cum indianul privea într-o lume superioară, cum omul
din
Persia încerca să cucerească planul fizic. Omul a coborât
din ce în ce
mai mult, iar în perioada greco-romană a avut loc o „căsnicie“
între
spirit şi materie, între lumile spirituale şi planul fizic. Cu
cât omul
se integra mai mult în miezul acestei epoci cu atât el
învăţa mai mult
să iubească lumea fizică şi să capete un interes pentru ea. O dată cu
aceasta s-a schimbat însă şi tot ce putem numi trăiri între
moarte şi o
nouă naştere.
Dacă ne întoarcem la începutul epocii postatlanteene,
găsim că
oamenii aveau un slab interes pentru planul fizic. Iniţiaţii acelui
timp puteau fi răpiţi în lumi înalte, în lumile
devachanice; ei
comunicau apoi celorlalţi oameni trăirile lor. În omul care se
simţea
răpit cu toate gândurile, cu toate simţurile, în lumea
adevărată, în
patria lor, acest lucru determina o stare de interes scăzut pentru
condiţiile planului fizic. Când însă se ridica în
Devachan după ce
de-abia se legase cu planul fizic, atunci el avea o conştienţă relativ
luminoasă. Când un astfel de om se încarna apoi din nou
în cultura
persanâ, el se simţea deja concrescut cu materia fizică,
încât pierdea
din claritatea conştienţei în Devachan. În perioada
egipteano-caldeană,
în care omul a început să iubeaseă lumea fizică exterioară,
lucrurile
erau de aşa natură încât în Devachan el avea deja o
conştientă foarte
tulbure, înceţoşată. Această conştienţă era, prin natura ei,
încă mai
înaltă decât conştienţa din lumea fizică, dar prin gradul
său ea
coboară tot mai mult şi devine tot mai întunecată, până la
perioada
greco-romană. În această perioadă conştienţa devachanică se
întunecă
progresiv şi devine mai înceţoşată. Nu era o conştienţă de vis;
ea nu a
fost niciodată astfel. Era o conştienţă de care omul era conştient.
Aşadar, o întunecare a acestei conştiente a avut loc în
paralel cu
desfăşurarea evoluţiei.
În esenţă, Misteriile existau pentru a da omului posibilitatea
de a
nu avea în lumea spirituală numai o conştienţă înceţoşată,
ci de a da
din nou claritate conştienţei. Să ne imaginăm că nu ar fi existat
Misterii şi nici iniţiaţi. Atunci omul ar fi avut în lumile
spirituale
o conştienţă tot mai crepusculară, tot mai înceţoşată. Numai prin
aceea
că în paralel cu întunecarea conştienţei în Devachan
avea loc şi
iniţierea în Misterii şi o dată cu aceasta şi însuşirea
anumitor
capacităţi cu care oameni deja selectaţi priveau în lumile
spirituale
cu toată limpezimea, numai prin faptul că iniţiaţii în mituri şi
legende puteau raporta despre acestea a pătruns în conştienţa
devachanică dintre moarte şi o nouă naştere un plus de claritate, de
luminozitate. Toţi cei care se integraseră suficient în lumea
fizică
resimţiseră deja această întunecare a conştienţei în lumea
spirituală
şi nu este o poveste ci adevăr faptul că iniţiatul în Misteriile
eleusine a putut face o experienţă foarte specială. Principiul
iniţierii este ca omul să poată urca în lumile spiritului
încă din
timpul vieţii şi să înţeleagă ce se întâmplă aici.
Iniţiatul din acea
epocă a putut afla în mod nemijlocit despre umbra din lumea
spirituală.
Este în adevăr expresia unui iniţiat [1]
când se spune: Oh, mai bine cerşetor în lumea fizică
decât rege în
lumea umbrei. Această expresie a izvorât din experienţele
iniţiaţilor.
Astlel de lucruri nu le putem aprofunda suficient şi le înţelegem
abia
când cunoaştem faptele lumii spirituale.
Acum vom da o formă mai concretă lucrurilor amintite ieri în
treacăt, într-o formă abstractă.
Dacă nu ar fi survenit nimic altceva decât coborârea
omului în viaţa
fizică, conştienţa s-ar fi întunecat tot mai mult între
moarte şi o
nouă viaţă. În final, oamenii ar fi pierdut cu totul legătura cu
lumea
spirituală. Oricât de ciudat i s-ar părea celui care este
contaminat în
interiorul său, chiar şi numai în mică măsură, de vreo formă de
materialism, ceea ce voi spune acum este totuşi adevărat. Dacă în
evoluţia umanităţii nu ar fi intervenit nimic, din punct de vedere
spiritual, aceasta ar fi căzut pradă morţii. Dar există o posibilitate
de luminare a conştienţei între moarte şi o nouă naştere şi
aceasta
poate fi obţinută fie prin iniţiere sau, în prezent, prin aceea
că omul
participă în această viaţă la lumea spirituală, că el are deja
unele
trăiri care nu mor o dată cu corpurile sale, care rămân legate de
el şi
în lumea spirituală, în nucleul său fiinţial veşnic. De
acest lucru
aveau grijă Misteriile, întreaga evoluţie spirituală, aveau grijă
marii
iniţiaţi dinainte de Hristos şi în primul rând însăşi
entitatea pe care
o cunoaştem sub numele de Hristos. Într-un anumit fel, toţi
ceilalţi
iniţiaţi au fost precursori ai lui Hristos, erau soli care anunţau
apariţia lui Hristos.
Să descriem acum fenomenul apariţiei lui Hristos, să ne gândim
la un
om care n-ar fi auzit niciodată despre Hristos, care n-ar fi putut
prelua în sine tainele Evangheliei lui Ioan, care nu ar fi putut
spune
niciodată: Vreau să-l imit pe Hristos care trăieşte şi acţionează aici,
vreau să preiau principiile sale în entitatea mea. Să ne
imaginăm,
aşadar, că Hristos nu s-ar fi apropiat niciodată de un astfel de om, el
nu ar fi putut lua cu sine în lumea spirituală acel tezaur care
îi este
necesar omului actual, dacă vrea să evite întunecarea
conştienţei. Ceea
ce omul ia cu sine ca reprezentări ale lui Hristos constituie o forţă
care face, după moarte, conştienţa clară, care salvează oamenii de
destinul pe care l-ar fi avut, dacă Hristos nu ar fi apărut. Dacă nu ar
fi apărut Hristos, fiinţa umană ar fi supravieţuit, dar, după moarte,
conştienţa nu s-ar fi putut lumina niciodată. Acest lucru este ceea ce
conferă importanţa apariţiei lui Hristos, şi anume că nucleului
fiinţial al omului îi este încorporat ceva important.
Evenimentul de pe
Golgota apără omul de moartea spirituală, atunci când îl
identifică cu
propria sa fiinţă.
Nu trebuie să credem că ceilalti mari conducători ai omenirii nu ar
avea o importanţă similară. Nu este vorba de faptul că trebuie să luăm
în considerare o dogmă exclusiv în favoarea creştinismului.
Aceasta ar
fi o lezare a adevăratului creştinism, căci cel care cunoaşte faptele
ştie că şi în vechile Misterii se propovăduia creştinismul. Un
gând ca
cel exprimat de Augustinus [2] este profund
adevărat: „Ceea ce, în prezent, se numeşte religia creştină a
existat
la cei vechi şi nu era absentă la începuturile existenţei
neamului
omenesc, până la apariţia lui Hristos întrupat, după care
religia
adevărată care era deja prezentă a primit numele de religie creştină“.
Nu este vorba de a numi-o astfel, ci de a înţelege corect
importanţa
impulsului lui Hristos. Şi cum Hristos a fost figura care a apărut
în
punctul cel mai coborât al evoluţiei, tot astfel au stat
lucrurile şi
în cazul lui Buddha, Hermes şi al celorlalte mari entităţi
spirituale,
ele având întru totul conştienţa profetică a venirii
viitoare a lui
Hristos şi a faptului că El trăia în ei înşişi.
Putem vedea acest lucru când studiem fenomenul apariţiei lui
Buddha.
Cine era de fapt Buddha? Trebuie să atingem aici un aspect care nu
poate fi abordat decât între elevi ai ştiinţei spiritului.
Oumenii,
chiar şi teosofii, îşi reprezintă de obicei tainele
reîncarnării
într-un mod mult prea simplist [3]. Nu
trebuie să ne
imaginăm că un suflet oarecare care azi este întrupat în
cele trei
învelişuri ale sale s-a încorporat pur şi simplu
într-o încarnare
anterioară şi apoi din nou într-una premergătoare, precedată de
alta,
mereu după aceeaşi schemă. Tainele sunt mult mai complicate. În
ciuda
faptului că H.P. Blavatsky [4] şi-a dat multă
osteneală să spună elevilor săi cei mai apropiaţi cât de
complicate
sunt aceste taine, în prezent, acest lucru nu este înţeles
corect.
Lumea îşi reprezintă simplist că un suflet se încarnează
mereu într-un
corp. Chiar aşa de simple nu sunt lucrurile. Nu putem introduce o
figură istorică într-o asemenea schemă, dacă vrem s-o
înţelegem în mod
corect. Trebuie să abordăm un astfel de caz într-un mod mult mai
complex.
Încă din Atlantida întâlnim fiinţe care se aflau
în jurul unui om,
aşa cum în prezent îi avem pe contemporanii noştri, pe care
însă acesta
le vedea şi făcea cunoştinţă cu ele când se afla în afara
trupului său,
sus, în lumea spirituală. Am mai spus cum i-a cunoscut aici pe
Thor, pe
Zeus, pe Baldur ca pe nişte tovarăşi adevăraţi. Ziua el trăia în
lumea
fizică, dar în cealaltă stare de conştienţă făcea cunoştinţă cu
entităţi spirituale care parcurgeau un alt drum al evoluţiei
decât el.
În timpul străvechi al Pământului, omul nu poseda
încă un corp atât de
dens ca azi; despre un schelet nici nu putea fi vorba într-o
anumită
vreme. Corpul din perioada atlanteană nu putea fi văzut cu ochii fizici
decât într-un anumit fel. Dar existau fiinţe care nu
coborau decât până
la încarnarea într-un corp eteric. Existau apoi fiinţe care
pe vremea
în care aerul era încă plin de aburi de apă se mai
încorporau încă.
Atunci, când omul trăia într-o atmosferă apoasă-ceţoasă,
aceste
încorporări mai erau posibile. O astfel de figură a fost, de
exemplu,
cel care mai târziu va deveni Wotan. El spunea: Dacă omul se
încorporează astfel în materia luminos-lichidă, atunci pot
s-o fac şi
eu. O astfel de fiinţâ a luat formă de om şi a circulat în
lumea
fizică. Dar când Pământul a devenit tot mai dens şi omul a
luat forme
tot mai dense, Wotan spunea: Nu, în această materie densă eu nu
voi
intra. El a rămas în lumi invizibile, în lumi din afara
Pământului. Aşa
au stat lucrurile, în general, cu fiinţele divin-spirituale.
Dar din acel moment ele puteau stabili un fel de legături cu oameni
care le veneau în întâmpinare, care se dezvoltau de
jos în sus. Mersul
evoluţiei omului era de aşa natură încât el ajungea la
punctul cel mai
de jos al evoluţiei. Până la acest punct zeii au mers în
tandem cu
omul. După aceea, ei au ales însă o altă ca1e, care era
invizibilă
pentru om în planul fizic. Dar când existau oameni care
duceau o viaţă
conformă cu regulile iniţiaţilor şi care prin aceasta îşi
clarificau
corpurile mai subtile ei veneau într-o anumită măsură în
întâmpinarea
zeilor, astfel încât omul care, era încorporat
în trup de carne, când
se limpezea, putea face aceasta în aşa fel încât era
capabil să fie
umbrit de o astfel de fiinţă care nu putea coborî până la
corpul fizic.
Unui astfel de om i s-a întâmplat ca atât corpul
astral cât şi cel
eteric să-i fie pătrunse de o astfel de fiinţă superioară care, altfel,
nu avea o formă umană proprie, dar care a pătruns într-o altă
fiinţă şi
s-a vestit prin intermediul unei alte fiinţe.
Când vom cunoaşte acest fenomen, nu ne vom mai reprezenta
încarnarea
ca fiind atât de simplă. Este întru totul posibil să existe
un om care
să fie reîncarnarea unuia care a evoluat, care şi-a clarificat
atât de
mult cele trei corpuri ale sale încât poate să devină acum
lăcaşul unei
entităti mai înalte. În acest fel Buddha a devenit un lăcaş
pentru
Wotan. Aceeaşi entitate care a fost numită Wotan în miturile
germanice
a reapărut ca Buddha. Buddha şi Wotan sunt înrudiţi chiar şi
verbal.
Putem spune că multe lucruri care aparţin tainelor epocii atlanteene
au trecut în ceea ce putea vesti Buddha. Aceasta se află în
consonanţă
cu faptul că ceea ce a trăit Buddha este ceva ce zeii trăiseră în
sferele spirituale pe care le trăiseră şi oamenii când se mai
aflau ei
înşişi in acele sfere. Învăţătura lui Wotan acorda o
atenţie redusă
planului fizic, ea doar menţiona că planul fizic este un loc al
suferinţei şi că eliberarea de acesta are o mare importanţă – căci prin
Buddha vorbea entitatea lui Wotan. Din această cauză, cei care erau
rămăşiţe ale locuitorilor Atlantidei au arătat o profundă
înţelegere
pentru învăţăturile lui Buddha. În cadrul populaţiei
asiatice
rămăseseră în urmă unele segmente care se menţinuseră ca rase pe
treapta atlanteană de dezvoltare. Bineînţeles, ei trebuiau să
progreseze în mod exterior o dată cu evoluţia Pământului.
La
populaţiile mongole se găsesc multe astfel de remanenţe din Atlantida;
sunt rămăşiţe ale vechii populaţii a Atlantidei, iar caracterul
stationar al acestora este o moştenire din acea vreme. Din această
cauză învăţăturile lui Buddha servesc cu predilecţie unor astfel
de
populaţii şi budismul a făcut mari progrese la aceste popoare.
Lumea progresează, îşi continuă evoluţia. Apartenenţa unui
popor la
o religie anume este o problemă a necesitătilor spirituale. Datorită
faptului că populaţia europeană s-a implicat în lumea fizică,
îi este
imposibil să se adâncească afectiv în budism, să se
identifice cu
partea cea mai intimă a învăţăturii lui Buddha. Budismul nu a
putut
niciodată să devină o religie a umanităţii. Nu este vorba de o simpatie
sau de o antipatie, ci doar o judecată potrivit faptelor. Dacă dorinţa
de a răspândi creştinismul dintr-un centru al Asiei, unde mai
există şi
alte populaţii, ar fi greşită, tot atât de greşit este şi a
impune
budismul pentru populaţia europeană. Nici o concepţie religioasă nu
este valabilă dacă nu este creată pentru necesităţile cele mai
interioare ale timpului; o astfel de concepţie nu poate da niciodată un
impuls cultural. Acestea sunt lucruri care trebuie înţelese, dacă
se
doreşte cunoasterea adevărată a contextului, cu toate conexiunile sale.
Nu trebuie însă să se creadă că personajul istoric al lui
Buddha ar
fi fost conştient de toate evenimentele care erau prezente în
apariţia
sa. Dacă ar trebui să pun în discuţie toate aceste aspecte, aş
avea
nevoie de mai multe ore. Nu am epuizat nici pe departe întreaga
complexitate a persoanei istorice Buddha. În Buddha mai trăia
ceva. Nu
este vorba doar de o entitate venită din vremea Atlantidei şi care s-a
încorporat în cel care era Buddha uman; în afară de
acesta mai exista
în el încă ceva despre care putea afirma: Nu pot încă
să cuprind acest
lucru, este ceva care mă însufleţeşte, dar eu nu fac decât
să particip
la el. Este vorba de entitatea hristică. Ea îl însufleţea
pe marele
profet. Era o entitate bine cunoscută în Misteriile mai vechi, şi
în
toate se făcea referire la cel ce va veni.
Şi El a venit! Momentul venirii sale corespundea necesităţilor
istorice care stau la baza evoluţiei. Era încă posibil ca el să
se
poată încorpora în Buddha, într-un fel de
subconştient al acestuia. Dar
pentru a se putea deplasa pe Pământ, el nu se putea
încorpora decât
dacă fuseseră pregătite special în această perspectivă un corp
fizic,
unul eteric şi unul astral. Hristos avea cea mai mare forţă de acţiune,
dar nu se putea încorpora decât dacă un corp fizic, un corp
eteric şi
un corp astral fuseseră pe deplin purificate şi clarificate de către o
altă entitate. Astfel, încorporarea lui Hristos nu putea avea loc
decât
dacă apărea o entitate care să fi atins nivelul înalt necesar
acestui
scop. Acesta a fost Iisus din Nazareth. El ajunsese atât de
departe în
evoluţia sa, încât era în situaţia de a-şi purifica
atât de mult în
cursul vieţii sale corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral,
încât
putea să părăsească la vârsta de treizeci de ani aceste corpuri
care
mai erau apte de viaţă, mai erau utilizabile pentru o entitate
superioară lui.
Adeseori, după ce am arătat că era necesar un nivel înalt de
evoluţie pentru ca Iisus să-şi poată sacrifica corpurile, oamenii au
adus o obiecţie ciudată: Acesta nu este un sacrificiu, căci ce ţi-ai
putea imagina mai frumos? Nu s-ar putea vorbi de o mare jertfă atunci
când este vorba să-ţi predai corpurile unei entităţi atât
de înalte.
Desigur, este frumos şi nu este o mare jertfă dacă se prezintă
lucrurile atât de abstract. Dar îţi vine să răspunzi:
Făceţi o dată
acest lucru; oricine ar vrea să facă sacrificiul, dar încercaţi
să-l
faceţi o dată. Este necesară o forţă imensă pentru a-ţi purifica
corpurile în aşa fel încât să le poţi părăsi
lăsându-le capabile de
viaţă. Pentru a obţine această forţă sunt necesare sacrificiile. Iisus
din Nazareth trebuia să fie o individualitate de o altitudine
neobişnuit de mare pentru a putea face acest lucru. Evanghelia lui Ioan
face aluzie la momentul în care Iisus şi-a părăsit cele trei
corpuri,
intrând în lumea spirituală, iar fiinţa lui Hristos a
pătruns în
corporalitatea triplă. Aceasta a avut loc la Botezul lui Iisus în
Iordan. Atunci s-a întâmplat ceva deosebit de important
în
corporalitatea lui Iisus din Nazareth. Ceea ce spun acum trebuie să
pară o grozăvie pentru o mentalitate materialistă. Ceva cu totul
deosebit s-a întâmplat în corpul fizic al lui Iisus
din Nazareth. Dacă
vrem să înţelegem ce s-a petrecut în timpul Botezului,
când Hristos a
pătruns în Iisus, trebuie să aducem în faţa ochilor
interiori ceea ce
este cu totul deosebit şi totuşi adevărat.
În cursul evoluţiei umanităţii diferitele organe s-au format
treptat, au evoluat din ce în ce mai mult. Am văzut cum atunci
când
organele ajunseseră la mijlocul şoldurilor în om s-au instalat
anumite
structuri şi funcţii. În această individualizare crescândă
a omului s-a
produs şi o întărire a sistemului osos. Cu cât omul devenea
mai
independent se solidifica şi sistemul său osos, dar în acelaşi
timp
creştea şi caracterul constrângător al morţii. Trebuie să reţinem
acest
lucru, dacă vrem să înţelegem în mod corect ceea ce
urmează. De ce omul
trebuie să moară, trupul trebuie să se descompună? Aceasta ţine de
faptul că în corpul omului ceva poate fi ars: oasele. Focul poate
stăpâni şi substanţa osoasă umană. Omul nu are o stăpânire,
cel puţin o
stăpânire conştientă asupra oaselor. Această stăpânire se
află încă în
afara dominaţiei conştiente a omului. În clipa în care
Hristos a
pătruns, în timpul Botezului în Iordan, în corpul lui
Iisus din
Nazareth, în acea clipă sistemul osos al acelei entităţi a
devenit cu
totul diferit de ce există la alţi oameni. Acesta este un lucru care nu
s-a mai întâmplat niciodată înainte şi nici după
aceea până în ziua de
azi. O dată cu entitatea Hristos a pătruns în entitatea Iisus
ceva care
avea putere asupra forţelor care ard oasele. În prezent
încă nu a fost
lăsat la latitudinea omului să poată construi oasele. Această forţă a
ajuns însă până în oase. Forţa conştientă a entităţii
Hristos a pătruns
până în oase; acesta este sensul Botezului oficiat de Ioan.
Prin
aceasta s-a inoculat Pământului ceva ce putem numi
stăpânirea asupra
morţii, căci moartea a venit pe lume o dată cu oasele. Prin faptul că
stăpânirea asupra oaselor a pătruns în corpul uman, a
devenit posibilă
şi înfrângerea morţii. Prin aceasta se exprimă una din cele
mai
profunde taine, prin aceasta prin Hristos a pătruns în sistemul
osos al
lui Iisus ceva sfânt în cel mai înalt grad. Din
această cauză acesta nu
trebuia să fie atins. Din această cauză trebuia să se împlinească
Scriptura: Nu vă este îngăduit să-i zdrobiţi vreun membru, căci
violenţa sau forţa umană ar interveni în forţele divinităţii.
Privim
aici într-o taină foarte adâncă a evoluţiei umane.
Cu aceasta ajungem totodată la o accepţiune foarte semnificativă a
creştinismului esoteric, care ne arată cum acesta este saturat cu
adevăruri dintre cele mai înalte. Ajungem la ceea ce ne mai
întâmpină,
în afară de aceasta, în timpul Botezului în Iordan.
Prin faptul că
entitatea Hristos a luat în stăpânire cele trei corpuri,
ceea ce mai
devreme se afla în legătură cu entitatea lui Iisus acum se legase
de
Pământ o entitate care mai înainte avea un sălaş în
Soare. Mai devreme
ea fusese legată de Pământ, până în momentul în
care Soarele s-a
desprins de masa Pământului. Atunci, Hristos a plecat din
Pământ şi
putea exercita o influenţă asupra acestuia numai din afară. În
momentul
Botezului înaltul spirit al lui Hristos s-a unit din nou cu
Pământul.
Mai înainte el acţiona din afară, făcea profeţii şi acţiona
în
Misterii. Acum El era încorporat într-un corp uman, pe
Pământ. Dacă o
fiinţă ar fi privit dintr-un punct îndepărtat al Cosmosului, prin
milenii, atunci o astfel de fiinţă nu ar fi văzut numai Pământul
fizic,
ci şi curenţii lui spirituali, corpul său eterie şi corpul său astral,
ar fi observat procese semnificative în momentul Botezului primit
de la
Ioan şi în momentul în care sângele a curs asupra
Golgotei din rănile
lui Hristos. Prin aceasta corpul astral al Pământului a fost
complet
schimbat. În acel moment el a preluat altceva, a prezentat alte
culori.
Pământului îi fusese încorporată o forţă nouă. Ceea
ce mai înainte
acţionase din afară a fost legat din nou cu Pământul şi datorită
acestui lucru forţa de atracţie dintre Soare şi Pământ va deveni
atât
de puternică încât Soarele se va uni din nou cu
Pământul şi omul cu
spiritele solare. Hristos a fost cel care a făcut posibil ca
Pământul
să se poată uni din nou cu Soarele şi să fie în sânul
Divinităţii.
Acesta este procesul care s-a împlinit şi importanţa sa. A
trebuit
să spunem din capul locului acest lucru pentru a face posibil să se
înţeleagă ce lucru important a pătruns în Pământ o
dată cu Hristos.
Prin aceasta putem înţelege cum, prin unirea cu Hristos, se poate
prelua un lucru prin care după moarte conştienţa omului poate fi din
nou limpezită. Dacă focalizâm acest aspect, vom putea
înţelege şi cum
are loc o evoluţie în intervalul dintre moarte şi o nouă nastere.
Să ne
întrebăm acum în beneficiul cui s-au întâmplat
de fapt toate acestea?
Mai întâi omul a trăit în sânul Divinităţii.
Apoi el a coborât în
planul fizic. Dacă ar fi rămas sus el nu ar fi atins niciodată
conştienţa de sine actuală, nu ar fi obţinut niciodată un eu. El şi-a
putut obţine conştienţa de sine în luminozitatea ei clară numai
în
corpul fizic. Trebuia să-l întâmpine obiecte exterioare,
trebuia să se
poată deosebi de obiecte, trebuia să coboare în lumea fizică. Din
punctul de vedere al eului său omul este descendent al zeilor. El a
coborât din lumea spirituală; eul a fost unit cu corpul fizic ca
să
poată deveni luminos şi clar. Ceea ce a apărut ca materia durificată a
corpului uman, i-a dat omului eul său conştient de sine, i-a făcut
posibilă obţinerea cunoaşterii. Dar l-a unit şi cu masa
pământească, cu
masa rocilor.
Înainte de a-şi obtine eul, omul obţinuse corpul fizic, corpul
eteric şi corpul astral. Când în aceste trei corpuri s-a
dezvoltat
treptat eul, acesta le-a remodelat. Trebuie să vă fie limpede că asupra
corpului fizic lucrează toate cele trei mădulare superioare. Corpul
fizic este aşa cum este datorită faptului că asupra lui lucrează corpul
eteric, corpul astral şi eul. Toate organele corpului fizic depind
într-un anumit sens de faptul că şi mădularele superioare au fost
transformate. Entităţile rămase în urmă au devenit diferite forme
animale, de exemplu, păsări, prin predominarea corpului astral. Prin
faptul că eul a devenit tot mai conştient de sine el a transformat şi
corpul astral. Am spus deja că oamenii s-au separat. Ceea ce se
desemnează drept animale apocaliptice sunt tipuri la care unul sau
altul dintre mădularele superioare au devenit dominante. Eul şi-a
păstrat dominaţia la oamenii-om. În consecinţă, toate organele
sunt
adaptate mădularelor superioare ale omului. În timp ce eul a
pătruns în
corpul astral, pe care l-a impregnat, în oameni şi în
animalele care
s-au separat mai târziu s-au format anumite organe. Astfel, de
exemplu,
un anumit organ îşi are originea în faptul că un eu s-a
încorporat pe
Pământ. Pe vechea Lună nici un eu nu era legat de fiinţele
evoluţiei
umane. Anumite organe sunt legate de această evoluţie: fierea şi
ficatul. Fierea este expresia fizică a corpului astral. Ea nu este
legată de eu, dar eul acţionează asupra corpului astral, iar din corpul
astral forţele acţionează asupra fierii.
Acum să rezumăm întregul tablou pe care iniţiatul îl
explica
egipteanului astfel: Omul conştient de eul său a fost înlănţuit
de
corpul său pământesc. Reprezintă-ţi omul înlănţuit de
stâncile
Pământului: în evoluţie s-a întâmplat ceva care
atentează la nemurirea
sa! Imaginează-ţi funcţiile care au dat naştere ficatului: ele au luat
naştere prin aceea că trupul a fost înlănţuit de stâncile
Pământului.
Pe acesta îl roade corpul astral.
Aceasta este imaginea care era oferită în Egipt elevului şi
care a
migrat în Grecia ca legendă a lui Prometeu. Un astfel de mit nu
trebuie
înhăţat cu mâini grosolane. O asemenea imagine nu trebuie
în nici un
caz să fie înlăturată ca praful de pe aripile fluturelui. Să
lăsăm
praful pe aripile fluturelui, să lăsăm roua pe floare. Aceste imagini
nu se lasă smulse şi chinuite. Nu ne este îngăduit să spunem:
Prometeu
înseamnă cutare sau cutare lucru; trebuie să stabilim şi apoi să
înţelegem imaginile care au luat naştere din faptele oculte şi
care au
trecut în conştienţa omului.
Iniţiatul egiptean îşi conducea elevul până la treapta
la care putea
înţelege evoluţia eului uman. O asemenea imagine trebuia să-i
formeze
spiritul. Dar faptele nu trebuiau să fie interpretate în mod
grosolan,
ci era necesar ca imaginea să rămână luminoasă şi vie, iar
initiatul
egiptean nu vroia să înghesuie în adevăruri noţiuni banale,
uscate, ci
să prezinte în imagini ceva ce el putea da. Poezia a contribuit
mult la
legenda lui Prometeu, a înfrumuseţat-o şi a împodobit-o şi
nu ne este
persmis să introducem în ea mai mult decât fapte oculte şi
să lăsăm în
seama activităţii artistice forţele ei fine de zămislire.
Dorim să atragem atenţia şi asupra unui alt aspect. Când omul
a
ajuns pe Pământ el încă nu era înzestrat cu un eu.
Înainte ca eul să fi
fost integrat în corpul astral alte forţe aveau în
stăpânire acest
corp. Apoi corpul astral fluid-luminos a fost străbătut de eu.
Înainte
ca eul să pătrundă în el, forţele astrale fuseseră trimise
în om de
fiinţe divin-spirituale. Se afla aici şi corpul astral, dar străbătut
de incandescenţă prin fiinţe divin-spirituale. Corpul astral era curat
şi luminos şi învăluia ceea ce era prezent sub forma de corp
fizic şi
eteric. El scălda şi străbătea aceste formaţiuni; fluidul luminos al
corpului astral era pur. O dată cu pătrunderea eului şi-a făcut loc
însă şi egoismul şi corpul astral s-a întunecat, s-a
pierdut tot mai
mult curgerea pur aurie a corpului astral, până când omul a
coborât la
punctul cel mai de jos al planului fizic din perioada greco-romană.
Atunci, oamenii au trebuit să se gândească la
recâştigarea
caracterului pur al corpului astral şi a luat naştere în
Misteriile
eleusine ceea ce s-a numit căutarea purităţii originare a corpului
astral. A restabili corpul astral în curgerea sa de aur pur
primordial,
aceasta o voiau Misteriile eleusine, aceasta o voiau şi egiptenii.
Căutarea fluviului de aur era una din probele iniţierilor egiptene şi
aceasta ne-a fost păstrată în minunata legendă a căutării
Lânii de aur
de către Iason şi argonauţi.
Corpul astral mai avea încă, în Pământul de apă, o
transparenţă de
culoarea aurului. Căutarea acestui corp astral este reprezentată de
expediţia argonauţilor. Căutarea Lânii de aur trebuie s-o asociem
într-un mod subtil cu mitul egiptean.
Faptele istorice exterioare sunt legate de fapte spirituale. Nu
trebuie să se creadă că acesta este un simbol. Expediţia argonauţilor a
avut loc cu adevărat, aşa cum a avut loc şi războiul troian. Fenomenele
exterioare sunt fizionomii pentru fenomene interioare; toate acestea
sunt fapte istorice. În cazul candidaţilor greci la iniţiere, a
avut
loc, în trăire interioară, faptul istoric al expediţiei pentru
obţinerea Lânii de aur, amintirea corpului astral pur.
Aceasta este ceea ce am vrut să evocăm în sufletele noastre:
lucruri
de la care, dacă vom pleca, vom afla câte ceva despre Misterii şi
despre felul cum se leagă Misteriile egiptene cu viaţa actuală.
NOTE
1.
Din Odiseea lui Homer,
Cântul al XI-lea, versurile 488–491.
2.
Augustinus, 353–430, citat din Retractationes,
L.I, cap. XIII, 3.
3.
Vezi expunerile din GA 109/ III „Principiul
economiei spirituale în legătură cu problemele reîncarnarii“.
4.
H.P. Blavastsky, 1831–1891. A fondat Societatea teosofică.
