Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MITURI ŞI MISTERII EGIPTENE

GA 106


CONFERINŢA a X-a

Leipzig, 12 septembrie 1908

Există multe mituri şi legende ale vechilor egipteni care înainte erau bine cunoscute şi care îşi fac din nou apariţia în concepţia despre lume aparţinând ştiinţei spiritului, care nu sunt însă cuprinse în tradiţia istorică, exterioară care se ocupă de egipteni. Unele din aceste mituri ne-au fost păstrate în istorie în forma în care au devenit familiare în Grecia. Căci în cea mai mare parte legendele Greciei care nu se referă la Zeus şi la familia sa au fost preluate din Misteriile egiptene. Ne vom ocupa azi de tot felul de aspecte legendare, de care avem nevoie chiar dacă o istorie culturală actuală afirmă că de fapt în mitologia greacă se găsesc puţine lucruri utile omului.

De ce a trebuit să urmărim cealaltă parte a dezvoltării umane, adică partea spirituală? Tot ce vedem în plan fizic rămâne numai eveniment, fapt al planului fizic. Dar în cadrul ştiinţei spiritului nu ne interesează numai ce trăieşte în plan fizic, ci şi tot ce se întâmplă în lumile spirituale.

Din cele ce am auzit în conferinţele de ştiinţa spiritului ştim ce se petrece cu omul între moarte şi o nouă naştere. Trebuie să ne amintim numai că prin moarte omul trece în starea de conştienţă pe care o numim Kamaloka, în care omul, chiar dacă a devenit o fiinţă spirituală, este menţinut prin corpul său astral. Este timpul în care omul încă mai cere ceva de la lumea fizică, în care el suferă, deoarece nu se mai află în lumea fizică. Apoi vine un timp în care el trebuie să se pregătească pentru o viaţă nouă: starea de conştienţă a Devachanului, în care omul nu mai este legat direct de lumea fizică, de ceea ce sunt impresiile fizice. Ne putem imagina deosebirea dintre viaţa în Kamaloka şi viaţa în Devachan urmărind două exemple.

Ştim că omul nu-şi pierde imediat după moarte dorinţele şi poftele. Să presupunem că omul a fost în viaţă un gurmand care a simţit o mare satisfacţie în consumul delicatesclor. După moarte această dorinţă de plăceri, această dorinţă de a consuma delicatese nu dispare imediat. Omul nu are aceste dorinţe în corpul fizic, ci în corpul astral. Din cauză că după moarte îşi păstrează corpul astral el păstrează şi dorinţa, însă îi lipseşte organul pentru satisfacerea acestor dorinţe: corpul fizic. Dorinţa de a mânca nu depinde de corpul fizic, ci de corpul astral şi acum, după moarte, apare pofta de ceea ce în viaţă îi dădea satisfacţie maximă. Din această cauză după moarte omul suferă până se debarasează de toate dorinţele pe care şi le-a dezvoltat prin organele fizice. Atât durează prezenţa omului în Kamaloka. Apoi începe timpul în care omul nu mai are pretenţii ce nu pot fi satisfăcute decât prin organe fizice. Atunci el pătrunde în Devachan.

În măsura în care omul încetează de a mai fi înlănţuit de lumea fizică, el începe să obţină o conştienţă corespunzătoare lumii devachanice. Ea se aprinde din ce în ce mai mult. Numai că, în prezent, el nu are încă o conştienţă a eului ca cea pe care o are în lumea aceasta. În viaţa devachanică omul se simte ca un membru, ca un organ al întregii lumi spirituale. Aşa cum mâna s-ar simţi, dacă ar simţi, membru, organ al organismului fizic, omul, în conştienţa sa devachanică, simte că este membru al lumii spirituale şi membru al fiinţelor superioare. El se va ridica abia ulterior spre independenţa sa. Dar el conlucrează şi acum asupra Cosmosului, el lucrează şi acum asupra regnului vegetal din lumea spirituală. Omul colaborează la toate lucrurile, nu dintr-o hotărâre proprie, ci ca membru slujitor al lumii spirituale.

Când descriem în felul acesta ceea ce trăieşte omul între moarte şi o nouă naştere nu trebuie să ne închipuim că evenimentele lumii devachanice nu sunt şi ele supuse unei modificări. În felul acesta, oamenii au în mod tainic conştienţa că aici Pământul nostru este de fapt schimbător, dar că dincolo, după moarte, totul rămâne neschimbat. Lucrurile nu stau astfel. Când timpul petrecut în Devachan este descris, astăzi, în acest fel, înseamnă că aceasta este aproximativ starea actuală a Devachanului. Dar să ne amintim cum stăteau lucrurile în vremea când sufletele noastre erau încarnate în cadrul culturii egiptene. Atunci priveam spre piramidele gigantice şi spre alte construcţii mari. În timpuri vechi lucrurile stăteau cu totul altfel. Să ne gândim cât de mult s-a schimbat de atunci faţa Părnântului. Este suficient să urmărim ştiinţa materialistă şi vom afla, de pildă, cum cu puţine milenii în urmă existau în Europa altfel de animale, cum întreaga Europă arăta cu totul altfel. Faţa Pământului se modifică în continuu, ceea ce face ca omul să intre în noi relaţii de existenţă. Acest lucru îi apare oricui în mod foarte clar. Dar atunci când descrii condiţiile lumii spirituale oamenii cred cu mare uşurinţă că ceea ce s-a întâmplat în lumea spirituală, dacă ei au murit eventual cu o mie de ani înainte de Hristos, că ceea ce a avut loc dincolo s-ar fi petrecut ca astăzi, dacă se nasc în prezent şi mor acum din nou.

La fel cum se modifică planul fizic se modifică şi condiţiile din celelalte lumi. Sejurul în Devachan era cu totul altceva decât în prezent, când intrai în Devachan din viaţa egipteană sau din cea a vechii Grecii. Şi aici are loc o evoluţie. Este natural să descriem acum condiţiile actuale ale Devachanului; condiţiile însă s-au schimbat. Putem admite acest lucru dacă luăm în considerare ce ne-au adus ultimele conferinţe şi descrierile pe care le cuprind.

Am văzut, privind mult înapoi, până la epoca atlanteană, cum omul trăia mai mult în lumea spirituală, cum în timpul somnului el era activ în lumea spirituală. Apoi acest lucru se reduce din ce în ce mai mult. Dacă totuşi ne întoarcem suficient de mult în timp, aflăm că omul trăieşte de fapt în lumea spirituală. În timpuri vechi nici diferenţa dintre somn şi moarte nu este atât de mare. Într-un trecut foarte îndepărtat oamenii au avut perioade lungi de somn. Acesta a coincis aproximativ cu un interval de timp care este parcurs în prezent de o încarnare şi de viaţa de după moarte. Prin faptul că omul cobora în planul fizic el a fost şi din ce în de mai mult implicat în acest plan. Am arătat cum indianul privea într-o lume superioară, cum omul din Persia încerca să cucerească planul fizic. Omul a coborât din ce în ce mai mult, iar în perioada greco-romană a avut loc o „căsnicie“ între spirit şi materie, între lumile spirituale şi planul fizic. Cu cât omul se integra mai mult în miezul acestei epoci cu atât el învăţa mai mult să iubească lumea fizică şi să capete un interes pentru ea. O dată cu aceasta s-a schimbat însă şi tot ce putem numi trăiri între moarte şi o nouă naştere.

Dacă ne întoarcem la începutul epocii postatlanteene, găsim că oamenii aveau un slab interes pentru planul fizic. Iniţiaţii acelui timp puteau fi răpiţi în lumi înalte, în lumile devachanice; ei comunicau apoi celorlalţi oameni trăirile lor. În omul care se simţea răpit cu toate gândurile, cu toate simţurile, în lumea adevărată, în patria lor, acest lucru determina o stare de interes scăzut pentru condiţiile planului fizic. Când însă se ridica în Devachan după ce de-abia se legase cu planul fizic, atunci el avea o conştienţă relativ luminoasă. Când un astfel de om se încarna apoi din nou în cultura persanâ, el se simţea deja concrescut cu materia fizică, încât pierdea din claritatea conştienţei în Devachan. În perioada egipteano-caldeană, în care omul a început să iubeaseă lumea fizică exterioară, lucrurile erau de aşa natură încât în Devachan el avea deja o conştientă foarte tulbure, înceţoşată. Această conştienţă era, prin natura ei, încă mai înaltă decât conştienţa din lumea fizică, dar prin gradul său ea coboară tot mai mult şi devine tot mai întunecată, până la perioada greco-romană. În această perioadă conştienţa devachanică se întunecă progresiv şi devine mai înceţoşată. Nu era o conştienţă de vis; ea nu a fost niciodată astfel. Era o conştienţă de care omul era conştient. Aşadar, o întunecare a acestei conştiente a avut loc în paralel cu desfăşurarea evoluţiei.

În esenţă, Misteriile existau pentru a da omului posibilitatea de a nu avea în lumea spirituală numai o conştienţă înceţoşată, ci de a da din nou claritate conştienţei. Să ne imaginăm că nu ar fi existat Misterii şi nici iniţiaţi. Atunci omul ar fi avut în lumile spirituale o conştienţă tot mai crepusculară, tot mai înceţoşată. Numai prin aceea că în paralel cu întunecarea conştienţei în Devachan avea loc şi iniţierea în Misterii şi o dată cu aceasta şi însuşirea anumitor capacităţi cu care oameni deja selectaţi priveau în lumile spirituale cu toată limpezimea, numai prin faptul că iniţiaţii în mituri şi legende puteau raporta despre acestea a pătruns în conştienţa devachanică dintre moarte şi o nouă naştere un plus de claritate, de luminozitate. Toţi cei care se integraseră suficient în lumea fizică resimţiseră deja această întunecare a conştienţei în lumea spirituală şi nu este o poveste ci adevăr faptul că iniţiatul în Misteriile eleusine a putut face o experienţă foarte specială. Principiul iniţierii este ca omul să poată urca în lumile spiritului încă din timpul vieţii şi să înţeleagă ce se întâmplă aici. Iniţiatul din acea epocă a putut afla în mod nemijlocit despre umbra din lumea spirituală. Este în adevăr expresia unui iniţiat [1] când se spune: Oh, mai bine cerşetor în lumea fizică decât rege în lumea umbrei. Această expresie a izvorât din experienţele iniţiaţilor. Astlel de lucruri nu le putem aprofunda suficient şi le înţelegem abia când cunoaştem faptele lumii spirituale.

Acum vom da o formă mai concretă lucrurilor amintite ieri în treacăt, într-o formă abstractă.

Dacă nu ar fi survenit nimic altceva decât coborârea omului în viaţa fizică, conştienţa s-ar fi întunecat tot mai mult între moarte şi o nouă viaţă. În final, oamenii ar fi pierdut cu totul legătura cu lumea spirituală. Oricât de ciudat i s-ar părea celui care este contaminat în interiorul său, chiar şi numai în mică măsură, de vreo formă de materialism, ceea ce voi spune acum este totuşi adevărat. Dacă în evoluţia umanităţii nu ar fi intervenit nimic, din punct de vedere spiritual, aceasta ar fi căzut pradă morţii. Dar există o posibilitate de luminare a conştienţei între moarte şi o nouă naştere şi aceasta poate fi obţinută fie prin iniţiere sau, în prezent, prin aceea că omul participă în această viaţă la lumea spirituală, că el are deja unele trăiri care nu mor o dată cu corpurile sale, care rămân legate de el şi în lumea spirituală, în nucleul său fiinţial veşnic. De acest lucru aveau grijă Misteriile, întreaga evoluţie spirituală, aveau grijă marii iniţiaţi dinainte de Hristos şi în primul rând însăşi entitatea pe care o cunoaştem sub numele de Hristos. Într-un anumit fel, toţi ceilalţi iniţiaţi au fost precursori ai lui Hristos, erau soli care anunţau apariţia lui Hristos.

Să descriem acum fenomenul apariţiei lui Hristos, să ne gândim la un om care n-ar fi auzit niciodată despre Hristos, care n-ar fi putut prelua în sine tainele Evangheliei lui Ioan, care nu ar fi putut spune niciodată: Vreau să-l imit pe Hristos care trăieşte şi acţionează aici, vreau să preiau principiile sale în entitatea mea. Să ne imaginăm, aşadar, că Hristos nu s-ar fi apropiat niciodată de un astfel de om, el nu ar fi putut lua cu sine în lumea spirituală acel tezaur care îi este necesar omului actual, dacă vrea să evite întunecarea conştienţei. Ceea ce omul ia cu sine ca reprezentări ale lui Hristos constituie o forţă care face, după moarte, conştienţa clară, care salvează oamenii de destinul pe care l-ar fi avut, dacă Hristos nu ar fi apărut. Dacă nu ar fi apărut Hristos, fiinţa umană ar fi supravieţuit, dar, după moarte, conştienţa nu s-ar fi putut lumina niciodată. Acest lucru este ceea ce conferă importanţa apariţiei lui Hristos, şi anume că nucleului fiinţial al omului îi este încorporat ceva important. Evenimentul de pe Golgota apără omul de moartea spirituală, atunci când îl identifică cu propria sa fiinţă.

Nu trebuie să credem că ceilalti mari conducători ai omenirii nu ar avea o importanţă similară. Nu este vorba de faptul că trebuie să luăm în considerare o dogmă exclusiv în favoarea creştinismului. Aceasta ar fi o lezare a adevăratului creştinism, căci cel care cunoaşte faptele ştie că şi în vechile Misterii se propovăduia creştinismul. Un gând ca cel exprimat de Augustinus [2] este profund adevărat: „Ceea ce, în prezent, se numeşte religia creştină a existat la cei vechi şi nu era absentă la începuturile existenţei neamului omenesc, până la apariţia lui Hristos întrupat, după care religia adevărată care era deja prezentă a primit numele de religie creştină“. Nu este vorba de a numi-o astfel, ci de a înţelege corect importanţa impulsului lui Hristos. Şi cum Hristos a fost figura care a apărut în punctul cel mai coborât al evoluţiei, tot astfel au stat lucrurile şi în cazul lui Buddha, Hermes şi al celorlalte mari entităţi spirituale, ele având întru totul conştienţa profetică a venirii viitoare a lui Hristos şi a faptului că El trăia în ei înşişi.

Putem vedea acest lucru când studiem fenomenul apariţiei lui Buddha. Cine era de fapt Buddha? Trebuie să atingem aici un aspect care nu poate fi abordat decât între elevi ai ştiinţei spiritului. Oumenii, chiar şi teosofii, îşi reprezintă de obicei tainele reîncarnării într-un mod mult prea simplist [3]. Nu trebuie să ne imaginăm că un suflet oarecare care azi este întrupat în cele trei învelişuri ale sale s-a încorporat pur şi simplu într-o încarnare anterioară şi apoi din nou într-una premergătoare, precedată de alta, mereu după aceeaşi schemă. Tainele sunt mult mai complicate. În ciuda faptului că H.P. Blavatsky [4] şi-a dat multă osteneală să spună elevilor săi cei mai apropiaţi cât de complicate sunt aceste taine, în prezent, acest lucru nu este înţeles corect. Lumea îşi reprezintă simplist că un suflet se încarnează mereu într-un corp. Chiar aşa de simple nu sunt lucrurile. Nu putem introduce o figură istorică într-o asemenea schemă, dacă vrem s-o înţelegem în mod corect. Trebuie să abordăm un astfel de caz într-un mod mult mai complex.

Încă din Atlantida întâlnim fiinţe care se aflau în jurul unui om, aşa cum în prezent îi avem pe contemporanii noştri, pe care însă acesta le vedea şi făcea cunoştinţă cu ele când se afla în afara trupului său, sus, în lumea spirituală. Am mai spus cum i-a cunoscut aici pe Thor, pe Zeus, pe Baldur ca pe nişte tovarăşi adevăraţi. Ziua el trăia în lumea fizică, dar în cealaltă stare de conştienţă făcea cunoştinţă cu entităţi spirituale care parcurgeau un alt drum al evoluţiei decât el. În timpul străvechi al Pământului, omul nu poseda încă un corp atât de dens ca azi; despre un schelet nici nu putea fi vorba într-o anumită vreme. Corpul din perioada atlanteană nu putea fi văzut cu ochii fizici decât într-un anumit fel. Dar existau fiinţe care nu coborau decât până la încarnarea într-un corp eteric. Existau apoi fiinţe care pe vremea în care aerul era încă plin de aburi de apă se mai încorporau încă. Atunci, când omul trăia într-o atmosferă apoasă-ceţoasă, aceste încorporări mai erau posibile. O astfel de figură a fost, de exemplu, cel care mai târziu va deveni Wotan. El spunea: Dacă omul se încorporează astfel în materia luminos-lichidă, atunci pot s-o fac şi eu. O astfel de fiinţâ a luat formă de om şi a circulat în lumea fizică. Dar când Pământul a devenit tot mai dens şi omul a luat forme tot mai dense, Wotan spunea: Nu, în această materie densă eu nu voi intra. El a rămas în lumi invizibile, în lumi din afara Pământului. Aşa au stat lucrurile, în general, cu fiinţele divin-spirituale.

Dar din acel moment ele puteau stabili un fel de legături cu oameni care le veneau în întâmpinare, care se dezvoltau de jos în sus. Mersul evoluţiei omului era de aşa natură încât el ajungea la punctul cel mai de jos al evoluţiei. Până la acest punct zeii au mers în tandem cu omul. După aceea, ei au ales însă o altă ca1e, care era invizibilă pentru om în planul fizic. Dar când existau oameni care duceau o viaţă conformă cu regulile iniţiaţilor şi care prin aceasta îşi clarificau corpurile mai subtile ei veneau într-o anumită măsură în întâmpinarea zeilor, astfel încât omul care, era încorporat în trup de carne, când se limpezea, putea face aceasta în aşa fel încât era capabil să fie umbrit de o astfel de fiinţă care nu putea coborî până la corpul fizic. Unui astfel de om i s-a întâmplat ca atât corpul astral cât şi cel eteric să-i fie pătrunse de o astfel de fiinţă superioară care, altfel, nu avea o formă umană proprie, dar care a pătruns într-o altă fiinţă şi s-a vestit prin intermediul unei alte fiinţe.

Când vom cunoaşte acest fenomen, nu ne vom mai reprezenta încarnarea ca fiind atât de simplă. Este întru totul posibil să existe un om care să fie reîncarnarea unuia care a evoluat, care şi-a clarificat atât de mult cele trei corpuri ale sale încât poate să devină acum lăcaşul unei entităţi mai înalte. În acest fel Buddha a devenit un lăcaş pentru Wotan. Aceeaşi entitate care a fost numită Wotan în miturile germanice a reapărut ca Buddha. Buddha şi Wotan sunt înrudiţi chiar şi verbal.

Putem spune că multe lucruri care aparţin tainelor epocii atlanteene au trecut în ceea ce putea vesti Buddha. Aceasta se află în consonanţă cu faptul că ceea ce a trăit Buddha este ceva ce zeii trăiseră în sferele spirituale pe care le trăiseră şi oamenii când se mai aflau ei înşişi in acele sfere. Învăţătura lui Wotan acorda o atenţie redusă planului fizic, ea doar menţiona că planul fizic este un loc al suferinţei şi că eliberarea de acesta are o mare importanţă – căci prin Buddha vorbea entitatea lui Wotan. Din această cauză, cei care erau rămăşiţe ale locuitorilor Atlantidei au arătat o profundă înţelegere pentru învăţăturile lui Buddha. În cadrul populaţiei asiatice rămăseseră în urmă unele segmente care se menţinuseră ca rase pe treapta atlanteană de dezvoltare. Bineînţeles, ei trebuiau să progreseze în mod exterior o dată cu evoluţia Pământului. La populaţiile mongole se găsesc multe astfel de remanenţe din Atlantida; sunt rămăşiţe ale vechii populaţii a Atlantidei, iar caracterul stationar al acestora este o moştenire din acea vreme. Din această cauză învăţăturile lui Buddha servesc cu predilecţie unor astfel de populaţii şi budismul a făcut mari progrese la aceste popoare.

Lumea progresează, îşi continuă evoluţia. Apartenenţa unui popor la o religie anume este o problemă a necesitătilor spirituale. Datorită faptului că populaţia europeană s-a implicat în lumea fizică, îi este imposibil să se adâncească afectiv în budism, să se identifice cu partea cea mai intimă a învăţăturii lui Buddha. Budismul nu a putut niciodată să devină o religie a umanităţii. Nu este vorba de o simpatie sau de o antipatie, ci doar o judecată potrivit faptelor. Dacă dorinţa de a răspândi creştinismul dintr-un centru al Asiei, unde mai există şi alte populaţii, ar fi greşită, tot atât de greşit este şi a impune budismul pentru populaţia europeană. Nici o concepţie religioasă nu este valabilă dacă nu este creată pentru necesităţile cele mai interioare ale timpului; o astfel de concepţie nu poate da niciodată un impuls cultural. Acestea sunt lucruri care trebuie înţelese, dacă se doreşte cunoasterea adevărată a contextului, cu toate conexiunile sale.

Nu trebuie însă să se creadă că personajul istoric al lui Buddha ar fi fost conştient de toate evenimentele care erau prezente în apariţia sa. Dacă ar trebui să pun în discuţie toate aceste aspecte, aş avea nevoie de mai multe ore. Nu am epuizat nici pe departe întreaga complexitate a persoanei istorice Buddha. În Buddha mai trăia ceva. Nu este vorba doar de o entitate venită din vremea Atlantidei şi care s-a încorporat în cel care era Buddha uman; în afară de acesta mai exista în el încă ceva despre care putea afirma: Nu pot încă să cuprind acest lucru, este ceva care mă însufleţeşte, dar eu nu fac decât să particip la el. Este vorba de entitatea hristică. Ea îl însufleţea pe marele profet. Era o entitate bine cunoscută în Misteriile mai vechi, şi în toate se făcea referire la cel ce va veni.

Şi El a venit! Momentul venirii sale corespundea necesităţilor istorice care stau la baza evoluţiei. Era încă posibil ca el să se poată încorpora în Buddha, într-un fel de subconştient al acestuia. Dar pentru a se putea deplasa pe Pământ, el nu se putea încorpora decât dacă fuseseră pregătite special în această perspectivă un corp fizic, unul eteric şi unul astral. Hristos avea cea mai mare forţă de acţiune, dar nu se putea încorpora decât dacă un corp fizic, un corp eteric şi un corp astral fuseseră pe deplin purificate şi clarificate de către o altă entitate. Astfel, încorporarea lui Hristos nu putea avea loc decât dacă apărea o entitate care să fi atins nivelul înalt necesar acestui scop. Acesta a fost Iisus din Nazareth. El ajunsese atât de departe în evoluţia sa, încât era în situaţia de a-şi purifica atât de mult în cursul vieţii sale corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral, încât putea să părăsească la vârsta de treizeci de ani aceste corpuri care mai erau apte de viaţă, mai erau utilizabile pentru o entitate superioară lui.

Adeseori, după ce am arătat că era necesar un nivel înalt de evoluţie pentru ca Iisus să-şi poată sacrifica corpurile, oamenii au adus o obiecţie ciudată: Acesta nu este un sacrificiu, căci ce ţi-ai putea imagina mai frumos? Nu s-ar putea vorbi de o mare jertfă atunci când este vorba să-ţi predai corpurile unei entităţi atât de înalte. Desigur, este frumos şi nu este o mare jertfă dacă se prezintă lucrurile atât de abstract. Dar îţi vine să răspunzi: Făceţi o dată acest lucru; oricine ar vrea să facă sacrificiul, dar încercaţi să-l faceţi o dată. Este necesară o forţă imensă pentru a-ţi purifica corpurile în aşa fel încât să le poţi părăsi lăsându-le capabile de viaţă. Pentru a obţine această forţă sunt necesare sacrificiile. Iisus din Nazareth trebuia să fie o individualitate de o altitudine neobişnuit de mare pentru a putea face acest lucru. Evanghelia lui Ioan face aluzie la momentul în care Iisus şi-a părăsit cele trei corpuri, intrând în lumea spirituală, iar fiinţa lui Hristos a pătruns în corporalitatea triplă. Aceasta a avut loc la Botezul lui Iisus în Iordan. Atunci s-a întâmplat ceva deosebit de important în corporalitatea lui Iisus din Nazareth. Ceea ce spun acum trebuie să pară o grozăvie pentru o mentalitate materialistă. Ceva cu totul deosebit s-a întâmplat în corpul fizic al lui Iisus din Nazareth. Dacă vrem să înţelegem ce s-a petrecut în timpul Botezului, când Hristos a pătruns în Iisus, trebuie să aducem în faţa ochilor interiori ceea ce este cu totul deosebit şi totuşi adevărat.

În cursul evoluţiei umanităţii diferitele organe s-au format treptat, au evoluat din ce în ce mai mult. Am văzut cum atunci când organele ajunseseră la mijlocul şoldurilor în om s-au instalat anumite structuri şi funcţii. În această individualizare crescândă a omului s-a produs şi o întărire a sistemului osos. Cu cât omul devenea mai independent se solidifica şi sistemul său osos, dar în acelaşi timp creştea şi caracterul constrângător al morţii. Trebuie să reţinem acest lucru, dacă vrem să înţelegem în mod corect ceea ce urmează. De ce omul trebuie să moară, trupul trebuie să se descompună? Aceasta ţine de faptul că în corpul omului ceva poate fi ars: oasele. Focul poate stăpâni şi substanţa osoasă umană. Omul nu are o stăpânire, cel puţin o stăpânire conştientă asupra oaselor. Această stăpânire se află încă în afara dominaţiei conştiente a omului. În clipa în care Hristos a pătruns, în timpul Botezului în Iordan, în corpul lui Iisus din Nazareth, în acea clipă sistemul osos al acelei entităţi a devenit cu totul diferit de ce există la alţi oameni. Acesta este un lucru care nu s-a mai întâmplat niciodată înainte şi nici după aceea până în ziua de azi. O dată cu entitatea Hristos a pătruns în entitatea Iisus ceva care avea putere asupra forţelor care ard oasele. În prezent încă nu a fost lăsat la latitudinea omului să poată construi oasele. Această forţă a ajuns însă până în oase. Forţa conştientă a entităţii Hristos a pătruns până în oase; acesta este sensul Botezului oficiat de Ioan. Prin aceasta s-a inoculat Pământului ceva ce putem numi stăpânirea asupra morţii, căci moartea a venit pe lume o dată cu oasele. Prin faptul că stăpânirea asupra oaselor a pătruns în corpul uman, a devenit posibilă şi înfrângerea morţii. Prin aceasta se exprimă una din cele mai profunde taine, prin aceasta prin Hristos a pătruns în sistemul osos al lui Iisus ceva sfânt în cel mai înalt grad. Din această cauză acesta nu trebuia să fie atins. Din această cauză trebuia să se împlinească Scriptura: Nu vă este îngăduit să-i zdrobiţi vreun membru, căci violenţa sau forţa umană ar interveni în forţele divinităţii. Privim aici într-o taină foarte adâncă a evoluţiei umane.

Cu aceasta ajungem totodată la o accepţiune foarte semnificativă a creştinismului esoteric, care ne arată cum acesta este saturat cu adevăruri dintre cele mai înalte. Ajungem la ceea ce ne mai întâmpină, în afară de aceasta, în timpul Botezului în Iordan. Prin faptul că entitatea Hristos a luat în stăpânire cele trei corpuri, ceea ce mai devreme se afla în legătură cu entitatea lui Iisus acum se legase de Pământ o entitate care mai înainte avea un sălaş în Soare. Mai devreme ea fusese legată de Pământ, până în momentul în care Soarele s-a desprins de masa Pământului. Atunci, Hristos a plecat din Pământ şi putea exercita o influenţă asupra acestuia numai din afară. În momentul Botezului înaltul spirit al lui Hristos s-a unit din nou cu Pământul. Mai înainte el acţiona din afară, făcea profeţii şi acţiona în Misterii. Acum El era încorporat într-un corp uman, pe Pământ. Dacă o fiinţă ar fi privit dintr-un punct îndepărtat al Cosmosului, prin milenii, atunci o astfel de fiinţă nu ar fi văzut numai Pământul fizic, ci şi curenţii lui spirituali, corpul său eterie şi corpul său astral, ar fi observat procese semnificative în momentul Botezului primit de la Ioan şi în momentul în care sângele a curs asupra Golgotei din rănile lui Hristos. Prin aceasta corpul astral al Pământului a fost complet schimbat. În acel moment el a preluat altceva, a prezentat alte culori. Pământului îi fusese încorporată o forţă nouă. Ceea ce mai înainte acţionase din afară a fost legat din nou cu Pământul şi datorită acestui lucru forţa de atracţie dintre Soare şi Pământ va deveni atât de puternică încât Soarele se va uni din nou cu Pământul şi omul cu spiritele solare. Hristos a fost cel care a făcut posibil ca Pământul să se poată uni din nou cu Soarele şi să fie în sânul Divinităţii.

Acesta este procesul care s-a împlinit şi importanţa sa. A trebuit să spunem din capul locului acest lucru pentru a face posibil să se înţeleagă ce lucru important a pătruns în Pământ o dată cu Hristos. Prin aceasta putem înţelege cum, prin unirea cu Hristos, se poate prelua un lucru prin care după moarte conştienţa omului poate fi din nou limpezită. Dacă focalizâm acest aspect, vom putea înţelege şi cum are loc o evoluţie în intervalul dintre moarte şi o nouă nastere. Să ne întrebăm acum în beneficiul cui s-au întâmplat de fapt toate acestea?

Mai întâi omul a trăit în sânul Divinităţii. Apoi el a coborât în planul fizic. Dacă ar fi rămas sus el nu ar fi atins niciodată conştienţa de sine actuală, nu ar fi obţinut niciodată un eu. El şi-a putut obţine conştienţa de sine în luminozitatea ei clară numai în corpul fizic. Trebuia să-l întâmpine obiecte exterioare, trebuia să se poată deosebi de obiecte, trebuia să coboare în lumea fizică. Din punctul de vedere al eului său omul este descendent al zeilor. El a coborât din lumea spirituală; eul a fost unit cu corpul fizic ca să poată deveni luminos şi clar. Ceea ce a apărut ca materia durificată a corpului uman, i-a dat omului eul său conştient de sine, i-a făcut posibilă obţinerea cunoaşterii. Dar l-a unit şi cu masa pământească, cu masa rocilor.

Înainte de a-şi obtine eul, omul obţinuse corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral. Când în aceste trei corpuri s-a dezvoltat treptat eul, acesta le-a remodelat. Trebuie să vă fie limpede că asupra corpului fizic lucrează toate cele trei mădulare superioare. Corpul fizic este aşa cum este datorită faptului că asupra lui lucrează corpul eteric, corpul astral şi eul. Toate organele corpului fizic depind într-un anumit sens de faptul că şi mădularele superioare au fost transformate. Entităţile rămase în urmă au devenit diferite forme animale, de exemplu, păsări, prin predominarea corpului astral. Prin faptul că eul a devenit tot mai conştient de sine el a transformat şi corpul astral. Am spus deja că oamenii s-au separat. Ceea ce se desemnează drept animale apocaliptice sunt tipuri la care unul sau altul dintre mădularele superioare au devenit dominante. Eul şi-a păstrat dominaţia la oamenii-om. În consecinţă, toate organele sunt adaptate mădularelor superioare ale omului. În timp ce eul a pătruns în corpul astral, pe care l-a impregnat, în oameni şi în animalele care s-au separat mai târziu s-au format anumite organe. Astfel, de exemplu, un anumit organ îşi are originea în faptul că un eu s-a încorporat pe Pământ. Pe vechea Lună nici un eu nu era legat de fiinţele evoluţiei umane. Anumite organe sunt legate de această evoluţie: fierea şi ficatul. Fierea este expresia fizică a corpului astral. Ea nu este legată de eu, dar eul acţionează asupra corpului astral, iar din corpul astral forţele acţionează asupra fierii.

Acum să rezumăm întregul tablou pe care iniţiatul îl explica egipteanului astfel: Omul conştient de eul său a fost înlănţuit de corpul său pământesc. Reprezintă-ţi omul înlănţuit de stâncile Pământului: în evoluţie s-a întâmplat ceva care atentează la nemurirea sa! Imaginează-ţi funcţiile care au dat naştere ficatului: ele au luat naştere prin aceea că trupul a fost înlănţuit de stâncile Pământului. Pe acesta îl roade corpul astral.

Aceasta este imaginea care era oferită în Egipt elevului şi care a migrat în Grecia ca legendă a lui Prometeu. Un astfel de mit nu trebuie înhăţat cu mâini grosolane. O asemenea imagine nu trebuie în nici un caz să fie înlăturată ca praful de pe aripile fluturelui. Să lăsăm praful pe aripile fluturelui, să lăsăm roua pe floare. Aceste imagini nu se lasă smulse şi chinuite. Nu ne este îngăduit să spunem: Prometeu înseamnă cutare sau cutare lucru; trebuie să stabilim şi apoi să înţelegem imaginile care au luat naştere din faptele oculte şi care au trecut în conştienţa omului.

Iniţiatul egiptean îşi conducea elevul până la treapta la care putea înţelege evoluţia eului uman. O asemenea imagine trebuia să-i formeze spiritul. Dar faptele nu trebuiau să fie interpretate în mod grosolan, ci era necesar ca imaginea să rămână luminoasă şi vie, iar initiatul egiptean nu vroia să înghesuie în adevăruri noţiuni banale, uscate, ci să prezinte în imagini ceva ce el putea da. Poezia a contribuit mult la legenda lui Prometeu, a înfrumuseţat-o şi a împodobit-o şi nu ne este persmis să introducem în ea mai mult decât fapte oculte şi să lăsăm în seama activităţii artistice forţele ei fine de zămislire.

Dorim să atragem atenţia şi asupra unui alt aspect. Când omul a ajuns pe Pământ el încă nu era înzestrat cu un eu. Înainte ca eul să fi fost integrat în corpul astral alte forţe aveau în stăpânire acest corp. Apoi corpul astral fluid-luminos a fost străbătut de eu. Înainte ca eul să pătrundă în el, forţele astrale fuseseră trimise în om de fiinţe divin-spirituale. Se afla aici şi corpul astral, dar străbătut de incandescenţă prin fiinţe divin-spirituale. Corpul astral era curat şi luminos şi învăluia ceea ce era prezent sub forma de corp fizic şi eteric. El scălda şi străbătea aceste formaţiuni; fluidul luminos al corpului astral era pur. O dată cu pătrunderea eului şi-a făcut loc însă şi egoismul şi corpul astral s-a întunecat, s-a pierdut tot mai mult curgerea pur aurie a corpului astral, până când omul a coborât la punctul cel mai de jos al planului fizic din perioada greco-romană.

Atunci, oamenii au trebuit să se gândească la recâştigarea caracterului pur al corpului astral şi a luat naştere în Misteriile eleusine ceea ce s-a numit căutarea purităţii originare a corpului astral. A restabili corpul astral în curgerea sa de aur pur primordial, aceasta o voiau Misteriile eleusine, aceasta o voiau şi egiptenii. Căutarea fluviului de aur era una din probele iniţierilor egiptene şi aceasta ne-a fost păstrată în minunata legendă a căutării Lânii de aur de către Iason şi argonauţi.

Corpul astral mai avea încă, în Pământul de apă, o transparenţă de culoarea aurului. Căutarea acestui corp astral este reprezentată de expediţia argonauţilor. Căutarea Lânii de aur trebuie s-o asociem într-un mod subtil cu mitul egiptean.

Faptele istorice exterioare sunt legate de fapte spirituale. Nu trebuie să se creadă că acesta este un simbol. Expediţia argonauţilor a avut loc cu adevărat, aşa cum a avut loc şi războiul troian. Fenomenele exterioare sunt fizionomii pentru fenomene interioare; toate acestea sunt fapte istorice. În cazul candidaţilor greci la iniţiere, a avut loc, în trăire interioară, faptul istoric al expediţiei pentru obţinerea Lânii de aur, amintirea corpului astral pur.

Aceasta este ceea ce am vrut să evocăm în sufletele noastre: lucruri de la care, dacă vom pleca, vom afla câte ceva despre Misterii şi despre felul cum se leagă Misteriile egiptene cu viaţa actuală.


NOTE

1. Din Odiseea lui Homer, Cântul al XI-lea, versurile 488–491.

2. Augustinus, 353–430, citat din Retractationes, L.I, cap. XIII, 3.

3. Vezi expunerile din GA 109/ III „Principiul economiei spirituale în legătură cu problemele reîncarnarii“.

4. H.P. Blavastsky, 1831–1891. A fondat Societatea teosofică.