|
Ne-am referit, în diferite momente ale ciclului nostru de
conferinţe, la faptul că în timpul nostru are loc o repetare, o
reînviere a trăirilor pe care omenirea le-a avut în timpul
culturii
egipteano-caldeană. Vom discuta numai în linii mari despre aceste
două
epoci, aspectele deja prezentate în legătură cu celelalte epoci.
Am
spus că epoca indiană se va repeta în epoca a şaptea, cea persană
în
epoca a şasea, cea egipteană în epoca noastră şi că cea de a
patra
epocă, cea greco-romană, este de sine stătătoare. Unind cu o linie
epoca egipteană cu epoca noastră, să vedem, în linii mari, cum
poate fi
percepută reînvierea anumitor trăiri interioare şi exterioare,
prin
faptul că punem în legătură epoca noastră cu cea egipteană.
Am văzut ce forţe trainice există în lumile spirituale, cărora
le
corespund alte forţe în lumea fizică, care determină producerea
acestor
repetiţii. Astfel se produc reînvierile trăirilur exterioare şi
interioare. Între acestea, la mijloc, se află, independentă,
epoca
greco-romană, în care Hristos a apărut pe Pământ şi
în care s-a
împlinit Misteriul de pe Golgota. Am atras atenţia şi asupra
faptului
că nu s-au transformat numai condiţiile exterioare ale evoluţiei
în
plan fizic, ci că şi condiţiile din lumea spirituală au devenit altele.
Am arătat cât de diferit era sufletul omului în epoca
egipteană, când
privea spre piramidele gigantice, spre deosebire de cel care se
reîncarna în epoca greco-romană şi cât de diferit
receptează lucrurile
sufletul în epoca noastră. Am văzut că nu numai acest lucru are
loc, ci
şi că pentru intervalul dintre moarte şi o nouă naştere se produce un
progres în Kamaloka şi Devachan, se petrece un proces de
transformare,
astfel încât sufletul nu trăieşte acelaşi lucru când
iese dintr-un corp
egiptean, unul grecesc sau unul actual, pătrunzând în
Kamaloka sau
Devachan. Exterior, lumea planului fizic se modifică, dar şi în
lumea
spirituală are loc un progres şi aici sufletul trăieşte
întotdeauna
ceva diferit.
Înainte de orice, acum va trebui să ne referim la importanţa
apariţiei lui Hristos pe Pământul nostru şi din punctul de vedere
al
acestui dincolo, dacă vrem să-l numim astfel. Ne vom pune azi,
într-un
sens mult mai adânc, întrebarea: Ce reprezintă prezenţa lui
Hristos pe
Pământul nostru, ce importanţă are apariţia lui Hristos pentru
sufletele moarte, pentru viaţa de dincolo, în partea spirituală a
existenţei? De la început trebuie să ne referim la unele lucruri
care
s-au desfăşurat pentru suflete, dincoace şi dincolo de planul fizic,
în
perioada egipteană.
Din tot ce am spus cu privire la marile epoci mai vechi ale
dezvoltării Pământului, desprindem faptul că epoca
egipteano-caldeană a
oferit o oglindire a cunoaşterii şi trăirii a ceea ce s-a
întâmplat în
perioada lemuriană pe Pământ, în timpul şi după ieşirea
Lunii. Ceea ce
au trăit atunci oamenii a fost retrăit ca amintire prin ceea ce
iniţiaţii egipteni au oferit oamenilor. Iniţiatul egiptean, el
însuşi,
trăia în timpul iniţierii sale evenimente pe care altfel omul le
poate
întâlni numai după ce a trecut prin poarta morţii. În
orice caz,
iniţiatul egiptean trăia aceste lucruri în alt mod decât un
om obişnuit
care murise.
Să abordăm acum, în puţine cuvinte, ca bază a acestor
contemplări,
esenţa iniţierii egiptene. Aceasta se deosebeşte foarte mult de
iniţierea din vremea lui Hristos; prin apariţia sa iniţierea a fost
modificată în mod esenţial.
Am văzut că oamenii au fost nevoiţi să coboare din ce în ce
mai mult
în lumea materială şi să aibă un interes tot mai crescut pentru
lumea
fizică. În aceeaşi măsură însă, trăirile dintre moarte şi o
nouă
naştere în lumea spirituală au fost tot mai umbrite şi mai
palide. Cu
cât conştienţa oamenilor în lumea fizică a devenit mai vie,
cu cât ei
se simţeau mai bine aici, cu cât descopereau mai mult legile
lumii
fizice cu atât conştienţa lor în lumea spirituală a devenit
mai ştearsă.
Poziţia cea mai de jos a trăit-o conştienţa în lumea
spirituală în
epoca greco-latină. Dar înainte ca omul să fi coborât
definitiv în
această profunzime materială nu a fost posibil să trăiască în
întregime
în corpul său fizic ceea ce trebuie trăit dacă în
intervalul dintre
naştere şi moarte vrei să obţii o privire în lumea spirituală.
Procesul iniţierii poate fi caracterizat în mod concis, şi
aceasta
se referă la orice iniţiere ante- şi postcreştină; numai finalul este
altul. Iniţierea nu este nimic altceva decât obţinerea de către
om a
capacităţii de a dezvolta în corpurile sale superioare organe de
vedere. În prezent, omul vede noaptea că în jurul lui este
întuneric.
Aceasta vine de la faptul că omul nu are în corpul său astral
organe de
percepţie. Aşa cum s-au format ochii şi urechile ca organe fizice de
percepţie, omul trebuie să dezvolte din mădularele sale superioare
organe suprasensibile pe care să le integreze în acestea. Acest
lucru
se întâmplă deoarece elevului i se indică anumite
excerciţii de
meditaţie şi concentrare, pe care omul le parcurge după ce mai
întâi a
obţinut o vedere de ansamblu asupra informaţiilor pe care le pot da
iniţiaţii despre lumile spirituale. Acest lucru s-a
întâmplat
întotdeauna; elevii au trebuit să înveţe ceea ce în
prezent numim
ştiinţa elementară a spiritului. Exista o grijă mult mai mare ca elevii
să poată cunoaşte adevărurile, în cadrul unei succesiuni regulate
de
trepte. Când se atingea o pregătire teoretică suficientă,
elevilor li
se indicau exerciţiile. Acestea au un scop foarte precis.
Când în cursul vieţii cotidiene omul lasă să acţioneze
asupra sa
impresiile simţurilor, acestea produc roade pentru viaţa obişnuită
în
planul fizic. Aceste impresii se continuă în corpul astral al
omului şi
abia acesta le transmite eului. Dar aceste impresii fac ca omul să fie
capabil să le menţină atunci când, noaptea, iese cu corpul său
astral
şi cu eul din corpul său eteric şi din cel fizic. Ceea ce primeşte omul
de la planul fizic nu pătrunde atât de mult în el
încât să-l poată
păstra ca impresie durabilă. Când însă omul face
exerciţiile de
meditaţie şi concentrare atunci acestea sunt rânduite după o
experienţă
milenară în aşa fel încât corpul astral nu le pierde,
ci le păstrează
atunci când, noaptea, iese din corpul fizic. Atunci corpul astral
capătă impresii plastice, care-l articulează şi-l formează aşa cum au
fost articulate organele fizice. În felul acesta se lucrează un
timp
prin aceste exerciţii asupra corpului astral. Prin aceasta organele de
vedere suprasensibile se întipăresc în corpul astral.
Totuşi, omul nu
şi-ar putea folosi mult timp organele sale de vedere, dacă ele s-ar
întipări numai în corpul astral. Trebuie să se
întâmple mai mult pentru
ca, atunci când corpul astral se întoarce în corpul
eteric, ceea ce s-a
format în el să se imprime în corpul eteric ca amprenta
unei ştampile.
Abia atunci când în corpul eteric se imprimă ceea ce s-a
format în
corpul astral, abia atunci apare iluminarea, care face posibil ca omul
să poată vedea lumea spirituală aşa cum vede în prezent lumea
fizică.
Acum începem să înţelegem ce am primit ca un impuls prin
apariţia
lui Hristos pe Pământ. În vechile iniţieri, corpul astral
avea puterea
de a acţiona asupra corpului eteric numai când acesta din urmă
era scos
din corpul fizic. Acest lucru se întâmpla datorită faptului
că în acea
vreme corpul eteric, legat de corpul fizic, ar fi opus o rezistenţă
prea mare, împiedicând imprimarea a ceea ce a format corpul
astral în
el însuşi. Din această cauză, în iniţierile vechi,
candidatul la
iniţiere era adus timp de trei zile şi jumătate într-o stare
asemănătoare morţii, timp în care corpul fizic zăcea părăsit de
corpul
eteric, iar corpul eteric eliberat de corpul fizic era în
legătură cu
corpul astral. Acesta imprima în corpul eteric ceea ce lui
însuşi îi
fusese impregnat prin exerciţii. Când hierofantul îl trezea
pe
candidatul la iniţiere, acesta era un iluminat, el ştia ce se petrece
în lumea spirituală, căci în cursul celor trei zile şi
jumătate el
parcursese un drum uimitor: fusese condus prin câmpurile lumii
spirituale, văzuse ce se întâmplă acolo, trăise prin
experienţă proprie
ceea ce un alt om nu poate afla decât prin revelaţie. În
felul acesta
un om care fusese iniţiat putea informa din propria sa experienţă
despre fiinţe care se aflau în lumea spirituală, dincolo de
planul
fizic.
Astfel, omul afla despre ceea ce se trăia în lumea spirituală,
într-o vreme când el nu coborâse atât de
adâne în planul fizic. Aici
omul supus iniţierii făcea cunoştinţă cu Osiris, Isis şi Horus.
În
cursul acestei peregrinări în lumea spirituală, iniţiatul vedea
ceea ce
este un mit. El putea spune acum şi celorlalţi oameni aceste lucruri,
în timp ce le înveşmânta în mituri şi legende.
El vedea cât de ciudat
se conformaseră acţiunile lui Osiris în momentul ieşirii Lunii
din
Pământ, vedea apariţia lui Horus din Isis şi Osiris, cele patru
tipuri
de om: tipul taur, tipul leu, tipul vultur şi tipul propriu-zis al
omului. El vedea şi destinele omului între moarte şi o nouă
naştere.
Sfinxul îl întâmpinase ca o formă adevărată pe care
el o trăia. Putea
spune: Oho, eu am văzut Sfinxul, omul care avea încă o formă
asemănătoare animalului, iar corpul său eteric, asemănător omului,
răzbătea numai din această formă. Sfinxul a fost o trăire adevărată
pentru iniţiat. El auzea şi întrebarea Sfinxului, cu conţinutul
său
enigmatic. Vedea cum se pregătea să iasă corpul uman din animalitate,
într-un timp în care el era structurat numai în plan
eteric, capul
eteric al Sfinxului. Pentru iniţiat, acesta era un adevăr, dar tot
astfel erau adevăruri pentru el şi figurile de zei mai vechi, care au
urmat o altă cale de evoluţie.
În expunerea anterioară am spus că anumite entităţi parcurg o
altă
cale de evoluţie. Individualitatea lui Wotan parcurge, de exemplu, un
astfel de drum diferit. Până la o anumită treaptă el merge
împreună cu
omul, însă nu coboară atât de jos. Omul continuă să coboare
în
materialitate şi se va reuni abia mai târziu cu fiinţele care
îşi
împlinesc evoluţia în vremea Pământului. Am văzut
cum, mai târziu,
Wotan nu a mai stat în lumea noastră, pe Pământ. Astfel de
fiinţe nu
erau însă ca Osiris şi Isis. Acestea s-au desprins mai devreme,
şi-au
împlinit evoluţia într-un plan şi mai înalt,
într-o invizibilitate
deplină. Aceste figuri şi-au parcurs propriile lor trăiri.
Să privim înapoi la era lemuriană. Atunci etericul nu prezenta
forme
asemănătoare omului; în corpul eteric, omul era încă
asemănător
animalului, iar zeii care coborau atunci trebuiau să se adapteze pentru
a apărea în aceeaşi formă eterică asemănătoare animalului,
în care
exista pe Pământ omul. Dacă o entitate vrea să pătrundă
într-un anumit
plan, ea trebuie să îndeplinească condiţiile corespunzătoare
acestui
plan. Acesta era şi cazul entităţilor divine care erau legate de
Pământ
în timpul ieşirii Soarelui şi Lunii, trebuiau să ia o formă de
tip
animal. Deoarece concepţia religioasă egipteană reprezintă
întrucâtva
repetarea perioadei lemuriene, iniţiatul egiptean privea spre zei, de
exemplu, spre Osiris şi Isis, ca spre forme asemănătoare animalelor.
Divinităţile superioare el le mai vedea încă cu un cap asemănător
unui
animal. Din această cauză era foarte corect, din punctul de vedere al
clarvederii oculte, când astfel de figuri erau reprezentate
în acord cu
ceea ce ştiau iniţiaţii: capete de şoim sau de berbec. Zeii erau
reprezentaţi aşa cum umblau pe Pământ, în forma pe care o
aveau când
acţionau pe Pământ. Imaginile exterioare nu puteau fi decât
asemănătoare celor văzute de iniţiaţi, totuşi ele erau redate cu mare
fidelitate. Diferitele entităţi divine sufereau transformări foarte
mari. Altfel erau formele în Lemuria, altfel în Atlantida.
Aceste
fiinţe sufereau în acele vremuri transformări mult mai rapide
decât azi.
Pe lângă aceasta, ele mai erau şi forme pline de spirit, şi
când
priveşti înapoi la aceste forme ele sunt văzute în cele
trei corpuri,
dar străluminate şi iradiate de lumina astrală şi eterică. Şi acest
lucru era reprezentat foarte precis în imagini. Oamenii actuali
râd de
aceste forme care apăreau în imagini, căci ei nu ştiu cât
erau de
realiste. A existat o figură care a prestat servicii mai ales în
acel
timp al evoluţiei umanităţii când, prin forţe cosmotehnice, a
fost
încorporată omului raţiunea combinatorie. Creierul fizic a fost
pregătit în aşa fel încât, mai târziu, omul
şi-a putut dezvolta
inteligenţa. Această capacitute a fost implantată şi considerată faptă
a Zeului...[1] De acest lucru a
depins ceea ce s-a încorporat omului ca inteligenţă. Dacă
în prezent
luăm în considerare un om în care există o capacitate de
judecată şi de
combinare foarte puternic dezvoltate, dacă-l contemplăm în mod
clarvăzător, vom găsi o expresie şi o oglindire a acesteia într-o
strălucire şi scânteiere verde a corpului astral, a aurei
astrale.
Capacitatea combinatorie se dezvăluie în incluziunile verzi ale
aurei,
mai cu seamă la cei care au o raţiune puternică, o raţiune matematică.
Vechii iniţiaţi egipteni îl vedeaupe zeul care a implantat omului
capacitatea inteligenţei şi îl reprezentau, îl pictau
în verde, pentru
că percepeau figura sa astrală si eterică luminoasă strălucind în
culoarea verde. Şi azi apare aceeaşi culoare pâlpâitoare
aurică când
omul se manifestă în inteligenţa sa. S-ar putea studia multe
aspecte
ale acestor conexiuni, dacă oamenii ar vrea să se ocupe cu adevărat de
realismul uimitor al figurilor zeieşti egiptene. Prin faptul că aceste
reprezentări ale figurilor zeilor sunt atât de realiste şi nu au
un
caracter arbitrar, ele acţionau ca nişte vrăji; cel care ar putea privi
mai în profunzime ar vedea că în culorile acestor personaje
vechi sunt
prezente în mare măsură taine. Aici s-ar putea desluşi mai bine
angrenajul evoluţiei umane.
Am văzut cum în Sfinx a fost proiectat ceea ce văzuseră
iniţiaţii.
De fapt, aceste lucruri nu au fost fixate în mod fotografic, dar
în mod
realist. Figurile însă se transformau mereu. Forma Sfinxului redă
în
imagine felul în care omul a fost cândva. Omul şi-a modelat
singur
forma sa actuală. Ştim că prin evoluţie, pe Pământ, au fost
eliberate
diferite forme animale. Ce este, de fapt, o formă animală? Este o formă
care a rămas pe loc, în timp ce omul a păşit mai departe în
evoluţie.
Noi vedem în ele trepte ale evoluţiei umanităţii rămase pe loc,
în
măsura în care aceste trepte au devenit fizice. În plan
spiritual s-a
întâmplat ceva cu totul diferit. Ceea ce omul este din
punct de vedere
spiritual nu are nimic de-a face cu strămoşii săi fizici. Numai ce este
fizic are legătură cu aceasta. Dar omul nu descinde din animale,
deoarece formele animale s-au oprit în loc. La om însă
forma a evoluat,
atingând un anumit nivel. Animalele sunt forme umane fizice
trecute,
intrate în decadenţă.
Altfel stau lucrurile cu un alt domeniu al evolutiei. Nu numai
formele fizice ale animalelor au rămas pe loc, ci şi predispoziţiile
pentru forma eterică şi astrală. Aşa cum leul, atunci când s-a
separat,
arăta altfel decât în prezent, la fel şi anumite forme
spiritual-sufleteşti care rămân pe loc pe o anumită treaptă se
schimbă
în cursul timpului; ele se degradează. Este o lege a lumii
spirituale
că ceea ce rămâne pe loc, pe o treaptă spirituală sau
sufletească,
intră în decadenţă.
Să spunem, de exemplu, că atunci când Sfinxul stagnează
în evoluţia
sa el se degradează, capătă o formă care este ca o caricatură a formei
sale originare. Din această cauză, Sfinxul a fost păstrat în plan
astral până în zilele noastre. Pe om, fie că este iniţiat,
fie că
ajunge într-un alt mod sus, în lumile superioare, aceste
forme
decadente îl interesează prea puţin. Dar pe cei care,
înzestraţi cu
capacităţi clarvizionare inferioare, ajung, în cazuri
excepţionale, în
lumea astrală, îi întâmpină astfel de forme decadente.
Pe Oedip l-a întâmpinat adevăratul Sfinx, dar acesta nu
a murit nici
azi. El nu a murit, numai că îl întâmpină pe om
într-o altă formă,
specială. Când în rândul populaţiei rurale
întâlnim oameni rămaşi în
urmă pe o anumită treaptă de evoluţie, care vara în arşiţa
fierbinte a
Soarelui se odihnesc pe câmp, adorm şi se produce în ei
ceva ce s-ar
putea numi o insolaţie latentă şi când prin această influenţă
corpul
astral şi corpul eteric se eliberează dintr-o parte a corpului fizic,
astfel de oameni sunt transpuşi pe planul astral şi ei văd acest ultim
urmaş al Sfinxului. Acest fenomen poartă diferite denumiri. În
unele
regiuni el este numit femeia de la amiază. Câte un ţăran
povesteşte că
i-a ieşit în cale femeia amiezii. Ea este prezentă peste tot,
în cele
mai diferite ţinuturi; este un urmaş al vechiului Sfinx. Şi aşa cum
vechiul Sfinx punea întrebări omului care-l percepea, şi femeia
amiezii
pune întrebări. Poţi auzi povestiri despre felul cum femeia
amiezii a
pus întrebări omului căruia i-a apărut, întrebări
nenumărate. Femeia
amiezii a derivat din vechiul Sfinx. Totul arată cum avansează evoluţia
dincolo de lumea fizică, cum acolo se degradează neamuri întregi
de
entităţi spirituale care, în final, nu mai sunt decât
umbrele a ceea ce
au fost la origine. Aici vedem din nou cât de variată este
evoluţia.
Pentru a putea însă înţelege totul în mod corect,
trebuie să ne
gândim la faptul că omul şi-a încorporat în decursul
timpului, în ceea
ce el îşi adusese la începutul evoluţiei Pământului
drept corp fizic,
corp eteric şi corp astral, cel de al patrulea mădular, eul. Am arătat
cum eul impregnează corpul astral, îl ia în stăpânire
pentru el, astfel
încât exercită stăpânirea pe care mai înainte o
avuseseră entităţi
spirituale superioare. Implantarea acestui eu în corpul astral
este o
faptă a fiinţelor superioare. Dacă evoluţia ar fi continuat în
sensul
unor entităţi înalte, s-ar fi ajuns la o altfel de evoluţie
decât cea
care a avut loc. Atunci însă anumite fiinţe au rămas pe loc. Ele
nu
deveniseră apte să coacţioneze la implantarea eului în corpul
astral.
Când omul a păşit pe Pământ el era alcătuit din corp
fizic, corp
eteric şi corp astral şi a continuat să-şi dezvolte aceste mădulare.
Acum, anumite entităţi sublime care îşi aveau reşedinţa în
special pe
Soare şi pe Lună i-au conferit egoitatea. Aceste fiinţe au colaborat la
acest eu. Au existat însă anumite fiinţe care în cursul
evoluţiei
saturniene, solare şi lunare nu urcaseră atât de sus
încât să poată
colabora la integrarea eului. Ele nu puteau face decât ceea ce
învăţaseră pe vechea Lună, trebuiau să se limiteze la a lucra
asupra
corpului astral al omului, astfel încât acestuia i-a fost
integrat ceva
care nu aparţine părţii lui celei mai nobile, ci a venit din partea
intruşilor întârziati, retardatari. Dacă asemenea fiinţe ar
fi făcut
acest lucru pe vechea Lună el ar fi fost ceva excepţional. Însă
deoarece au făcut acest lucru pe Pământ de pe o poziţie
inferioară, ei
au integrat în corpul astral ceva care l-a situat mai jos
decât ar fi
putut să ajungă altfel. El a fost înzestrat cu instincte, pasiuni
şi cu
egoism.
Trebuie să avem în vedere că asupra ornului se acţiona din
două
direcţii, că omul primea şi intervenţii în corpul astral, prin
care
acesta era înjosit. O asemenea acţiune nu se desfăşoară numai
asupra
corpului astral. La omul pământean acţiunea asupra corpului
astral este
continuată chiar de către acesta asupra corpului eteric, care la
rândul
lui o transmite corpului fizic. Corpul astral acţionează în toate
direcţiile şi în felul acesta acele spirite acţionează prin
intermediul
corpului astral şi asupra corpului eteric şi asupra corpului fizic.
Dacă aceste spirite nu ar fi putut desfăşura astfel de acţiuni,
în
viaţa oamenilor nu ar fi apărut ceea ce i s-a adăugat atunci. Este un
sentiment amplificat al sinei omului, un sentiment hipertrofiat al
eului. În corpul eteric acest fapt s-a manifestat ca tulburare a
judecăţii, ca posibilitate de rătăcire. Tot ce a fost astfel acţionat
de corpul astral în corpul fizic este baza pentru ceea ce a luat
naştere ca boală. Aceasta este cauza bolilor omului; la animale
îmbolnăvirea este altceva.
Vedem cum este implantată boala în om. Boala este legată de
cauzele
la care ne-am referit mai sus. Şi întrucât corpurile fizic
şi eteric
sunt legate de faptele eredităţii, principiul bolii trece prin linia
eredităţii. Subliniem încă o dată faptul că trebuie să facem
deosebire
între bolile interne şi rănirile exterioare. Cazul unui om călcat
de un
vehicul nu are nici o legătură cu aceasta. Şi anumite îmbolnăviri
interne pot fi legate de cauze exterioare. Când omul
mănâncă ceva care
îi deranjează stomacul, şi aceasta este ceva exterior.
Înainte ca, în
cursul evoluţiei, acele fiinţe să aibă o influenţă asupra omului,
lucrurile erau astfel organizate încât el reacţiona cu mai
multă forţă
decât în prezent, la rău, la ceea ce acţiona din afară
asupra sa. Dar
în măsura în care influenţa lor a crescut, el a pierdut
instinctele pe
care le avea faţă de ceea ce nu este corect. Înainte,
întreaga
organizare a omului era de aşa natură, încât el avea
instincte fine
pentru ceea ce nu era potrivit pentru sine, astfel încât
atunci când
ceva voia să pătrundă în stomacul său, provocând
deranjamente, prin
instincte i s-ar fi evitat pătrunderea. Privind retrospectiv, ajungem
tot mai mult la timpurile în care omul se afla într-o
legătură subtilă
cu forţe ale ambianţei şi în care omul reacţiona la forţele
anturajului. Dar omul a devenit tot mai nesigur şi mai incapabil de a
respinge ceea ce nu-i este util.
Acest lucru se leagă şi de faptul că pe măsură ce omul a devenit mai
interiorizat s-a întâmplat ceva şi în lumea
exterioară, şi anume, în
exterior au luat naştere treptat celelalte regnuri naturale. La
început
nu a fost prezent decât omul. Acestuia i s-au alăturat mai
târziu
regnul animal, apoi cel vegetal şi abia după aceasta regnul mineral.
Dacă am privi retrospectiv la Pământul primordial, la timpul
în care
Soarele era încă unit cu el, am descoperi un om în care şi
din care
intră şi ies substanţele lumii fizice. Acolo, omul mai trăia în
sânul
zeilor, mai suporta încă totul în mod pasiv. Apoi el a
trebuit să lase
în urmă ceea ce s-a desprins ca regn animal. Dacă omul ar fi
preluat în
sine acest proces el nu s-ar fi putut ridica, prin evoluţie, la o
treaptă superioară. El a trebuit să respingă din sine regnul animal,
iar mai târziu şi plantele. Ceea ce găsim în lumea
exterioară la
animale şi plante nu reprezintă nimic altceva decât temperamente,
pasiuni, anumite trăsături ale oamenilor, pe care aceştia au trebuit să
le elimine. Iar când omul şi-a format oasele, el a eliminat
regnul
mineral. După un timp, omul a putut privi la lumea ambientală şi să
spună: Mai înainte v-am putut suporta, mai demult pătrundeaţi şi
ieşeaţi din mine, aşa cum se întâmplă acum cu aerul.
Când mai trăiam în
Pământul-apă vă puteam suporta, vă prelucram. Acum sunteţi afară,
eu nu
vă mai pot suporta, nu vă mai pot prelucra. Când omul a fost
acoperit
cu piele, când a devenit o fiinţă individuală închisă,
în aceeaşi
măsură el a văzut în jurul său celelalte regnuri.
Să admitem că lucrurile ar fi continuat să meargă în felul
acesta;
atunci aceste fiinţe nu ar fi acţionat asupra omului. Atât timp
cât
omul este sănătos, el se află într-o relaţie normală cu lumea
exterioară. Dacă însă poartă în sine elemente deranjante,
acestea
trebuie să fie reprimate de forţele pe care le are omul. Dacă forţele
sale sunt prea slabe pentru aceasta, atunci trebuie să i se insufle din
afară ceva care să-l facă să lupte împotriva a ceea ce el nu-i
poate
opune rezistenţă. Trebuie să-i fie implantat ceva pentru a resuscita
rezistenţa pe care el o avea pe vremea când forţele din afară mai
pătrundeau şi ieşeau din el. Când omul este bolnav poate fi
necesar să
i se infiltreze, de exemplu, forţele unui metal. Din această cauză este
justificată administrarea de minerale, sucuri vegetale etc. omului ,
folosirea ca remediu a ceva de care mai înainte fusese legat.
În perioada în care iniţiaţii egipteni puteau privi
retrospectiv
întregul parcurs al evoluţiei omului, ei ştiau precis care era
corespondenţa dintre diferitele organe ale corpului omenesc cu
substanţele din exterior, ştiau ce plante, ce metale trebuie
administrate bolnavului; cândva se va ridica o mare comoară de
înţelepciune ocultă în domeniul medicinii pe care omenirea
a cunoscut-o
în trecut. Astăzi nu numai că se face multă cârpăceală
în medicină, ci
se şi greşeşte foarte mult atunci când se prescriu în mod
unilateral
produse vindecătoare speciale. Adevăratul ocultist nu va fi niciodată
unilateral. Cât de des se întâmplâ să respingi
strădanii care tind să
impună un compromis cu ştiinţa spiritului. Ştiinta spiritului nu poate
aproba o metodă unilaterală, ea vrea să fundamenteze omnilateralitatea
cercetării. Este o unilateralitate să spui: Aruncaţi toate otrăvurile!
Oameni care spun aceasta nu cunose adevăratele forţe vindecătoare.
Desigur, astăzi se fac multe nelegiuiri pentru că specialiştii,
în
general, nu pot vedea organismele în întregul lor, de
asemenea o
anumită tiranie existentă în ştiinţa medicală respinge orice
poate
emana de la ştiinţa ocultă. Dacă nu s-ar purta campanii împotriva
domeniilor cele mai vechi ale medicinii, împotriva administrării
metalelor, ar putea surveni o reformă. Prin experimentarea amatoristică
modernă nu se găseşte nimic care să ţină piept cu adevărat bolii, aşa
cum făceau remediile de mult verificate, pe care nu le poate combate
atât de brutal decât lipsa de înţelegere profană, aşa
cum se întâmplă
adeseori. Vechii iniţiaţi egipteni au fost mari în aceste taine.
Ei
puteau avea o privire de ansamblu asupra adevăratelor conexiuni din
cadrul evoluţiei. Când azi unii medici vorbesc în surdină
despre
medicina egipteană, se poate observa după acest ton că ei nu ştiu nimic
despre aceasta. În continuare vom dezvălui unele lucruri care
trebuie
ştiute despre iniţierea egipteană.
Asemenea lucruri erau cele care treceau în conştienţa
poporului.
Trebuie să ne gândim că aceleaşi suflete care sunt azi în
trupurile
noastre au fost încarnate şi în acele timpuri. Aceleaşi
suflete au
văzut toate imaginile pe care iniţiaţii le transmiteau despre lucruri
pe care le ştiau prin pătrunderea în lumea spirituală. Ştim că
ceea ce
sufletul preia de la încarnare la încarnare dă,
într-un fel oarecare,
roade. Chiar dacă omul nu-şi poate aminti, sufletul trăieşte azi
în el
deoarece anterior a fost aşezat în el. Sufletul a fost format
dincoace
şi dincolo de viaţa fizică. Când se afla între naştere şi
moarte, când
s-a aflat între moarte şi o nouă naştere au acţionat reprezentări
egiptene; din această cauză reprezentările actuale au rezultat din ele.
În prezent, se dezvoltă anumite reprezentări din vechile
reprezentări
egiptene. Nu din motive exterioare a luat naştere ceea ce în
prezent se
numeşte darvinismul. Aceleaşi suflete sunt cele care în Egipt
obţinuseră imaginile siluetelor animale ale strămoşilor omului. S-au
retrezit toate imaginile, dar omul a coborât mai adâne
în lumea
materială. El îşi aminteşte că i s-a spus: Strămoşii noştri aveau
forme
animale, dar el nu-şi aminteşte că aceştia erau zei. Acesta este
motivul psihologic pentru care a apărut darvinismul. Zeii apar în
formă
materialistă. În felul acesta ia naştere un context spiritual
între
perioada culturală veche şi cea nouă, între a treia şi a cincea
epocă.
Nu este unicul destin al timpului nostru ca omul să vadă în
mod
material ceea ce mai înainte vedea în spiritual. Acesta ar
fi fost
destinul, dacă între timp nu ar fi intervenit în evoluţia
umanităţii
impulsul hristic. Acest fapt nu a avut o semnificaţie numai pentru
viaţa în plan fizic. Astăzi vrem să evocăm importanţa
evenimentelor din
Palestina pentru cealaltă parte a vieţii, în care după moarte se
aflau
şi sufletele vechilor egipteni. Aici, în planul fizic, s-a
întâmplat
ceea ce am mai spus. Dar cei trei ani de activitate a lui Hristos, ca
şi Evenimentul de pe Golgota şi Botezul în Iordan au fost
importante
atât pentru sufletele care erau întrupate pe Pământ
cât şi pentru cele
care se aflau în starea dintre moarte şi o nouă naştere.
Dar ce a însemnat Evenimentul de pe Golgota? Prin acest
eveniment a
fost scos în plan fizic ceea ce iniţiatul trăise şi în
evoluţia
spirituală. Acesta era mort timp de trei zile şi jumătate. Cel care
parcursese această moarte simbolică putea spune omenirii: Moartea poate
fi înfrântă. Există ceva veşnic în lume. Moartea era
învinsă de
iniţiaţi şi ei se simţeau învingători. Evenimentul de pe Golgota
indică
faptul că ceea ce s-a desfăşurat adeseori în Misteriile unor
timpuri
vechi a devenit eveniment istoric: înfrângerea morţii prin
spirit, care
acum era purtat în afară, în plan fizic, în lume.
Dacă lăsăm să
acţioneze acest fapt asupra sufletului nostru, simţim ce s-a
întâmplat
cu Misteriul de pe Golgota, noul ca imagine a vechiului mod de
iniţiere. Simţim evenimentul unic care a intrat prin istorie în
lume.
Care a fost urmarea acestui fapt? Ce putea să facă iniţiatul? Putea
să transmită contemporanilor săi din propria sa trăire: Eu ştiu că
există o lume spirituală, că se poate trăi în lumea spirituală.
Eu am
trăit trei zile şi jumătate în ea şi vă aduc ştiri de acolo. Vă
aduc
darurile lumii spirituale. Aceste daruri erau utile şi pentru
mântuirea
lumii. Dimpotrivă, cel care trăise în lumea fizică ca un candidat
la
iniţiere nu putea aduce în lumea morţilor nimic asemănător. El
putea
spune dincolo doar atât: Tot ce se întâmplă în
plan fizic este orânduit
în aşa fel încât omul ar trebui să se
mântuiască. Aşa stau lucrurile
când vechii iniţiaţi comunicau, în lumea spirituală, cu
morţii, cărora
nu le puteau spune decât: Suferinţă este viaţa, numai
mântuirea este
fericire.
Aşa propovăduia şi Buddha. Aşa propovăduiau celor vii, aşa
propovăduiau celor morţi iniţiaţii. Dar prin Evenimentul de pe Golgota
moartea a fost învinsă în lumea fizică, iar pentru cei
morţi care se
află în lumea spirituală acest lucru înseamnă ceva. Cei
care-L preiau
pe Hristos în interioritatea lor luminează din nou viaţa din
Devachan.
Cu cât omul Îl trăieşte mai mult pe Hristos aici, cu
atât îi va fi mai
luminos drumul dincolo, în lumea spirituală. După ce
sângele a curs din
rănile Mântuitorului – acesta este un fapt care aparţine
Misteriilor
creştinismului – spiritul lui Hristos a coborât în lumea
morţilor.
Aceasta este una din tainele cele mai adânci ale umanităţii. El
le-a
spus: Ceea ce se întâmplă dincolo nu este atât de
important ca ceea ce
se întâmplă aici. Ceea ce omul aduce în lumea
spirituală, bazându-se pe
acest eveniment, este un dar care poate fi adus din lumea fizică
în
lumea spirituală. Acesta este mesajul pe care Hristos l-a adus morţilor
în cele trei zile şi jumătate; El a coborât în
împărăţia morţilor
pentru a-i mântui.
În vechea iniţiere se putea spune: Roadele spiritualului le
recoltăm
în fizie! Acum se produsese un eveniment în lumea fizică,
eveniment
care şi-a adus roadele şi care acţiona în lumea spirituală. Şi se
poate
spune: Nu degeaba omul şi-a împlinit coborârea în
planul fizic. A
împlinit-o pentru ca aici, în lumea fizică, să poată fi
obţinute roade
pentru lumea spirituală.
Ca roadele să poată fi obţinute, aceasta s-a întâmplat
prin Hristos,
care a fost aici, în lumea viilor şi în lumea morţilor, şi
care a dat
un impuls atât de intens şi de puternic încât el a
zguduit întreaga
lume.
NOTE
1.
În primele două ediţii se scrie, conform copiei disponibile, „a
Zeului
Manu“, fapt care trebuie să se datoreze unei erori auditive. Numele
corect nu a putut fi stabilit pâna în prezent.
