Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MITURI ŞI MISTERII EGIPTENE

GA 106


CONFERINŢA a XI-a

Leipzig, 13 septembrie 1908

Ne-am referit, în diferite momente ale ciclului nostru de conferinţe, la faptul că în timpul nostru are loc o repetare, o reînviere a trăirilor pe care omenirea le-a avut în timpul culturii egipteano-caldeană. Vom discuta numai în linii mari despre aceste două epoci, aspectele deja prezentate în legătură cu celelalte epoci. Am spus că epoca indiană se va repeta în epoca a şaptea, cea persană în epoca a şasea, cea egipteană în epoca noastră şi că cea de a patra epocă, cea greco-romană, este de sine stătătoare. Unind cu o linie epoca egipteană cu epoca noastră, să vedem, în linii mari, cum poate fi percepută reînvierea anumitor trăiri interioare şi exterioare, prin faptul că punem în legătură epoca noastră cu cea egipteană.

Am văzut ce forţe trainice există în lumile spirituale, cărora le corespund alte forţe în lumea fizică, care determină producerea acestor repetiţii. Astfel se produc reînvierile trăirilur exterioare şi interioare. Între acestea, la mijloc, se află, independentă, epoca greco-romană, în care Hristos a apărut pe Pământ şi în care s-a împlinit Misteriul de pe Golgota. Am atras atenţia şi asupra faptului că nu s-au transformat numai condiţiile exterioare ale evoluţiei în plan fizic, ci că şi condiţiile din lumea spirituală au devenit altele. Am arătat cât de diferit era sufletul omului în epoca egipteană, când privea spre piramidele gigantice, spre deosebire de cel care se reîncarna în epoca greco-romană şi cât de diferit receptează lucrurile sufletul în epoca noastră. Am văzut că nu numai acest lucru are loc, ci şi că pentru intervalul dintre moarte şi o nouă naştere se produce un progres în Kamaloka şi Devachan, se petrece un proces de transformare, astfel încât sufletul nu trăieşte acelaşi lucru când iese dintr-un corp egiptean, unul grecesc sau unul actual, pătrunzând în Kamaloka sau Devachan. Exterior, lumea planului fizic se modifică, dar şi în lumea spirituală are loc un progres şi aici sufletul trăieşte întotdeauna ceva diferit.

Înainte de orice, acum va trebui să ne referim la importanţa apariţiei lui Hristos pe Pământul nostru şi din punctul de vedere al acestui dincolo, dacă vrem să-l numim astfel. Ne vom pune azi, într-un sens mult mai adânc, întrebarea: Ce reprezintă prezenţa lui Hristos pe Pământul nostru, ce importanţă are apariţia lui Hristos pentru sufletele moarte, pentru viaţa de dincolo, în partea spirituală a existenţei? De la început trebuie să ne referim la unele lucruri care s-au desfăşurat pentru suflete, dincoace şi dincolo de planul fizic, în perioada egipteană.

Din tot ce am spus cu privire la marile epoci mai vechi ale dezvoltării Pământului, desprindem faptul că epoca egipteano-caldeană a oferit o oglindire a cunoaşterii şi trăirii a ceea ce s-a întâmplat în perioada lemuriană pe Pământ, în timpul şi după ieşirea Lunii. Ceea ce au trăit atunci oamenii a fost retrăit ca amintire prin ceea ce iniţiaţii egipteni au oferit oamenilor. Iniţiatul egiptean, el însuşi, trăia în timpul iniţierii sale evenimente pe care altfel omul le poate întâlni numai după ce a trecut prin poarta morţii. În orice caz, iniţiatul egiptean trăia aceste lucruri în alt mod decât un om obişnuit care murise.

Să abordăm acum, în puţine cuvinte, ca bază a acestor contemplări, esenţa iniţierii egiptene. Aceasta se deosebeşte foarte mult de iniţierea din vremea lui Hristos; prin apariţia sa iniţierea a fost modificată în mod esenţial.

Am văzut că oamenii au fost nevoiţi să coboare din ce în ce mai mult în lumea materială şi să aibă un interes tot mai crescut pentru lumea fizică. În aceeaşi măsură însă, trăirile dintre moarte şi o nouă naştere în lumea spirituală au fost tot mai umbrite şi mai palide. Cu cât conştienţa oamenilor în lumea fizică a devenit mai vie, cu cât ei se simţeau mai bine aici, cu cât descopereau mai mult legile lumii fizice cu atât conştienţa lor în lumea spirituală a devenit mai ştearsă.

Poziţia cea mai de jos a trăit-o conştienţa în lumea spirituală în epoca greco-latină. Dar înainte ca omul să fi coborât definitiv în această profunzime materială nu a fost posibil să trăiască în întregime în corpul său fizic ceea ce trebuie trăit dacă în intervalul dintre naştere şi moarte vrei să obţii o privire în lumea spirituală.

Procesul iniţierii poate fi caracterizat în mod concis, şi aceasta se referă la orice iniţiere ante- şi postcreştină; numai finalul este altul. Iniţierea nu este nimic altceva decât obţinerea de către om a capacităţii de a dezvolta în corpurile sale superioare organe de vedere. În prezent, omul vede noaptea că în jurul lui este întuneric. Aceasta vine de la faptul că omul nu are în corpul său astral organe de percepţie. Aşa cum s-au format ochii şi urechile ca organe fizice de percepţie, omul trebuie să dezvolte din mădularele sale superioare organe suprasensibile pe care să le integreze în acestea. Acest lucru se întâmplă deoarece elevului i se indică anumite excerciţii de meditaţie şi concentrare, pe care omul le parcurge după ce mai întâi a obţinut o vedere de ansamblu asupra informaţiilor pe care le pot da iniţiaţii despre lumile spirituale. Acest lucru s-a întâmplat întotdeauna; elevii au trebuit să înveţe ceea ce în prezent numim ştiinţa elementară a spiritului. Exista o grijă mult mai mare ca elevii să poată cunoaşte adevărurile, în cadrul unei succesiuni regulate de trepte. Când se atingea o pregătire teoretică suficientă, elevilor li se indicau exerciţiile. Acestea au un scop foarte precis.

Când în cursul vieţii cotidiene omul lasă să acţioneze asupra sa impresiile simţurilor, acestea produc roade pentru viaţa obişnuită în planul fizic. Aceste impresii se continuă în corpul astral al omului şi abia acesta le transmite eului. Dar aceste impresii fac ca omul să fie capabil să le menţină atunci când, noaptea, iese cu corpul său astral şi cu eul din corpul său eteric şi din cel fizic. Ceea ce primeşte omul de la planul fizic nu pătrunde atât de mult în el încât să-l poată păstra ca impresie durabilă. Când însă omul face exerciţiile de meditaţie şi concentrare atunci acestea sunt rânduite după o experienţă milenară în aşa fel încât corpul astral nu le pierde, ci le păstrează atunci când, noaptea, iese din corpul fizic. Atunci corpul astral capătă impresii plastice, care-l articulează şi-l formează aşa cum au fost articulate organele fizice. În felul acesta se lucrează un timp prin aceste exerciţii asupra corpului astral. Prin aceasta organele de vedere suprasensibile se întipăresc în corpul astral. Totuşi, omul nu şi-ar putea folosi mult timp organele sale de vedere, dacă ele s-ar întipări numai în corpul astral. Trebuie să se întâmple mai mult pentru ca, atunci când corpul astral se întoarce în corpul eteric, ceea ce s-a format în el să se imprime în corpul eteric ca amprenta unei ştampile. Abia atunci când în corpul eteric se imprimă ceea ce s-a format în corpul astral, abia atunci apare iluminarea, care face posibil ca omul să poată vedea lumea spirituală aşa cum vede în prezent lumea fizică.

Acum începem să înţelegem ce am primit ca un impuls prin apariţia lui Hristos pe Pământ. În vechile iniţieri, corpul astral avea puterea de a acţiona asupra corpului eteric numai când acesta din urmă era scos din corpul fizic. Acest lucru se întâmpla datorită faptului că în acea vreme corpul eteric, legat de corpul fizic, ar fi opus o rezistenţă prea mare, împiedicând imprimarea a ceea ce a format corpul astral în el însuşi. Din această cauză, în iniţierile vechi, candidatul la iniţiere era adus timp de trei zile şi jumătate într-o stare asemănătoare morţii, timp în care corpul fizic zăcea părăsit de corpul eteric, iar corpul eteric eliberat de corpul fizic era în legătură cu corpul astral. Acesta imprima în corpul eteric ceea ce lui însuşi îi fusese impregnat prin exerciţii. Când hierofantul îl trezea pe candidatul la iniţiere, acesta era un iluminat, el ştia ce se petrece în lumea spirituală, căci în cursul celor trei zile şi jumătate el parcursese un drum uimitor: fusese condus prin câmpurile lumii spirituale, văzuse ce se întâmplă acolo, trăise prin experienţă proprie ceea ce un alt om nu poate afla decât prin revelaţie. În felul acesta un om care fusese iniţiat putea informa din propria sa experienţă despre fiinţe care se aflau în lumea spirituală, dincolo de planul fizic.

Astfel, omul afla despre ceea ce se trăia în lumea spirituală, într-o vreme când el nu coborâse atât de adâne în planul fizic. Aici omul supus iniţierii făcea cunoştinţă cu Osiris, Isis şi Horus. În cursul acestei peregrinări în lumea spirituală, iniţiatul vedea ceea ce este un mit. El putea spune acum şi celorlalţi oameni aceste lucruri, în timp ce le înveşmânta în mituri şi legende. El vedea cât de ciudat se conformaseră acţiunile lui Osiris în momentul ieşirii Lunii din Pământ, vedea apariţia lui Horus din Isis şi Osiris, cele patru tipuri de om: tipul taur, tipul leu, tipul vultur şi tipul propriu-zis al omului. El vedea şi destinele omului între moarte şi o nouă naştere. Sfinxul îl întâmpinase ca o formă adevărată pe care el o trăia. Putea spune: Oho, eu am văzut Sfinxul, omul care avea încă o formă asemănătoare animalului, iar corpul său eteric, asemănător omului, răzbătea numai din această formă. Sfinxul a fost o trăire adevărată pentru iniţiat. El auzea şi întrebarea Sfinxului, cu conţinutul său enigmatic. Vedea cum se pregătea să iasă corpul uman din animalitate, într-un timp în care el era structurat numai în plan eteric, capul eteric al Sfinxului. Pentru iniţiat, acesta era un adevăr, dar tot astfel erau adevăruri pentru el şi figurile de zei mai vechi, care au urmat o altă cale de evoluţie.

În expunerea anterioară am spus că anumite entităţi parcurg o altă cale de evoluţie. Individualitatea lui Wotan parcurge, de exemplu, un astfel de drum diferit. Până la o anumită treaptă el merge împreună cu omul, însă nu coboară atât de jos. Omul continuă să coboare în materialitate şi se va reuni abia mai târziu cu fiinţele care îşi împlinesc evoluţia în vremea Pământului. Am văzut cum, mai târziu, Wotan nu a mai stat în lumea noastră, pe Pământ. Astfel de fiinţe nu erau însă ca Osiris şi Isis. Acestea s-au desprins mai devreme, şi-au împlinit evoluţia într-un plan şi mai înalt, într-o invizibilitate deplină. Aceste figuri şi-au parcurs propriile lor trăiri.

Să privim înapoi la era lemuriană. Atunci etericul nu prezenta forme asemănătoare omului; în corpul eteric, omul era încă asemănător animalului, iar zeii care coborau atunci trebuiau să se adapteze pentru a apărea în aceeaşi formă eterică asemănătoare animalului, în care exista pe Pământ omul. Dacă o entitate vrea să pătrundă într-un anumit plan, ea trebuie să îndeplinească condiţiile corespunzătoare acestui plan. Acesta era şi cazul entităţilor divine care erau legate de Pământ în timpul ieşirii Soarelui şi Lunii, trebuiau să ia o formă de tip animal. Deoarece concepţia religioasă egipteană reprezintă întru câtva repetarea perioadei lemuriene, iniţiatul egiptean privea spre zei, de exemplu, spre Osiris şi Isis, ca spre forme asemănătoare animalelor. Divinităţile superioare el le mai vedea încă cu un cap asemănător unui animal. Din această cauză era foarte corect, din punctul de vedere al clarvederii oculte, când astfel de figuri erau reprezentate în acord cu ceea ce ştiau iniţiaţii: capete de şoim sau de berbec. Zeii erau reprezentaţi aşa cum umblau pe Pământ, în forma pe care o aveau când acţionau pe Pământ. Imaginile exterioare nu puteau fi decât asemănătoare celor văzute de iniţiaţi, totuşi ele erau redate cu mare fidelitate. Diferitele entităţi divine sufereau transformări foarte mari. Altfel erau formele în Lemuria, altfel în Atlantida. Aceste fiinţe sufereau în acele vremuri transformări mult mai rapide decât azi.

Pe lângă aceasta, ele mai erau şi forme pline de spirit, şi când priveşti înapoi la aceste forme ele sunt văzute în cele trei corpuri, dar străluminate şi iradiate de lumina astrală şi eterică. Şi acest lucru era reprezentat foarte precis în imagini. Oamenii actuali râd de aceste forme care apăreau în imagini, căci ei nu ştiu cât erau de realiste. A existat o figură care a prestat servicii mai ales în acel timp al evoluţiei umanităţii când, prin forţe cosmotehnice, a fost încorporată omului raţiunea combinatorie. Creierul fizic a fost pregătit în aşa fel încât, mai târziu, omul şi-a putut dezvolta inteligenţa. Această capacitute a fost implantată şi considerată faptă a Zeului...[1] De acest lucru a depins ceea ce s-a încorporat omului ca inteligenţă. Dacă în prezent luăm în considerare un om în care există o capacitate de judecată şi de combinare foarte puternic dezvoltate, dacă-l contemplăm în mod clarvăzător, vom găsi o expresie şi o oglindire a acesteia într-o strălucire şi scânteiere verde a corpului astral, a aurei astrale. Capacitatea combinatorie se dezvăluie în incluziunile verzi ale aurei, mai cu seamă la cei care au o raţiune puternică, o raţiune matematică. Vechii iniţiaţi egipteni îl vedeaupe zeul care a implantat omului capacitatea inteligenţei şi îl reprezentau, îl pictau în verde, pentru că percepeau figura sa astrală si eterică luminoasă strălucind în culoarea verde. Şi azi apare aceeaşi culoare pâlpâitoare aurică când omul se manifestă în inteligenţa sa. S-ar putea studia multe aspecte ale acestor conexiuni, dacă oamenii ar vrea să se ocupe cu adevărat de realismul uimitor al figurilor zeieşti egiptene. Prin faptul că aceste reprezentări ale figurilor zeilor sunt atât de realiste şi nu au un caracter arbitrar, ele acţionau ca nişte vrăji; cel care ar putea privi mai în profunzime ar vedea că în culorile acestor personaje vechi sunt prezente în mare măsură taine. Aici s-ar putea desluşi mai bine angrenajul evoluţiei umane.

Am văzut cum în Sfinx a fost proiectat ceea ce văzuseră iniţiaţii. De fapt, aceste lucruri nu au fost fixate în mod fotografic, dar în mod realist. Figurile însă se transformau mereu. Forma Sfinxului redă în imagine felul în care omul a fost cândva. Omul şi-a modelat singur forma sa actuală. Ştim că prin evoluţie, pe Pământ, au fost eliberate diferite forme animale. Ce este, de fapt, o formă animală? Este o formă care a rămas pe loc, în timp ce omul a păşit mai departe în evoluţie. Noi vedem în ele trepte ale evoluţiei umanităţii rămase pe loc, în măsura în care aceste trepte au devenit fizice. În plan spiritual s-a întâmplat ceva cu totul diferit. Ceea ce omul este din punct de vedere spiritual nu are nimic de-a face cu strămoşii săi fizici. Numai ce este fizic are legătură cu aceasta. Dar omul nu descinde din animale, deoarece formele animale s-au oprit în loc. La om însă forma a evoluat, atingând un anumit nivel. Animalele sunt forme umane fizice trecute, intrate în decadenţă.

Altfel stau lucrurile cu un alt domeniu al evolutiei. Nu numai formele fizice ale animalelor au rămas pe loc, ci şi predispoziţiile pentru forma eterică şi astrală. Aşa cum leul, atunci când s-a separat, arăta altfel decât în prezent, la fel şi anumite forme spiritual-sufleteşti care rămân pe loc pe o anumită treaptă se schimbă în cursul timpului; ele se degradează. Este o lege a lumii spirituale că ceea ce rămâne pe loc, pe o treaptă spirituală sau sufletească, intră în decadenţă.

Să spunem, de exemplu, că atunci când Sfinxul stagnează în evoluţia sa el se degradează, capătă o formă care este ca o caricatură a formei sale originare. Din această cauză, Sfinxul a fost păstrat în plan astral până în zilele noastre. Pe om, fie că este iniţiat, fie că ajunge într-un alt mod sus, în lumile superioare, aceste forme decadente îl interesează prea puţin. Dar pe cei care, înzestraţi cu capacităţi clarvizionare inferioare, ajung, în cazuri excepţionale, în lumea astrală, îi întâmpină astfel de forme decadente.

Pe Oedip l-a întâmpinat adevăratul Sfinx, dar acesta nu a murit nici azi. El nu a murit, numai că îl întâmpină pe om într-o altă formă, specială. Când în rândul populaţiei rurale întâlnim oameni rămaşi în urmă pe o anumită treaptă de evoluţie, care vara în arşiţa fierbinte a Soarelui se odihnesc pe câmp, adorm şi se produce în ei ceva ce s-ar putea numi o insolaţie latentă şi când prin această influenţă corpul astral şi corpul eteric se eliberează dintr-o parte a corpului fizic, astfel de oameni sunt transpuşi pe planul astral şi ei văd acest ultim urmaş al Sfinxului. Acest fenomen poartă diferite denumiri. În unele regiuni el este numit femeia de la amiază. Câte un ţăran povesteşte că i-a ieşit în cale femeia amiezii. Ea este prezentă peste tot, în cele mai diferite ţinuturi; este un urmaş al vechiului Sfinx. Şi aşa cum vechiul Sfinx punea întrebări omului care-l percepea, şi femeia amiezii pune întrebări. Poţi auzi povestiri despre felul cum femeia amiezii a pus întrebări omului căruia i-a apărut, întrebări nenumărate. Femeia amiezii a derivat din vechiul Sfinx. Totul arată cum avansează evoluţia dincolo de lumea fizică, cum acolo se degradează neamuri întregi de entităţi spirituale care, în final, nu mai sunt decât umbrele a ceea ce au fost la origine. Aici vedem din nou cât de variată este evoluţia.

Pentru a putea însă înţelege totul în mod corect, trebuie să ne gândim la faptul că omul şi-a încorporat în decursul timpului, în ceea ce el îşi adusese la începutul evoluţiei Pământului drept corp fizic, corp eteric şi corp astral, cel de al patrulea mădular, eul. Am arătat cum eul impregnează corpul astral, îl ia în stăpânire pentru el, astfel încât exercită stăpânirea pe care mai înainte o avuseseră entităţi spirituale superioare. Implantarea acestui eu în corpul astral este o faptă a fiinţelor superioare. Dacă evoluţia ar fi continuat în sensul unor entităţi înalte, s-ar fi ajuns la o altfel de evoluţie decât cea care a avut loc. Atunci însă anumite fiinţe au rămas pe loc. Ele nu deveniseră apte să coacţioneze la implantarea eului în corpul astral.

Când omul a păşit pe Pământ el era alcătuit din corp fizic, corp eteric şi corp astral şi a continuat să-şi dezvolte aceste mădulare. Acum, anumite entităţi sublime care îşi aveau reşedinţa în special pe Soare şi pe Lună i-au conferit egoitatea. Aceste fiinţe au colaborat la acest eu. Au existat însă anumite fiinţe care în cursul evoluţiei saturniene, solare şi lunare nu urcaseră atât de sus încât să poată colabora la integrarea eului. Ele nu puteau face decât ceea ce învăţaseră pe vechea Lună, trebuiau să se limiteze la a lucra asupra corpului astral al omului, astfel încât acestuia i-a fost integrat ceva care nu aparţine părţii lui celei mai nobile, ci a venit din partea intruşilor întârziati, retardatari. Dacă asemenea fiinţe ar fi făcut acest lucru pe vechea Lună el ar fi fost ceva excepţional. Însă deoarece au făcut acest lucru pe Pământ de pe o poziţie inferioară, ei au integrat în corpul astral ceva care l-a situat mai jos decât ar fi putut să ajungă altfel. El a fost înzestrat cu instincte, pasiuni şi cu egoism.

Trebuie să avem în vedere că asupra ornului se acţiona din două direcţii, că omul primea şi intervenţii în corpul astral, prin care acesta era înjosit. O asemenea acţiune nu se desfăşoară numai asupra corpului astral. La omul pământean acţiunea asupra corpului astral este continuată chiar de către acesta asupra corpului eteric, care la rândul lui o transmite corpului fizic. Corpul astral acţionează în toate direcţiile şi în felul acesta acele spirite acţionează prin intermediul corpului astral şi asupra corpului eteric şi asupra corpului fizic. Dacă aceste spirite nu ar fi putut desfăşura astfel de acţiuni, în viaţa oamenilor nu ar fi apărut ceea ce i s-a adăugat atunci. Este un sentiment amplificat al sinei omului, un sentiment hipertrofiat al eului. În corpul eteric acest fapt s-a manifestat ca tulburare a judecăţii, ca posibilitate de rătăcire. Tot ce a fost astfel acţionat de corpul astral în corpul fizic este baza pentru ceea ce a luat naştere ca boală. Aceasta este cauza bolilor omului; la animale îmbolnăvirea este altceva.

Vedem cum este implantată boala în om. Boala este legată de cauzele la care ne-am referit mai sus. Şi întrucât corpurile fizic şi eteric sunt legate de faptele eredităţii, principiul bolii trece prin linia eredităţii. Subliniem încă o dată faptul că trebuie să facem deosebire între bolile interne şi rănirile exterioare. Cazul unui om călcat de un vehicul nu are nici o legătură cu aceasta. Şi anumite îmbolnăviri interne pot fi legate de cauze exterioare. Când omul mănâncă ceva care îi deranjează stomacul, şi aceasta este ceva exterior. Înainte ca, în cursul evoluţiei, acele fiinţe să aibă o influenţă asupra omului, lucrurile erau astfel organizate încât el reacţiona cu mai multă forţă decât în prezent, la rău, la ceea ce acţiona din afară asupra sa. Dar în măsura în care influenţa lor a crescut, el a pierdut instinctele pe care le avea faţă de ceea ce nu este corect. Înainte, întreaga organizare a omului era de aşa natură, încât el avea instincte fine pentru ceea ce nu era potrivit pentru sine, astfel încât atunci când ceva voia să pătrundă în stomacul său, provocând deranjamente, prin instincte i s-ar fi evitat pătrunderea. Privind retrospectiv, ajungem tot mai mult la timpurile în care omul se afla într-o legătură subtilă cu forţe ale ambianţei şi în care omul reacţiona la forţele anturajului. Dar omul a devenit tot mai nesigur şi mai incapabil de a respinge ceea ce nu-i este util.

Acest lucru se leagă şi de faptul că pe măsură ce omul a devenit mai interiorizat s-a întâmplat ceva şi în lumea exterioară, şi anume, în exterior au luat naştere treptat celelalte regnuri naturale. La început nu a fost prezent decât omul. Acestuia i s-au alăturat mai târziu regnul animal, apoi cel vegetal şi abia după aceasta regnul mineral. Dacă am privi retrospectiv la Pământul primordial, la timpul în care Soarele era încă unit cu el, am descoperi un om în care şi din care intră şi ies substanţele lumii fizice. Acolo, omul mai trăia în sânul zeilor, mai suporta încă totul în mod pasiv. Apoi el a trebuit să lase în urmă ceea ce s-a desprins ca regn animal. Dacă omul ar fi preluat în sine acest proces el nu s-ar fi putut ridica, prin evoluţie, la o treaptă superioară. El a trebuit să respingă din sine regnul animal, iar mai târziu şi plantele. Ceea ce găsim în lumea exterioară la animale şi plante nu reprezintă nimic altceva decât temperamente, pasiuni, anumite trăsături ale oamenilor, pe care aceştia au trebuit să le elimine. Iar când omul şi-a format oasele, el a eliminat regnul mineral. După un timp, omul a putut privi la lumea ambientală şi să spună: Mai înainte v-am putut suporta, mai demult pătrundeaţi şi ieşeaţi din mine, aşa cum se întâmplă acum cu aerul. Când mai trăiam în Pământul-apă vă puteam suporta, vă prelucram. Acum sunteţi afară, eu nu vă mai pot suporta, nu vă mai pot prelucra. Când omul a fost acoperit cu piele, când a devenit o fiinţă individuală închisă, în aceeaşi măsură el a văzut în jurul său celelalte regnuri.

Să admitem că lucrurile ar fi continuat să meargă în felul acesta; atunci aceste fiinţe nu ar fi acţionat asupra omului. Atât timp cât omul este sănătos, el se află într-o relaţie normală cu lumea exterioară. Dacă însă poartă în sine elemente deranjante, acestea trebuie să fie reprimate de forţele pe care le are omul. Dacă forţele sale sunt prea slabe pentru aceasta, atunci trebuie să i se insufle din afară ceva care să-l facă să lupte împotriva a ceea ce el nu-i poate opune rezistenţă. Trebuie să-i fie implantat ceva pentru a resuscita rezistenţa pe care el o avea pe vremea când forţele din afară mai pătrundeau şi ieşeau din el. Când omul este bolnav poate fi necesar să i se infiltreze, de exemplu, forţele unui metal. Din această cauză este justificată administrarea de minerale, sucuri vegetale etc. omului , folosirea ca remediu a ceva de care mai înainte fusese legat.

În perioada în care iniţiaţii egipteni puteau privi retrospectiv întregul parcurs al evoluţiei omului, ei ştiau precis care era corespondenţa dintre diferitele organe ale corpului omenesc cu substanţele din exterior, ştiau ce plante, ce metale trebuie administrate bolnavului; cândva se va ridica o mare comoară de înţelepciune ocultă în domeniul medicinii pe care omenirea a cunoscut-o în trecut. Astăzi nu numai că se face multă cârpăceală în medicină, ci se şi greşeşte foarte mult atunci când se prescriu în mod unilateral produse vindecătoare speciale. Adevăratul ocultist nu va fi niciodată unilateral. Cât de des se întâmplâ să respingi strădanii care tind să impună un compromis cu ştiinţa spiritului. Ştiinta spiritului nu poate aproba o metodă unilaterală, ea vrea să fundamenteze omnilateralitatea cercetării. Este o unilateralitate să spui: Aruncaţi toate otrăvurile! Oameni care spun aceasta nu cunose adevăratele forţe vindecătoare. Desigur, astăzi se fac multe nelegiuiri pentru că specialiştii, în general, nu pot vedea organismele în întregul lor, de asemenea o anumită tiranie existentă în ştiinţa medicală respinge orice poate emana de la ştiinţa ocultă. Dacă nu s-ar purta campanii împotriva domeniilor cele mai vechi ale medicinii, împotriva administrării metalelor, ar putea surveni o reformă. Prin experimentarea amatoristică modernă nu se găseşte nimic care să ţină piept cu adevărat bolii, aşa cum făceau remediile de mult verificate, pe care nu le poate combate atât de brutal decât lipsa de înţelegere profană, aşa cum se întâmplă adeseori. Vechii iniţiaţi egipteni au fost mari în aceste taine. Ei puteau avea o privire de ansamblu asupra adevăratelor conexiuni din cadrul evoluţiei. Când azi unii medici vorbesc în surdină despre medicina egipteană, se poate observa după acest ton că ei nu ştiu nimic despre aceasta. În continuare vom dezvălui unele lucruri care trebuie ştiute despre iniţierea egipteană.

Asemenea lucruri erau cele care treceau în conştienţa poporului. Trebuie să ne gândim că aceleaşi suflete care sunt azi în trupurile noastre au fost încarnate şi în acele timpuri. Aceleaşi suflete au văzut toate imaginile pe care iniţiaţii le transmiteau despre lucruri pe care le ştiau prin pătrunderea în lumea spirituală. Ştim că ceea ce sufletul preia de la încarnare la încarnare dă, într-un fel oarecare, roade. Chiar dacă omul nu-şi poate aminti, sufletul trăieşte azi în el deoarece anterior a fost aşezat în el. Sufletul a fost format dincoace şi dincolo de viaţa fizică. Când se afla între naştere şi moarte, când s-a aflat între moarte şi o nouă naştere au acţionat reprezentări egiptene; din această cauză reprezentările actuale au rezultat din ele. În prezent, se dezvoltă anumite reprezentări din vechile reprezentări egiptene. Nu din motive exterioare a luat naştere ceea ce în prezent se numeşte darvinismul. Aceleaşi suflete sunt cele care în Egipt obţinuseră imaginile siluetelor animale ale strămoşilor omului. S-au retrezit toate imaginile, dar omul a coborât mai adâne în lumea materială. El îşi aminteşte că i s-a spus: Strămoşii noştri aveau forme animale, dar el nu-şi aminteşte că aceştia erau zei. Acesta este motivul psihologic pentru care a apărut darvinismul. Zeii apar în formă materialistă. În felul acesta ia naştere un context spiritual între perioada culturală veche şi cea nouă, între a treia şi a cincea epocă.

Nu este unicul destin al timpului nostru ca omul să vadă în mod material ceea ce mai înainte vedea în spiritual. Acesta ar fi fost destinul, dacă între timp nu ar fi intervenit în evoluţia umanităţii impulsul hristic. Acest fapt nu a avut o semnificaţie numai pentru viaţa în plan fizic. Astăzi vrem să evocăm importanţa evenimentelor din Palestina pentru cealaltă parte a vieţii, în care după moarte se aflau şi sufletele vechilor egipteni. Aici, în planul fizic, s-a întâmplat ceea ce am mai spus. Dar cei trei ani de activitate a lui Hristos, ca şi Evenimentul de pe Golgota şi Botezul în Iordan au fost importante atât pentru sufletele care erau întrupate pe Pământ cât şi pentru cele care se aflau în starea dintre moarte şi o nouă naştere.

Dar ce a însemnat Evenimentul de pe Golgota? Prin acest eveniment a fost scos în plan fizic ceea ce iniţiatul trăise şi în evoluţia spirituală. Acesta era mort timp de trei zile şi jumătate. Cel care parcursese această moarte simbolică putea spune omenirii: Moartea poate fi înfrântă. Există ceva veşnic în lume. Moartea era învinsă de iniţiaţi şi ei se simţeau învingători. Evenimentul de pe Golgota indică faptul că ceea ce s-a desfăşurat adeseori în Misteriile unor timpuri vechi a devenit eveniment istoric: înfrângerea morţii prin spirit, care acum era purtat în afară, în plan fizic, în lume. Dacă lăsăm să acţioneze acest fapt asupra sufletului nostru, simţim ce s-a întâmplat cu Misteriul de pe Golgota, noul ca imagine a vechiului mod de iniţiere. Simţim evenimentul unic care a intrat prin istorie în lume.

Care a fost urmarea acestui fapt? Ce putea să facă iniţiatul? Putea să transmită contemporanilor săi din propria sa trăire: Eu ştiu că există o lume spirituală, că se poate trăi în lumea spirituală. Eu am trăit trei zile şi jumătate în ea şi vă aduc ştiri de acolo. Vă aduc darurile lumii spirituale. Aceste daruri erau utile şi pentru mântuirea lumii. Dimpotrivă, cel care trăise în lumea fizică ca un candidat la iniţiere nu putea aduce în lumea morţilor nimic asemănător. El putea spune dincolo doar atât: Tot ce se întâmplă în plan fizic este orânduit în aşa fel încât omul ar trebui să se mântuiască. Aşa stau lucrurile când vechii iniţiaţi comunicau, în lumea spirituală, cu morţii, cărora nu le puteau spune decât: Suferinţă este viaţa, numai mântuirea este fericire.

Aşa propovăduia şi Buddha. Aşa propovăduiau celor vii, aşa propovăduiau celor morţi iniţiaţii. Dar prin Evenimentul de pe Golgota moartea a fost învinsă în lumea fizică, iar pentru cei morţi care se află în lumea spirituală acest lucru înseamnă ceva. Cei care-L preiau pe Hristos în interioritatea lor luminează din nou viaţa din Devachan. Cu cât omul Îl trăieşte mai mult pe Hristos aici, cu atât îi va fi mai luminos drumul dincolo, în lumea spirituală. După ce sângele a curs din rănile Mântuitorului – acesta este un fapt care aparţine Misteriilor creştinismului – spiritul lui Hristos a coborât în lumea morţilor. Aceasta este una din tainele cele mai adânci ale umanităţii. El le-a spus: Ceea ce se întâmplă dincolo nu este atât de important ca ceea ce se întâmplă aici. Ceea ce omul aduce în lumea spirituală, bazându-se pe acest eveniment, este un dar care poate fi adus din lumea fizică în lumea spirituală. Acesta este mesajul pe care Hristos l-a adus morţilor în cele trei zile şi jumătate; El a coborât în împărăţia morţilor pentru a-i mântui.

În vechea iniţiere se putea spune: Roadele spiritualului le recoltăm în fizie! Acum se produsese un eveniment în lumea fizică, eveniment care şi-a adus roadele şi care acţiona în lumea spirituală. Şi se poate spune: Nu degeaba omul şi-a împlinit coborârea în planul fizic. A împlinit-o pentru ca aici, în lumea fizică, să poată fi obţinute roade pentru lumea spirituală.

Ca roadele să poată fi obţinute, aceasta s-a întâmplat prin Hristos, care a fost aici, în lumea viilor şi în lumea morţilor, şi care a dat un impuls atât de intens şi de puternic încât el a zguduit întreaga lume.


NOTE

1. În primele două ediţii se scrie, conform copiei disponibile, „a Zeului Manu“, fapt care trebuie să se datoreze unei erori auditive. Numele corect nu a putut fi stabilit pâna în prezent.