Biblioteca antroposofică



Rudolf Steiner

MITURI ŞI MISTERII EGIPTENE

GA 106


CONFERINŢA a XII-a

Leipzig, 14 septembrie 1908

Pentru a ne duce până la capăt sarcina, conform cu intenţiile noastre, trebuie să studiem şi caracterul timpului nostru, aşa cum am studiat caracteristica celor patru epoci postatlanteene trecute, până la apariţia lui Hristos. Am văzut cum s-au dezvoltat, după catastrofa atlanteană, epoca protoindiană, epoca protoiraniană, epoca egipteano-caldeană. Şi am văzut, ca o caracteristică a epocii a patra, greco-romană, că într-o anumită privinţă omul a acţionat în planul fizic şi că această lucrare a omului în plan fizic atinsese o anumită profunzime.

Motivul pentru care acel timp pe care, pe de o parte, îl considerăm un nivel scăzut al evoluţiei umanităţii, iar pe de altă parte este atât de atractiv pentru cel care-l cercetează este acela că acest moment a devenit punct de plecare pentru multe evenimente importante ale epocii culturale actuale. Am văzut că în timpul culturii greco-latine avusese loc o însoţire a spiritului şi materiei în arta greacă. Am văzut că templul grecesc era o construcţie în care zeul putea locui, iar omul putea spune: Am adus materia atât de departe încât ea este pentru mine o amprentă a spiritului, încât eu pot simţi ceva din acest spirit. Acest lucru este valabil pentru toate operele de artă greceşti şi pentru tot ce avem de relatat despre viaţa grecilor. Şi această lume a creaţiilor artistice în care era implantat spiritul făcea ca materia să fie atât de atractivă încât în Europa Centrală marele Goethe a căutat să reprezinte legătura lui cu această epocă culturală prin tragedia Helenei, în Faust.

Care ar fi fost urmarea, dacă în timpul care a urmat cultura ar fi continuat în aceeaşi direcţie? Putem lămuri acest lucru cu ajutorul unei schiţe simple. În intervalul cultural greco-roman omul a coborât la cel mai jos nivel, dar în aşa fel încât în nici un fragment de materie spiritul nu s-a pierdut. În toate creaţiile acelui timp spiritul era încorporat în materie. Contemplând o figură de zeu grec, vedem cum geniul creator al grecilor a impregnat materiei exterioare spiritualul. Grecul cucerise materia, dar fără a pierde prin aceasta ceea ce este spiritual. Continuarea normală a culturii ar fi avut ca urmare coborârea sub acest nivel, coborârea sub materie, astfel încât spiritul ar fi devenit sclavul materiei.

Este suficient să îndreptăm o privire lipsită de prejudecăţi asupra mediului ce ne înconjoară şi vom recunoaşte că acest lucru s-a întâmplat cu adevărat. Expresia acestei coborâri la nivelul cel mai scăzut este materialismul. Este adevărat că în nici o perioadă omul nu a cucerit materia mai mult ca în vremea noastră, dar numai spre satisfacerea nevoilor trupului. Este suficient să luăm în considerare mijloacele atât de primitive cu care au fost construite piramidele gigantice şi să comparăm aceasta cu avântul şi zborul sublim pe care le putea lua spiritul egiptean în tainele existenţei lumii. Nu trebuie să ne gândim decât la sensul de o profunzime maximă pe care-l avea pentru egipteni reproducerea imaginilor zeilor lor, imagini ale celor petrecute în trecut în Cosmos şi pe Pământ. Cel care putea privi atunci, în Egipt, în lumea spirituală trăia în ceea ce devenise invizibil în perioada atlanteană, dar fusese realitate a evoluţiei Pământului în perioada lemuriană. Cel care nu devenea un iniţiat, care aparţinea poporului, acela putea participa cu întreaga sa simţire, cu întregul său suflet la aceste lumi spirituale. Totuşi, mijloacele cu care trebuia să se lucreze în exterior în plan fizic erau primitive. Să comparăm aceasta cu situaţia din timpul nostru. Este suficient să citim numeroasele discursuri de laudă despre contemporanii noştri, care militează pentru marile progrese ale timpului nostru. Ştiinţa spiritului nu trebuie să obiecteze împotriva acestui fapt. Omul realizează tot mai multe lucruri prin cucerirea elementelor. Dar să examinăm această situaţie dintr-o altă perspectivă.

Să privim la timpuri de mult apuse, când oamenii frecau cu simple pietre de măcinat grânele Pământului, dar aveau acces la înălţimile considerabile ale vieţii spirituale. Despre înalturile în care se privea atunci, omenirea de azi nu are, în general, nici o cunoştinţă. Ea nu ştie ce trăia un iniţiat caldean când privea stelele, animalele, plantele, mineralele, în legătură cu omul, când recunoştea forţele vindecătoare. Înţelepţii preoţi egipteni erau oameni cărora medicii actuali nu le ajung la degetul mic. Oamenii de azi nu se pot raporta la aceste înalturi ale vieţii spirituale. Numai ştiinţa spiritului va fi în situaţia să formuleze un concept care să ne spună ce vedeau vechii iniţiaţi egipteano-caldeeni. De exemplu, ceea ce este considerată explicaţie a inscripţiilor în care se aflau taine adânci, nu este decât o caricatură prin comparaţie cu vechea semnificaţie. Astfel, în vremurile de demult întâlnim puţină forţă a omului asupra mijloacelor de lucru în planul fizic, dar forţe mari cu privire la lumea spirituală.

Tot mai adânc coboară omul în materie, folosind forţele spirituale pentru cucerirea planului fizic. Nu s-ar putea oare spune că spiritul uman devine sclavul planului fizic? Şi într-un anumit fel el coboară şi sub planul fizic. Omul de azi a utilizat forţe spirituale considerabile pentru a realiza vaporul cu aburi, trenul, telefonul. În ce scop are nevoie de acestea? Ce cantitate imensă de spirit a fost sustrasă vieţii dedicate lumilor superioare? Antroposoful nu vrea să critice timpurile actuale pentru că ştie că a fost necesar să fie cucerit planul fizic, dar pe lângă aceasţa rămâne adevărat că spiritul s-a afundat în lumea fizică. Înseamnă, pentru spirit, oare ceva deosebit, important, când în loc să macini singur grăunţele cu pietre de măcinat telefonezi azi la Hamburg pentru a comanda de acolo cele ce-ţi sunt necesare pentru ca acestea să-ţi poată fi trimise cu vaporul cu aburi din America? Ce forţă spirituală imensă a fost cheltuită pentru a avea, în prezent, o legătură cu America şi cu multe alte ţări! Ne întrebăm, după ce am realizat o astfel de legătură între toate colţurile lumii, dacă nu am făcut-o numai spre satisfacerea vieţii materiale, a nevoilor noastre corporale, pentru care s-a folosit o imensă activitate spirituală? Dar întrucât totul este distribuit în lume, omului nu i-a rămas multă forţă spirituală în afara aceleia pe care a folosit-o în opere materiale, în vederea urcării în lumea spirituală. Spiritul a devenit robul materiei. Dacă grecul şi-a văzut spiritul încorporat în operele sale de artă, în prezent, spiritul a coborât adânc şi avem un martor pentru aceasta în multele dispozitive tehnice şi maşini ale industriei noastre care slujesc numai nevoilor materiale. Şi acum ne întrebăm, cu adevărat omul a coborât prea mult în planul evoluţiei?

Omul ar fi făcut în viitor cele mai mari, mai importante cuceriri în planul fizic dacă nu s-ar fi întâmplat lucrul de care am vorbit în expunerea noastră anterioară. În punctul cel mai coborât al evoluţiei umanităţii, omenirii i-a fost încorporat prin impulsul hristic ceva ce i-a dat avânt pentru o nouă ascensiune. Pătrunderea impulsului hristic în evoluţia umanităţii reprezintă cealaltă parte a culturii. El a indicat calea pentru biruirea materiei, a adus forţa prin care poate fi învinsă moartea. Prin aceasta el a oferit umanităţii posibilitatea de a se ridica din nou deasupra planului fizic. Trebuia să fie dat acest puternic impuls care a făcut ca materia să fie biruită, aşa cum este descris în Evanghelia lui Ioan şi demonstrat în cazul Botezului în Iordan şi prin Misteriul de pe Golgota.

Iisus Hristos, cel anunţat de profeţi, a dat cel mai puternic impuls întregii evoluţii a omenirii. Astfel omul a trebuit să se despartă mai întâi de lumile spirituale, pentru a se pune în legătură din nou cu acestea împreună cu entitatea Hristos. Dar nu putem încă înţelege pe deplin acest fapt, dacă nu pătrundem mai adânc în contextul întregii evoluţii a omenirii.

Trebuie să atragem atenţia asupra faptului că ceea ce numim apariţia lui Hristos pe Pământ este un eveniment care nu putea avea loc decât în punctul cel mai de jos al coborârii omului. Intervalul greco-roman se află în mijlocul celor şapte epoci postatlanteene. Nici un alt moment nu ar fi fost corespunzător. Când omul a devenit personalitate, trebuia, pentru salvarea lui, să devină personalitate şi Dumnezeu, pentru a-i da posibilitatea de a urca din nou. Am văzut că romanul a devenit conştient de personalitatea lui abia în cadrul cetăţeniei romane. Înainte, omul mai trăia încă în înalturile lumii spirituale; acum el coborâse cu totul până în planul fizic şi trebuia să fie ridicat prin însuşi Dumnezeu.

Trebuie să aprofundăm mai mult epocile a treia, a cincea şi pe cea de mijloc. Să nu tratăm şcolăreşte mitologia egipteană, dar să evidenţiem momentele caracteristice care ne conduc mai adânc în viaţa afectivă şi în sensibilitatea vechiului egiptean, pentru a ne întreba apoi cum se reactivează aceasta în vremea noastră. În acest sens trebuie să cugetăm la un lucru.

Am văzut cum toate imaginile pline de forţă ale Sfinxului, ale lui Isis şi Osiris din miturile şi Misteriile egiptene erau amintiri ale vechii stări a omenirii. Toate acestea erau ca o reflectare în suflete a unor procese vechi ale Pământului. Omul privea înspre trecutul său, îşi vedea originea. Iniţiatul putea retrăi existenţa spirituală a precursorilor săi, ale taţilor săi. Am văzut cum omul a evoluat în mod ascendent, iniţial dintr-o formaţie sufletească de grup. Am putut face referire la faptul că aceste suflete-grup au rămas în cele patru forme de animale apocaliptice. Şi omul s-a dezvoltat dintr-o astfel de formaţie sufletească de grup, dar în aşa fel încât treptat el şi-a rafinat trupul şi a ajuns la dezvoltarea individualităţii. Putem urmări acest lucru în mod istoric. Să citim Germania lui Tacitus. În vremurile descrise aici, care redau stările din ţinuturile germanice în primul secol de după Hristos aflăm cum conştienţa individului se topeşte încă în conştienţa comunităţii, cum încă domina spiritul stirpei, cum cheruscul, de exemplu, se mai simţea membru al unei seminţii. Această conştienţă este încă atât de prezentă, încât un individ preia răzbunarea unui membru aparţinând aceiuiaşi grup. Ea îşi găseşte expresia în tradiţia răzbunării sângelui. Mai exista aici încă un fel de structură sufletească de grup. Aceasta s-a menţinut până în timpuri postatlanteene târzii. Dar toate acestea nu sunt decât reverberaţii. În ultima perioadă a Atlantidei în regiunile Occidentului a dispărut structura sufletească de grup. Noi nu am descris decât pe ultimii reprezentanţi ai acesteia. În realitate, oamenii nu mai ştiau atunci nimic despre sufletul-grup. În vremea Atlantidei omul încă nu spunea „eu“ despre sine. Acest sentiment al structurii sufleteşti a grupului nu s-a transmis decât într-o anumită măsură generaţiilor următoare.

Oricât ar părea de straniu, memoria avea în vremurile vechi o cu totul altă importanţă şi forţă. Ce este în prezent memoria? Gândiţi-vă dacă vă mai amintiţi unele întâmplări izolate ale primei dumneavoastră copilării? Vor fi puţine. Dar mai departe decât copilăria nu mergem. Nu vă veţi aminti nimic în legătură cu naşterea dumneavoastră. Lucrurile nu stăteau aşa în vremea Atlantidei. Încă şi în prima epocă postatlanteană omul îşi mai amintea ce trăiseră tatăl, bunicul, străbunicul său. Şi nu avea nici un sens să se spună că între naştere şi moarte există un eu. Acest proces trecea în amintire, care se întindea până la intervale de secole. Cât de departe curgea sângele de la strămoşi la urmaşi, atât ajungea şi eul. Eul-grup nu trebuie să fie gândit, pentru acele vremuri, ca fiind răspândit printre contemporani, ci urcând prin generaţii. Din această cauză, omul actual nu va înţelege niciodată ce ecou al acestor lucruri apare în vechile povestiri despre patriarhi: că Noe, Adam şi alţii au ajuns la asemenea vârste. Ei îşi considerau antecesorii timp de mai multe generaţii ca aparţinând încă eului lor. Despre acest lucru, omul actual nu are nici o noţiune. În acele timpuri nu ar fi avut nici un sens să dai nume unui om izolat aflat între naştere şi moarte. Memoria se continua pe plan vertical în tot şirul de strămoşi, timp de secole. Adam era eul care curgea cu sângele prin generaţii. Abia după ce cunoşti aceste realităţi, ştii cum stau lucrurile. Omul se simţea ascuns în acest şir de generaţii. Acest lucru se subînţelege în Biblie atunci când se spune: „Eu şi tatăl Abraham suntem una“. Când adeptul Vechiului Testament spunea acest lucru, el se simţea cu adevărat integrat în şirul de generaţii. Încă şi la primii oameni de după Atlantida, ba chiar şi la egipteni, această conştienţă era prezentă. Era resimţită comunitatea de sânge. Acest lucru avea o influenţă specială şi pentru viaţa spirituală.

Când azi moare un om, el are o viaţă în Kamaloka, urmată de o viaţă relativ lungă în Devachan. Acest lucru este o urmare a impulsului hristic. În timpurile precreştine omul se simţea legat de strămoşul fondator al familiei. În prezent, omul trebuie să se dezveţe, în Kamaloka, de dorinţele şi poftele cu care era obişnuit în lumea fizică; de un asemenea proces depinde durata acestei stări. Omul este legat de existenţa sa între naştere şi moarte; în vremurile de demult el era legat de mult mai multe lucruri. Erai legat de planul fizic, în aşa fel încât te simţeai o verigă a întregii serii de generaţii fizice. Atunci nu aveai de parcurs în Kamaloka numai legătura cu existenţa fizică individuală, trebuia să străbaţi tot ce era legat de generaţiile de până la strămoşul primordial. Acest lucru îl trăiai în sens invers. Acest fapt avea drept consecinţă ceea ce stă la baza adevărată a expresiei: a te simţi în sânul lui Avraam. Omul simţea că după moarte drumul urcă până la întregul şir al strămoşilor. Iar drumul pe care-l aveai de parcurs era numit drumul taţilor. Abia după ce parcurgea acest drum el putea urca în lumile spirituale, abia atunci putea să se înscrie pe drumul zeilor. Sufletul parcurgea calea taţilor şi calea zeilor.

Culturile nu s-au delimitat chiar atât de brusc. Esenţa culturii indiene s-a păstrat, dar s-a modificat. Ea a rămas alături de culturile care i-au urmat. În continuarea culturii indiene, concomitent cu cea egipteană, a apărut şi aici ceva asemănător. Azi se confundă foarte uşor ceea ce este mai târziu şi ceea ce este anterior. Din această cauză s-a subliniat cu atâta vehemenţă că eu fac referiri numai la timpurile cele mai vechi. Printre altele, indienii au preluat şi ei concepţia despre drumul taţilor şi drumul zeilor.

Cu cât omul a fost iniţiat mai mult, cu cât s-a eliberat mai puternic de legătura strânsă cu patria şi cu taţii, cu cât a devenit mai apatrid, cu atât s-a lungit drumul zeilor şi s-a scurtat drumul taţilor. Cel care era legat prin toate fibrele de taţi avea un drum al taţilor lung şi un drum al zeilor scurt. În terminologia Orientului drumul taţilor se numea Pitriyana, iar drumul zeilor Devayana. Dacă folosim azi expresia Devachan [1], trebuie să fie limpede că aceasta nu este decât o expresie pe care a trebuit s-o folosim. Un vedantist vechi ar râde pur şi simplu de noi, dacă i-am oferi reprezentările pe care le dăm Devachanului. Nu este prea uşor să te orientezi în modul de gândire şi în concepţia orientală. Trebuie uneori să luăm apărarea acestor adevăruri, împotriva celor care susţin că stăpânesc adevăruri orientale. Cel care primeste azi unele îndrumări cu titlu de aşa-zisă învăţătură indiană nu conştientizează că aceasta este foarte confuză. Ştiinţa spiritului actuală nu trebuie să pretindă că este o învăţătură indiano-orientală. În anumite cercuri este acceptat ceea ce vine de foarte departe, de exemplu, din America. Dar adevărul este pretutindeni la el acasă. Cercetarea în anticariate este apanajul savanţilor, dar ştiinţa spiritului este viaţă. Adevărul antroposofic poate fi cercetat în orice moment şi oriunde. Acest lucru trebuie să-l avem prezent în suflet.

Cele expuse în paragraful anterior nu era, la egiptenii vechi, numai teorie, ci şi practică. Practic era şi ceea ce se propovăduia în marile Misterii ale egiptenilor. Misteriile vechilor egipteni urmăreau ceva deosebit. În prezent, omul poate zâmbi dacă i se spune că faraonul era într-o anumită perioadă un fel de iniţiat, dacă i se arată ce atitudine avea egipteanul faţă de faraonul său şi faţă de organele statale. Pentru savantul european actual este ridicol faptul că faraonul îşi adăuga el însuşi denumirea de „fiu al lui Horus“ sau chiar de „Horus“. Astăzi ni se pare uimitor ca un om să fie adorat ca un zeu; ceva mai greu de înţeles nici nu ne putem imagina. Omul de azi nu ştie ce este faraonul şi care este misiunea sa. De fapt, nu se cunoaşte care era cu adevărat iniţierea faraonului. În prezent, un popor este considerat a fi un grup de oameni care pot fi număraţi. Un popor este pentru omul actual o abstracţiune lipsită de esenţă, în realitate reprezintă o sumă de oameni care ocupă un anumit ţinut. Nu acesta este „poporul“ pentru cel care şi-a însuşit punctul de vedere al ocultismului. Aşa cum degetul aparţine ca membru izolat întregului trup, tot aşa individualităţile unui popor aparţin unui suflet al poporului. Ei sunt, să spunem aşa, inseraţi în el, numai că sufletul poporului nu este fizic, el nu este real decât ca formă eterică. Este o realitate absolută: iniţiatul poate discuta cu acest suflet. El este pentru iniţiat chiar mult mai real decât individualităţile izolate ale unui popor, mult mai real decât fiecare om luat în parte. Pentru ocultist au valoare şi experienţele spirituale, aici spiritul poporului este ceva cu totul real. Să examinăm schematic această legătură a sufletului poporului cu indivizii.

Dacă ne imaginăm indivizii, eurile individuale, ca mici cercuri atunci acestea sunt fiinţe izolate numai pentru un examen fizic., Cine îi analizează în mod spiritual vede aceste individualităţi izolate ca fiind inserate într-un fel de ceaţă eterică, şi aceasta este încorporarea sufletului poporului. Omul individual gândeşte, face, simte şi vrea ceva. El îşi răspândeşte sentimentele şi gândurile în interiorul sufletului comun al poporului, care se colorează datorită acestei radiaţii. Prin aceasta sufletul poporului este pătruns de gândurile şi sentimentele oamenilor individuali. Dacă facem abstracţie de oamenii fizici şi contemplăm numai corpurile lor eterice şi astrale, apoi şi corpul astral al unui popor întreg, vedem cum corpul astral al unui întreg popor îşi primeşte nuanţele de la oamenii individuali.

Aceasta o ştia vechiul iniţiat egiptean, dar el mai ştia ceva în plus. Când contempla această substanţă a sufletului poporului el se întreba: Ce trăieşte, de fapt, în sufletul poporului? Ce vedea el în acesta? În sufletul poporului său el vedea reîncorporarea lui Isis. Vedea cum a circulat cândva ea însăşi printre oameni. Isis acţiona în sufletul poporului. El vedea în ea aceleaşi acţiuni ca cele care emană de la Lună; aceste forţe acţionau în sufletul poporului. Iar ceea ce vedea egipteanul ca fiind Osiris acţiona în razele spirituale individuale; în acestea el recunoştea acţiunea lui Osiris. Pe Isis însă o vedea în acest suflet al poporului.

Osiris nu era, aşadar, vizibil pentru planul fizic; el murise pentru planul fizic. Numai după ce omul murea Osiris îi apărea din nou în faţa ochilor. Din această cauză citim în Cartea egipteană a morţilor cum egipteanul simţea că prin moarte se va uni cu Osiris, că va deveni el însuşi un Osiris. Osiris şi Isis acţionau împreună în cadrul statului şi în omul izolat, ca membre ale sale.

Să ne întoarcem la faraon şi să ne gândim că acest lucru era pentru el o realitate. Fiecare faraon primea înainte de iniţiere o învăţătură care-l făcea să nu înţeleagă aceste lucruri numai pe cale raţională, ci să devină pentru el un adevăr, o realitate. El trebuia să fie condus atât de departe încât să-şi poată spune: Dacă vreau să cârmuiesc un popor trebuie să sacrific o parte din spiritualitatea mea, trebuie să sting o parte din corpul meu astral, o parte din corpul meu eteric. În mine trebuie să acţioneze principiul lui Osiris şi al lui Isis. Eu, personal, nu trebuie să vreau nimic: când spun ceva trebuie să vorbească Osiris; când fac ceva trebuie s-o facă Osiris; când mişc mâna trebuie să acţioneze Isis şi Osiris. Eu trebuie să reprezint pe fiul lui Isis şi al lui Osiris, pe Horus.

Iniţierea nu este erudiţie. Însă a putea să faci aşa ceva, a te putea sacrifica aşa cum făcea faraonul este un fapt legat de intuiţie. Căci ceea ce sacrifica el din fiinţa sa putea fi înlocuit cu părţi ale sufletului poporului. Partea pe care faraonul o sacrifica din sine îi dădea putere. Căci forţa nu ia naştere prin aceea că înalţi personalitatea, ci prin aceea că preiei în tine ceea ce depăşeşte limitele personalităţii: o putere spirituală superioară. Faraonul prelua în sine o astfel de putere şi aceasta era reprezentată exterior prin şarpele Ureus.

Am privit, aşadar, din nou într-un Misteriu, am aflat ceva mult superior explicaţiilor ce se dau în prezent atunci când se vorbeşte de faraoni.

Când egipteanul nutrea astfel de sentimente, care trebuia să-i fie grija cea mai mare? Aceea ca sufletul poporului să se întărească pe cât posibil, să se îmbogăţească cu forţe pozitive, să nu fie sărăcit. Iniţiaţii nu puteau pune la socoteală ceea ce oamenii obţinuseră prin înrudirea de sânge. Dar ceea ce acumulaseră precursorii ca bunuri spirituale trebuia să devină bun al sufletelor individuale. La aceasta se face aluzie când se vorbeşte de judecata morţilor, când omul este dus în faţa celor patruzeci şi doi de judecători. Aici se cântăresc faptele oamenilor individuali. Cine sunt cei patruzeci şi doi de judecători? Sunt strămoşii. Exista credinţa că viaţa omului s-a întreţesut cu a celor patruzeci şi doi de strămoşi. Dincolo trebuia să răspundă dacă preluase cu adevărat ceea ce ei i-au oferit. În felul acesta, ceea ce conţineau învăţăturile Misteriilor egiptene era ceva ce putea să devină practic pentru viaţă, dar care trebuia să fie valorificat şi pentru timpul de dincolo de moarte, pentru viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. În epoca egipteană, omul se implicase deja în lumea fizică. Totodată însă el trebuia să cultive ceea ce moştenise în lumea fizică. Prin acest interes el a fost încătuşat de planul fizic, deoarece trebuia să coacţioneze la ceea ce făcuseră taţii.

Să ne gândim acum că sufletele actuale sunt reîncarnările sufletelor vechilor egipteni. Ce înseamnă pentru sufletele care trăiesc în prezent ceea ce s-a întâmplat atunci, ceea ce ele au trăit în încarnările lor egiptene? Ce au trăit între moarte şi o nouă naştere s-a întreţesut cu sufletul, se află în acest suflet şi a reînviat în epoca noastră, cea de a cincea, care reînvie roadele epocii a treia, roade pe care le regăsim în înclinaţiile, în ideile timpului nostru, care îşi au originea în lumea egipteană veche. În zilele noastre ies din nou la iveală toate ideile care au fost aşezate atunci ca nişte germeni în suflete. Din această cauză este uşor să recunoaştem că ceea ce oamenii cuceresc acum în plan fizic nu este nimic altceva decât o formă mai grosolană a evidenţierii interesului pentru acest plan, aşa cum s-a manifestat în vechiul Egipt, numai că oamenii de azi sunt mai adânc implicaţi în materie. Am văzut în mumificarea morţilor o cauză a ceea ce este trăit în prezent ca o concepţie materialistă în planul fizic.

Să ne gândim la un suflet al acelor timpuri, care a trăit ca elev al unui vechi iniţiat. Un astfel de elev a avut privirea spirituală orientată prin contemplaţie adevărată spre Cosmos. Felul cum se manifestau în Lună Osiris şi Isis devenise pentru el contemplare spirituală. Totul era saturat cu fiinţe sufleteşti-spirituale. Acest lucru îl preluase în sufletul său. El se reîncarnează apoi în epoca a patra şi a cincea. În epoca a cincea un astfel de om retrăieşte din nou toate aceste lucruri. Ele revin ca o amintire. Ce se întâmplă acum? Elevul îşi îndrepta privirea spre tot ce trăieşte în lumea stelară. Această privire retrăieşte într-un om oarecare în epoca a cincea. El îşi aminteşte ce văzuse şi auzise atunci. El nu mai recunoaşte acele lucruri pentru că au căpătat o tentă materială. Ceea ce vede el nu mai este partea spirituală, dar relaţiile material-mecanice iau naştere din nou şi el îşi recrează gândul ca amintire, în formă materialistă. Unde înainte văzuse entităţi divine, pe Isis şi pe Osiris, el nu mai vede decât forţe abstracte, fără legătura spirituală. Aceste relaţii spirituale îi reapar sub forma de gânduri. Totul reînvie, dar în formă materială.

Să aplicăm aceasta unui suflet anume, care a pătruns atunci în marile interacţiuni cosmice; să ne gândim că ceea ce fusese văzut în spirit mai demult în Egipt reapare în faţa acestui suflet, în epoca a cincea postatlanteană: îl avem pe Copernic [2]. Sistemul cosmic copernican a luat naştere ca o amintire a contemplării, a trăirilor din vechiul Egipt. Acelaşi lucru îl aflăm şi în sistemul cosmic al lui Kepler [3]. Aceşti oameni au zămislit marile legi, din amintirea celor trăite în epoca egipteană. Acum să ne gândim la modul cum retrăieşte aşa ceva in suflet, ca o amintire discretă, să ne gândim că ceea ce gândeşte un astfel de spirit a fost trăit de el în vechiul Egipt în formă spirituală. Ce ne poate spune un astfel de spirit? Că i se pare că ar privi înapoi în vechea ţară a egiptenilor. Când un astfel de spirit spune: Dar de aici înainte, după ce acum un an jumătate mi-au răsărit zorile, acum câteva luni ziua în toată plinătatea ei, şi în sfârşit de puţine zile Soarele curat al celor mai minunate contemplări, nimic nu mă mai reţine; vreau să ador în incandesceniă sfântă; vreau să dispreţuiesc făpturile omeneşti cu mărturia simplă că eu am sustras vasele de aur ale Egiptului pentru a construi Dumnezeului meu un cort, departe de graniţele Egiptului, nu este oare ca o amintire adevărată care corespunde realităţii? Aceste fraze aparţin lui Kepler. Mai găsim la el şi următorul pasaj: Vechea amintire bate la poarta inimii mele. Atât sunt de uimitor înlănţuite faptele evoluţiei umane. În câte o vorbire plină de sens, enigmatică, se iscă lumină şi semnificaţie când simţi relaţiile spirituale. Viaţa devine puternică, oamenii percep integrarea lor într-un mare întreg atunci când înţeleg că individul este numai o formă particulară a spiritualului care este întreţesut cu lumea.

Am atras o dată atenţia asupra faptului că ceea ce egiptenii au reprezentat ca zei în forme animale a renăscut în vremea noastră ca darvinism. De asemenea, am arătat că atunci când îl înţelegi corect pe Paracelsus [4] poţi recunoaşte că terapeutica sa este a renaştere a ceea ce se propovăduia în templele vechiului Egipt. Cel care aprofundează personalitatea lui Paracelsus ştie la ce altitudine spirituală trăia spiritul său. Să-l cercetăm şi noi. Găsim la el o afirmaţie căreia merită să-i acordăm atenţie. El spune că în multe privinţe a învăţat multe lucruri, dar puţine dintre acestea le-a aflat din academii, însă în cursul peregrinărilor sale prin multe ţări a învăţat multe de la popor şi din tradiţii vechi. Nu avem posibilitatea să ne referim la exemple pentru a constata ce adevăruri profunde mai sunt încă prezente la poporul nostru, care nu mai sunt înţelese, dar pe care Paracelsus le putea valorifica. El spunea că a găsit o carte conţinând adevăruri medicale profunde. Ce carte numeşte el? Biblia! şi nu se referă numai la Vechiul Testament, ci în special la Noul Testament. Trebuie însă să poţi citi Biblia pentru a afla în ea ceea ce a găsit Paracelsus. Este adevărat că ea este o veche amintire a vechilor metode terapeutice egiptene. Însă datorită faptului că el a preluat tainele creştinismului, impulsul spre înalturi, operele sale s-au impregnat cu înţelepciune spirituală, ele s-au hristificat. Acesta este mersul spre viitor. Acest lucru ar trebui să-l facă toţi cei care vor să împiedice drumul de întoarcere din căderea în materie în vremurile cele mai recente. Există o posibilitate de a nu subevalua prea mult marile progrese materiale. Dar există şi posibilitatea de a lăsa ca spiritualitatea să se infiltreze în ele.

Cel care studiază ce poate oferi ştiinţa materială, care coboară în ştiinţa materială şi nu este prea comod pentru a o aprofunda, acela acţionează ca specialist al ştiinţei spiritului. Multe lucruri se pot învăţa de la cercetători exclusiv materialişti. Putem impregna ceea ce găsim aici cu spiritul pur, pe care-l poate oferi ştiinţa spiritului. Când impregnăm în felul acesta totul cu spiritualitate, aceasta înseamnă creştinism corect înţeles. Când oamenii spun că ştiinţa spiritului este o concepţie fantastică nu înseamnă nimic altceva decât o calomniere a ei. Ea poate sta sigură şi neclintită pe terenul oricărei realităţi. A dori să aprofundăm o prezentare schematică a lumilor superioare ar fi numai începutul cel mai elementar. Nu este vorba ca partizanul ştiinţei spiritului să înveţe pe dinafară noţiunile ei. Nu este vorba numai de acest aspect, ci de faptul că adevăratele învăţături şi concepţii ale ştiintei spiritului despre lumile superioare trebuie să devină fertile în om, să fie transferate în tot, în viaţa de toate zilele.

Nu este vorba de a propovădui iubirea frăţească generală. Cel mai bine este să se discute cât mai puţin despre aceasta. A propovădui iubirea frăţească este ca şi cum ai spune sobei: Dragă sobă, sarcina ta este să încălzeşti camera. Împlineşte-ţi sarcina. Aşa stau lucrurile cu învăţăturile care se dau prin astfel de fraze. Este vorba de mijloacele folosite. Soba rămâne rece dacă nu fac decât să-i spun să fie caldă. Ea se încălzeşte dacă primeşte combustibil. Şi omul rămâne şi el rece la sfaturi. Dar ce reprezintă combustibil pentru omul modern? Faptele izolate ale învăţămintelor spirituale sunt combustibil pentru om. Nu trebuie să fii comod şi să te opreşti la „iubirea frăţească generală“. Oamenilor trebuie să li se dea combustibil. Fraternitatea survine atunci de la sine. Aşa cum plantele îşi întind florile spre Soare, trebuie să privim şi noi spre Soarele vieţii spirituale.

Important este să nu preluăm doar ca învăţături teoretice lucrurile în care am putut pătrunde cu privirea, ci ca acestea să devină forţe în sufletele noastre. Pentru fiecare om, în orice post s-ar afla în viaţa practică, putem da impulsuri pentru ce are el de făcut. Oamenii care privesc, în prezent, de sus, cu un anumit dispreţ la ştiinţa spiritului se simt superiori învăţăturilor „fantastice“ ale ştiinţei spiritului. Ei găsese în acestea „afirmaţii care nu pot fi dovedite“ şi spun că trebuie să ne ţinem de fapte. Dacă cel ce a aderat la ştiinţa spiritului nu este puternic, ci s-ar descuraja, s-ar putea întâmpla să fie influenţat în siguranţa şi energia sa văzând că tocmai cei care ar trebui să înteleagă ştiinţa spiritului nu înţeleg absolut nimic.

Epoca noastră ajunge prea uşor să privească de sus la ceea ce egiptenii au numit zeii lor. Se spune: „Abstracţiuni închipuite“. Omul modern este însă mult mai superstiţios. El depinde de cu totul altfel de zei, care pentru el sunt autoritate. Pentru că nu pleacă genunchii în faţa lor, el nu observă ce superstiţie întreţine.

Dragi prieteni, acum, că am fost din nou împreună, să păstrăm în amintire faptul că atunci când ne despărţim nu trebuie să ducem cu noi numai un număr de adevăruri, ci să luăm cu noi o impresie generală, o impresie despre ceea ce am simţit şi care capătă în modul cel mai corect forma pe care antroposoful o cunoaşte ca impuls al voinţei: că el vrea să pătrundă în viaţă şi să nu se lase influenţat de nimic în siguranţa sa.

Să aducem în faţa sufletului o imagine. Se spune atât de adesea: Vai, aceşti căutători ai spiritului! Ei se adună în loja lor şi acolo agită tot felul de lucruri. Pe acestea, omul care este la nivelul timpului nostru nu le poate admite. Aderenţii la ştiinţa spiritului se prezintă uneori ca o clasă de oameni dispreţuită, ca nişte inculţi şi neinstruiţi. Trebuie să ne descurajeze asemenea atitudini? Nu! Să aducem în faţa sufletului o imagine şi să trezim sentimentele care se leagă de aceasta. Ne amintim de lucruri analoage din timpuri trecute, ne amintim cum în vechea Romă se întâmpla ceva foarte asemănător. Vedem cum creştinismal se răspândeşte la început chiar la Roma, într-o clasă de oameni foarte dispreţuită. Ne uităm, în prezent, de exemplu, cu îndreptăţită încântare la Colosseumul construit de Roma imperială. Putem însă să ne aruncăm privirea şi la oamenii care se considerau a fi pe atunci la înălţimea timpului lor şi care priveau cum erau arşi creştinii în arenă şi cum se aprindea tămâie pentru ca mirosul cadavrelor să nu urce până la ei.

Şi acum să ne îndreptăm privirea spre şirul celor dispreţuiţi. Ei trăiau în catacombe, în ganguri subterane. În aceste locuri trebuia să fie ascuns creştinismul care începuse să se răspândească. Acolo, jos, au înălţat primii creştini altare pe mormintele morţilor lor. Acolo, jos, îşi aveau minunatele lor semne, lucrurile lor sfinte. Suntem cuprinşi de o stare sufletească ciudată când păşim azi prin catacombe, în Roma subterană, dispreţuită. Creştinii ştiau ce le era rezervat. Era dispreţuit ceea ce era primul germene al impulsului lui Hristos, germene închis în catacombe subterane. Ce a rămas din Roma imperială? Aceasta a dispărut de pe Pământ. Dar ceea ce trăia atunci în catacombe a ieşit la suprafaţă.

Fie ca cei care vor să devină purtători ai unei concepţii spirituale despre lume să păstreze siguranţa primilor creştini. Fie ca reprezentanţii ştiinţei spiritului, dispreţuiţi de lumea erudiţilor contemporani, să ştie că lucrează tocmai pentru ceea ce va înflori şi se va dezvolta în viitor. Fie ca ei să înveţe să suporte tot ce le este ostil în prezent. Noi lucrăm pătrunzând în viitor. Acest lucru se poate face şi cu modestie şi, de asemenea, cu sigurantă, fără îngâmfare, luptând împotriva greşitelor înţelegeri ale timpului nostru.

Cu astfel de sentimente să încercăm să facem ca ceea ce ni s-a înfăţişat sufletului nostru să dăinuie. Să o ducem cu noi ca forţă şi să acţionăm frăţeşte mai departe, în sensul corect!


NOTE

1. Pasajul, în manuscris, este incomplet şi eronat. Din această cauza am eliminat aici o propoziţie care induce în eroare, dar care a foat prezenta în ediţiile anterioare. În mod obiectiv, Devachanul este o denumire care se referă, ca şi Devayana, la domenii spirituale superioare. Lingvistic, dimpotriva, Devachan este un cuvânt tibetan care în traducerea în limba indiană-sukhavati a fost impregnat cu numele de Cerul sau Paradisul lui Indra. Devayana este pur indian şi înseamnă Calea (Yana) zeilor (Deva).

2. Copernic, 1473–1543.:

3. Kepler, 1571–1630. Citatul este din prefaţa la cartea a cincea a lucrării Harmonices Mundi.

4. Paracelsus (Theophrastus Bombastus von Hohenheim), 1493–1541.