Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

IERARHIILE SPIRITUALE
ŞI REFLECTAREA LOR ÎN LUMEA FIZICĂ

GA 110


CONFERINŢA I

Înţelepciunea originară transmisă omenirii • Budism şi creştinism • Aştrii
în viziune materialistă şi în viziune ocultă • Ierarhia cerească

Düsseldorf, 12 aprilie 1909, dimineaţa

Conferinţele din acest ciclu ne vor conduce nu numai în spaţiul fizic, ci şi în lumile spirituale de unde îşi are izvorul acest spaţiu. Dar conferinţele de acest fel au ca ţel mai ales dezvăluirea faptului că în fond întreaga cunoaştere, ştiinţa în totalitatea ei urmăresc să dezlege marea taină, cea mai mare dintre toate, taina fiinţei omeneşti. Într-adevăr, pentru a înţelege ce este omul trebuie să ne întoarcem mult în trecut. Cei care vor să urmărească aceste conferinţe trebuie deci să aibă deja unele cunoştinţe spirituale de bază. Pe lângă aceasta, pentru a le putea urmări este nevoie de un avânt sufletesc deosebit, deşi noi facem tot posibilul pentru ca subiectul prezentat să fie cât mai uşor de înţeles.

Prin faptul că vorbim despre ceea ce numim „Ierarhie spirituală”, sufletul nostru îşi înalţă privirile spre entităţi care îşi desfăşoară existenţa mai presus de cea a lumii noastre pământene. Ochii noştri materiali nu pot vedea decât făpturile celor patru regnuri naturale: mineral, vegetal, animal şi uman. Dincolo de regnul uman începe lumea fiinţelor invizibile şi pe măsură ce dobândeşte cunoaşterea celor aflate mai presus de simţuri omul poate înainta spre acele entităţi care, în lumea nevăzută, constituie continuarea celor patru regnuri.

În evoluţia omenirii cunoştinţele şi căutările care duc spre aceste domenii nu s-au ivit pentru prima dată în epoca noastră. A existat întotdeauna ceva ce s-ar putea numi înţelepciune primordială. Omul o poate aprofunda, poate ajunge să cunoască conţinutul acestei înţelepciuni, căci ideile, conceptele pe care le poate dobândi cu privire la acest subiect, cele întrezărite prin imaginaţie, inspiraţie şi intuiţie datorită clarviziunii la care poate ajunge, pe toate acestea de fapt omul doar le retrăieşte; ele au fost mai dinainte concepute, cunoscute de entităţile care se află mai presus de el. Să ni se îngăduie să folosim o comparaţie curentă: să ne gândim că un ceasornicar are mai întâi ideea, conceptul ceasului pe care îl va fabrica. Ceasul va fi făcut după această idee, care a trebuit să preceadă în mod necesar realizarea sa. Dar după aceea cineva ar putea să-l demonteze, să-l cerceteze şi să regăsească astfel gândirea din care a lual naştere acesta, să regândească, am putea spune, ideea ceasornicarului.

Doar în acest fel poate să reacţioneze omul, la gradul său actual de dezvoltare, în faţa înţelepciunii primordiale şi a entităţilor spirituale situate mai presus de el. Aceste entităţi au avut la început imaginaţia, inspiraţia, intuiţia, ideile şi gândurile pe baza cărora este alcătuit universul care ne înconjoară astăzi. Iar omul regăseşte aceste idei, aceste gânduri în universul actual; când se înalţă până la o viziune clarvăzătoare, el regăseşte şi imaginaţia, inspiraţia şi intuiţia care îi permit să pătrundă în lumea entităţilor spirituale.

Putem deci să spunem că înţelepciunea despre care vom vorbi exista de mai înainte în universul nostru; ea constituie planul acestui univers. Până unde trebuie să ne întoarcem în timp pentru a regăsi această înţelepciune originară, rămânând totuşi în limitele realităţii? Ne putem gândi la o epocă istorică anume în timpul căreia predica unul sau altul dintre marii Învăţători ai omenirii? Desigur avem mult de învăţat adâncindu-ne în anumite epoci istorice şi devenind astfel discipolii marilor Maeştri. Dar pentru a ajunge până la înţelepciunea primordială, în forma sa cea mai înaltă, mai adevărată, trebuie să ne întoarcem în timp până în epoca când nu era încă un Pământ care să poată fi văzut, nu exista un Univers material, căci lumea a apărut chiar din această înţelepciune. Şi totuşi această înţelepciune pe seama căreia fiinţele sprituale au dat formă universului nostru a ajuns mai apoi la îndemâna omului. Acesta a putut, în propria sa gândire, să vadă, să perceapă gândurile pe seama cărora Dumnezeu a zidit lumea. Apoi această înţelepciune originară, această înţelepciune a Creatorilor universului a îmbrăcat succesiv mai multe forme; ea s-a dezvăluit în sfârşit, după marea eră atlantă, celor care au călăuzit prima dintre epocile civilizaţiei de după Atlanlida, Rishilor, marii Învăţători ai Indiei străvechi.

Această înţelepciune originară le-a parvenit sfinţilor Rishi într-o formă pe care omul de astăzi nu şi-o poate decât cu greu reprezenta. Capacitatea de gândire, de simţire a omului s-a modificat profund faţă de cea din timpurile cănd marii Maeştri hinduşi instruiau omenirea. Iar dacă în zilele noastre nu am face altceva decât să repetăm ceea ce spuneau Rishii, cei mai mulţi dintre oameni nu ar vedea în aceasta decăt vorbe în vânt. Deoarece este nevoie de altfel de receptivitate decât cea a omului de astăzi pentru a înţelege cu adevărat cunoştinţele care au fost comunicate atunci omenirii de după Atlantida. În cărţile care s-au mai păstrat, chiar în cele mai bune, cele mai frumoase, nu găsim decât un palid ecou al înţelepciunii originare. Sub unele aspecte nu este decât o cunoaştere voalată, împuţinată. Şi oricât de măreţe, de sublime sunt Vedele, oricât de frumoase imnurile lui Zoroastru, oricât de mare strălucirea anticei înţelepciuni egiptene, toate acestea ‒ pe care nu le putem îndeajuns admira ‒ nu ne mai aduc totuşi decât o oglindire ştearsă a marilor învăţăminte ale lui Zoroastru* şi Hermes şi chiar a minunatelor cunoştinţe răspândite odinioară de sfinţii Rishi.

* Numele dat de greci magului persan Zarathustra (n.red.).

Această înţelepciune sublimă a fost totuşi păstrată pentru oameni; ea a fost întotdeauna cunoscută în anumite cercuri, desigur foarte restrânse, care au fost păzitoarele a ceea ce numim Mistere sacre. Înţelepciunea primordială s-a păstrat până în zilele noastre prin aceste centre ale Misterelor din India, Persia, Egipt, Caldeea, în Misterele creştine. Până foarte de curând o puteai găsi, în formă vie, nu în cărţi, ci numai în interiorul acestor cercuri închise. Seria aceasta de conferinţe va explica motivele pentru care în epoca noastră ceea ce a rămas viu şi s-a păstrat astfel în aceste cercuri restrânse trebuie să se răspândească pe scară largă în rândul oamenilor. Căci această înţelepciune a sfinţilor Rishi n-a secat niciodată; la începutul vremurilor noastre s-ar putea spune că s-a adăpat din izvorul care redă tinereţea. După ce i-a inspirat pe Rishi, pe Zoroastru şi pe discipolii săi, pe magii caldeeni şi egipteni, după ce a pătruns până în adâncuri în învăţătura lui Moise, ea a ţâşnit iarăşi, ca un impuls cu totul nou, prin venirea lui Christos pe Pământ. Dar atunci ea a devenit atât de profundă, de interiorizată, încât nu s-a putut infiltra în omenire decât în etape. De când a început să se răspândească în lume revelaţia creştină, se vede cum înţelepciunea originară pătrunde în viaţa exterioară a omenirii treptat, progresiv, într-o formă încă elementară. Mesajele există; le găsim în Evanghelii şi în alte scrieri creştine; ele conţin înţelepciunea sfinţilor Rishi, dar într-o formă înnoită şi întinerită, ca şi cum ar ieşi din izvorul de apă vie.

Dar cum ar fi putut fi înţelese aceste mesaje chiar de la începuturile unei ere pe care creştinismul nu o purificase încă? Până acum nu a fost înţeleasă decât o mică parte din Evanghelii. Drumul spre o înţelegere mai deplină a lor se realizează doar pas cu pas; iar în unele privinţe înţelesul lor devine chiar mai obscur. În zilele noastre Evangheliile sunt poate cărţile cele mai pecetluite. Vor putea fi din nou înţelese în viitor numai de acela care va sorbi noi puteri din înţelepciunea originară. Comorile revelaţiei creştine, care nu sunt decât cele ale înţelepciunii orientale, dar născute din nou, înzestrate cu o forţă nouă, s-au păstrat şi ele în cercuri închise, care au fost urmate apoi de diferite asociaţii mistice, cum ar fi confreria Sfântului Graal şi, în sfârşit, cea a rosicrucienilor. Aveau acces la aceste comori de adevăruri doar cei care se pregătiseră să le primească prin grele încercări. Şi aşa, multe veacuri de la începutul erei creştine toată această înţelepciune a Orientului şi Occidentului a rămas aproape inaccesibilă celei mai mai părţi a omenirii. Doar din când în când câte puţin din această înţelepciune se infiltra în lumea din afară; cea mai mare parte rămânea secretul noilor Mistere.

Dar a venit o vreme când a fost posibil să se vorbească de această înţelepciune primordială într-un limbaj care putea fi înţeles, care era accesibil unui număr mai mare de oameni. Cam de pe la ultima treime a secolului al XIX-lea s-a putut face aluzie într-o formă mai mult sau mai puţin voalată la aceste lucruri. Datorită unor evenimente care au avut loc în lumile spirituale, păzitorii misterelor au avut posibilitatea, ca să zicem aşa, să lase să se strecoare înafară câte ceva din înţelepciunea originară.

Cunoaşteţi cu toţii istoria mişcării teosofice. Ştiţi că într-un fel gheaţa a fost ruptă la început prin revelarea unor adevăruri, într-un fel pe care nu este nevoie să-l descriu aici, prin ceea ce este cunoscut sub numele de versetele lui Dzyan. Aceste versete ale „Doctrinei secrete” cuprind de fapt o cunoaştere dintre cele mai profunde, o mare parte din ceea ce a trecut din învătătura sfinţilor Rishi în doctrinele orientale şi apoi în Occident, după ce au fost întinerite prin creştinism. Nu este vorba numai de ce s-a păstrat în Orient din străvechea înţelepciune, ci şi de ceea ce, venind din şcolile secrete ale Occidentului, a strălucit în primele veacuri ale erei noastre, străbătând Evul Mediu. În mare parte conţinutul acestor versete nu va putea fi înţeles în toată profunzimea sa decât putin câte puţin. Trebuie într-adevăr să ne dăm seama că acum nu există nici o posibilitate să descoperim prin capacitătile noastre obişnuite, exoterice, temelia acestei lumi de cunoştinţe.

Spărgându-se astfel gheaţa, a venit vremea când putem vorbi de sursele ocultismului occidental, care de altfel nu este altceva decât ocultismul oriental, aşa cum s-a perpetuat acesta, ţinând seama de schimbările intervenite în viaţa spirituală şi fizică. Se poate vorbi acum de sursele ocultismului viu, aşa cum s-a păstrat, cu fidelitate, în Misterele rosicrucienilor. Nu există înţelepciune orientală care să nu fi pătruns în ocultismul occidental; în învăţătura rosicrucienilor se regăseşte tot ce au ştiut şi au transmis marii înţelepţi ai Orientului. Nimic, absolut nimic din ceea ce se poate şti din înţelepciunea orientală nu lipseşte din cea occidentală. Singura deosebire este că înţelepciunea Occidentului trebuie să adune la un loc întreaga doctrină, toate căutările Orientului şi, nelăsând să se piardă nimic, trebuie să arunce asupra lor lumina aprinsă în lume de impulsul lui Christos. Să nu creadă nimeni, când este vorba despre ocultismul occidental, care în anumite privinţe provine de la acei Rishi ascunşi ai Occidentului – pe care desigur ochii nu pot să-i vadă –, să nu zică nimeni că acestui ocultism îi lipseşte vreo iotă din ocultismul oriental. Nu-i lipseşte absolut nimic. Numai că trebuie ca toate acestea să renască prin impulsul dat de Christos. Toate marile cunoştinţe privind lumile mai presus de cele omeneşti şi existenţa necuprinsă de simţuri, aşa cum au ieşit pentru prima oară din gura sfinţilor Rishi, trebuie să se regăsească astăzi în ceea ce se poate spune despre Ierarhii şi despre proiectarea lor în plan fizic.

Aşa cum geometria lui Euclid nu s-a schimbat, cu toate că astăzi este predată şi învăţată prin alte metode, înţelepciunea sfinţilor Rishi nu s-a modificat prin faptul că noi o predăm şi o învăţăm cu ajutorul facultăţilor pe care le-a deşteptat în noi impulsul lui Christos. Am putea deci să considerăm ca înţelepciune orientală o mare parte din ceea ce avem de spus despre lumile spirituale. Dar trebuie să evităm orice neînţelegere în această privinţă, şi aceste neînţelegeri pot să apară foarte uşor.

De exemplu, cei care nu vor să se străduiască să înţeleagă ne pot spune: „Ieri mai vorbeaţi încă de adevărurile mari, sublime, ale învăţăturii lui Buddha. Spuneaţi că el a revelat marile adevăruri privitoare la viaţă, la suferinţă, arătând că naşterea înseamnă suferinţă, despărţirea de cei dragi este suferinţă, faptul că nu primesti ceea ce doreşti este suferinţă etc., şi adăugaţi: priviţi-i pe cei care, începând din era creştină, au primit cu adevărat impulsul lui Christos. Prin actul înţelegerii, conştientizării acestui impuls, adevărurile predicate de Buddha şi-au pierdut din semnificaţie, căci într-un fel s-a găsit o cale de alinare a acestor suferinţe. Buddha spune că naşterea duce la suferinţă, dar cel care îl înţelege pe Christos răspunde că noi împărtăşim cu Christos viaţa în care intrăm prin naştere şi că, prin aceasta, suferinţa se şterge. Tot aşa, prin puterea mântuitoare a lui Christos nici boala nici moartea nu mai înseamnă suferinţă. Şi totuşi în Evanghelii regăsim aceleaşi expresii ca şi în textele budiste. Şi acolo se spune că boala înseamnă suferinţă, că viaţa este suferinţă şi aşa mai departe. Dacă toate aceste scrieri religioase cuprind aceleaşi lucruri, înseamnă că nu s-a înregistrat nici un progres de la o religie la alta, toate religiile au aceeaşi valoare. Dar s-a vorbit de un progres, ne-aţi explicat că datorită creştinismului vechile învăţături ale budismului nu mai sunt adevărate”.

Cel care vorbeşte aşa se înşală amarnic. Este adevărat că s-au spus acestea, în afară de ultima frază, dar este important să înţelegem cu mare precizie cele ce se referă la un domeniu atât de subtil. Gândirea fanatică nu va reuşi niciodată; pentru a înţelege în mod exact trebuie să fii obiectiv.

Cel care se inspiră din izvoarele înţelepciunii rosicruciene nu va spune niciodată că aceasta este în contradicţie cu ceea ce cuprind scrierile budiste sau că este ceva fals în acestea. Toţi cei care pornesc de la aceste izvoare împărtăşesc convingerile lui Buddha şi ale înţelepciunii orientale. Ceea ce i-a fost revelat lui Buddha prin iluminare asupra suferinţelor vieţii este absolut adevărat, până în cele mai mici amănunte. Nu se pune problema să se dea la o parte nimic din acestea. Totul rămâne adevărat. Şi tocmai pentru că este adevărat că naşterea înseamnă suferinţă, că boala este suferinţă etc., asa cum a spus Buddha, impulsul lui Christos este pentru noi un remediu măreţ şi puternic. El ne alină suferinţa, căci este adevărat că aceasta există, cât timp un impuls puternic nu a eliberat lumea. De ce a intervenit Christos? Pentru că Buddha a spus adevărul.

Omenirea trebuia să coboare din înălţimile spirituale unde domnea în puritate înţelepciunea originară. Ea trebuia să se îndrepte spre independenţă în sânul existenţei fizice şi chiar prin acest fapt viaţa a devenit suferinţă şi a apărut boala; de asemenea, a fost nevoie să fie încorporat în evoluţie şi marele remediu opus acestor rele inevitabile. Deci nu negăm realitatea când spunem aşa: ceea ce s-a spus despre această realitate este adevărat, dar pe de altă parte ni s-a dat posibilitatea să facem aşa încât lucrurile să se desfăşoare în mod sănătos. În înălţimile existenţiale unde trebuie să căutăm aceste fapte, în sferele Ierarhiilor spirituale, nu se spune că budismul se opune creştinismului sau creştinismul budismului. Acolo Christos îi întinde mâna lui Buddha şi Buddha lui Christos. Dar cine nu vrea să recunoască dezvoltarea, progresul făcut de omenire, nu cunoaşte în esenţa sa cel mai mare dintre faptele spirituale care au intervenit în evoluţia Pământului, venirea lui Christos.

Deci nu trebuie respins nimic din înţelepciunea orientală care atât de multă vreme a transmis oamenilor înţelepciunea sfinţilor Rishi, înţelepciunea primordială. Dar, în decursul tuturur acestor perioade, înţelegerea acestei învăţături a devenit din ce în ce mai grea pentru mulţimea celor care nu mai erau în stare să se ridice până la sursa sfintelor mistere. În vremurile de dinainte de scufundarea Atlantidei, înainte de Potop, cei mai mulţi dintre oameni erau înzestraţi cu o clarviziune ceţoasă; când îşi cufundau privirile în spaţiul ceresc vedeau cu totul altceva decât în vremurile de după Atlantida când, cei mai mulţi dintre ei, pierzând vechea clarviziune, nu mai vedeau decât cu ochii fizici întinderea fizică a cerului. Înainte de catastrofa Atlantidei, ar fi fost absurd să vorbeşti despre corpurile cereşti aşa cum se face astăzi. Ochiul clarvăzător percepea în spaţiu lumile spirituale. N-ar fi avut nici un sens, în acea epocă, să vorbeşti despre Mercur, Neptun sau Saturn aşa cum ne sunt prezentaţi acum de astronomi. Aceştia nu pot decât să înregistreze ceea ce văd ochii fizici în întinderile cerului.

Lucrurile se petreceau altfel în vremurile Atlantidei, când omenirea era încă înzestrată cu clarviziune; ridicând ochii, oamenii nu vedeau aştrii luminoşi, limitaţi fizic în spaţiu. Ceea ce se vede astăzi prin telescop nu mai este decât aspectul exterior al elementului spiritual care era contemplat odinioară; acolo unde se află, de exemplu, Jupiter, acum vedem un glob fizic înconjurat de sateliţii săi. Ce vedea odinioară atlantul clarvăzător? Ceea ce percepe ochiul nostru fizic era văzut tot atât de neclar cum vedem noi acum luminile prin ceaţa deasă a toamnei. Vedem în acest caz o licărire înconjurată de un fel de halou colorat. Tot aşa, ochiul atlantului nu ar fi văzut pe Jupiter ca astru fizic, ci ar fi perceput ceea ce şi astăzi este legat de Jupiter, cu toate că oamenii nu mai pot vedea aceasta: aura lui Jupiter, adică o grupare de entităţi spirituale. Acest astru nu este decât expresia, manifestarea entităţilor respective. Privirea spirituală a atlantului rătăcea în spaţiul universal, unde nu vedea decât ceea ce se află mai presus de simţuri. Înainte de scufundarea Atlantidei, n-ar fi avut nici un sens să vorbeşti de aştrii fizici, ochiul fizic nu se deschisese încă ca acum. În spaţiu ceea ce se putea vedea erau Ierarhiile spirituale.

Iată cum s-a făcut evoluţia: să presupunem că am intra într-o ceaţă deasă; nu vedem clar luminile, totul este învăluit într-un halou estompat. Apoi negura se destramă şi diferitele lumini pot fi văzute, una câte una; haloul dispare. Ne servim de acest element fizic pentru comparaţie, dar într-adevăr aşa percepea odinioară privirea clarvăzătoare aura lui Jupiter, aura entităţilor spirituale care într-un anumit stadiu de evoluţie aparţineau lui Jupiter. Apoi omenirea a obţinut vederea fizică. Aura continua să existe, dar oamenii nu mai puteau să o vadă, în timp ce corpul astrului devenea din ce în ce mai clar pentru ei; elementul spiritual care ţinea de acel corp a dispărut, în timp ce corpul în sine a devenit vizibil. Cât despre cunoaşterea elementului spiritual care înconjoară aştrii, cunoştinţele privitoare la entităţile care trăiesc acolo, acestea s-au păstrat în Misterele sacre. Despre acestea vorbesc toţi sfinţii Rishi. Într-o vreme când oamenii nu mai aveau decât percepţii fizice, Rishii mai vorbeau încă despre atmosfera spirituală, despre locuitorii corpurilor cereşti răspândiţi în spaţiu.

Vedeţi deci cum stăteau pe atunci lucrurile: în centrele de iniţiere se vobea despre entităţile spirituale care se află împrejurul aştrilor. Dar în afara acestora, ochiul fizic dezvoltându-se tot mai mult, nu se mai vorbea decât despre aştrii fizici. Când Rishi pronunţau cuvântul „Mercur” (de altfel ei nu-l numeau aşa, dar spunem aşa pentru a înţelege mai uşor lucrurile), înţelegeau prin aceasta globul fizic? Sigur că nu; chiar vechii greci, când se refereau la Mercur, nu înţelegeau prin aceasta planeta materială, ci într-adevăr ansamblul de fiinţe spirituale legate de ea. Discipolii Magiştrilor în templele cunoaşterii evocau lumi spirituale, entităţi spirituale, atunci când pronunţau numele Mercur, Venus, Soare, Jupiter, Saturn. Era o întreagă serie de entităţi spirituale. În vremea noastră numele acestor globuri nu mai evocă decât elementul cel mai grosier. Esenţialul lipseşte. Spunând cuvântul „Lună” înţeleptul de altădată făcea să se ivească imaginea unei vaste sfere spirituale şi când arăta punctul ceresc unde se află Luna vedea în aceasta treapta cea mai de jos a Ierarhiei spirituale. Dar cel care se îndepărtase de această concepţie, ca urmare a dezvoltării percepţiilor senzoriale care erau tot mai ample, nu mai avea în vedere decât astrul fizic şi pe acesta îl numea Lună. În felul acesta un singur termen denumea două lucruri care desigur sunt legate între ele, dar care evocă pentru om reprezentări complet diferite. Acelaşi lucru se întâmpla atunci când înţelepţii din centrele de iniţiere îşi ridicau ochii spre Mercur, Soare sau Marte. Curentul de orientare spirituală înţelegea prin aceste denumiri cu totul altceva decât curentul de orientare materialistă.

Aceste două curente s-au separat din ce în ce mai mult. În cadrul Misterelor, numele care pentru noi acum sunt corpuri cereşti continuau să desemneze lumi spirituale, trepte succesive ale lumilor spirituale. În exterior, aceleaşi denumiri nu mai desemnau decât globuri materiale. Acelaşi lucru se petrece cu această mitologie – şi folosesc cu bună ştiinţă acest cuvânt – această mitologie care este astronomia actuală. Ea nu mai vede decât sfere alcătuite din materie fizică. Aşa cum ştiinţa spirituală recunoaşte întreaga valoare a altor mitologii, vă dati seama că ea ştie să aprecieze şi pe cea pe care o numim astăzi astronomie. Dar pentru cel care cunoaşte realitatea, această mitologie modernă nu este altceva decât o fază oarecare a mitologiei în general. O linie dreaptă uneşte direct ceea ce spuneau vechii locuitori ai Europei în legendele lor asupra zeilor, aştrilor, universului cu ceea ce povesteau grecii şi romanii în mitologia lor şi chiar cu mitologia mai mult sau mai puţin obscură a Evului Mediu şi cu această mitologie modernă, foarte demnă de admiraţie, care a fost întemeiată de Copernic, Kepler şi Galilei. Va veni o vreme când se va vorbi despre această mitologie modernă cam în felul următor: „Au existat odinioară oameni care au considerat justificat să situeze un soare material în centrul unei elipse şi să facă să se învârtă în jurul lui planete care se mişcă în diferite feluri. Şi-au făurit astfel un sistem cosmic, aşa cum s-a făcut şi în alte vremuri. Dar astăzi – aşa va spune într-o epocă viitoare – toate acestea sunt considerate basme şi legende”. Da, cu toate că epoca modernă dispreţuieşte atât de mult vechile mitologii şi nu crede decât în a sa, va veni vremea când astronomia noastră va fi pusă pe acelaşi plan cu celelalte, când, oricât ni s-ar părea de imposibil acest lucru se va vorbi despre „mitologia copernicană”. Iată ce ne poate face să înţelegem mai bine cum aceleaşi cuvinte au ajuns să desemneze noţiuni diferite.

Cu toate acestea, înţelepciunea primordială s-a transmis mereu, fără întrerupere. Dar ea a fost din ce în ce mai puţin înţeleasă exoteric, pentru că a fost interpretată, explicată într-un mod din ce în ce mai materialist, pe măsură ce viziunea spiritului se stingea. Pentru ca omenirea să nu piardă contactul cu această înţelepciune antică atunci când s-a produs înnoirea de la începuturile erei creştine a devenit necesar să i se reamintească că acolo unde ochiul omenesc fizic nu vede altceva decât materie în spaţiu acest spaţiu este totuşi impregnat de spirit. Şi asa s-a făcut că discipolul cel mai apropiat al apostolului Pavel, Dionisie Areopagitul*, predica la Atena, în termenii cei mai afirmativi, că în spaţiu nu se află numai materie, că acolo se află entităţi spirituale care au precedat omul în evoluţie şi că sufletul află aceasta când, prin simţirea sa, se înalţă în spaţiul universal. Termenii pe care îi folosea erau diferiţi de cei pe care îi utiliza străvechea înţelepciune căci dacă el ar fi reluat aceleaşi expresii lumea nu ar fi văzut în ele decât sensul lor material. Rishii vorbeau de Ierarhii spirituale în acelaşi sens ca mai târziu grecii şi romanii când enumerau ca şiruri de lumi Luna, Mercur, Marte, Jupiter, Saturn. Dionisie Areopagitul avea în vedere exact aceleaşi sfere ca şi Rishii, dar el insista cu tărie pe faptul că este vorba de lumi spirituale şi recurgea la denumiri de care era sigur că vor fi luate într-un sens spiritual. El vorbea de Îngeri, Arhangheli, Arhei, Puteri, Virtuţi, Domnii, Tronuri, Heruvimi şi Serafimi.

* Vezi nota din Introducere (n.red.).

Apoi oamenii au uitat din nou de tot ceea ce ştia omenirea odinioară. Dacă s-ar fi înţeles raportul care există între ceea ce au văzut Rishii şi ceea ce vedea Dionisie Areopagitul, s-ar fi ştiut când se vorbea de Lună pe de o parte şi de lumea Îngerilor pe de altă parte, că este vorba despre acelaşi lucru. S-ar fi ştiut când se vorbea de Mercur pe de o parte şi de Arhangheli pe de altă parte, că reprezintă acelaşi lucru. Auzind că se vorbeşte despre Arhei, s-ar fi ştiut că este vorba despre Venus. S-ar fi înţeles că cuvântul „Soare” corespunde lumii Puterilor şi că, raportându-ne la şcoala lui Dionisie Areopagitul Marte corespunde Virtuţilor şi Jupiter Domniilor, pe când Saturn corespunde Tronurilor.

Dar toate acestea nu se mai ştiau, nu era cu putinţă să se mai ştie. Deci s-a dezvoltat pe de o parte o ştiinţă a materiei care a devenit din ce în ce mai materialistă şi care, pentru a desemna ceea ce este material, a păstrat vechile nume, care altădată aveau o încărcătură spirituala. Pe de altă parte exista o viaţă spirituală pentru care fiinţau Spiritul, Arhanghelii, Îngerii etc., dar care a pierdut din vedere legătura dintre aceste entităţi spirituale şi manifestările lor fizice.

Vedem deci ca străvechea înţelepciune originara a pătruns în şcoala întemeiată de Sfântul Pavel cu ajutorul lui Dionisie Areopagitul; acum este nevoie să fie impregnat cu această spiritualitate noul care se creează. Misiunea stiinţei spirituale moderne sau a antroposofiei este tocmai de a reface legătura între fizic şi spiritual, între univers, pământ şi Ierarhii. Totuşi pentru cei care nu ştiu de unde provin cu adevărat reprezentările pe care le avem asupra lumii exterioare sensibile, este imposibil să recunoască cealaltă latură, faţa spirituală a cunoaşterii.

Aceasta ne frapează îndeosebi când abordăm scrierile inspirate de înţelepciunea străveche; cu toate că ele nu mai cuprind decât un palid ecou al ei, doar această înţelepciune ne dă posibilitatea să le înţelegem cu adevărat. Să luăm de exemplu un pasaj din acea cântare divină care este Bhagavad Gita, în care ni se clarifică în mod profund relaţia vieţii omeneşti cu Ierarhiile: „Îţi voi explica, omule care cauţi adevărul (traducerea citată de Steiner – n.red.), prin ce stări trec aleşii atunci când părăsesc pământul şi trec prin porţile morţii, fie că va trebui să renască, fie că nu. Îţi voi spune: iată focul şi fumul, ziua şi noaptea, timpul lunii noi; vezi mijlocul anului când soarele ajunge în punctul său culminant. Cei care mor sub semnul focului, al zilei, în timpul când luna este în creştere intră prin porţile morţii în Brahma. Dar cei care mor sub semnul fumului, al nopţii, în timpul când luna este în scădere, în timpul anului când soarele coboară cel mai mult pe boltă, aceia, părăsind lumea prin poarta morţii, intră doar în sfera Lunii şi vor reveni pe pământ”*. (Bhagavad Gita, cap.8, versetele 23–24).

* „23. Acum iţi voi spune în ce timp mor yoginii care nu se mai întorc şi aceia care se întorc.

24. Focul, lumina, ziua, luna în creştere, cele sase luni în care (soarele) străbate partea de nord a cerului; cei care-l cunosc pe Brahma, dacă mor atunci, merg la Brahma.

25. Fumul, noaptea, luna în descreştere, cele şase luni în care (soarele) străbate, partea de sud a cerului: yoginul (care moare în aceste epoci), după ce ajunge la lumina lunii, se reîntoarce (din nou).

26. Acestea sunt cele două drumuri veşnice ale lumii: unul luminos, celălalt întunecat: pe unul (din ele) (omul) merge spre liberarea de renaşteri; pe celălalt se reîntoarce din nou.” (Traducere de Th.Simenschy, 1944, Editura Casa Şcoalelor) (n.red.).

În acest pasaj ni se spune că evoluţia unei fiinţe, reîncarnarea sa, variază în funcţie de timpul când s-a produs moartea: sub semnul luminii, al zilei, al lunii în creştere, în timpul solstiţiului de vară sau, dimpotrivă, sub semnul fumului, al nopţii, al lunii descrescătoare, al solstiţiului de iarnă. Acesta este sensul material al acestui text. Se spune că cei dintâi nu mai sunt nevoiţi să revină pe pământ, pe când cei din a doua categorie sunt supuşi acestei reveniri. Acest pasaj provoacă mari dificultăţi celor care caută să-l explice din punct de vedere exoteric. El nu poate fi înţeles decât în lumina cunoaşterii spirituale datorită căreia a fost scris, acea lumină care a strălucit în şcolile oculte din toate timpurile şi care, reîntinerită prin creştinism, ne face să descoperim legătura care uneşte noţiunile: Luna şi Îngerii; Mercur şi Arhanghelii; Venus şi Arheii etc. Vom găsi cheia unor pasaje ca cel citat acum ca exemplu, dacă le lămurim cu ajutorul acestei lumini spirituale. Această explicaţie, inaccesibilă gândirii exoterice, va fi punctul de plecare al conferinţelor noastre; după ce vom găsi această cheie, ne vom ridica la studiul Ierarhiilor spirituale.