|
După ce aţi ascultat conferinţa precedentă, poate că în mintea voastră au apărut unele gânduri, unele întrebări referitoare la regnul care s-ar putea spune că este la nivelul cel mai de jos în seria Ierarhiilor spirituale. Este foarte normal, căci faţă de modul obişnuit de a gândi şi de a-ţi reprezenta faptele, o mare parte din ceea ce s-a spus ieri poate părea la început îndoielnic şi destul de inexplicabil. Conferinţele ce urmează vor lămuri unele aspecte. Să revenim chiar de astăzi asupra unui aspect, ca să ştiţi în ce stare de spirit trebuie abordate astfel de cunoştinţe.
Am putea, de exemplu, să ne punem întrebarea: Dacă
într-adevăr
eliberezi o fiinţă prinsă prin vrajă într-o piatră numai
gândindu-te la
ea, reflectând asupra ei, ce mai rămâne atunci din piatra
aceea? Ce se
întâmplă de fapt? Fiinţa aceea mai este în piatră?
Iar dacă mai vine
cineva după aceea şi se petrece acelaşi proces, ce se
înlâmplă? Mulţi
şi-ar putea pune astfel de întrebări. Trebuie să ne dăm seama că
asemenea lucruri nu pot să fie înţelese de om prin modul de
gândire pe
care îl foloseşte de obicei pe pământ. Căci în lumea
noastră totul este
învăluit, totul este cuprins de maya
şi lucrurile ne apar în gând cu totul altfel
decât sunt ele în
realitate. Nu faptele sunt de vină dacă întrebările rămân
fără răspuns.
Adesea întrebările nu sunt bine puse, dar cu timpul vom
învăţa să le
punem corect. Lucrurile ni se înfăţişează în cu totul altă
lumină
atunci când putem să ridicăm vălul care le acoperă. Pe
Pământ lucrurile
se amestecă, fapt care induce mereu în eroare gândirea
omenească.
Pentru a ne da seama mai bine despre ce este vorba, trebuie să ne
ducem foarte mult înapoi în trecut. Aşa cum omul trece din
încarnare în
încarnare, din metamorfoză în metamorfoză, toate fiinţele
din Univers,
de la cea mai măruntă la cea mai mare, se încarnează şi se
reîncarnează. Acelaşi lucru se petrece şi cu Pământul,
această fiinţă
planetară. Pământul nostru nu s-a născut ca atare; el a fost
precedat
de o altă stare. Aşa cum o viaţă omenească este reîncarnarea unei
vieţi
anterioare, Pământul este reîntruparea unei planete care
l-a precedat
şi pe care o numim „Lună“. Nu este vorba despre luna de astăzi, care nu
mai este decât un rest, o rămăşiţă a celei vechi, ci de o stare
străveche a Pământului nostru. Această „Lună veche“ a existat
odinioară. Apoi a trecut printr-o fază spirituală numită de obicei
„Pralaya“, după cum şi fiinţa omenească trece printr-o stare spirituală
după moarte. Şi ca şi omul această planetă lunară s-a născut din nou.
Dar acea veche stare lunară nu era decât reîncarnarea
planetară a unei
stări anterioare, pe care o numim vechiul Soare. Acela, care nu era
soarele de astăzi, ci cu totul altă fiinţă – era el însuşi
reîntruparea
celei mai vechi stări planetare pe care o cunoastem urcând
în trecut
când vorbim despre întrupările Pământului: era
vechiul Saturn. Deci
vorbim de patru întrupări succesive ale Pământului: Saturn,
Soare,
Lună; Pământ.
Fiecare stare planetară are o misiune specială. Care este cea a
Pământului? Ea constă în a da posibilitate celui pe care
îl numim acum
om să-şi realizeze existenţa ca fiinţă omenească. Totul este organizat
pe Pământ în aşa fel, încât omul să poată
deveni un Eu, ceea ce nu era
posibil în stările anterioare de existenţă la care a participat.
Căci
omul nu a devenit o fiinţă omenească în sensul actual al
cuvântului
decât pe Pământ. Fiecare dintre stările planetare
precedente a avut o
misiune analoagă. Pe alte plante, alte fiinţe au devenit „oameni“,
fiinţe care se află acum la un nivel de evoluţie superior omului.
Poate vă amintiţi că în lucrarea Creştinismul ca
realizare mistică1 se spune că
un înţelept egiptean i-a
dezvăluit grecului Solon un adevăr uimitor, adică faptul că odinioară
Zeii au fost fiinţe omeneşti. Cunoaşterea acestui lucru făcea parte
dintre adevărurile pe care le învăţau în vechime cei care
se iniţiau în
Mistere: zeii care se află acum în înălţimi spirituale, se
spunea, n-au
fost întotdeauna zei. Ei au evoluat. Odinioară ei au fost
„oameni“,
adică au trecut prin stadiul omenesc.
1 Das Christentum als mystische Tatsache
(1902) - n.a.
Din aceasta decurge în mod evident un adevăr din care cei care
se
iniţiau în Mistere trăgeau o concluzie îndrăzneaţă: că la
rândul lor
oamenii vor deveni odată zei. Datorită acestei concluzii adevărul
însuşi era considerat ca primejdios, căci trebuie adăugat aici că
omul
nu poate deveni zeu decât dacă a atins maturitatea necesară. Dacă
îşi
închipuie, la un moment dat, că l-a găsit pe Dumnezeu în
sine însuşi
înainte de a atinge maturitatea dorită, nu va deveni Dumnezeu, ci
va
înnebuni. Deci în faţa omului se deschid două căi: să
înainteze cu
răbdare spre ceea ce Dionisie Areopagitul numeşte „deificare“ sau să-şi
închipuie înainte de vreme că aceasta s-a înfăptuit
deja. Prima cale
duce cu adevărat la îndumnezeire, cealaltă la nebunie.
Expresiile folosite în Antichitate duc adesea la
neînţelegeri,
pentru că în vremea noastră nu mai ştim să facem distincţie
între
diferitele trepte pe care se află entităţile divine. Atunci când
vorbea
despre zei, iniţiatul egiptean nu avea în vedere numai un grup de
fiinţe divine, Divinitatea, ci o întreagă serie ierarhică de
entităţi
divine. Dionisie Areopagitul, ca şi înţelepţii Orientului, ştia
să facă
distincţia cuvenită între aceste entităţi. Nu contează că unul
vorbeşte
despre Îngeri iar ceilalţi despre Dhyan-Chohàni, căci cei
care recunosc
cu adevărat unitatea înţelepciunii universale ştiu că aceste nume
diferite exprimă acelaşi lucru.
Fiinţele nevăzute care se găsesc chiar deasupra omului, care au
atins un grad de evoluţie mai înalt decât al său, sunt
numite în
esoterismul creştin Îngeri, Angeloi sau Mesageri, căci ei sunt
trimişii
lumilor spirituale. Cei care sunt cu o treaptă mai sus, adică cu două
trepte mai sus de om, sunt numiţi Arhangheli, Archangeloi sau Spirite
ale focului. Urmează fiinţele care, atunci când au evoluat
în mod
normal, se află cu o treaptă deasupra Arhanghelilor – acestea sunt
Spiritele personalităţii, Forţele primordiale, Archaii sau Arheii.
Aceste trei grupe de fiinţe care se află imediat deasupra omului au
trecut toate prin „stadiul omenesc“. Toate au fost „oameni“. Dacă
privim lucrurile la scara timpului cosmic, acest stadiu omenesc nu este
prea îndepărtat în trecutul celor care acum sunt
Îngeri, căci ei erau
„oameni“ pe vechea Lună. Arhanghelii au trecut prin acest stadiu pe
vechiul Soare, iar Principatele sau Spiritele personalităţii pe vechiul
Saturn. Aceste entităţi s-au ridicat gradat deasupra omenirii; ele sc
află mai presus de ea în seria Ierarhiilor. Privind din punct de
vedere
spiritual ansamblul regnurilor din Univers, vom avea deci regnurile:
mineral, vegetal, animal, uman, care sunt vizibile pe Pământ,
apoi, în
lumea nevăzută, regnul Îngerilor, cel al Arhanghelilor sau
Spirite ale
focului şi cel al Principatelor sau Spirite ale personalităţii. Iar
în
vreme ce în ceea ce priveşte viaţa lor interioară, natura lor,
aceste
spirite treceau astfel din starea de oameni în cea divină – sau
mai
degrabă în cea de mesageri ai Zeilor, căci aceasta sunt –,
în timp ce
aceste fiinţe se înălţau în existenţa lor spirituală,
planetele pe care
şi pentru care trăiau se transformau la rândul lor. Vechiul
Saturn, pe
care Arheii au fost „oameni“, avea cu totul alt aspect decât
pământul
nostru.
Am vorbit în conferinţa anterioară că pe Pământ
distingem patru
elemente: pământ, apă, aer şi foc sau căldură. Pe Saturn nu
exista nici
urmă din primele trei. Exista atunci numai focul sau căldura. Pentru
cel care gândeste materialist, căldura nu poate exista
decât legată de
obiecte exterioare; pot exista corpuri solide calde, apă caldă, dar nu
poate exista căldură în sine. Aşa crede materialistul, dar
aceasta este
o eroare. Dacă cu simţurile noastre de astăzi am fi putut vedea vechiul
Saturn, cum ar fi arătat el? Să presupunem, ca o ipoteză, că pe timpul
vechiului Saturn s-ar fi putut zbura în spaţiul cosmic; nu s-ar
fi
văzut nimic în locul unde se găsea acel astru, dar am fi avut
impresia
că intrăm într-un cuptor de brutărie; nu s-ar fi simtit nici cel
mai
slab suflu de aer şi nici urmă de apă; n-ai fi putut să stai în
picioare nici să pui mâna pe ceva, căci nu exista nimic solid;
întregul
glob nu era decât căldură. O planetă de căldură, aşa era
pământul
nostru în prima stare prin care a trecut. Vă daţi seama că
Heraclit
avea mare dreptate când spunea că totul s-a născut din foc. Da,
totul
vine din foc. Deoarece Pământul nu este decât vechiul
Saturn
metamorfozat, putem spune că şi pe Pământ totul a provenit din
foc.
Este un adevăr pe care Heraclit l-a aflat în cadrul vechilor
Mistere şi
la acest adevăr se referă relatarea că el a dedicat cartea în
care a
consemnat acestea zeiţei din Efes*. Aducănd cartea ca ofrandă pe
altarul zeiţei, el adeverea faptul că datora aceste cunoştinţe
Misterelor din Efes, unde întotdeauna a fost expusă cea mai pură
doctrină a focului primordial al lui Saturn.
* Artemis (la romani, Diana)
(n.red.)
Se înţelege de la sine că fiinţele pe care le numim Principate
sau
Spirite ale personalităţii şi-au realizat „stadiul omenesc“ în
condiţii
total diferite de cele de astăzi. Omul de astăzi are posibilitatea să
încorporeze în organismul său, în oasele sale,
în sistemul circulator,
solidul, lichidul şi gazosul. „Omul“ de pe Saturn – Spirit al
personalităţii – trebuia să-şi alcătuiască corpul din căldură. De fapt
nu avea decât un corp de căldură.
V-am spus în conferinţa precedentă că există, ca să zicem aşa,
două
faţete ale căldurii: una este cea perceptibilă în calitate de
căldură
interioară; ne este cald sau frig fără a avea vreun contact cu un corp
străin, dar putem, de asemenea, să simţim o căldură exterioară atunci
când atingem un corp cald. În evoluţia lui Saturn se
remarcă un fapt
deosebit: căldura, care la început era exclusiv internă, a
devenit spre
final exterioară, perceptibilă. Dacă aţi fi putut intra în
spaţiul lui
Saturn aşa cum era el la origine, n-aţi fi simţit nici o senzaţie de
căldură la nivelul pielii, ci în interior, şi v-aţi fi zis: Ce
bine
este aici! Dacă aţi fi putut cunoaşte acest stadiu de început al
evolutiei lui Saturn, v-ar fi izbit ceva asemănător cu ceea ce numim
acum căldură sufletească. Ne putem imagina această experienţă
gândindu-ne la senzaţiile diferite pe care le avem atunci
când privim o
suprafaţă roşie şi o suprafaţă albastră. Culoarea roşie dă o impresie
de căldură, pe când privind albastrul ai o impresie de răcoare.
Închipuiţi-vă ce poate simţi sufletul omenesc la vederea unui
roşu
frumos, sentiment care desigur nu a putut exista în acea vreme;
este
această senzaţie de căldură plăcută pe care aţi fi avut-o. Dar la
sfârşitul evoluţiei lui Saturn nu aţi fi avut numai această
impresie de
mulţumire interioară, ci pe lângă aceasta şi senzaţia unei
călduri ce
vine din afară. Căldura interioară s-a transformat treptat în
căldură
exterioară. Acesta este drumul străbătut de Saturn: de la căldura
interioară, psihică, la căldura exterioară, perceptibilă, aşa cum o
cunoaştem acum.
Aşa cum copilul se transformă treptat în adult trecând
prin tot
felul de experienţe, Spiritele personalităţii s-au dezvoltat pe vechiul
Saturn. Au simţit la început căldura, care le-a dat o impresie de
mulţumire; apoi, puţin câte puţin, au început să perceapă
această
căldură şi ca pe ceva exterior, ca ceva care s-a înfăptuit, s-a
întrupat, am putea spune. Ce s-a întâmplat atunci? La
început căldura
interioară a globului lui Saturn a dat posibilitate Spiritelor
personalităţii să se întrupeze. Apoi, în decursul acestui
proces, s-a
format căldura exterioară. Dacă s-ar fi putut călători pe Saturn
într-un stadiu mai avansat al evoluţiei sale, s-ar fi distins
locuri
calde şi altele mai reci.
Suprafaţa lui Saturn era formată în întregime din „ouă
de căldură“.
Văzute din afară – dacă cineva ar fi putut să le vadă – arătau ca nişte
mure sau boabe de zmeură. Ce erau acele „ouă“? Erau corpurile
Spiritelor personalităţii iar prin căldura lor interioară aceste
Spirite produceau căldura exterioară a ouălor de pe Saturn. Pornind de
la această situaţie, putem spune pe bună dreptate că aceste spirite au
„clocit“ căldura, că aşa s-au ivit într-adevăr primele corpuri de
foc.
Acestea au fost „clocite“ pornind din spaţiul universal. În
căldura din
jur, ouăle de căldură s-au coagulat sub acţiunea focului care venea din
interior. Astfel că pe vechiul Saturn Spirtele personalităţii, Arheii
se încarnaseră în aceste trupuri de foc. Însuşi
astrul era alcătuit în
întregime din elementul foc.
Or, în acea perioadă a evoluţiei lui Saturn Spirtele
personalităţii
aveau de asemenea posibilitatea să aducă căldura interioară în
stare de
căldură exterioară printr-un proces intern mişcător. De fapt, aceste
Spirite produceau neîncetat ouă de căldură, pe care apoi le
destrămau.
Vă puteţi reprezenta mai precis acest lucru presupunând că faceţi
o
călătorie pe suprafaţa lui Saturn; veţi remarca că în unele epoci
nu
era perceptibilă nici o căldură exterioară, ci exista numai senzaţia de
mulţumire, de foc interior; apoi, în alte epoci, ouăle de căldură
apăreau iarăşi. Aţi percepe în acest fel ceva ce ar pute fi
considerat
respiraţia lui Saturn, dar o respiratie de foc. Dispărând orice
căldură
exterioară, totul fiind doar un sentiment de mulţumire, v-aţi spune că
Saturn inspiră din nou căldura. Iar într-un alt moment,
când aţi regăsi
ouăle de căldură, v-aţi gândi că acum Saturn a expirat căldura sa
interioară, care a devenit foc exterior. Aceasta este imaginea pe care
sfinţii Rishi o evocau în faţa discipolilor lor. Ei îi
readuceau în
cuget în epoca vechiului Saturn şi îi făceau să simtă că o
întreagă
planetă realizează un proces care se aseamănă cu ritmul actual al
respiratiei noastre. Deşteptau în ei imaginea unui foc care exală
în
afară şi se fragmentează în nenumărate corpuri de căldură, apoi,
fiind
inspirat din nou, devine esenţa, Eul Spiritelor personalităţii. Viaţa
aceasta a planetei era comparabilă astfel cu o respiraţie, dar care pe
Saturn era o respiraţie de foc, căci aerul nu exista încă.
Să ne închipuim acum următorul lucru: că pe vechiul Saturn
toate
aceste Spirite ale personalităţii ar fi expirat şi apoi ar fi inspirat
căldura fără încetare. Şi-ar fi realizat astfel pe Saturn
evoluţia lor
normală, ceea ce ar fi avut drept urmare, după câtva timp, că
totul ar
fi fost absorbit din nou, ar fi fost readus la starea de căldură
interioară. Satum ar fi dispărut în calitate de planetă de foc,
ar fi
fost absorbit din nou de lumea spirituală. Ar fi putut să se
întâmple
aşa. Atunci n-ar mai fi existat niciodată stadiile următoare, cel al
vechiului Soare, al vechii Luni şi al Pământului, pentru că tot
ceea ce
ar fi putut fi expirat ar fi fost transformat din nou în căldură
interioară şi s-ar fi întors în lumea spirituală.
Ne vom exprima acum într-un mod mai concret, pentru ca
lucrurile să
fie mai uşor de înţeles; unele Spirite ale personalităţii au
preferat,
ca să zicem aşa, să nu ia înapoi prin inspiraţie decât o
parte din
căldura expirată, să mai lase ceva din ea, astfel încât
ouăle de pe
Saturn nu s-au destrămat toate; unele au subzistat. Astfel că pe Saturn
s-a format treptat o dualitate: pe de o parte căldură interioară, pe de
alta căldură exterioară, în corpurile care erau ouăle de pe
Saturn. Nu
a fost tras înapoi totul. Putem spune că Spiritele personalităţii
au
lăsat să fie de sine stătătoare o parte din căldura expirată; au
lăsat-o pe dinafară. De ce au făcut asta? Au trebuit să procedeze aşa,
pentru că altfel n-ar mai fi devenit niciodată „oameni“ pe Saturn.
De fapt ce înseamnă „să devină oameni“? Înseamnă să
devină
conştienţi de Eul lor, ceea ce nu este cu putinţă dacă nu poţi distinge
ceva exterior faţă de tine. Doar astfel esti un Eu. Mănunchiul acesta
de flori este acolo – eu sunt aici. În calitate de Eu, mă
deosebesc de
obiectul acela. Spiritele personalităţii n-ar fi făcut nimic altceva
decât să se răspândească în spaţiu în veşnicie,
dacă nu ar fi lăsat în
afara lor ceva ce urma să le opună rezistenţă: elementul căldură
devenit obiectiv. Dacă Spiritele personalităţii au ajuns să fie
conştiente de Eul lor, aceasta se datorează faptului că au redus o
parte a naturii lor la o existenţă calorică pur exterioară. Şi-au zis:
să exteriorizăm ceva din noi înşine; să lăsăm acest lucru să se
răspândească şi să subziste în afară, pentru ca noi să ne
distingem de
el şi să deşteptăm astfel în noi conştiinţa Eului. În felul
acesta au
creat un regn alăturea de al lor, o reflectare exterioară a naturii lor
interioare.
Dar aceasta a avut ca urmare faptul că atunci când s-a
terminat
evoluţia lui Saturn Spiritele personalităţii n-au mai putut să facă să
dispară această planetă, cum s-ar fi întâmplat dacă ele ar
fi inspirat
toată căldura; ne mai având posibilitatea să ia înapoi ceea
ce ele
însele expiraseră, au fost nevoite să lase în voia lui
câmpul de
acţiune care le dăduse posibilitatea să dobândească o conştiinţă
personală. Numai prin ele însele nu aveau putere să facă ca
Saturn să
intre în starea de Pralaya. A fost deci nevoie să intervină
spirite mai
elevate pentru a determina acea destrămare, pentru a face să se
realizeze o stare de tranziţie, de somn, de Pralaya. Deci, odată
terminată evoluţia lui Saturn, s-au întâmplat următoarele:
Spiritele
personalităţii dobândiseră conştiinţa Eului; absorbiseră din nou
o
parte a căldurii înconjurătoare; ajunseseră la o anumită
concentrare a
Eului lor, iar pe de altă parte dăduseră naştere unui regn inferior.
Ceea ce părăseau ele acum a fost destrămat de către Tronuri şi Saturn a
intrat într-un fel de noapte planetară.
Răsare o nouă zi şi din nou toate se vor trezi într-un anumit
fel,
după legi pe care vom învăţa încetul cu încetul să le
cunoaştem. Dacă
toată substanţa calorică de pe vechiul Saturn ar fi fost luată
înapoi
prin inspiraţie, dacă toată viaţa de pe Saturn ar fi revenit în
lumea
spirituală, această deşteptare n-ar mai fi avut loc. Tronurile au putut
să destrame pentru un timp ceea ce extrăseseră din ele însele
Spiritele
personalităţii sub forma ouălor de căldură, dar numai pentru un timp.
În vederea unei noi evoluţii, a trebuit ca aceste ouă să apară
din nou,
la un nivel inferior al existenţei. A apărut deci următorea zi
planetară; este prima metamorfoză a lui Saturn, starea solară. Dar ce a
renăscut atunci? Spiritele personalităţii revin de pe vechiul Saturn
după ce planeta a petrecut un timp în stare de somn. Ele au acum
conştiinţa Eului lor şi nu mai au nevoie să treacă prin aceleaşi
experienţe. Dar ouăle de căldură care au fost expirate de ele pe Saturn
reapar puţin câte puţin şi se diferenţiază de masa generală, ceea
ce
are drept urmare faptul că Spiritele personalităţii ajung să fie
legate, ca să zicem aşa, de ceea ce se trage din ele. Dacă ar fi luat
totul cu ele în lumea spirituală, nu ar fi fost legate de Soare,
obligate să coboare din nou, pe când aşa au trebuit să se
îngrijească
de acea parte a fostei lor naturi pe care o părăsiseră. Aceasta le-a
atras cu ea spre o nouă existenţă planetară.
Era Karma lui Saturn, Karma universului, Karma Cosmosului. Prin
faptul că nu au reabsorbit totul pe vechiul Saturn, Spiritele
personalităţii şi-au pregătit o Karma care le-a obligat să revină acolo
unde şi-au putut regăsi propriile făpturi, ca pe o moştenire a
vechiului Saturn. Aşa s-a întâmplat ceea ce a fost
prezentat şi în
conferinţa anterioară: căldura s-a împărţit pe de o parte
în lumină, pe
de alta în fum. În acest Saturn reînviat, în
noua planetă, din ouăle de
căldură a ieşit un element gazos – aerul sau fumul, nu contează ce nume
îi dăm – şi în acelaşi timp a apărut lumina şi astfel am
putea spune că
s-a revenit la o stare superioară a căldurii. În interiorul
vechiului
Saturn metamorfozat se află pe de o parte fumul, gazul, aerul, pe de
altă parte lumina. Dacă călătorind prin spatiu aţi fi ajuns la locul
unde se găsea vechiul Soare aţi fi perceput încă de departe
lumina,
pentru că fumul se condensa dedesubt. Aţi fi văzut, dacă nu lumina, cel
putin un glob luminos, tot aşa cum vechiul Saturn fusese un glob de
căldură. La suprafaţa acestui glob luminos şi chiar în interiorul
lui
aţi fi perceput nu numai căldură, ci şi vânturi, aer, curenţi de
gaze
deplasându-se în toate părţile. Astfel globul de căldură
s-a prefăcut
într-un glob de lumină. A luat naştere un Soare. Este numit pe
bună
dreptate Soare, pentru că sorii de astăzi trec şi acum prin acest
proces; în interior sunt alcătuiti din curenţi de gaze, iar pe de
altă
parte la exterior gazul devine lumină; ei răspândesc lumina
în spaţiul
universal. Lumina nu apare decât în acel stadiu al
metamorfozei în care
se găsea Pământul în acea perioadă.
Spiritele personalităţii deveniseră „oameni“ în căldura
vechiului
Saturn; alte spirite puteau face acelaşi lucru în lumina pe care
o
împrăştia acum Soarele. Acestea sunt entităţile Ierarhiei
spirituale
care, pentru noi, este cea a Arhanghelilor. De fapt, dacă cineva
înzestrat cu clarviziune s-ar fi apropiat atunci de Soare, n-ar
fi
văzut numai razele de lumină; în această lumină ar fi distins
activitatea Arhanghelilor. Dar aceştia au trebuit să-şi mai ia o
sarcină pe deasupra: Spiritele personalităţii nu găsiseră decât
foc pe
vechiul Saturn. Arhanghelii, care n-au putut să devină „oameni“
decât
pe vechiul Soare, au găsit acolo în plus fumul, gazul. Ce
trebuiau să
facă ca să rămână în strânsă legătura cu Soarele,
pentru ca acesta să
devină locuinţa lor? Au fost datori să-şi modeleze natura interioară
din lumină; şi-au făcut un suflet de lumină, la care s-a adăugat un
corp exterior făcut din substanţă gazoasă. Aşa cum astăzi noi avem trup
şi suflet, aceşti Arhangheli – în calitate de oameni pe Soare –
aveau o
natură interioară în stare să emită lumină şi un corp exterior,
fizic,
alcătuit din gaz, din aer. Pe când corpul omenesc actual este
alcătuit
din solid, lichid, aer şi foc, cel al Arhanghelilor este făcut din aer
la exterior şi din lumină în interior. Dar, desigur, exista şi
elementul foc; chiar el era acela care se transforma în lumină şi
în
fum. Natura acestor Arhangheli consta deci din lumină, fum şi foc. Prin
lumină ei duceau o viaţă exterioară; exalau în spaţiul universal
o
forţă luminoasă. Prin foc ei cunoşteau o viaţă interioară şi simţeau o
mulţumire datorită căldurii. Trăind într-un trup gazos, ei luau
parte
la însăşi existenţa planetei. Dar aveau posibilitatea să distingă
propriul lor trup gazos de substanţa solară în general; astfel se
izbeau de ceva situat în exteriorul lor, ceea ce trezea în
ei un fel de
conştiinţă de sine.
Dar această conştiinţă nu putea să se dezvolte în continuare
decât
dacă aceşti Arhangheli doreau să rămână în trupurile lor
gazoase, de
fum, sau cel puţin să le facă să dureze în sânul substanţei
solare.
Căci pe Soarele acesta vechi Arhanghelii puteau, alternativ, să
absoarbă toată substanţa gazoasă din mediul lor înconjurător,
pentru ca
apoi să o restituie substanţei solare. Era un adevărat proces de
respiraţie. În substanţa gazoasă se formau curenţi care ar fi
putut fi
percepuţi ca un fel de respiraţie. Fazele de calm absolut corespundeau
momentelor în care Arhanghelii inspirau toată substanţa gazoasă.
Apoi
ei o expirau, se formau curenţi şi simultan apărea lumina. Aceasta era
alternanţa stărilor solare: Arhanghelii aspirau întreaga
substanţă
gazoasă, şi atunci era un calm absolut, dar şi întuneric, noapte
solară. Ei expirau acea substanţă şi Soarele se umplea de curenţi
gazoşi, dar în acelaşi timp împrăştia raze în afară
şi era ziuă solară.
Întregul corp al Soarelui respira: expiraţia = ziuă solară,
iluminarea
lumii exterioare; inspiraţia = noapte solară, întunecarea
în întregul
univers înconjurător.
Vedeţi deci ce diferenţă este între vechiul Soare şi Soarele
actual.
Acesta străluceşte fără întrerupere şi întunericul nu apare
decât
atunci când un corp opac se interpune, acoperind lumina sa. Dar
vechiul
Soare nu era aşa: el avea în sine puterea să fie rând pe
rând luminos
şi întunecat, să strălucească pentru ca apoi să se stingă;
în fond
acesla era modul său de respiraţie.
Să ne imaginăm acum ce s-a întâmplat în exterior,
în mod vizibil. Să
avem în vedere situaţia de expirare. Lumina se răspândeşte
şi, în
schimb, Soarele se umple de fum. Curenţii de gaze, fumul, formează
figuri regulate. La fiecare expiraţie, un anumit număr dintre aceste
formatiuni se inserează în substanţa solară. Ceea ce mai
înainte avea
simpla formă de ouă s-a transformat în tot felul de figuri
regulate. Se
ivesc formaţiuni extraordinare, alcătuite din aer şi fum,
înzestrate cu
viaţă şi cu o ordine interioară. Dacă pot să mă exprim aşa, aş zice că
„din ouă au apărut puii“. S-a întâmplat ceva ce poate fi
într-adevăr
comparat cu acest fenomen de densificare. Aşa cum iese puiul din ou,
oul de căldură s-a desfăşurat şi din el au ieşit forme gazoase
regulate. Aceste forme sunt corpurile cele mai dense ale Arhanghelilor.
Aceştia populează Soarele cu corpuri aeriene, de fum. În felul
acesta
ei sunt „oameni“ pe Soare.
Întâlnim aici noţiunea spirituală de „stea fixă“, de
Soare cosmic,
care este Soare prin propria sa forţă, ca să zieem aşa, care face prin
sine însuşi să alterneze ziua cu noaptea. Ca şi o respiraţie, el
face
să apară alternativ claritatea şi obscuritatea, căci Soarele este
atunci o stea fixă. Tot ceea ce străluceşte de la sine în spaţiul
Universului nostru împrăştie nu numai lumină, ci şi viaţa
mesagerilor
spirituali: Arhanghelii.
Ce au produs deci Archaii, Arheii sau Spiritele personalităţii prin
propria lor evoluţie? Au dat posibilitate Soarelui să apară. Datorită
faptului că au lăsat pe Saturn ouă de căldură, Saturn a putut să devină
Soare. Altfel în evoluţie nu ar fi existat decât Saturn şi
pe Saturn
Arheii. Pe Soare, Arhanghelii au avut posibilitatea să treacă prin
stadiul uman. Ei au fost „vestitorii“ care au putut spune Universului:
Principatele, Spiritele personalităţii, ne-au precedat; noi, trimişii
lor, mărturisim în lumina strălucitoare existenţa anterioară a
unui
Saturn de foc, căldură interioară pură. Suntem mesagerii, trimişii
Arheilor. Angeloi înseamnă mesager, trimis. Archai înseamnă
primordiali, Principi (Începători). Arhanghelii nu erau deci
decât
trimişii care făceau cunoscute lumii acţiunile realizate de Principate
sau Arhei în trecut. Ei sunt „Îngerii începuturilor“,
Arhanghelii care
au fost odată oameni, pe vechiul Soare.
