Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

IERARHIILE SPIRITUALE
ŞI REFLECTAREA LOR ÎN LUMEA FIZICĂ

GA 110


CONFERINŢA a V-a

Evoluţia stărilor planetare • Rolul Sfintei Treimi şi a entităţilor
situate mai presus de om în apariţia Universului • Lupta din ceruri

Düsseldorf, 14 aprilie 1909

Am urmărit ieri acţiunea entităţilor spirituale în sânul Universului nostru prin intermediul a două exemple: vechiul Saturn şi globul care poate fi considerat ca reîncarnarea acestuia, vechiul Soare. Acum va trebui să pătrundem chiar în sfera acestor entităţi superioare şi să analizăm din alt punct de vedere modul în care s-a exercitat acţiunea lor. Mai întâi vom reveni asupra unor probleme pe care cei mai mulţi dintre voi le-aţi mai auzit. Dar pe lângă faptul că unii dintre cei care ne ascultă nu cunosc aceste date preliminare, nici pentru ceilalţi nu este inutil că le reamintim în acest ciclu de conferinţe, în cadrul cărora va trebui să atingem regiuni foarte elevate ale vieţii spirituale.

Într-un sistem cosmic în evoluţie, aşa cum am mai spus, entităţile spirituale sunt active în mai multe feluri. Ce este deci vechiul Saturn? Să ne reprezentăm foarte clar acest lucru. În primul rând, nu are, bineînţeles, nimic comun cu planeta de astăzi. Trebuie să vă daţi seama că în vechiul Saturn se aflau deja în germen toţi aştrii care fac parte acum din sistemul nostru solar: Soarele, Luna, Mercur, Venus, Marte, Jupiter. Toate aceste corpuri cereşti erau cuprinse în vechiul Saturn; toate au ieşit din el. Reprezentaţi-vă, prin urmare, un corp cosmic care ar avea Soarele în centru şi care s-ar întinde în spaţiu înglobând şi orbita actualului Saturn; vă veţi putea face astfel o idee mai exactă asupra vechiului Saturn, care depăşea ca întindere întregul nostru sistem solar, care provine în întregime din acesta. Ar putea fi comparat, cu aproximaţie, cu nebuloasa primitivă a lui Kant şi Laplace, pornind de la care, după mulţi dintre savanţii moderni, s-a format sistemul nostru solar. Totuşi această comparaţie nu este riguros exactă, pentru că în general punctul de plecare al sistemului solar este imaginat ca un fel de masă gazoasă, când de fapt, după cum am văzut, este vorba de un corp alcătuit din căldură, nu din gaz. Un uriaş corp de căldură, iată ce era vechiul Saturn.

Am văzut în ultima noastră conferinţă că atunci când acest vechi Saturn s-a transformat în Soare asupra lui s-a exercitat acţiunea Heruvimilor; dar aceşti Heruvimi se găseau deja împrejurul vechiului Saturn, cu toate că atunci nu erau încă în stare – ca să ne exprimăm pe înţelesul tuturor – să facă lucruri importante. Mai existau şi alte entităţi în spaţiul care înconjura vechiul Saturn, o categorie de fiinţe şi mai sublime decât Heruvimii: aceştia erau Serafimii. În aceeaşi zonă se găseau şi Tronurile, situate cu o treaptă ierarhică mai jos decât Heruvimii. Substanţa care emana din Tronuri constituia, aşa cum am văzut, căldura vechiului Saturn. Deci ne putem reprezenta vechiul Saturn ca pe un glob uriaş de căldură, înconjurat de o serie de entităţi spirituale de natură extrem de elevată. Acestea sunt Serafimii, Heruvimii şi Tronurile din esoterismul creştin, entităţile dhyanice din învăţătura orientală.

De unde vin aceste entităţi superioare? În lume, în Univers, totul a evoluat. Pentru ca să ne dăm seama de unde vin Heruvimii, Serafimii şi Tronurile este bine să avem în vedere mai întâi sistemul nostru solar şi să ne întrebăm ce se va întâmpla cu el în viitor. Să trecem în revistă în linii mari evoluţia sa. Ştim că provine din vechiul Saturn care s-a transformat, devenind vechiul Soare, apoi vechea Lună. În epoca în care vechiul Soare a devenit Lună, s-a produs un fapt cu totul deosebit: pentru prima dată Luna s-a despărţit de Soare, formând la început un astru independent. Datorită faptului că Soarele s-a debarasat astfel de elementele cele mai grosiere, el a putut să se dezvolte, să se înalţe şi mai mult. Apoi întregul sistem a evoluat, devenind Pământul nostru actual; dar acesta nu s-a format cu adevărat decât după ce Soarele s-a despărţit din nou de substanţele şi de fiinţele cele mai dense, care au alcătuit Pământul şi Luna.

Evoluţia a continuat. Fiinţele care de atunci înainte au fost nevoite să trăiască pe Pământ, după ce, ca să zicem aşa, au fost lăsate la o parte de Soare, evoluează în această situaţie, înălţându-se din ce în ce mai mult. Vor trebui să treacă în viitor prin altă stare planetară, cea a lui Jupiter; în vederea acestui fapt, ele se maturizează treptat, până când vor putea să se unească din nou cu Soarele. Mai departe, când se va atinge starea de Venus, toate fiinţele care trăiesc şi acţionează acum pe Pământ, vor fi reabsorbite de Soare, iar acesta va atinge el însuşi un nivel superior de dezvoltare, prin faptul că toate fiinţele pe care le expulzase mai înainte vor fi mântuite prin el. În sfârşit, se va ajunge la starea planetară de Vulcan, cea mai elevată din toată seria evolutivă a sistemului nostru. Într-adevăr, acestea sunt cele şapte trepte de evoluţie a sistemului nostru cosmic: Saturn, Soare, Lună, Pământ, Jupiter, Venus, Vulcan. Pe Vulcan, toate fiinţele care au ieşit din cei dintâi germeni care existau pe vechiul Saturn vor fi în întregime spiritualizate; toate vor fi nu numai la nivelul Soarelui, ci mai presus de Soare. Vulcan este mai mult decât Soarele şi prin acest fapt el va atinge maturitatea, care îi va da posibilitatea să se ofere ca jertfă, să se destrame.

Într-un sistem de felul acesta, o etapă nouă de evoluţie constă în faptul că un soare născut într-un anume punct este la început slab şi deci trebuie să-şi expulzeze planetele pentru a putea el însuşi să progreseze. El se întăreşte, reia în sine toate planetele şi devine Vulcan. Apoi din nou totul se destramă. Globul lui Vulcan rămâne gol pe dinăuntru, formându-se ceea ce s-ar putea numi hora Tronurilor, Heruvimilor şi Serafimilor. Deci Soarele se va topi în Univers, se va jertfi, se va dispersa şi va constitui el însuşi acel cerc al Serafimilor, Heruvimilor şi Tronurilor, pregătind astfel o nouă creaţie în Univers.

Dacă Tronurile au putut să cedeze din propria lor substanță ceea ce era necesar ca să se formeze vechiul Saturn, aceasta s-a datorat faptului că s-au pregătit pentru acest lucru într-un sistem cosmic precedent, în cursul a şapte etape analoage cu cele pe care le parcurge acum sistemul nostru solar. Înainte de a se constitui acest ansamblu de Tronuri, Heruvimi şi Serafimi, a trebuit să existe un sistem solar; deci atunci când un Soare este destul de avansat pentru a se uni din nou cu planetele sale, el devine spaţiu, devine el însuşi un Zodiac. Fiinţele sublime de care am vorbit că formează Zodiacul sunt supravieţuitoarele unui vechi sistem solar. Ceea ce a evoluat la început în interiorul unui sistem solar poate să acţioneze apoi din marginile Universului, poate să conceapă şi să extragă din sine un nou sistem solar. Dacă Serafimii, Heruvimii şi Tronurile constituie pentru noi Ierarhia cea mai sus-pusă, aceasta se datorează faptului că au trecut deja printr-o evoluţie solară şi s-au înălţat până la măreţul sacrificiu cosmic.

Aceste entităţi au ajuns astfel până în imediata apropiere a Divinităţii celei mai înalte de care se poate vorbi, Sfânta Treime. Deasupra Serafimilor se află deci această Divinitate sublimă, această întreită Dumnezeire despre care au cunoştinţă aproape toate popoarele: Brahma – Shiva – Vishnu; Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Într-un fel de la această divinitate supremă pornesc planurile oricărui nou sistem cosmic. Înainte de a se fi manifestat chiar primul rudiment al lui Saturn, planul lui exista în Sfânta Treime. Dar ea are nevoie de fiinţe care să execute planul acesta, iar aceste fiinţe trebuie mai întâi să devină capabile de această realizare. Primele entităţi care înconjoară, ca să zicem aşa, însăşi Divinitatea, cele care, după frumoasa expresie folosită în creştinismul esoteric, „se bucură nemijlocit de vederea lui Dumnezeu”, sunt Serafimii, Heruvimii şi Tronurile. Ele primesc planurile care emană din Sfânta Treime privind noul sistem cosmic. Înţelegeţi desigur că vă spun acestea mai mult în mod figurat, căci suntem nevoiţi să folosim cuvinte omeneşti pentru acţiuni sublime pe care cuvintele noastre nu pot să le cuprindă. Nu există cuvinte care să descrie o activitate atât de sublimă ca de exemplu cea desfăşurată de Serafimi la începuturile sistemului nostru solar, atunci când au primit de la Sfânta Treime planurile măreţe după care trebuia să evolueze acest sistem trecând de la Saturn la Soare, la Lună, Pământ, Jupiter, Venus şi Vulcan. Numele de Serafim a fost considerat întotdeauna de cei care îi înţeleg cu adevărat sensul, îndeosebi în cadrul esoterismului ebraic, ca însemnând entităţile care au ca misiune să primească planurile, să cunoască ţelurile Divinei Trinităţi.

Heruvimii, situaţi pe treapta ierarhică imediat următoare, au ca însărcinare să modeleze prin înţelepciunea lor aceste intenţii, aceste concepte primite de la Divinitate. Sunt Spirite ale unei preaînalte înţelepciuni care ştiu să transforme în planuri realizabile informaţiile date de către Serafimi. Tronurile, al treilea grad al Ierarhiei pornind de sus, au avut apoi ca sarcină să se apuce de treabă, ca să zicem aşa, pentru ca ceea ce a fost conceput prin înţelepciunea, prin gândurile sublime ale Heruvimilor să poată deveni realitate.

Astfel realizarea iniţială a planurilor divine s-a desfăşurat după planurile cosmice primite de la Divinitate de către Serafimi, detaliate apoi datorită Tronurilor, care au avut posibilitatea să răspândească, în spatiul destinat într-un fel unui nou sistem cosmic, propria lor substanţă, cea a focului originar. Imaginându-ne acest lucru, am putea spune că un vechi sistem solar a dispărut, s-a stins; în acel sistem, Serafimii, Heruvimii şi Tronurile ajunseseră la cel mai înalt grad de maturizare. Urmând îndemnurile Trinităţii Supreme, au ales un spaţiu în Cosmos şi şi-au spus: De aici vom începe. Apoi Serafimii s-au pătruns de ţelurile acestui sistem cosmic; Heruvimii au întocmit proiectele iar Tronurile au revărsat în acest spaţiu sferic focul originar, pe care îl extrag din propria lor esenţă. Astfel s-a ivit Universul nostru.

Totuşi şi alte entităţi erau prezente în cadrul sistemului solar care l-a precedat pe al nostru, dar aceste entităţi nu se înălţaseră atât de sus ca Serafimii, Heruvimii şi Tronurile. Ele rămăseseră atunci la un nivel inferior şi trebuia să treacă ele însele printr-o evoluţie înainte de a putea fi creatoare, înainte de a putea să se jertfească. Aceste entităţi sunt cele din a doua Triadă ierarhică. Am vorbit despre prima Triadă şi am spus deja numele celor din a doua, după Dionisie Areopagitul şi magiştrii occidentali: acestea sunt Kyriotetes sau Dominările (Domniile), Virtuţile, Dynamis sau Spiritele mişcării şi, în sfârşit, Exousiai, Puterile sau Spiritele formei.

Am văzut, atunci când am vorbit de vechiul Saturn, că prima Ierarhie se găsea în ambianţa exterioară a acestuia. Dar unde trebuie să căutăm Dominările, Virtuţile şi Puterile? În interiorul vechiului Saturn. Pe când Tronurile ajungeau până la limita exterioară a globului, Dominările, Virtuţile şi Puterile trăiau şi se mişcau chiar în masa acestuia, în substanţa sa.

Să comparăm acum această imagine cu cea a nebuloasei originare după teoria numită Kant-Laplace. La originea sistemului nostru solar s-ar fi aflat o uriaşă masă gazoasă; se presupune că această masă a început să se învârtească de la sine si se consideră foarte natural că în urma acestei mişcări de rotaţie din ea s-au desprins treptat planetele. Întâi erau ca nişte inele, apoi acestea s-au comprimat, soarele rămânând în centru iar planetele învârtindu-se în jurul lui. Lucrurile acestea sunt prezentate în chip pur mecanic. În şcoli se face o experienţă foarte atrăgătoare pentru a se demonstra în mic cum s-ar fi format, zice-se, sistemul solar. Într-un vas cu apă este pusă să plutească o picătură de ulei prin care se trece o foaie de carton care reprezintă Ecuatorul, străbătută de o andrea cu ajutorul căreia picătura de ulei este făcută să se învârtească. Din ea se desprind particule şi profesorul explică că aceasta reprezintă în miniatură formarea sistemului solar. O asemenea naivitate nu poate decât să ne surprindă, căci se uită un singur lucru: intervenţia celui care învârte andreaua. Chiar făcând abstracţie de eroarea iniţială, care constă în faptul că se porneşte de la o stare gazoasă în loc de una calorică, nu ne putem închipui că această masă gazoasă ar începe să se învârtească de la sine. Dacă ne gândim la aceasta şi dacă mai păstrăm o logică bazată pe bun simţ, trebuie să presupunem că au fost forţe spirituale care au imprimat corpurilor cereşti această mişcare de rotaţie. Suntem deci puşi în situaţia să ne întrebăm unde sunt acele forţe, energii, care au acţionat asupra a ceea ce, pentru noi, este de natură calorică, astfel încât să se întâmple ceva. Ele acţionează în acelaşi timp din exterior şi din interior. Entităţile care se află în exterior, cele care şi-au dobândit însuşirile în cadrul sistemelor anterioare, acţionează din afară. Din interior intervin acelea care, fiind mai puţin evoluate, acţionează pentru diferenţierea masei iniţiale, făcând ca în ea să se nască curenţi, forme în cadrul căldurii. Sunt entităţi de o inteligenţă superioară care dirijează toate aceste fapte.

formarea sistemului solar

Care este misiunea celei de a doua ierarhii? Dominările primesc mai întâi ceea ce aduc Tronurile din universul exterior şi repartizează ceea ce au primit în aşa fel încât globul acesta în formare, vechiul Saturn, să fie în armonie cu Universul. Într-adevăr trebuie ca în interiorul lui Saturn totul să fie organizat în aşa fel încât să corespundă cu ceea ce este în afară. Ceea ce primesc Serafimii de la Dumnezeu pentru a fi dat lui Saturn trebuie să fie organizat după poruncile Divinităţii, astfel încât impulsurile acesteia să devină realitate. Dominările primesc deci din mediul exterior ceea ce se revarsă, prin intermediul celor mai sus-puse Ierarhii, asupra lui Saturn pentru a-l transforma, a-l adapta la globul acesta. Virtuţile sau Dynamis modelează la rândul lor ceea ce primesc de la Dominări, completând organizarea realizată deja de aceste entităţi. Puterile sau Exousiai, dimpotrivă, au grijă să se păstreze, cât timp este nevoie, ceea ce a fost zidit astfel în conformitate cu scopurile universului, ca acestea să nu se distrugă numaidecât. Ele sunt „păstrătoarele”. Deci Dominările sunt cele care dirijează organizarea masei saturniene; Virtutile înfăptuiesc această organizare; Puterile sau Exousiai păstrează ceea ce au zidit Virtuţile. Să lăsăm de o parte pentru moment a treia Triadă, de care am vorbit mai înainte: Spiritele personalităţii sau Archaii, Spiritele focului sau Arhanghelii şi Îngerii. Cu cunoştinţele pe care le-am dobândit acum să urmărim cum s-a făcut trecerea de la vechiul Saturn la vechiul Soare. Faptele esenţiale au fost descrise in conferinţa precedentă. Când vechiul Saturn a devenit Soare, focul primordial a trecut în starea de gaz sau de aer, astfel încât Soarele vechi a fost alcătuit din ceea ce a subzistat din focul primordial, la care s-a adăugat, s-a integrat, ceea ce s-a condensat sub formă de gaz, de fum. Există deci două substanţe: focul originar şi o parte a acestui foc, care a devenit gaz, fum sau aer, nu contează cum îi spunem. Acestea erau condiţiile pe vechiul Soare. Vom vedea că ele nu mai sunt aceleaşi pe Soarele nostru de acum; trecând prin stări intermediare, acesta a devenit cu totul altceva, cu toate că unii oameni susţin că în interior el este constituit acum numai dintr-un fel de gaz.

Dacă studiaţi puţin teoriile la care ajunge ştiinţa noastră materialistă, veţi descoperi câteodată lucruri foarte ciudate. Există printre altele o broşură de popularizare care se cumpără mult din cauza preţului ei modic, în care se spune despre Soare că nu poate să conţină nimic solid, numai gaz; dar, adaugă autorul, acest gaz ar avea consistenţa mierii sau a smoalei. Nu i-aş dori celui care poate să accepte asemenea teorie şi să creadă că sub presiune un gaz poate să capete consistenţa mierii sau a smoalei să fie obligat să trăiască într-o atmosferă de acest fel, presupunând că ar putea să se mişte în ea. Există astfel de aberaţii în teoriile materialiste.

Deci nu este vorba aici de Soarele din ziua de azi, ci de vechiul Soare, care era alcătuit într-adevăr din focul primordial şi din ceea ce s-ar putea numi „ceaţă de foc” sau foc-aer. Această expresie se întâlneşte în Faust, iar Goethe ştia despre ce este vorba. Trebuie deci să ne închipuim vechiul Soare ca fiind făcut dintr-un amestec al celor două substanţe. Dar această stare nu s-a produs de la sine. Globurile cosmice nu se condensează singure; această condensare trebuie să fie provocată de entităţi spirituale. Care sunt entităţile care au determinat condensarea substanţei, atunci când s-a trecut de la vechiul Saturn la Soare? Acestea sunt Dominările. Aceste entităţi au comprimat masa lui Saturn, care era atât de enormă la început, au redus-o până când au adus-o la dimensiunile unui glob care s-ar întinde astăzi până la orbita lui Jupiter, considerând Soarele ca centru. Deci pe când vechiul Saturn era un glob enorm, care se întindea până la orbita de astăzi a lui Saturn, vechiul Soare nu ajungea decât până la cea a lui Jupiter. Jupiter este limita de expansiune a vechiului Soare. Trebuie să ne închipuim planetele exterioare ca marcând limitele de expansiune ale vechilor globuri cereşti. Ajungem astfel încetul cu încetul să ne reprezentăm planetele ca rod al acţiunii Ierarhiilor.

Să mergem mai departe: următoarea etapă consistă dintr-o nouă condensare. Cea de a treia stare a sistemului nostru cosmic este cea a Lunii vechi. Cei care pot să citească în cronica Akasha ştiu că această Lună veche s-a născut din faptul că substanţa gazoasă a Soarelui s-a condensat până la starea lichidă. Pe acea Lună nu exista încă pământ solid, ci foc, aer şi apă. Elementul lichid s-a adăugat gazului; acesta se condensase până la starea lichidă. Ce a provocat această nouă condensare? A doua grupă a celei de a doua Ierarhii, adică Virtuţile sau Dynamis. Acestea au comprimat masa gazoasă a vechiului Soare, restrângând limitele sale până la orbita actuală a lui Marte. Acest astru este ca un stâlp de hotar care indică astăzi care erau dimensiunile Lunii vechi. Dacă vă închipuiţi un glob având ca punct central Soarele şi a cărui masă se întinde până la orbita lui Marte, veţi avea imaginea dimensiunilor Lunii vechi.


Am ajuns acum în punctul în care trebuie să ne reamintim că atunci când după Saturn şi Soare a urmat Luna veche s-a întâmplat ceva cu totul nou: o parte a substanţei dense a fost expulzată şi s-au format două corpuri cereşti. Unul dintre ele a luat cu el substanţele şi fiinţele cele mai subtile; acesta a devenit Soare. Celălalt a devenit Lună, cu mult mai densă. Deci în a treia stare a sistemului planetar acesta nu a mai rămas o planetă unică, omogenă, decât un timp. Această planetă a scos din sânul său un alt astru, care de atunci există alături de ea. Cât timp vechea Lună a fost un corp omogen, ea se întindea până la Marte. După aceea, atunci când s-a despărtit de Soare, ea a început să se învârtească în jurul lui, urmând aproximativ orbita actuală a lui Marte, aflându-se deci la periferia spaţiului ocupat mai înainte de acel glob primitiv.

Cum s-a produs această despărţire? Cum au luat naştere două corpuri cosmice dintr-unul singur? Aceasta s-a făcut sub influenţa Virtuţilor, Dynamis. Ştiţi că în Univers se petrece ceva analog cu ce se întâmplă în decursul vieţii obişnuite a oamenilor. Atunci când fiinţele se dezvoltă, unele progresează, pe când altele rămân în urmă. La şcoală, unii elevi repetă clasa, pe când alţii progresează cu repreziciune. Nu se dezvoltă toţi la fel de repede. Acelaşi lucru se petrece în întregul Cosmos. În clipa în care Virtuţile au început să-şi îndeplinească misiunea, să-şi exercite rolul, s-a produs ceva deosebit: pentru motive pe care le vom afla mai târziu, a avut loc ceea ce în esoterismul Misterelor a fost numit întotdeauna „lupta din ceruri”. Acest fapt face parte integrantă din învăţătura tuturor misterelor. El cuprinde de asemenea taina originii răului.

La un moment dat în evoluţia lunară Virtuţile sau Dynamis erau la niveluri de maturitate foarte diferite; unele tindeau să se înalţe spiritual cât mai mult posibil; altele rămăseseră în urmă sau îşi continuau în ritm normal cursul evoluţiei. Deci unele erau mai avansate decât altele. Ca urmare cele două feluri de virtuţi s-au despărţit. Entităţile avansate au determinat desprinderea globului solar; cele rămase în urmă au format Luna, care se învârtea în jurul Soarelui. Deci în cer a avut loc o luptă şi fragmentarea Lunii vechi. Planeta secundară, Luna veche propriu-zisă, a trecut atunci sub dominatia Virtuţilor rămase în urmă, iar Soarele vechi sub cea a Virtuţilor mai evoluate.

În primele versete din Bhavagad Gita se întâlneşte o referire ca un ecou simbolic al acestei „lupte în ceruri”. De fapt a fost o luptă teribilă. A durat din momentul în care Dominările sau Kyriotetes au lucrat la formarea vechiului Soare până când s-a format Luna veche, adică atunci când Dynamis şi-au împlinit misiunea. Dominările au condensat masa vechiului Soare până la orbita de astăzi a lui Jupiter. Apoi Dynamis au condensat întregul sistem până la limita trasată acum de Marte. În spaţiul dintre cele două orbite s-a aflat câmpul de bătaie al acestei lupte din ceruri. Imaginaţi-vă acest întins câmp de bătaie. Doar în secolul al XIX-lea s-a descoperit cu mijloace fizice ce distrugeri a provocat acea luptă. Între orbita lui Marte şi cea a lui Jupiter se află o mulţime de mici asteroizi dispersaţi. Ei reprezintă resturile părăsite pe câmpul de bătaie unde s-a desfăşurat gigantica încleştare în intervalul dintre două momente cosmice; cel în care sistemul solar a fost comprimat până la orbita lui Jupiter şi cel ulterior, când limita corespundea cu orbita lui Marte. Când astronomii de astăzi îşi îndreaptă telescopul spre spaţiul ceresc şi descoperă mereu alţi asteroizi, este vorba de fapt despre rămăşiţele provenite din lupta gigantică care s-a dat între Virtuţile cele mai înaintate şi cele mai puţin avansate; tot ele au provocat fragmentarea Lunii şi desprinderea ei de Soare. Iată cum faptele exterioare ne apar ca expresia, ca fizionomia exterioară a Entităţilor divine, spirituale.