Trebuie apoi să marcăm sfera limitată de Soare, cea a Puterilor sau Spiritelor formei. Ajungem apoi la Venus, care trasează limita domeniului în care acţionează Archaii sau Spiritele personalităţii, la Mercur, care marchează limita domeniului Arhanghelilor, şi la Lună, a cărei orbită limitează sfera Îngerilor. Urmează apoi Pământul. Deci trebuie să vă reprezentaţi Pămăntul ca punct de pornire, centrul în jurul căruia se extind domeniul Lunii, al lui Mercur, al lui Venus şi al Soarelui. Probabil că vă miră felul în care am plasat planetele Mercur şi Venus. Vă gănditi că ar fi trebuit să-l situez pe Mercur în imediata apropiere a Soarelui şi pe Venus după el. Dar aceasta nu ar fi exact, pentru că astronomii au inversat mai târziu numele acestor doi aştri. În vechile tradiţii, ceea ce astăzi este numit Mercur era numit Venus şi invers. De aceea vechile doctrine nu mai sunt înţelesc, dacă se atribuie ceea ce s-a scris despre Venus sau despre Mercur planetelor care poartă astăzi aceste nume. Ceea ce se referă la Mercur priveşte de fapt actuala planetă Venus şi invers, deoarece aceste denumiri au fost inversate ulterior. Când a fost modificată concepţia sistemului cosmic, când Pământul a pierdut poziţia sa centrală în Univers, nu numai că s-a modificat perspectiva, dar în acelaşi timp Venus a fost înlocuit cu Mercur.

Acum vă va fi uşor să corelaţi schema aceasta cu sistemul cosmic actual. Este de ajuns să puneţi Soarele în centru; în jurul lui se mişcă Venus, mai departe Mercur, apoi Pământul împreună cu Luna, apoi Marte, Jupiter, Saturn. Trebuie să vă reprezentaţi mişcările fizice ca pe o rotire a fiecărei planete în jurul Soarelui. Dar ne putem imagina şi că, faţă de Pământ, celelalte planete s-au deplasat aşa încât acum se află de cealaltă parte a Soarelui. Ne-am putea imagina lucrurile ca în această schemă a sistemului fizic actual: în centm se află Soarele, în jurul lui se învârt Venus şi Mercur (după vechile lor denumiri), apoi Pământui împreună cu Luna. Urmează Marte, zona asteroizilor, Jupiter şi în sfârşit Saturn.

Inchipuiţi-vă acum că Pământui fiind în partea de jos, Mercur şi Venus urmând după el, Marte ar rămâne în partea de sus, ca şi Jupiter ş.a. Această situaţie se poate întâlni deoarece planetele îşi schimbă mereu poziţiile unele în raport cu altele. Acest lucru poate fi admis. Deci în felul acesta sistemul fizic este respectat, dar se alege un moment când Pământul, Luna, Mercur şi Venus se găsesc de o parte (faţă de Soare), iar celelalte planete, Marte, Jupiter şi Saturn, de cealaltă parte. Aşa cum se vede în desen şi nimic altceva. Iată Pământul însotit de Lună, Mercur, Venus; de partea cealaltă a Soarelui Marte, Jupiter şi Saturn. Deci este vorba pur şi simplu de unghiul de perspectivă. Acest sistem deosebit este pe deplin conceptibil, dar numai atunci când se produce această configuraţie. Or aceasta a avut loc într-adevăr în epoca în care Gemenii se găseau deasupra lui Saturn. Prin clarviziune se putea foarte bine observa atunci raportul dintre Ierarhiile spirituale şi câmpul lor de acţiune şi se putea vedea, de exemplu, că sfera Îngerilor se întinde în jurul Pământului până la Lună. Dacă nu luăm ca bază sistemul fizic ci această configuraţie particulară, cercul Îngerilor se întinde într-adevăr până la Lună, cel al Arhanghelilor până la Mercur, cel al Arheilor sau Spiritelor personalităţii până la Venus, cel al Puterilor, Exousiai sau Spirite ale formei până la Soare; urmează cercul Virtuţilor sau Dynamis, cel al Dominărilor, în sfârşit, cel al Tronurilor.

Astfel, când este vorba de sistemele lui Copernic şi Ptolemeu, trebuie să vedem că în cel de al doilea a rămas urma acelei configuraţii a forţelor spirituale şi că în acest caz Pământul trebuie luat ca punct de pornire. Va veni o vreme când acest sistem va fi din nou învăţat, căci omul va cunoaşte iar lumea spirituală. Să sperăm că atunci oamenii vor fi mai puţin fanatici decât acum. Contemporanii noştri pretind că înainte de Copernic nu se spuneau decât prostii, că exista o concepţie puerilă asupra Universului. De la Copernic încoace am aflat în sfârşit adevărui. După ei, orice altă concepţie este falsă şi în viitorul cel mai îndepărtat, chiar peste milioane de ani, se va învăţa mereu concepţia lui Copernic, pentru că este singura adevărată. Iată cum gândesc şi cum vorbesc oamenii de astăzi. Trebuie să nădăjduim că generaţiile viitoare vor fi mai tolerante şi vor gândi aşa: Începând din secolele XV-XVI omenirea a pierdut cunoştinţa faptului că există o lume spirituală, că în acea lume există alt mod de a privi lucrurile decât în lumea noastră şi că acolo corpurile cereşti au altă poziţie decât cea pe care o vedem în lumea fizică. Înţelegem aceasta, vor zice oamenii viitorului. În secolul XVI acest mod de a vedea lucrurile era just. Trebuia ca pentru un timp oamenii să-şi desprindă privirile din lumea spirituală. Dar apoi ei şi-au amintit de existenţa acesteia şi au revenit la perspectiva originară, spirituală.

Vedem deci că dacă sistemul lui Copernic este diferit de cel al lui Ptolemeu, aceasta se datorează faptului că este bazat pe concepţii fizice. În sistemul lui Ptolemeu persistau unele concepţii spirituale şi doar cu ajutorul acestui sistem ne putem face o idee asupra acţiunilor şi reacţiunilor entităţilor spirituale în sânul sistemului nostru solar. Respectăm condiţiile fizice, dar în acelaşi timp spunem că Îngerii domnesc până la Lună, Arhanghelii până la Mercur şi Spiritele personalităţii până la Venus, Puterile până la Soare, Virtuţile până la Marte etc. Este de ajuns să includem alte linii în schiţa sistemului fizic şi vom obţine limitele acestor sfere în care domnesc Ierarhiile. Într-adevăr, în ce priveşte influenţele spirituale, nu Soarele ci Pământul se află în centrul sistemului. De aceea, în toate epocile în care evoluţia spirituală era considerată esenţială, se spunea: „Desigur Soarele este astrul cel mai sublim; acolo evoluează entităţi mult superioare omului; dar ceea ce contează în evoluţie este omul care trăieşte pe Pământ“. Dacă Soarele s-a despărţit de Pământ, a fost pentru ca omul să se poată dezvolta aşa cum trebuie. Altfel n-ar fi evoluat niciodată cu viteza necesară. Acest lucru a fost posibil numai penlru că Soarele s-a retras împreună cu entităţile care suportă condiţii de existenţă total diferite. A lăsat Pământul de sine stătător, ca să zicem aşa, pentru ca omui să se poată lansa în evoluţie în maniera sa proprie.

Un sistem cosmic se prezintă într-un fel sau în altul în funcţie de punctul de vedere, de perspectiva adoptată. Dacă ne întrebăm care este centrul sistemului solar în raport cu ceea ce pot vedea simţurile noastre fizice, trebuie să recurgem la sistemul lui Copernic. Dacă cercetăm felul cum se încadrează în acest sistem solar sferele Ierarhiilor spirituale, în centru trebuie plasat Pămânlul; atunci planetele sunt cu totul altceva, adică ele indică limilele domeniilor proprii diferitelor ierarhii spirituale.

Acum puteţi să faceţi legătura cu usurinţă între ceea ce s-a spus despre repartiţia acestor domenii în spaţiu şi menirea, misiunea fiecărei Ierarhii. Entităţile care acţionează în anturajul imedial al Pământului, în spaţiul sublunar, sunt Îngerii. Din sfera aceasta ei dirijează viaţa fiecărei fiinţe omenesti, în trecerea sa dintr-o încarnare în alta. Dar este nevoie de ceva mai mult pentru a repartiza populaţii întregi pe suprafaţa pământului, dând o misiune fiecărui popor. Ne putem da seama, chiar prin simplă reflecţie, că la aceasta trebuie să contribuie spaţiul universal. Căci nu depinde numai de condiţiile de pe Pământ, ci şi de cele care domnesc în Cosmos, faptul că un popor are o caracteristică sau alta. Gândiţi-vă că o rasă are o anumită culoare a pielii, un anumit tip de păr. Aici sunt în joc condiţiile cosmice, condiţii care depind de spaţiul ceresc, adică de o sferă care se întinde până la Mercur şi care este cea a Arhanghelilor. Iar când întreaga omenire, aşa cum se dezvoltă ea pe Pământ trebuie să fie îndrumată, condusă, această orientare provine dintr-o sferă şi mai vastă, cea care se întinde până la Venus. În sfârşit, atunci când este vorba de Pământul însuşi, impulsul trebuie să provină din centrul întregului sistem.

V-am spus că omenirea noastră se dezvoltă străbătând etapele Saturn, Soare, Lună, Pământ, Jupiter, Venus şi Vulcan. Entităţile spirituale care dirijează misiunea omenirii dintr-o întrupare planetară în alta sunt Puterile sau Spiritele formei. Acestor entităţi le trebuie un domeniu anume şi acesta nu este altul decât sfera Soarelui. Soarele era deja un astru deosebit în timpul Lunii vechi. Este şi acum deosebit de Pământ şi aşa va fi şi în timpul lui Jupiter. Domeniul său se întinde dincolo de planete. Deci existenţa sa trebuie să fie legată de entităţi al căror domeniu îl depăşeste pe cel al diferitelor planete. Din această cauză Soarele este un astru de excepţie.

Vedeţi deci că locuinţa exterioară a Ierarhiilor nu este atât pe planeta respectivă cât în sferele a căror limită este determinată de aceste planete ca de nişte pietre de hotar. Astfel că spaţiul care se întinde de la Pământ la Lună este impregnat de activitatea Îngerilor, spaţiul de la Pământ la Mercur este câmpul de acţiune al Arhanghelilor şi aşa mai departe. Este vorba de sfere spaţiale şi planetele marchează hotarele activităţilor spaţiale ale entităţilor spirituale. Astfel, de la om în sus se înalţă o linie continuă de perfecţionare. Omul este înlănţuit de Pămant; ceea ce este veşnic în el şi trece dintr-o încarnare în alta este dirijat de entităţi care nu sunt legate numai de Pământ; ele brăzdează atmosfera şi spaţiul care se întinde până la Lună şi dincolo de ea.

Fiinţa omenească a pornit pe calea evoluţiei pământeşti din timpuri imemoriale şi se află în situaţia unui copil în relaţiile cu un adult. Acesta îl instruieşte pe copil. Acelaşi lucru se petrece cu Ierarhiile în Univers. Omul, ţintuit de Pământ, nu se poate ridica decât treptat apre cunoaştere, spre capacităţile de care are nevoie în lumea noastră. El trebuie să înveţe totul de la entităţile spirituale. De ce era nevoie pentru a se realiza aceasta? A fost nevoie ca la începutul existenţei terestre fiinţe care nu ar fi lost legate de Pământ să coboare din sferele superioare. Ceea ce s-a şi întâmplat. Entităţi care ar fi putut să trăiască pe deasupra Pământului au coborât pe Pământ pentru a le transmite oamenilor lucruri pe care le ştiau, pentru că se aflau la un nivel mai înalt decât omul. A trebuit ca ele să se încarneze în trupuri omenesti, dar nu pentru propria lor evoluţie, căci ele nu mai aveau nevoie de aşa ceva, aşa cum adultul nu are nevoie să spună alfabetul decât ca să-i înveţe pe copii.

Astfel, mergând înapoi spre era Atlantidei, apoi spre cea lemuriană, regăsim fiinţe care au coborât din lumea care înconjoară Pământul, căreia ele îi aparţin, pentru a deveni Învăţători ai omenirii. Este vorba despre entităţi care fac parte din Ierarhii, cele de pe Mercur şi Venus; fiii lui Mercur şi lui Venus au devenit Învăţătorii din tinereţea omenirii, astfel că în această omenire tânără se găseau fiinţe care nu erau de fapt decât o aparenţă, o Maya pe Pământ. Au existat astfel de fiinţe. Să ne imaginăm că, de exemplu, în era lemuriană un om cu o dezvoltare normală pentru vremea sa ar fi întâlnit pe vreunul dintre aceştia. Sub aspect exterior n-ar fi fost prea diferiţi unul de altul, dar în cel de al doilea coborâse într-un fel un spirit al cărui domeniu se întindea până la Mercur sau la Venus. Deci aspectul lui exterior nu era decât Maya, iluzie; deşi semăna cu ceilalţi oameni, era cu totul deosebit: era un fiu al lui Mercur sau al lui Venus. Aceste lucruri s-au întâmplat în realitate în zorii evoluţiei omeneşti. Fiii lui Mercur şi lui Venus coborau pe Pământ, mergeau încolo şi încoace printre oameni, cu toate că firea lor lăuntrică era cea a locuitorilor lui Mercur şi Venus. Fii lui Venus erau, aşa cum am spus, Spiritele personalităţii. Cei care coborau pe Pământ păreau că nu au decât o personalitate omenească, dar prin puterea lor nemărginită îi conduceau pe oameni. Aceasta era situaţia în era lemuriană: fiii lui Venus dirijau întreaga omenire. Cât despre fiii lui Mercur, aceştia conduceau doar unele părţi ale acesteia. Ei erau la fel de puternici ca cei pe care îi numim Spiritele popoarelor sau neamurilor.

Maya, iluzia, există nu numai in general în lume, ci şi în ceea ce priveşte omenirea. Omul pe care îl vedem poate avea un aspect conform cu ceea ce este el în realitate, ca ceea ce se află în sufletul său, sau acest aspect poate să fie numai Maya. În acest caz el are misiunea unui fiu al lui Mercur sau al lui Venus. Despre aceasta este vorba când se spune că marii conducători de altădată erau „Maya“. Aceasta a vrut să spună H.P.Blavatsky când făcea remarca că unii Buddha sunt Maya. Aceste noţiuni ne vin direct din Misterele sacre, trebuie numai să ştii să le înţelegi. Trebuie să ne întrebăm acum cum se face că un fiu al lui Venus poate să coboare pe Pământ, că un Bodhisattva poate să trăiască pe Pământ. Cele referitoare la natura unui Bodhisattva, natura unui fiu al lui Mercur sau al lui Venus, fac parte dintr-un capitol important al evoluţiei terestre în raporturile ei cu Cosmosul. Vom vorbi despre acestea în conferinţa viitoare.