Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

IERARHIILE SPIRITUALE
ŞI REFLECTAREA LOR ÎN LUMEA FIZICĂ

GA 110


CONFERINŢA a VI-a

Rolul diverselor entităţi în evoluţia omenirii• Sistemul solar în
Misterele lui Zoroastru • Aspectele spirituale ale sistemului lui Ptolemeu

Düsseldorf, 15 aprilie 1909

După cum am văzut, fenomenele cosmice rezultă din viaţa spirituală a unor entităţi aflate mai presus de fiinţa omenească. Aceasta a fost situaţia şi pentru evenimentul descris la sfârşitul conferinţei precedente sub numele de „lupta din ceruri”, care a lăsat pe câmpul de bătaie, între Jupiter şi Marte, atâtea trupuri moarte – asteroizii, pe care astronomii îi descoperă în număr tot mai mare. Acest eveniment este de cea mai mare importanţă; vom reveni asupra lui şi vom vedea reflectarea sa în unele evenimente de pe Pământ, reflectare pe care o găsim şi la începutul Bhagavad Gitei.

Astăzi vom continua descrierea, pe scurt, a entităţilor spirituale care aparţin unor ierarhii de care ne-am ocupat mai puţin până acum, cele care sunt cele mai apropiate de om şi care în esoterismul creştin sunt numite Îngeri, Arhangheli şi Principate (sau Principi primordiali, Forţe originare). În literatura antroposofică, Arhanghelii sunt numiti şi Spirite ale focului iar Principatele Spirite ale personalităţii. Aceste entităţi, care se situează între oameni şi acele spirite despre care am spus în ultima conferinţă că-şi întind influenţa până la Jupiter, Marte etc., se află desigur într-o relație mai strânsă cu omul. Este vorba în primul rând de Îngeri sau Angeloi. Aceştia au trecut prin „stadiul uman” în timpul evolutiei lunare anterioare şi se află acum la nivelul pe care va trebui să-l atingă omul pe viitorul Jupiter. Deci se află cu o treaptă mai sus decât omul. Vom vedea care este în realitate misiunea acestor entităţi spirituale, analizând modul cum se dezvoltă omul pe pământ.

Omul evoluează trecând din încarnare în încarnare. Acest fel de dezvoltare datează din era lemuriană şi a străbătut întreaga eră a Atlantidei; de fapt ea a început în epoca cea mai veche a erei lemuriene şi va continua trecând prin diverse încarnări încă mult timp, până atunci când, aproape de sfârşitul pământului, omenirea va cunoaşte alte forme de dezvoltare. Ştiţi că ceea ce trece din încarnare în încarnare este individualitatea, adevărata esenţă a fiinţei omeneşti, dar ştiţi de asemenea că în marea lor majoritate oamenii de astăzi nu sunt deloc conştienţi de faptul că au trăit o viaţă anterioară, nu pot să-şi amintească că ar fi trăit unele evenimente într-o încarnare din trecut. Doar cei care s-au ridicat până la un anumit nivel de clarviziune pot să-şi cufunde privirile în vieţile lor anterioare.

Ce continuitate ar putea fi între încarnările pământeşti ale unui om care nu-şi aminteşte de vieţile sale anterioare, dacă n-ar fi existat entităţi care leagă într-un fel între ele aceste încarnări, care veghează asupra trecerii sale de la una la alta. Într-adevăr pentru fiecare fiinţă omenească există o fiinţă spirituală care, având în vedere faptul că se găseşte mai presus de nivelul omenesc, conduce individualitatea umană de la o încarnare la alta. Luaţi aminte; nu este vorba de entităţile care reglementează Karma, despre acelea vom vorbi mai târziu. Este vorba pur şi simplu despre entităţi de pază care păstrează, ca să zicem aşa, amintirea de la o încarnare la alta, deoarece omul însuşi nu poate face aceasta. Aceste entităţi sunt Îngerii. Se poate spune că în fiecare dintre încarnările sale omul este o persoană, dar că asupra lui veghează o entitate a cărei conştiinţă urmăreşte încarnările lui succesive. Din această cauză, deşi în stadiile inferioare ale iniţierii omul nu ştie încă nimic despre încarnările sale anterioare, el capătă în unele dintre aceste stadii posibilitatea de a pune întrebări Îngerului său. Acest lucru este pe deplin posibil. Fiinţele, care, ca Îngeri, sunt superioare cu un grad omului, trebuie deci să aibă în grijă firele care străbat întreaga omenire trecând pentru fiecare om din încarnare în încarnare.

Să ne ridicăm acum privirile până la următorul grup, cel format din Arhangheli sau Spirite ale focului. Aceştia nu se ocupă de o fiinţă individuală; misiunea lor este mai amplă: ei asigură armonia dintre viaţa individuală şi cea a colectivităţilor umane, cum ar fi popoarele, neamurile ş.a. Pe parcursul evoluţiei Pământului, Arhanghelii au ca însărcinare să stabilească într-un fel legăturile între sufletele individuale şi ceea ce numim suflete ale popoarelor sau neamurilor. Căci pentru cel care accede la cunoaşterea spirituală sufletele popoarelor sau ale neamurilor sunt cu totul altceva decât pentru cei care trăiesc cu abstracţiunile ştiinţei sau în general cu cele ale culturii de astăzi. Pe un anumit teritoriu – Franţa, Germania, Italia, trăiesc colectivităţi de fiinţe omeneşti, şi aşa cum ochii fizici nu văd decât forma exterioară a acestor fiinţe, tot aşa se consideră că ceea se numeşte sufletul sau spiritul acelui popor nu este decât o noţiune abstractă care îi reuneşte pe toti. Se crede că nu este real decât individul, nu spiritul sau sufletul poporului. Dar pentru cel care poate să pătrundă cu privirile în viaţa spirituală adevărată, ceea ce numim suflet sau spirit al popoarelor este o realitate. În sufletul unui popor trăieşte şi acţionează un Arhanghel, un Spirit al focului, care reglementează relaţiile dintre individ şi ansamblul acelui popor sau neam.

Ne ridicăm apoi până la entităţile pe care le numim Spirite ale personalităţii sau Archai. Aceştia se află la un nivel şi mai înalt, ei exercită o acţiune şi mai înaltă asupra relaţiilor omeneşti. Într-adevăr, ei reglementează condiţiile de existenţă pe pământ ale întregului neam omenesc şi trăiesc în aşa fel încât în decursul timpului, din epocă în epocă, se transformă luând, ca să spunem aşa, un corp spiritual diferit. Ştiţi cu toţii că ceva care pentru mentalităţile de astăzi nu este decât o simplă abstracţiune, dar care este o realitate pentru acela care poate să vadă realitatea spirituală, este ceea ce se cheamă spiritul timpului. Spirtele timpului sunt implicate în sensul şi misiunea unei anumite epoci a omenirii. Gândiţi-vă, de exemplu, la sensul şi misiunea primelor milenii de după scufundarea Atlantidei. Spiritele timpului înglobează ceva ce depăşeşte un popor sau un neam anume. Ele nu se limitează la un popor sau altul; ele depăşesc cadrul popoarelor. Adevăratul spirit al timpului, spiritul unei epoci, este de fapt corpul spiritual al unui Arheu, un Spirit al personalităţii. Lui îi datorăm apariţia pe Pământ a unor personalităţi. Înţelegeţi desigur că treburile pământeşti trebuie să fie făcute de fiinţe omeneşti; trebuie ca într-o anumită epocă să apară anumite personalităţi eminente. Dacă totul ar fi lăsat la voia întâmplării s-ar produce un haos nemaipomenit, de exemplu dacă Luther sau Carol cel Mare s-ar fi născut în altă epocă. Trebuie ca lucrurile să se desfăşoare în funcţie de evoluţia omenirii pe pământ; trebuie ca într-o anumită epocă să apară sufletul care este în acord cu sensul întregii evoluţii terestre. Acest lucru este reglementat de Spiritele personalităţii, Archaii.

Mai presus de Archai se află Ierarhia la care ne-am referit în ultima noastră conferinţă, cea a Puterilor, Exousiai sau Spirite ale formei. Misiunea acestora depăşeşte sfera terestră. În dezvoltarea omenirii distingem într-adevăr fazele de Saturn, Soare, Lună, Pământ, Jupiter, Venus şi Vulcan. Am văzut că tot ce se referă la Pământul propriu-zis este reglementat de Îngeri în ceea ce priveşte individul, de Arhangheli când este vorba despre raporturile acestui individ cu colectivităţile omeneşti şi de Spiritele personalităţii pentru ansamblul evoluţiei omeneşti, începând din era lemuriană şi până în cea în care omul va fi atât de spiritualizat încât se va desprinde tot mai mult de Pământ. Dar este nevoie în plus ca omenirea să fie condusă de la o stare planetară la alta. Trebuie ca alte entităţi spirituale să vegheze de-a lungul întregii evoluţii terestre, ca la sfârşitul acestei evoluţii omenirea să poată să treacă în starea de Pralaya şi să-şi găsească drumul spre noul său ţel, spre Jupiter. Acesta este rolul Puterilor, al Spiritelor formei. În conferinţa precedentă, am caracterizat misiunea lor plecând de la ceea ce le era superior; acum o analizăm dintr-un punct de vedere opus. La început trebuie să ne facem o idee asupra poziţiei pe care o ocupă în Univers aceste entităţi. În ştiinţa spirituală, care trebuie să se continue în zilele noastre sub formă de antroposofie, deci după înţelepciunea Misterelor, întotdeauna s-a vorbit de aceste diferite entiăţi şi despre ierarhizarea lor, aşa cum am făcut şi noi.

Am văzut în conferinţa precedentă că orbita actuală a lui Saturn marchează limita până la care acţionează Tronurile; cea a lui Jupiter pe cea a Dominărilor şi cea a lui Marte pe cea a Virtuţilor. Vom vedea acum ce câmp de acţiune au în sistemul nostru solar Puterile sau Spiritele formei. Vă voi expune unele notiuni legate de acest subiect, care deşi concordă perfect cu realitatea, pot să pară surprinzătoare chiar şi acelora dintre voi care sunt deja familiarizaţi cu ştiinţa spirituală.

Se învaţă acum în şcoli că din Antichitate şi până la Copernic concepţia asupra sistemului solar era cea numită a lui Ptolemeu. Se credea pe atunci că pământul ocupă centrul acestui sistem iar planetele se învârt în jurul lui, aşa cum de altfel ni se înfăţişează aparent lucrurile prin vederea fizică. Se spune că de la Copernic încoace se ştie în sfârşit, ceea ce oamenii de altădată ignorau, adică faptul că Soarele se află în centrul sistemului şi că planetele se învârt în jurul lui pe orbite circulare sau mai degrabă eliptice. Dar pentru a fi cinstit până la capăt, ar trebui, descriind astfel sistemul solar, să ai onestitatea de a atrage atenţia asupra unui lucru. Ar trebui spus: până la Copernic nu se cunoşteau decât unele mişcări cereşti, în funcţie de care se calcula ce ar putea fi sistemul nostru solar. De fapt Copernic n-a mers în spaţiu, ca să observe dacă Soarele se află într-un anume punct din interiorul unui cerc sau a unei elipse şi dacă planetele se învârt în jurul lui; el a realizat un calcul care explică mai simplu ceea ce vedem decât calculele mai vechi. Sistemul lui Copernic nu este altceva decât un produs al gândirii.

Să facem pentru moment abstracţie de ce credea Ptolemeu. Să admitem că Soarele ocupă punctul central şi să calculăm poziţia diferitelor planete, apoi să vedem în ce măsură concordă acest calcul cu experienţa. În cazul observaţiei pur fizice, această concordanţă se realizează. Este drept că apoi s-au alcătuit pe această bază tot soiul de sisteme cosmice, de exemplu cel al lui Kant şi Laplace. Dar în urma unor noi descoperiri s-a ajuns la ceva diferit sub aspect ştiinţific, căci observatia fizică a pus în evidenţă existenţa a încă două planete: Uranus şi Neptun*. N-am vorbit încă de ele; vom vedea apoi ce semnificaţie au acestea pentru sistemul nostru solar. Aceste două planete, Uranus şi Neptun, nu erau prevăzute în calcul. Acceptând sistemul cosmic Kant-Laplace, Uranus şi Neptun ar fi trebuit să se mişte în alt mod; una dintre planetele recent descoperite se comportă în mod foarte ciudat. Ar trebui presupus că axa ei a fost deviată cu 90% după desprinderea planetelor, căci ea parcurge o orbită total diferită. Uranus şi Neptun diferă destul de mult de celelalte planete ale sistemului solar. Vom vedea mai târziu despre ce este vorba.

* La data când R.Steiner făcea aceste aprecieri nu era încă cunoscută existenţa planetei Pluton, care determină modificarea traiectoriei lui Neptun. Descoperirea a fost realizată în 1930: calculele astronomice anticipaseră această descoperire tocmai datorită perturbărilor despre care vorbeste Steiner (n. red.).

Pentru moment vreau numai să remarc că în sistemul lui Copernic este vorba despre un calcul realizat într-o epocă în care se pierduse cunoaşterea raporturilor spirituale; când nu se mai ştia să se întrevadă ce se află din punct de vedere spiritual la baza oricărui fenomen exterior. Dar sistemul lui Ptolemeu nu este numai un sistem fizic, el se bazează şi pe observaţii spirituale; în vremea lui se ştia că planetele sunt semne care indică domeniile în care domnesc anumite entităţi spirituale. Este evident că întregul nostru sistem solar şi planetar trebuie prezentat într-un mod anume, dacă vrem să punem în evidenţă această corespondenţă.

Vedeţi în desen sistemul solar aşa cum era conceput în Misterele lui Zoroastru. Am putea la fel de bine să ne inspirăm şi din alte Mistere, dar îl vom lua pe acesta ca exemplu pentru a caracteriza raporturile dintre sistemul nostru solar şi entităţile spirituale active aici.

sistemul cosmic din templul lui Zoroastru

Sistemul lui Zoroastru lua în considerare altfel de observatii decât cele care se pot face în prezent în cer. Ştiti că se poate observa o progresie – reală sau aparentă – a Soarelui de-a lungul semnelor zodiacale pe o perioadă foarte îndelungată. Se consideră – şi aşa este – că aproximativ din secolul VIII î.e.n. Soarele răsărea primăvara în semnul Berbecului; dar în fiecare an punctul acesta vernal se deplasează puţin, astfel că într-o perioadă extrem de îndelungată el a străbătut în întregime gradele corespunzătoare Berbecului. Înainte de anul 800 î.e.n. Soarele nu răsărea primăvara în semnul Berbecului ci în cel al Taurului, pe care punctul vernal l-a străbătut în întregime în curs de circa 2 200 de ani. Cu şi mai mult timp înainte. el răsărea primăvara în semnul Gemenilor, pe care de asemenea l-a străbătut în întregime. Dacă adunăm 800 cu 2 160 ani, vom ajunge în mileniile IV şi V înainte de Christos. Or aceasta este epoca în care au înflorit Misterele lui Zoroastru, care datează din Antichitatea foarte îndepărtată. Când se făceau observaţii asupra fenomenelor cereşti, toate calculele erau făcute în raport de punctul din Gemeni, astfel că pentru a desena Zodiacul din punctul de vedere pe care l-am prezentat în conferinţa precedentă ar fi trebuit să fie plasat în partea de sus a schemei semnul care corespunde constelaţiei Gemeni, apoi imediat mai jos trebuia trasată linia care delimitează domeniul Tronurilor, adică orbita lui Saturn. Urma orbita lui Jupiter, care delimitează domeniul Dominărilor sau Spiritelor înţelepciunii, şi cea a lui Marte care marchează limita domeniului Virtuţilor sau Spiritelor mişcării. Am văzut că în acest interval se situează câmpul de bătaie unde s-a desfăşurat „lupta din ceruri”.

sistemul cosmic al lui Zoroastru

Trebuie apoi să marcăm sfera limitată de Soare, cea a Puterilor sau Spiritelor formei. Ajungem apoi la Venus, care trasează limita domeniului în care acţionează Archaii sau Spiritele personalităţii, la Mercur, care marchează limita domeniului Arhanghelilor, şi la Lună, a cărei orbită limitează sfera Îngerilor. Urmează apoi Pământul. Deci trebuie să vă reprezentaţi Pămăntul ca punct de pornire, centrul în jurul căruia se extind domeniul Lunii, al lui Mercur, al lui Venus şi al Soarelui. Probabil că vă miră felul în care am plasat planetele Mercur şi Venus. Vă gănditi că ar fi trebuit să-l situez pe Mercur în imediata apropiere a Soarelui şi pe Venus după el. Dar aceasta nu ar fi exact, pentru că astronomii au inversat mai târziu numele acestor doi aştri. În vechile tradiţii, ceea ce astăzi este numit Mercur era numit Venus şi invers. De aceea vechile doctrine nu mai sunt înţelesc, dacă se atribuie ceea ce s-a scris despre Venus sau despre Mercur planetelor care poartă astăzi aceste nume. Ceea ce se referă la Mercur priveşte de fapt actuala planetă Venus şi invers, deoarece aceste denumiri au fost inversate ulterior. Când a fost modificată concepţia sistemului cosmic, când Pământul a pierdut poziţia sa centrală în Univers, nu numai că s-a modificat perspectiva, dar în acelaşi timp Venus a fost înlocuit cu Mercur.

Acum vă va fi uşor să corelaţi schema aceasta cu sistemul cosmic actual. Este de ajuns să puneţi Soarele în centru; în jurul lui se mişcă Venus, mai departe Mercur, apoi Pământul împreună cu Luna, apoi Marte, Jupiter, Saturn. Trebuie să vă reprezentaţi mişcările fizice ca pe o rotire a fiecărei planete în jurul Soarelui. Dar ne putem imagina şi că, faţă de Pământ, celelalte planete s-au deplasat aşa încât acum se află de cealaltă parte a Soarelui. Ne-am putea imagina lucrurile ca în această schemă a sistemului fizic actual: în centru se află Soarele, în jurul lui se învârt Venus şi Mercur (după vechile lor denumiri), apoi Pământui împreună cu Luna. Urmează Marte, zona asteroizilor, Jupiter şi în sfârşit Saturn.

Închipuiţi-vă acum că Pământui fiind în partea de jos, Mercur şi Venus urmând după el, Marte ar rămâne în partea de sus, ca şi Jupiter ş.a. Această situaţie se poate întâlni deoarece planetele îşi schimbă mereu poziţiile unele în raport cu altele. Acest lucru poate fi admis. Deci în felul acesta sistemul fizic este respectat, dar se alege un moment când Pământul, Luna, Mercur şi Venus se găsesc de o parte (faţă de Soare), iar celelalte planete, Marte, Jupiter şi Saturn, de cealaltă parte. Aşa cum se vede în desen şi nimic altceva. Iată Pământul însotit de Lună, Mercur, Venus; de partea cealaltă a Soarelui Marte, Jupiter şi Saturn. Deci este vorba pur şi simplu de unghiul de perspectivă. Acest sistem deosebit este pe deplin conceptibil, dar numai atunci când se produce această configuraţie. Or aceasta a avut loc într-adevăr în epoca în care Gemenii se găseau deasupra lui Saturn. Prin clarviziune se putea foarte bine observa atunci raportul dintre Ierarhiile spirituale şi câmpul lor de acţiune şi se putea vedea, de exemplu, că sfera Îngerilor se întinde în jurul Pământului până la Lună. Dacă nu luăm ca bază sistemul fizic ci această configuraţie particulară, cercul Îngerilor se întinde într-adevăr până la Lună, cel al Arhanghelilor până la Mercur, cel al Arheilor sau Spiritelor personalităţii până la Venus, cel al Puterilor, Exousiai sau Spirite ale formei până la Soare; urmează cercul Virtuţilor sau Dynamis, cel al Dominărilor, în sfârşit, cel al Tronurilor.

Astfel, când este vorba de sistemele lui Copernic şi Ptolemeu, trebuie să vedem că în cel de al doilea a rămas urma acelei configuraţii a forţelor spirituale şi că în acest caz Pământul trebuie luat ca punct de pornire. Va veni o vreme când acest sistem va fi din nou învăţat, căci omul va cunoaşte iar lumea spirituală. Să sperăm că atunci oamenii vor fi mai puţin fanatici decât acum. Contemporanii noştri pretind că înainte de Copernic nu se spuneau decât prostii, că exista o concepţie puerilă asupra Universului. De la Copernic încoace am aflat în sfârşit adevărui. După ei, orice altă concepţie este falsă şi în viitorul cel mai îndepărtat, chiar peste milioane de ani, se va învăţa mereu concepţia lui Copernic, pentru că este singura adevărată. Iată cum gândesc şi cum vorbesc oamenii de astăzi. Trebuie să nădăjduim că generaţiile viitoare vor fi mai tolerante şi vor gândi aşa: Începând din secolele XV-XVI omenirea a pierdut cunoştinţa faptului că există o lume spirituală, că în acea lume există alt mod de a privi lucrurile decât în lumea noastră şi că acolo corpurile cereşti au altă poziţie decât cea pe care o vedem în lumea fizică. Înţelegem aceasta, vor zice oamenii viitorului. În secolul XVI acest mod de a vedea lucrurile era just. Trebuia ca pentru un timp oamenii să-şi desprindă privirile din lumea spirituală. Dar apoi ei şi-au amintit de existenţa acesteia şi au revenit la perspectiva originară, spirituală.

Vedem deci că dacă sistemul lui Copernic este diferit de cel al lui Ptolemeu, aceasta se datorează faptului că este bazat pe concepţii fizice. În sistemul lui Ptolemeu persistau unele concepţii spirituale şi doar cu ajutorul acestui sistem ne putem face o idee asupra acţiunilor şi reacţiunilor entităţilor spirituale în sânul sistemului nostru solar. Respectăm condiţiile fizice, dar în acelaşi timp spunem că Îngerii domnesc până la Lună, Arhanghelii până la Mercur şi Spiritele personalităţii până la Venus, Puterile până la Soare, Virtuţile până la Marte etc. Este de ajuns să includem alte linii în schiţa sistemului fizic şi vom obţine limitele acestor sfere în care domnesc Ierarhiile. Într-adevăr, în ce priveşte influenţele spirituale, nu Soarele ci Pământul se află în centrul sistemului. De aceea, în toate epocile în care evoluţia spirituală era considerată esenţială, se spunea: „Desigur Soarele este astrul cel mai sublim; acolo evoluează entităţi mult superioare omului; dar ceea ce contează în evoluţie este omul care trăieşte pe Pământ”. Dacă Soarele s-a despărţit de Pământ, a fost pentru ca omul să se poată dezvolta aşa cum trebuie. Altfel n-ar fi evoluat niciodată cu viteza necesară. Acest lucru a fost posibil numai penlru că Soarele s-a retras împreună cu entităţile care suportă condiţii de existenţă total diferite. A lăsat Pământul de sine stătător, ca să zicem aşa, pentru ca omul să se poată lansa în evoluţie în maniera sa proprie.

Un sistem cosmic se prezintă într-un fel sau în altul în funcţie de punctul de vedere, de perspectiva adoptată. Dacă ne întrebăm care este centrul sistemului solar în raport cu ceea ce pot vedea simţurile noastre fizice, trebuie să recurgem la sistemul lui Copernic. Dacă cercetăm felul cum se încadrează în acest sistem solar sferele Ierarhiilor spirituale, în centru trebuie plasat Pământul; atunci planetele sunt cu totul altceva, adică ele indică limilele domeniilor proprii diferitelor ierarhii spirituale.

Acum puteţi să faceţi legătura cu usurinţă între ceea ce s-a spus despre repartiţia acestor domenii în spaţiu şi menirea, misiunea fiecărei Ierarhii. Entităţile care acţionează în anturajul imedial al Pământului, în spaţiul sublunar, sunt Îngerii. Din sfera aceasta ei dirijează viaţa fiecărei fiinţe omenesti, în trecerea sa dintr-o încarnare în alta. Dar este nevoie de ceva mai mult pentru a repartiza populaţii întregi pe suprafaţa pământului, dând o misiune fiecărui popor. Ne putem da seama, chiar prin simplă reflecţie, că la aceasta trebuie să contribuie spaţiul universal. Căci nu depinde numai de condiţiile de pe Pământ, ci şi de cele care domnesc în Cosmos, faptul că un popor are o caracteristică sau alta. Gândiţi-vă că o rasă are o anumită culoare a pielii, un anumit tip de păr. Aici sunt în joc condiţiile cosmice, condiţii care depind de spaţiul ceresc, adică de o sferă care se întinde până la Mercur şi care este cea a Arhanghelilor. Iar când întreaga omenire, aşa cum se dezvoltă ea pe Pământ trebuie să fie îndrumată, condusă, această orientare provine dintr-o sferă şi mai vastă, cea care se întinde până la Venus. În sfârşit, atunci când este vorba de Pământul însuşi, impulsul trebuie să provină din centrul întregului sistem.

V-am spus că omenirea noastră se dezvoltă străbătând etapele Saturn, Soare, Lună, Pământ, Jupiter, Venus şi Vulcan. Entităţile spirituale care dirijează misiunea omenirii dintr-o întrupare planetară în alta sunt Puterile sau Spiritele formei. Acestor entităţi le trebuie un domeniu anume şi acesta nu este altul decât sfera Soarelui. Soarele era deja un astru deosebit în timpul Lunii vechi. Este şi acum deosebit de Pământ şi aşa va fi şi în timpul lui Jupiter. Domeniul său se întinde dincolo de planete. Deci existenţa sa trebuie să fie legată de entităţi al căror domeniu îl depăşeste pe cel al diferitelor planete. Din această cauză Soarele este un astru de excepţie.

Vedeţi deci că locuinţa exterioară a Ierarhiilor nu este atât pe planeta respectivă cât în sferele a căror limită este determinată de aceste planete ca de nişte pietre de hotar. Astfel că spaţiul care se întinde de la Pământ la Lună este impregnat de activitatea Îngerilor, spaţiul de la Pământ la Mercur este câmpul de acţiune al Arhanghelilor şi aşa mai departe. Este vorba de sfere spaţiale şi planetele marchează hotarele activităţilor spaţiale ale entităţilor spirituale. Astfel, de la om în sus se înalţă o linie continuă de perfecţionare. Omul este înlănţuit de Pămant; ceea ce este veşnic în el şi trece dintr-o încarnare în alta este dirijat de entităţi care nu sunt legate numai de Pământ; ele brăzdează atmosfera şi spaţiul care se întinde până la Lună şi dincolo de ea.

Fiinţa omenească a pornit pe calea evoluţiei pământeşti din timpuri imemoriale şi se află în situaţia unui copil în relaţiile cu un adult. Acesta îl instruieşte pe copil. Acelaşi lucru se petrece cu Ierarhiile în Univers. Omul, ţintuit de Pământ, nu se poate ridica decât treptat apre cunoaştere, spre capacităţile de care are nevoie în lumea noastră. El trebuie să înveţe totul de la entităţile spirituale. De ce era nevoie pentru a se realiza aceasta? A fost nevoie ca la începutul existenţei terestre fiinţe care nu ar fi lost legate de Pământ să coboare din sferele superioare. Ceea ce s-a şi întâmplat. Entităţi care ar fi putut să trăiască pe deasupra Pământului au coborât pe Pământ pentru a le transmite oamenilor lucruri pe care le ştiau, pentru că se aflau la un nivel mai înalt decât omul. A trebuit ca ele să se încarneze în trupuri omenesti, dar nu pentru propria lor evoluţie, căci ele nu mai aveau nevoie de aşa ceva, aşa cum adultul nu are nevoie să spună alfabetul decât ca să-i înveţe pe copii.

Astfel, mergând înapoi spre era Atlantidei, apoi spre cea lemuriană, regăsim fiinţe care au coborât din lumea care înconjoară Pământul, căreia ele îi aparţin, pentru a deveni Învăţători ai omenirii. Este vorba despre entităţi care fac parte din Ierarhii, cele de pe Mercur şi Venus; fiii lui Mercur şi lui Venus au devenit Învăţătorii din tinereţea omenirii, astfel că în această omenire tânără se găseau fiinţe care nu erau de fapt decât o aparenţă, o Maya pe Pământ. Au existat astfel de fiinţe. Să ne imaginăm că, de exemplu, în era lemuriană un om cu o dezvoltare normală pentru vremea sa ar fi întâlnit pe vreunul dintre aceştia. Sub aspect exterior n-ar fi fost prea diferiţi unul de altul, dar în cel de al doilea coborâse într-un fel un spirit al cărui domeniu se întindea până la Mercur sau la Venus. Deci aspectul lui exterior nu era decât Maya, iluzie; deşi semăna cu ceilalţi oameni, era cu totul deosebit: era un fiu al lui Mercur sau al lui Venus. Aceste lucruri s-au întâmplat în realitate în zorii evoluţiei omeneşti. Fiii lui Mercur şi lui Venus coborau pe Pământ, mergeau încolo şi încoace printre oameni, cu toate că firea lor lăuntrică era cea a locuitorilor lui Mercur şi Venus. Fii lui Venus erau, aşa cum am spus, Spiritele personalităţii. Cei care coborau pe Pământ păreau că nu au decât o personalitate omenească, dar prin puterea lor nemărginită îi conduceau pe oameni. Aceasta era situaţia în era lemuriană: fiii lui Venus dirijau întreaga omenire. Cât despre fiii lui Mercur, aceştia conduceau doar unele părţi ale acesteia. Ei erau la fel de puternici ca cei pe care îi numim Spiritele popoarelor sau neamurilor.

Maya, iluzia, există nu numai in general în lume, ci şi în ceea ce priveşte omenirea. Omul pe care îl vedem poate avea un aspect conform cu ceea ce este el în realitate, ca ceea ce se află în sufletul său, sau acest aspect poate să fie numai Maya. În acest caz el are misiunea unui fiu al lui Mercur sau al lui Venus. Despre aceasta este vorba când se spune că marii conducători de altădată erau „Maya”. Aceasta a vrut să spună H.P.Blavatsky când făcea remarca că unii Buddha sunt Maya. Aceste noţiuni ne vin direct din Misterele sacre, trebuie numai să ştii să le înţelegi. Trebuie să ne întrebăm acum cum se face că un fiu al lui Venus poate să coboare pe Pământ, că un Bodhisattva poate să trăiască pe Pământ. Cele referitoare la natura unui Bodhisattva, natura unui fiu al lui Mercur sau al lui Venus, fac parte dintr-un capitol important al evoluţiei terestre în raporturile ei cu Cosmosul. Vom vorbi despre acestea în conferinţa viitoare.