Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

IERARHIILE SPIRITUALE
ŞI REFLECTAREA LOR ÎN LUMEA FIZICĂ

GA 110


CONFERINŢA a IX-a

Omul macrocosmic • Punctul şi circumferinţa • Karma planetelor • Conducătorii
spirituali ai omenirii şi Karma popoarelor • Transformarea corpurilor omului

Düsseldorf, 18 aprilie 1909, dimineaţa

După o expunere ca cea din conferinţa anterioară este normal să apară o mulţime de întrebări, iar în privinţa marilor adevăruri care se referă la Cosmos unele detalii pot să rămână de neînţeles. Am insistat deja asupra faptului că această expunere nu se bazează pe date speculative sau schematice, ci pe fapte reale consemnate în cronica Akasha. De aceea aceste fapte nu pot fi reunite decât ulterior într-un sistem coerent. Vom răspunde totuşi la una din întrebările pe care unii dintre voi ar fi putut să şi le pună: ce se întâmplă cu planetele care şi-au terminat evoluţia? În ultima noastră conferinţă am urmărit evoluţia planetei până când ea a devenit autonomă, vizibilă. Dar acum s-ar putea spune: planetele pe care le vedem astăzi pe cer nu au apărut înainte de epoca descrisă, totuşi ele nu sunt acum în curs de formare. Aşa este.

Când se ajunge la punctul despre care am vorbit în ultima conferinţă, începe o nouă fază pentru planete. Să presupunem că dorim să urmărim geneza unei planete, nu aşa cum a avut loc în cazul vechiului Saturn – care atunci era singurul care exista –, ci ca atunci când se forma Pământul, iar fazele de Saturn, Soare şi Lună se terminaseră. S-a produs la început un fel de repetare a vechiului Saturn, adică s-a format un imens glob de foc sau de căldură în care se regăseau condiţiile caracteristice pentru vechiul Saturn. A venit apoi faza când, sub influenţa regiunii zodiacale numită Leu, o parte a acestui imens glob de foc în rotaţie s-a desprins şi a devenit astrul pe care îl numim acum Saturn şi care prin aceasta şi-a finalizat evoluţia. Aşa s-a născut această planetă.

Totuşi nu trebuie să ne închipuim că în acel moment oprirea determinată de Leu l-a imobilizat complet pe Saturn. Mişcările care aveau loc înainte au fost într-adevăr oprite. Saturn a devenit o fiinţă în care s-a interiorizat, s-a adunat tot ceea ce era înainte răspândit în afară, şi toate acestea s-au produs sub influenţa semnului Leului. Dar marele glob cosmic din care s-a desprins Saturn s-a comprimat apoi şi nu mai există acum decât sub forma unei mici sfere. Deoarece toată această formaţiune s-a concentrat, s-a redus, Saturn cel de astăzi continuă să urmeze mişcarea care i-a fost imprimată la origine, după ce, sub influenţa Leului, activitatea lui interioară a fost oprită. La începuturi fusese necesar un impuls deosebit ca să-l pună în mişcare, căci el trebuia să se mişte în sânul sferei universale, într-un fel să înoate în ea. Dar când această sferă mare s-a despărţit de el, mişcarea s-a continuat de la sine, urmând primul elan imprimat, cu toate că impulsul interior a încetat. Ea se continuă încă în rotaţia lui Saturn.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru Jupiter. Când a început să se formeze Pământul, s-a petrecut ceea ce am descris acum; apoi a intervenit o diferenţiere în globul cel mare, care s-a redus, s-a concentrat. Sub acţiunea semnului Scorpionului, „bulele” au fost ucise. După ce Jupiter a fost, am putea zice, omorât în calitate de mare fiinţă vie, a început o viaţă independentă pentru entităţile care trăiau pe el, şi când întregul glob s-a redus, el a continuat să urmeze mişcarea imprimată de un impuls devenit interior. Ce observăm noi acum ca mişcări ale lui Saturn, Jupiter ş.a. sunt de fapt consecinţe, efecte care nu au apărut decât după ce s-a terminat procesul de formare pe care l-am descris în conferinţa precedentă.

O altă problemă s-a ivit atunci când am spus că cea de a doua planetă care s-a desprins era actualul Jupiter, cel de al treilea Marte, pe când mai înainte vorbisem de succesiunea în timp a fazelor de Saturn, Soare şi Lună. De fapt, planetele actuale repetă într-un fel vechile etape în decursul celei de a patra faze, cea a Pământului. În epoca când s-a format Saturn, el era singurul care exista. Când a apărut vechiul Soare, condiţiile de pe acest corp ceresc erau de aşa natură încât trebuia cu adevărat să-l numim Soare. Dar aceste două întrupări planetare, ajunse la deplina împlinire, n-au lăsat urme. Cu Pământul este cu totul altceva. Faza de Saturn, apoi cea solară, se repetă, dar interiorizarea se continuă şi Jupiter persistă ca un reziduu al repetiţiei vechiului Soare. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu planeta Marte; aceasta este ceea ce a rămas după repetarea vechii Luni. Trebuie deci să considerăm planetele actuale, pe care le vedem acum pe cer, ca formate în cursul celei de a patra etape de evoluţie, cea a Pământului. (Bineînţeles că nu putem acum să vorbim de întregul univers în mod amănunţit.)

Aţi mai remarcat ceva: vorbind despre Saturn, am spus că era un glob de foc cu o mişcare de rotaţie, un fel de ou de căldură. Ni-l putem reprezenta chiar aşa. Când acest glob a început să se învârtă, s-a format încetul cu încetul un fel de centură care nu înconjura tot oul, ci era ca o bandă lată. În această centură s-au adunat diferitele corpuri care se formaseră în jur. Această formaţiune care încercuia planeta era rezultatul unei legi cosmice foarte generale. După această lege totul se adună în lungul unui fel de ecuator de centură; ea se manifestă în Cosmos pe toată întinderea pe care o putem vedea prin observaţie astronomică, căci datorită ei există Calea Laptelui. Dacă vedeti în spaţiul ceresc această Cale Lactee ca o imensă eşarfă presărată ici-colo cu stele, aceasta se întâmplă deoarece atunci când există rotaţie totul se adună într-un fel de centură. De aceea sistemul nostru cosmic nu are de fapt forma sferică care i se atribuie, ci forma unei lentile a cărei centură s-a format la ecuator. Corpurile menite să devină aştri de sine stătători se înşiră în lungul unei centuri de acest fel.

Am văzut că forma şi modul de distribuţie a aştrilor care ne înconjoară în spaţiu sunt rodul activităţii entitătilor spirituale, al Ierarhiilor. Căci atunci când vorbim de o condensare a masei globului trebuie să ne dăm seama că această condensare nu se produce de la sine, ci sub acţiunea Ierarhiilor despre care am vorbit. Să ne amintim ce am mai spus: pe când se forma vechiul Saturn, pe când acea uriaşă masă de foc din care a ieşit întregul nostru sistem solar dădea naştere vechiului Saturn, Spiritele personalităţii parcurgeau stadiul lor „omenesc”. Acelaşi lucru îl făceau Arhanghelii sau Spiritele focului în timpul vechiului Soare şi Îngerii în timpul Lunii vechi. Omul a ajuns în acest stadiu pe Pământ. Dar aceasta nu înseamnă că nu a participat la tot ce s-a petrecut mai înainte. Ceea ce numim acum corp fizic era deja în germen la începutul evoluţiei lui Saturn. El nu era atunci impregnat de un corp eteric, nici de un corp astral, dar era deja alcătuit în aşa fel, încât după ce a trecut prin câteva transformări a putut să constituie un suport pentru actualul spirit omenesc. Foarte încet, puţin câte puţin, acest corp fizic s-a tot dezvoltat în timpul evoluţiei lui Saturn. În timp ce se forma, trecând de la un semn zodiacal la altul, apăreau unul câte unul primele contururi ale diferitelor părţi ale corpului omenesc. Atunci când Saturn s-a găsit sub semnul Leului, a apărut în germen inima; sub semnul Racului s-a schiţat cuşca toracică, apoi, sub semnul Gemenilor, s-a conturat conformaţia simetrică (adică faptul că cele două jumătăţi ale corpului sunt pereche). Partea de sus a capului a apărut pentru întâia oară atunci când Saturn se afla sub semnul Berbecului. Germenul organului vorbirii a fost inclus în corp cât timp Saturn se afla sub semnul Taurului. Aşa că în Zodiac se pot găsi forţele generatoare ale fiecărei părţi a trupului omencsc.

Iată ce era reprezentat simbolic în vechile Mistere când se desena Zodiacul. Altădată Zodiacul nu era desenat ca fiind alcătuit din forme animale; fiecărui semn al său i se adăuga desenul organului corespunzător: Berbecului capul, Taurului regiunea laringelui, Gemenilor cele doută braţe, adică elementul care exprimă cel mai bine simetria, Racului cuşca toracică, Leului inima şi, continuând aşa, Vărsătorului picioarele mai jos de genunchi, iar Peştilor laba piciorului. Reprerentaţi-vă un Zodiac astfel desenat, întinzându-se în Cosmos sub forma unei fiinţe omeneşti, şi veţi obţine imaginea originii primilor germeni ai corpului fizic al omului, aşa cum l-au creat forţele cosmice, adică cele ale Tronurilor, Heruvimilor si Serafimilor. Din acest uriaş om cosmic ‒ de care vorbesc atâtea legende, atâtea mituri ‒ s-a format, sub multiplele sale aspecte, omul pământean. Amintiţi-vă de uriaşul Ymir, care s-a răspândit în întregul Univers; omul microcosmosului a provenit din acel uriaş, din acea gigantică fiinţă macrocosmică creatoare, care conţine în afară ceea ce la omul actual se află în interior. La baza acestor legende se află un adevăr profund, un adevăr care se dezvăluie, mai mult sau mai puţin fragmentar, în funcţie de puterea de clarviziune a diferitelor popoare. El străluceşte şi în străvechea înţelepciune care se exprimă în Vechiul Testament: Adam Kadmon al Kabbalei nu este altul decât acest om macrocosmic pe care l-am reprezentat în Cosmos. Numai că trebuie să ne dăm seama de acest lucru.

Tot ceea ce v-am expus până în acest punct culminant reprezentat de noţiunea de om macrocosmic este o doctrină care se referă în realitate la misterele cele mai profunde ale Universului; această doctrină se va răspândi din ce în ce mai mult. Astăzi suntem încă departe de a o înţelege, căci dacă un om de ştiinţă ar fi ascultat aceste conferinţe probabil că ne-ar fi considerat nebuni. Dar ne aflăm în zorii unei epoci în care faptele vor dezminţi teoriile clădite de ştiinţa actuală şi-i vor sili pe oameni să caute calea care ne duce la marile adevăruri ale înţelepciunii originare.

De exemplu, niciodată nu va putea fi descifrată taina a ceea ce numim fecundaţie şi asupra căreia astăzi se fac atâtea speculaţii puerile, până nu va fi înţeleasă doctrina omului macrocosmic. Cât este de mică în raport cu Cosmosul celula în interiorul căreia se produce fecundaţia! Totuşi numai misterele Cosmosului ne permit să explicăm ce se petrece în ea, căci această taină nu poate fi examinată cu instrumentele de cercetare obişnuite. Nu vrem să spunem că cercetările ştiinţifice asupra fecundatiei nu-şi au rostul lor; ele sunt cu adevărat meritorii, dar nu sunt decât jocuri de copii faţă de marele mister de care este vorba şi care se va lămuri doar atunci când va fi recunoscut faptul că răspunsul privind ce se petrece într-un punct se află la nivelul circumferintei. De aceea, în vechile Mistere, Învăţătorul spunea: „Dacă vrei să înţelegi punctul, întreabă circumferinţa, căci în ea se află soluţia”.

Dacă ne amintim că diferitele corpuri cereşti continuă să se deplaseze chiar după ce au atins punctul cel mai înalt al dezvoltării, deci după ce evoluţia lor s-a terminat, vom înţelege noţiunea de Karma a aştrilor. Începând din momentul în care o planetă a ajuns la capătul evoluţiei entităţile legate de ea trebuie să aibă în vedere dispariţia, destrămarea ei în Univers. De exemplu, în ceea ce priveşte vechiul Saturn, se poate spune că până la condensarea totală a acelui glob de căldură evoluţia lui a urmat o curbă ascendentă, sau mai degrabă descendentă, pentru că este vorba de o condensare. Începând din momentul când acest vechi Saturn a ajuns la final, el mai există ca atare, dar Spiritele care au contribuit la formarea sa trebuie, în vederea disparitiei sale, să facă bilanţul celor petrecute până atunci, şi aceasta este Karma. Acest lucru nu poate fi evitat; lucrurile trebuie să se destrame aşa cum s-au format. Karma generată în prima jumătate a evoluţiei se îndeplineşte în cea dea doua jumătate; în această parte a doua a evoluţiei se destramă ceea ce s-a clădit în prima. Naşterea unei lumi înseamnă naşterea unei Karma; dispariţia unei lumi, în sensul larg al cuvântului, înseamnă pentru ea să-şi îndure Karma, să realizeze extincţia sa. Aceasta se petrece în mare, dar şi în mic, pentru fiecare planetă în parte, căci pe fiecare dintre ele se repetă cu fidelitate, în linii mari, aceleaşi condiţii.

Acelaşi lucru se petrece şi cu popoarele. Să ne gândim la un popor tânăr, în plină dezvoltare, plin de forţă, de energie, la care, din etapă în etapă, apar nenumărate manifestări de cultură şi civilizaţie: acestea ajung la un punct culminant, dar, în acelaşi timp ca o consecinţă, se acumulează Karma acelui popor. Aşa cum evoluţia lui Saturn a pregătit o Karma, ţinând seama de ceea ce a fost, un popor îşi acumulează Karma pe măsură ce se dezvoltă civilizaţia sa. Popoarele care au generat forţele cele mai originale, cele mai influente, au şi Karma cea mai pronunţată.

Peste tot se simte acţiunea entităţilor conducătoare. Am văzut, vorbind despre Pământ, că o serie de fiinţe spirituale: Îngeri, Arhangheli, Arhei au coborât pe Pământ pentru a îndruma omenirea, în vremea când ea nu era în stare să se conducă singură, pentru a o ridica la un anumit nivel. Aceste fiinţe spirituale ajunseseră la perfectiune, la maturitate, în decursul unor epoci anterioare. Or, după ce au dobândit această maturitate şi au coborât în lumea noastră pentru a îndruma popoarele, aceste entităţi şi-au îndeplinit misiunea şi era rândul altor entităţi să o preia. Dacă un popor este menit să se înalţe la un anumit nivel, este nevoie ca fiinţe omeneşti deosebit de evoluate să se ofere de bună voie să servească drept suport unor entităţi spirituale superioare. Doar atunci se va putea realiza ceea ce era prevăzut în planul iniţial, pentru a păşi peste anumite praguri. Iată ce trebuie să se petreacă în acest caz: cei care se oferă să fie conducători spirituali ai popoarelor, cei care vor să împingă civilizaţia dincolo de un anumit prag, trebuie să-şi asume Karma acestor popoare. Această mare lege care îi face să ia asupra lor Karma unor popoare sau neamuri s-a aplicat fiecărei individualităţi cu rol conducător de la un anumit punct încolo. Astfel, de exemplu, Hermes a trebuit să ia asupra lui Karma poporului său, aşa cum se acumulase ea până în epoca lui. Astfel se reflectă, pe fiecare planetă, marile procese cosmice.

Există şi alte imagini, alte reflectări de felul acesta. Am văzut că Tronurile deveniseră Tronuri deoarece din făpturi au devenit făptuitori, trecând astfel de la starea celui care ia la cea a celui care dă. Tronurile au îndeplinit evoluţia lor deosebită în sânul altor sisteme cosmice şi au mers cu ea destul de departe, ca să poată da în dar propria lor substanţă. S-a ajuns la un grad foarte elevat al evoluţiei, atunci când în loc să înmagazinezi pentru tine substanţa Cosmosului poţi să o dai, să o oferi ca jertfă. Şi acest lucru se reflectă în evoluţia omenească. Ce este de fapt evoluţia omenească?

Să ne întoarcem cu gândul spre erele Atlantidei şi Lemuriei, apoi să ne îndreptăm privirile spre viitor: omul şi-a dobândit la început corpurile sale fizic, eteric şi astral, apoi Eul său. Acest Eu acţionează asupra celorlalte elemente, transformând treptat corpul astral în Manas sau Eu spiritual, corpul eteric în Budhi sau Spirit al vieţii, corpul fizic în Atma sau Om-Spirit. Înţelepciunea originară predica odinioară faptul că omul îşi transformă corpul astral în aşa fel, încât la început el nu este decât în parte Manas, dar că acest corp va ajunge până la urmă să fie supus în întregime conducerii Eului. Să luăm un om al cărui corp astral nu a ajuns încă la punctul unde el este transformat în întregime de acţiunea Eului; în această situaţie se află, cu rare excepţii, toate fiinţele omeneşti. Ceea ce omul a transformat deja îl însoţeşte în veci, în timp ce cele care în interiorul său nu sunt încă în puterea Eului se desprind de el ca un fel de coajă astrală, după ce omul a trecut prin faza de Kamaloca, şi se destramă în lumea astrală, unde produc o perturbare importantă, dacă corpul astral a fost plin de sentimente rele, de pasiune. Deci se poate spune că dezvoltarea omului duce la faptul că el lasă din ce în ce mai puţine resturi în lumea astrală. Ceea ce a fost transformat rămâne în Eul său pe veci; va reveni cu el în noua sa întrupare.

Cel care este destul de avansat pentru ca în Kamaloca să nu mai rămână nici un fel de resturi din corpul său astral, şi ca urmare nu mai face rău nimănui pe acest pământ prin ceea ce ar rămâne din corpul său, dobândeşte astfel posibilitatea să vadă în lumea spiritului, căci nu se poate să ajungi la acest nivel fără să obţii o oarecare clarviziune în domeniul astral. Atunci întregul corp astral este spiritualizai; a devenit Eu spiritual, şi sub această formă cu totul nouă el se imprimă în corpul eteric, care devine astfel efigia corpului astral transformat. Aceasta nu implică obligaţia ca şi corpul eteric să fie metamorfozat, decât în măsura necesară pentru a putea primi amprenta a ceea ce a putut fi elaborat în corpul astral. Am descris astfel o fiinţă deosebit de avansată, care şi-a dezvoltat în întregime Eul său spiritual. În înţelepciunea orientală este numit Nirmana-kaya cel care a ajuns la stadiul în care n-a mai rămas nimic din corpul său astral, din „kaya” astral.

Omul poate continua să lucreze, mai întâi asupra corpului său eteric, apoi asupra corpului său fizic. Ce se întâmplă când aceste două corpuri sunt supuse dominaţiei Eului? Când omul nu are numai un Eu spiritual, ci dezvoltă pe Budhi sau Spiritul vieţii în corpul său eteric, iar apoi acest Budhi marchează corpul fizic cu amprenta sa, s-a ajuns la o nouă etapă în evoluţie, un fel de etapă intermediară. Atunci omul nu mai lasă în urma sa nimic din corpul lui eteric. El îl păstrează pentru totdeauna, l-a transformat în Spirit al vieţii.

Astfel, omul va deveni din ce în ce mai stăpân pe corpul astral şi pe cel eteric, ceea ce îi va da posibilitatea să le dirijeze în oarecare măsură. Cel al cărui Eu nu stăpâneşte încă corpul său astral, desigur că nu poate să-l dirijeze şi trebuie să aştepte să mai avanseze pentru a putea dispune după voie de el şi pentru a putea să-şi spună: trăind prin Eul meu toate încarnările care m-au învăţat să-mi transform corpul astral şi pe cel eteric, am devenit capabil ca, dacă voi reveni pe Pământ, să extrag din substanţa astrală şi din cea eterică un nou corp astral şi un nou corp eteric, la fel de perfecte. Acest om va fi atunci în stare să-şi dea ca jertfă propriul său corp astral şi eteric, să le ofere altora. Există astfel de individualităţi care, devenind stăpânii corpului astral şi al celui eteric, au dobândit posibilitatea de a-şi sacrifica corpurile pentru că au învăţat să-şi constituie altele noi, ceea ce şi fac dacă vor să revină pe Pământ. Dar transmit ceea ce au făcut astfel să fie perfect altor personalităţi, care au de îndeplinit unele misiuni în lumea noastră. În felul acesta, unor oameni dintr-o epocă le sunt încorporate, încredinţate, corpurile astrale şi eterice care au aparţinut unor personalităţi dintr-o epocă anterioară. Când se întâmplă aceasta, personalităţile respective nu acţionează numai în locul unde au trăit ci, datorită a ceea ce este în ele, pot acţiona şi în viitor.

De exemplu Zoroastru, care dobândise stăpânirea corpului său astral, a putut să-l cedeze mai târziu în beneficiul lui Hermes, în perioada de început a civilizaţiei egiptene. Deci o personalitate ca Zoroastru are un corp astral, un „kaya”, care nu acţionează numai în locul unde trăieşte, ci intervine în evoluţia ulterioară, impunând o lege. Astfel de lege valabilă pentru viitor se numeşte Dharma iar Dharma-kaya este un corp de acest fel. Regăsim frecvent aceşti termeni în înţelepciunea orientală; aceasta este explicaţia care le-a fost dată întotdeauna.

Trecând acum în revistă ceea ce s-a spus în ultimele conferinţe, ne putem pune următoarea întrebare: ce înţelegem noi prin termenul „om”? El corespunde unui anumit grad de evoluţie. Am văzut că Spiritele personalităţii deveniseră „oameni” pe vechiul Saturn şi chiar Tronurile au trebuit să parcurgă acest stadiu. Am văzut că omul se dezvoltă, că el trebuie să ajungă la niveluri superioare; am văzut primele etape ale acestei ascensiuni realizate de către Îngeri şi Arhangheli, aceste entităţi care au putut da ceva ca jertfă. Începutul acestei jertfe în forma sa cea mai elevată l-am întâlnit la Tronuri. Vedem primele licăriri ale unei activităţi creatoare la cei care au fost mari conducători de popoare şi neamuri, cei care au ştiut să-şi transforme trupurile astfel că au putut să facă să radieze ceva din ele. Aşa cum Tronurile au dat din propria lor substanţă, dar în mai mică măsură Nirmana-kaya au dat propriile lor învelişuri unor individualităţi mai recente, care fără acest aport nu ar fi putut să atingă punctul dorit în dezvoltarea lor.

Există deci două faze ale evoluţiei: cea în care iei şi cea în care dai, în care creezi. Orice fiinţă se înalţă de la rangul de făptură la cel de creator. Arhaii au devenit „oameni” pe vechiul Saturn, Arhanghelii pe vechiul Soare, Îngerii pe vechea Lună; noi am devenit „oameni” pe Pământ şi aşa vor merge mai departe lucrurile. Vor fi întotdeauna fiinţe care vor deveni „oameni”.

Dar acest lucru va continua la nesfârşit? Va exista mereu o succe-siune de cicluri, Soarele, de. exemplu, reproducând ceea ce exista pe Saturn, doar că apare aici un nou grup de entităţi, Spiritele focului, care iau locul Spiritelor personalităţii? Fiinţele, la început făpturi neputincioase, se vor dezvolta mereu, până la stadiul când vor putea să se jertfească? Nu, în nici un caz. Se pune într-adevăr o problemă foarte importantă: starea omenească pe care au atins-o Arheii pe Saturn, Arhanghelii pe Soare şi Îngerii pe Lună este comparabilă cu a noastră de pe Pământ? Dacă analizăm, de exemplu, natura Îngerilor, nu vedem în ea altceva decât imaginea a ceea ce vom fi pe Jupiter? Pe Venus vom avea natura Arhanghelilor? Este într-adevăr cazul să ne gândim aşa: ne aflăm pe Pământ, vom atinge stadii superioare, ne vom înălţa pe scara Ierarhiilor, dar fiinţe la fel cu cele ce vom putea deveni există deja, iar starea noastră de acum a fost mai înainte cea a altor Entităţi? Este într-adevăr aşa? Aceasta este marea întrebare pe care trebuie să şi-o pună fiecare, dacă a urmărit cu atenţie aceste conferinţe.

Dacă ar fi vorba numai de o „umanizare” care se repetă fără încetare, dacă am fi la fel cu Spiritele personalităţii de pe Saturn, cu Arhanghelii de pe Soare, Îngerii de pe Lună, aceasta ar putea avea importanţă pentru noi, dar pentru Zeii supremi nu ar însemna decât o multiplicare a creaţiei lor; nu s-ar înregistra pentru ei nici un progres deosebit. Ne putem deci întreba dacă nu cumva oamenii, tocmai pentru că au devenit oameni pe Pământ, nu vor evolua într-atât încât să poată să facă ceva ce nu pot face nici Îngerii, nici Arhanghelii, nici Spiritele personalităţii. Creaţia a obţinut ceva nou pentru că, pe lângă Arhangheli şi Îngeri, a realizat şi făpturi omeneşti? A progresat prin asta? Deoarece a coborât mai jos, omul nu poate oare spera să se înalţe mai sus?

În următoarea conferinţă ne vom strădui să răspundem la aceste întrebări: Care este rolul omului în Cosmos? Care sunt raporturile sale cu Ierarhiile superioare? Ce loc va ajunge să ocupe în seria de trepte ierarhice?