|
După o expunere ca cea din conferinţa anterioară este normal să apară o mulţime de întrebări, iar în privinţa marilor adevăruri care se referă la Cosmos unele detalii pot să rămână de neînţeles. Am insistat deja asupra faptului că această expunere nu se bazează pe date speculative sau schematice, ci pe fapte reale consemnate în cronica Akasha. De aceea aceste fapte nu pot fi reunite decât ulterior într-un sistem coerent. Vom răspunde totuşi la una din întrebările pe care unii dintre voi ar fi putut să şi le pună: ce se întâmplă cu planetele care şi-au terminat evoluţia? În ultima noastră conferinţă am urmărit evoluţia planetei până când ea a devenit autonomă, vizibilă. Dar acum s-ar putea spune: planetele pe care le vedem astăzi pe cer nu au apărut înainte de epoca descrisă, totuşi ele nu sunt acum în curs de formare. Aşa este.
Când se ajunge la punctul despre care am vorbit în
ultima
conferinţă, începe o nouă fază pentru planete. Să presupunem că
dorim
să urmărim geneza unei planete, nu aşa cum a avut loc în cazul
vechiului Saturn – care atunci era singurul care exista –, ci ca atunci
când se forma Pământul, iar fazele de Saturn, Soare şi Lună
se
terminaseră. S-a produs la început un fel de repetare a vechiului
Saturn, adică s-a format un imens glob de foc sau de căldură în
care se
regăseau condiţiile caracteristice pentru vechiul Saturn. A venit apoi
faza când, sub influenţa regiunii zodiacale numită Leu, o parte a
acestui imens glob de foc în rotaţie s-a desprins şi a devenit
astrul
pe care îl numim acum Saturn şi care prin aceasta şi-a finalizat
evoluţia. Aşa s-a născut această planetă.
Totuşi nu trebuie să ne închipuim că în acel moment
oprirea
determinată de Leu l-a imobilizat complet pe Saturn. Mişcările care
aveau loc înainte au fost într-adevăr oprite. Saturn a
devenit o fiinţă
în care s-a interiorizat, s-a adunat tot ceea ce era
înainte răspândit
în afară, şi toate acestea s-au produs sub influenţa semnului
Leului.
Dar marele glob cosmic din care s-a desprins Saturn s-a comprimat apoi
şi nu mai există acum decât sub forma unei mici sfere. Deoarece
toată
această formaţiune s-a concentrat, s-a redus, Saturn cel de astăzi
continuă să urmeze mişcarea care i-a fost imprimată la origine, după
ce, sub influenţa Leului, activitatea lui interioară a fost oprită. La
începuturi fusese necesar un impuls deosebit ca să-l pună
în mişcare,
căci el trebuia să se mişte în sânul sferei universale,
într-un fel să
înoate în ea. Dar când această sferă mare s-a
despărţit de el, mişcarea
s-a continuat de la sine, urmând primul elan imprimat, cu toate
că
impulsul interior a încetat. Ea se continuă încă în
rotaţia lui Saturn.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru Jupiter. Când a
început să se
formeze Pământul, s-a petrecut ceea ce am descris acum; apoi a
intervenit o diferenţiere în globul cel mare, care s-a redus, s-a
concentrat. Sub acţiunea semnului Scorpionului, „bulele“ au fost ucise.
După ce Jupiter a fost, am putea zice, omorât în calitate
de mare
fiinţă vie, a început o viaţă independentă pentru entităţile care
trăiau pe el, şi când întregul glob s-a redus, el a
continuat să urmeze
mişcarea imprimată de un impuls devenit interior. Ce observăm noi acum
ca mişcări ale lui Saturn, Jupiter ş.a. sunt de fapt consecinţe, efecte
care nu au apărut decât după ce s-a terminat procesul de formare
pe
care l-am descris în conferinţa precedentă.
O altă problemă s-a ivit atunci când am spus că cea de a doua
planetă care s-a desprins era actualul Jupiter, cel de al treilea
Marte, pe când mai înainte vorbisem de succesiunea în
timp a fazelor de
Saturn, Soare şi Lună. De fapt, planetele actuale repetă într-un
fel
vechile etape în decursul celei de a patra faze, cea a
Pământului. În
epoca când s-a format Saturn, el era singurul care exista.
Când a
apărut vechiul Soare, condiţiile de pe acest corp ceresc erau de aşa
natură încât trebuia cu adevărat să-l numim Soare. Dar
aceste două
întrupări planetare, ajunse la deplina împlinire, n-au
lăsat urme. Cu
Pământul este cu totul altceva. Faza de Saturn, apoi cea solară,
se
repetă, dar interiorizarea se continuă şi Jupiter persistă ca un
reziduu al repetiţiei vechiului Soare. Acelaşi lucru s-a
întâmplat cu
planeta Marte; aceasta este ceea ce a rămas după repetarea vechii Luni.
Trebuie deci să considerăm planetele actuale, pe care le vedem acum pe
cer, ca formate în cursul celei de a patra etape de evoluţie, cea
a
Pământului. (Bineînţeles că nu putem acum să vorbim de
întregul univers
în mod amănunţit.)
Aţi mai remarcat ceva: vorbind despre Saturn, am spus că era un glob
de foc cu o mişcare de rotaţie, un fel de ou de căldură. Ni-l putem
reprezenta chiar aşa. Când acest glob a început să se
învârtă, s-a
format încetul cu încetul un fel de centură care nu
înconjura tot oul,
ci era ca o bandă lată. În această centură s-au adunat diferitele
corpuri care se formaseră în jur. Această formaţiune care
încercuia
planeta era rezultatul unei legi cosmice foarte generale. După această
lege totul se adună în lungul unui fel de ecuator de centură; ea
se
manifestă în Cosmos pe toată întinderea pe care o putem
vedea prin
observaţie astronomică, căci datorită ei există Calea Laptelui. Dacă
vedeti în spaţiul ceresc această Cale Lactee ca o imensă eşarfă
presărată ici-colo cu stele, aceasta se întâmplă deoarece
atunci când
există rotaţie totul se adună într-un fel de centură. De aceea
sistemul
nostru cosmic nu are de fapt forma sferică care i se atribuie, ci forma
unei lentile a cărei centură s-a format la ecuator. Corpurile menite să
devină aştri de sine stătători se înşiră în lungul unei
centuri de
acest fel.
Am văzut că forma şi modul de distribuţie a aştrilor care ne
înconjoară în spaţiu sunt rodul activităţii entitătilor
spirituale, al
Ierarhiilor. Căci atunci când vorbim de o condensare a masei
globului
trebuie să ne dăm seama că această condensare nu se produce de la sine,
ci sub acţiunea Ierarhiilor despre care am vorbit. Să ne amintim ce am
mai spus: pe când se forma vechiul Saturn, pe când acea
uriaşă masă de
foc din care a ieşit întregul nostru sistem solar dădea naştere
vechiului Saturn, Spiritele personalităţii parcurgeau stadiul lor
„omenesc“. Acelaşi lucru îl făceau Arhanghelii sau Spiritele
focului în
timpul vechiului Soare şi Îngerii în timpul Lunii vechi.
Omul a ajuns
în acest stadiu pe Pământ. Dar aceasta nu înseamnă că
nu a participat
la tot ce s-a petrecut mai înainte. Ceea ce numim acum corp fizic
era
deja în germen la începutul evoluţiei lui Saturn. El nu era
atunci
impregnat de un corp eteric, nici de un corp astral, dar era deja
alcătuit în aşa fel, încât după ce a trecut prin
câteva transformări a
putut să constituie un suport pentru actualul spirit omenesc. Foarte
încet, puţin câte puţin, acest corp fizic s-a tot dezvoltat
în timpul
evoluţiei lui Saturn. În timp ce se forma, trecând de la un
semn
zodiacal la altul, apăreau unul câte unul primele contururi ale
diferitelor părţi ale corpului omenesc. Atunci când Saturn s-a
găsit
sub semnul Leului, a apărut în germen inima; sub semnul Racului
s-a
schiţat cuşca toracică, apoi, sub semnul Gemenilor, s-a conturat
conformaţia simetrică (adică faptul că cele două jumătăţi ale corpului
sunt pereche). Partea de sus a capului a apărut pentru
întâia oară
atunci când Saturn se afla sub semnul Berbecului. Germenul
organului
vorbirii a fost inclus în corp cât timp Saturn se afla sub
semnul
Taurului. Aşa că în Zodiac se pot găsi forţele generatoare ale
fiecărei
părţi a trupului omencsc.
Iată ce era reprezentat simbolic în vechile Mistere când
se desena
Zodiacul. Altădată Zodiacul nu era desenat ca fiind alcătuit din forme
animale; fiecărui semn al său i se adăuga desenul organului
corespunzător: Berbecului capul, Taurului regiunea laringelui,
Gemenilor cele doută braţe, adică elementul care exprimă cel mai bine
simetria, Racului cuşca toracică, Leului inima şi, continuând
aşa,
Vărsătorului picioarele mai jos de genunchi, iar Peştilor laba
piciorului. Reprerentaţi-vă un Zodiac astfel desenat,
întinzându-se în
Cosmos sub forma unei fiinţe omeneşti, şi veţi obţine imaginea originii
primilor germeni ai corpului fizic al omului, aşa cum l-au creat
forţele cosmice, adică cele ale Tronurilor, Heruvimilor si Serafimilor.
Din acest uriaş om cosmic ‒ de care vorbesc atâtea legende,
atâtea
mituri ‒ s-a format, sub multiplele sale aspecte, omul pământean.
Amintiţi-vă de uriaşul Ymir, care s-a răspândit în
întregul Univers;
omul microcosmosului a provenit din acel uriaş, din acea gigantică
fiinţă macrocosmică creatoare, care conţine în afară ceea ce la
omul
actual se află în interior. La baza acestor legende se află un
adevăr
profund, un adevăr care se dezvăluie, mai mult sau mai puţin
fragmentar, în funcţie de puterea de clarviziune a diferitelor
popoare.
El străluceşte şi în străvechea înţelepciune care se
exprimă în Vechiul
Testament: Adam Kadmon al Kabbalei nu este altul decât acest om
macrocosmic pe care l-am reprezentat în Cosmos. Numai că trebuie
să ne
dăm seama de acest lucru.
Tot ceea ce v-am expus până în acest punct culminant
reprezentat de
noţiunea de om macrocosmic este o doctrină care se referă în
realitate
la misterele cele mai profunde ale Universului; această doctrină se va
răspândi din ce în ce mai mult. Astăzi suntem încă
departe de a o
înţelege, căci dacă un om de ştiinţă ar fi ascultat aceste
conferinţe
probabil că ne-ar fi considerat nebuni. Dar ne aflăm în zorii
unei
epoci în care faptele vor dezminţi teoriile clădite de ştiinţa
actuală
şi-i vor sili pe oameni să caute calea care ne duce la marile adevăruri
ale înţelepciunii originare.
De exemplu, niciodată nu va putea fi descifrată taina a ceea ce
numim fecundaţie şi asupra căreia astăzi se fac atâtea speculaţii
puerile, până nu va fi înţeleasă doctrina omului
macrocosmic. Cât este
de mică în raport cu Cosmosul celula în interiorul căreia
se produce
fecundaţia! Totuşi numai misterele Cosmosului ne permit să explicăm ce
se petrece în ea, căci această taină nu poate fi examinată cu
instrumentele de cercetare obişnuite. Nu vrem să spunem că cercetările
ştiinţifice asupra fecundatiei nu-şi au rostul lor; ele sunt cu
adevărat meritorii, dar nu sunt decât jocuri de copii faţă de
marele
mister de care este vorba şi care se va lămuri doar atunci când
va fi
recunoscut faptul că răspunsul privind ce se petrece într-un
punct se
află la nivelul circumferintei. De aceea, în vechile Mistere,
Învăţătorul spunea: „Dacă vrei să înţelegi punctul,
întreabă
circumferinţa, căci în ea se află soluţia“.
Dacă ne amintim că diferitele corpuri cereşti continuă să se
deplaseze chiar după ce au atins punctul cel mai înalt al
dezvoltării,
deci după ce evoluţia lor s-a terminat, vom înţelege noţiunea de
Karma
a aştrilor. Începând din momentul în care o planetă a
ajuns la capătul
evoluţiei entităţile legate de ea trebuie să aibă în vedere
dispariţia,
destrămarea ei în Univers. De exemplu, în ceea ce priveşte
vechiul
Saturn, se poate spune că până la condensarea totală a acelui
glob de
căldură evoluţia lui a urmat o curbă ascendentă, sau mai degrabă
descendentă, pentru că este vorba de o condensare. Începând
din
momentul când acest vechi Saturn a ajuns la final, el mai există
ca
atare, dar Spiritele care au contribuit la formarea sa trebuie,
în
vederea disparitiei sale, să facă bilanţul celor petrecute până
atunci,
şi aceasta este Karma. Acest lucru nu poate fi evitat; lucrurile
trebuie să se destrame aşa cum s-au format. Karma generată în
prima
jumătate a evoluţiei se îndeplineşte în cea dea doua
jumătate; în
această parte a doua a evoluţiei se destramă ceea ce s-a clădit
în
prima. Naşterea unei lumi înseamnă naşterea unei Karma;
dispariţia unei
lumi, în sensul larg al cuvântului, înseamnă pentru
ea să-şi îndure
Karma, să realizeze extincţia sa. Aceasta se petrece în mare, dar
şi în
mic, pentru fiecare planetă în parte, căci pe fiecare dintre ele
se
repetă cu fidelitate, în linii mari, aceleaşi condiţii.
Acelaşi lucru se petrece şi cu popoarele. Să ne gândim la un
popor
tânăr, în plină dezvoltare, plin de forţă, de energie, la
care, din
etapă în etapă, apar nenumărate manifestări de cultură şi
civilizaţie:
acestea ajung la un punct culminant, dar, în acelaşi timp ca o
consecinţă, se acumulează Karma acelui popor. Aşa cum evoluţia lui
Saturn a pregătit o Karma, ţinând seama de ceea ce a fost, un
popor îşi
acumulează Karma pe măsură ce se dezvoltă civilizaţia sa. Popoarele
care au generat forţele cele mai originale, cele mai influente, au şi
Karma cea mai pronunţată.
Peste tot se simte acţiunea entităţilor conducătoare. Am văzut,
vorbind despre Pământ, că o serie de fiinţe spirituale:
Îngeri,
Arhangheli, Arhei au coborât pe Pământ pentru a
îndruma omenirea, în
vremea când ea nu era în stare să se conducă singură,
pentru a o ridica
la un anumit nivel. Aceste fiinţe spirituale ajunseseră la perfectiune,
la maturitate, în decursul unor epoci anterioare. Or, după ce au
dobândit această maturitate şi au coborât în lumea
noastră pentru a
îndruma popoarele, aceste entităţi şi-au îndeplinit
misiunea şi era
rândul altor entităţi să o preia. Dacă un popor este menit să se
înalţe
la un anumit nivel, este nevoie ca fiinţe omeneşti deosebit de evoluate
să se ofere de bună voie să servească drept suport unor entităţi
spirituale superioare. Doar atunci se va putea realiza ceea ce era
prevăzut în planul iniţial, pentru a păşi peste anumite praguri.
Iată
ce trebuie să se petreacă în acest caz: cei care se oferă să fie
conducători spirituali ai popoarelor, cei care vor să împingă
civilizaţia dincolo de un anumit prag, trebuie să-şi asume Karma
acestor popoare. Această mare lege care îi face să ia asupra lor
Karma
unor popoare sau neamuri s-a aplicat fiecărei individualităţi cu rol
conducător de la un anumit punct încolo. Astfel, de exemplu,
Hermes a
trebuit să ia asupra lui Karma poporului său, aşa cum se acumulase ea
până în epoca lui. Astfel se reflectă, pe fiecare planetă,
marile
procese cosmice.
Există şi alte imagini, alte reflectări de felul acesta. Am văzut că
Tronurile deveniseră Tronuri deoarece din făpturi au devenit
făptuitori, trecând astfel de la starea celui care ia la cea a
celui
care dă. Tronurile au îndeplinit evoluţia lor deosebită în
sânul altor
sisteme cosmice şi au mers cu ea destul de departe, ca să poată da
în
dar propria lor substanţă. S-a ajuns la un grad foarte elevat al
evoluţiei, atunci când în loc să înmagazinezi pentni
tine substanţa
Cosmosului poţi să o dai, să o oferi ca jertfă. Şi acest lucru se
reflectă în evoluţia omenească. Ce este de fapt evoluţia
omenească?
Să ne întoarcem cu gândul spre erele Atlantidei şi
Lemuriei, apoi să
ne îndreptăm privirile spre viitor: omul şi-a dobândit la
început
corpurile sale fizic, eteric şi astral, apoi Eul său. Acest Eu
acţionează asupra celorlalte elemente, transformând treptat
corpul
astral în Manas sau Eu spiritual, corpul eteric în Budhi
sau Spirit al
vieţii, corpul fizic în Atma sau Om-Spirit. Înţelepciunea
originară
predica odinioară faptul că omul îşi transformă corpul astral
în aşa
fel, încât la început el nu este decât în
parte Manas, dar că acest
corp va ajunge până la urmă să fie supus în întregime
conducerii Eului.
Să luăm un om al cărui corp astral nu a ajuns încă la punctul
unde el
este transformat în întregime de acţiunea Eului; în
această situaţie se
află, cu rare excepţii, toate fiinţele omeneşti. Ceea ce omul a
transformat deja îl însoţeşte în veci, în timp
ce cele care în
interiorul său nu sunt încă în puterea Eului se desprind de
el ca un
fel de coajă astrală, după ce omul a trecut prin faza de Kamaloca, şi
se destramă în lumea astrală, unde produc o perturbare
importantă, dacă
corpul astral a fost plin de sentimente rele, de pasiune. Deci se poate
spune că dezvoltarea omului duce la faptul că el lasă din ce în
ce mai
puţine resturi în lumea astrală. Ceea ce a fost transformat
rămâne în
Eul său pe veci; va reveni cu el în noua sa întrupare.
Cel care este destul de avansat pentru ca în Kamaloca să nu
mai
rămână nici un fel de resturi din corpul său astral, şi ca urmare
nu
mai face rău nimănui pe acest pământ prin ceea ce ar rămâne
din corpul
său, dobândeşte astfel posibilitatea să vadă în lumea
spiritului, căci
nu se poate să ajungi la acest nivel fără să obţii o oarecare
clarviziune în domeniul astral. Atunci întregul corp astral
este
spiritualizai; a devenit Eu spiritual, şi sub această formă cu totul
nouă el se imprimă în corpul eteric, care devine astfel efigia
corpului
astral transformat. Aceasta nu implică obligaţia ca şi corpul eteric să
fie metamorfozat, decât în măsura necesară pentru a putea
primi
amprenta a ceea ce a putut fi elaborat în corpul astral. Am
descris
astfel o fiinţă deosebit de avansată, care şi-a dezvoltat în
întregime
Eul său spiritual. În înţelepciunea orientală este numit
Nirmana-kaya
cel care a ajuns la stadiul în care n-a mai rămas nimic din
corpul său
astral, din „kaya“ astral.
Omul poate continua să lucreze, mai întâi asupra
corpului său
eteric, apoi asupra corpului său fizic. Ce se întâmplă
când aceste două
corpuri sunt supuse dominaţiei Eului? Când omul nu are numai un
Eu
spiritual, ci dezvoltă pe Budhi sau Spiritul vieţii în corpul său
eteric, iar apoi acest Budhi marchează corpul fizic cu amprenta sa, s-a
ajuns la o nouă etapă în evoluţie, un fel de etapă intermediară.
Atunci
omul nu mai lasă în urma sa nimic din corpul lui eteric. El
îl
păstrează pentru totdeauna, l-a transformat în Spirit al vieţii.
Astfel, omul va deveni din ce în ce mai stăpân pe corpul
astral şi
pe cel eteric, ceea ce îi va da posibilitatea să le dirijeze
în
oarecare măsură. Cel al cărui Eu nu stăpâneşte încă corpul
său astral,
desigur că nu poate să-l dirijeze şi trebuie să aştepte să mai avanseze
pentru a putea dispune după voie de el şi pentru a putea să-şi spună:
trăind prin Eul meu toate încarnările care m-au învăţat
să-mi transform
corpul astral şi pe cel eteric, am devenit capabil ca, dacă voi reveni
pe Pământ, să extrag din substanţa astrală şi din cea eterică un
nou
corp astral şi un nou corp eteric, la fel de perfecte. Acest om va fi
atunci în stare să-şi dea ca jertfă propriul său corp astral şi
eteric,
să le ofere altora. Există astfel de individualităţi care, devenind
stăpânii corpului astral şi al celui eteric, au dobândit
posibilitatea
de a-şi sacrifica corpurile pentru că au învăţat să-şi constituie
altele noi, ceea ce şi fac dacă vor să revină pe Pământ. Dar
transmit
ceea ce au făcut astfel să fie perfect altor personalităţi, care au de
îndeplinit unele misiuni în lumea noastră. În felul
acesta, unor oameni
dintr-o epocă le sunt încorporate, încredinţate, corpurile
astrale şi
eterice care au aparţinut unor personalităţi dintr-o epocă anterioară.
Când se întâmplă aceasta, personalităţile respective
nu acţionează
numai în locul unde au trăit ci, datorită a ceea ce este în
ele, pot
acţiona şi în viitor.
De exemplu Zoroastru, care dobândise stăpânirea corpului
său astral,
a putut să-l cedeze mai târziu în beneficiul lui Hermes,
în perioada de
început a civilizaţiei egiptene. Deci o personalitate ca
Zoroastru are
un corp astral, un „kaya“, care nu acţionează numai în locul unde
trăieşte, ci intervine în evoluţia ulterioară, impunând o
lege. Astfel
de lege valabilă pentru viitor se numeşte Dharma iar Dharma-kaya este
un corp de acest fel. Regăsim frecvent aceşti termeni în
înţelepciunea
orientală; aceasta este explicaţia care le-a fost dată
întotdeauna.
Trecând acum în revistă ceea ce s-a spus în
ultimele conferinţe, ne
putem pune următoarea întrebare: ce înţelegem noi prin
termenul „om“?
El corespunde unui anumit grad de evoluţie. Am văzut că Spiritele
personalităţii deveniseră „oameni“ pe vechiul Saturn şi chiar Tronurile
au trebuit să parcurgă acest stadiu. Am văzut că omul se dezvoltă, că
el trebuie să ajungă la niveluri superioare; am văzut primele etape ale
acestei ascensiuni realizate de către Îngeri şi Arhangheli,
aceste
entităţi care au putut da ceva ca jertfă. Începutul acestei
jertfe în
forma sa cea mai elevată l-am întâlnit la Tronuri. Vedem
primele
licăriri ale unei activităţi creatoare la cei care au fost mari
conducători de popoare şi neamuri, cei care au ştiut să-şi transforme
trupurile astfel că au putut să facă să radieze ceva din ele. Aşa cum
Tronurile au dat din propria lor substanţă, dar în mai mică
măsură
Nirmana-kaya au dat propriile lor învelişuri unor individualităţi
mai
recente, care fără acest aport nu ar fi putut să atingă punctul dorit
în dezvoltarea lor.
Există deci două faze ale evoluţiei: cea în care iei şi cea
în care
dai, în care creezi. Orice fiinţă se înalţă de la rangul de
făptură la
cel de creator. Arhaii au devenit „oameni“ pe vechiul Saturn,
Arhanghelii pe vechiul Soare, Îngerii pe vechea Lună; noi am
devenit
„oameni“ pe Pământ şi aşa vor merge mai departe lucrurile. Vor fi
întotdeauna fiinţe care vor deveni „oameni“.
Dar acest lucru va continua la nesfârşit? Va exista mereu o
succe-siune de cicluri, Soarele, de. exemplu, reproducând ceea ce
exista pe Saturn, doar că apare aici un nou grup de entităţi, Spiritele
focului, care iau locul Spiritelor personalităţii? Fiinţele, la
început
făpturi neputincioase, se vor dezvolta mereu, până la stadiul
când vor
putea să se jertfească? Nu, în nici un caz. Se pune
într-adevăr o
problemă foarte importantă: starea omenească pe care au atins-o Arheii
pe Saturn, Arhanghelii pe Soare şi Îngerii pe Lună este
comparabilă cu
a noastră de pe Pământ? Dacă analizăm, de exemplu, natura
Îngerilor, nu
vedem în ea altceva decât imaginea a ceea ce vom fi pe
Jupiter? Pe
Venus vom avea natura Arhanghelilor? Este într-adevăr cazul să ne
gândim aşa: ne aflăm pe Pământ, vom atinge stadii
superioare, ne vom
înălţa pe scara Ierarhiilor, dar fiinţe la fel cu cele ce vom
putea
deveni există deja, iar starea noastră de acum a fost mai înainte
cea a
altor Entităţi? Este într-adevăr aşa? Aceasta este marea
întrebare pe
care trebuie să şi-o pună fiecare, dacă a urmărit cu atenţie aceste
conferinţe.
Dacă ar fi vorba numai de o „umanizare“ care se repetă fără
încetare, dacă am fi la fel cu Spiritele personalităţii de pe
Saturn,
cu Arhanghelii de pe Soare, Îngerii de pe Lună, aceasta ar putea
avea
importanţă pentru noi, dar pentru Zeii supremi nu ar însemna
decât o
multiplicare a creaţiei lor; nu s-ar înregistra pentru ei nici un
progres deosebit. Ne putem deci întreba dacă nu cumva oamenii,
tocmai
pentru că au devenit oameni pe Pământ, nu vor evolua
într-atât încât să
poată să facă ceva ce nu pot face nici Îngerii, nici Arhanghelii,
nici
Spiritele personalităţii. Creaţia a obţinut ceva nou pentru că, pe
lângă Arhangheli şi Îngeri, a realizat şi făpturi omeneşti?
A progresat
prin asta? Deoarece a coborât mai jos, omul nu poate oare spera
să se
înalţe mai sus?
În următoarea conferinţă ne vom strădui să răspundem la aceste
întrebări: Care este rolul omului în Cosmos? Care sunt
raporturile sale
cu Ierarhiile superioare? Ce loc va ajunge să ocupe în seria de
trepte
ierarhice?
