Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

IERARHIILE SPIRITUALE
ŞI REFLECTAREA LOR ÎN LUMEA FIZICĂ

GA 110


CONFERINŢA a X-a

Locul omului în Cosmos • Rolul Ierarhiilor spirituale • Entităţile
luciferice • Libertatea de acţiune a omului • Acţiunea lui Christos pe Pământ

Düsseldorf, 18 aprilie 1909, seara

Pe lângă problema pusă la sfârşitul conferinţei precedente, multe altele ar necesita un studiu mai complet, dar nu este posibil să rezumăm în zece conferinţe tot ce ar fi de spus asupra diferitelor lumi. Înainte de a răspunde la această problemă, permiteţi-mi să fac câteva observaţii care se leagă şi de conferinţa anterioară. Prima dintre acestea se referă la ceva ce este foarte greu, dacă nu chiar imposibil de înţeles pentru gândirea modernă; totuşi este bine să ştim că există. Este vorba de modul în care dispar formaţiunile planetare. Aveţi în minte o imagine a felului cum s-a petrecut evoluţia: entităţile s-au ridicat la un nivel superior şi, ridicându-se, ele au părăsit vechiul lor câmp de acţiune, vechea locuinţă care le-a dat posibilitatea, pentru un timp, să-şi dezvolte anumite facultăţi, lucru pe care altfel nu l-ar fi putut face. În zorii erei pe care o numim lemuriană, omul ajunsese în dezvoltarea sa la stadiul în care el era în posesia a tot ce putuse să păstreze din repetarea stărilor de Saturn, Soare şi Lună. Avea acum ca locuinţă Pământul, aşa cum se formase acesta chiar în scopul dezvoltării omului. A evoluat, străbătând era lemuriană şi pe cea a Atlantidei, până în epoca actuală, şi se va dezvolta în viitor trecând din încarnare în încarnare. Va veni însă o vreme când el va trebui să părăsească Pământul acesta, care nu va mai avea ce să-i dea, nu-i va mai oferi nici o posibilitate de progres.

Am putea să ne închipuim că atunci când omul va părăsi această planetă ea nu va mai fi decât o grămadă de vechituri, ca un oraş pe care locuitorii săi l-au părăsit. Ştiţi cum arată un astfel de oraş după puţină vreme: devine un morman de ruine, cum putem vedea în cazul oraşelor peste care s-a întins nisipul deşertului. Aşa se întâmplă acum, dar nu aşa se va întâmpla cu Pământul în viitor. Ne putem face o idee de cum va fi acest viitor dacă ne întrebăm ce semnificaţie are de fapt, pentru evoluţia planetei noastre, existenţa unui Leonardo da Vinci, Rafael sau a altor genii. Ce înseamnă, pentru această evoluție, faptul că Michelangelo şi Rafael au creat capodopere minunate, care ne încântă şi astăzi? Poate că unii dintre voi aţi simţit o oarecare strângere de inimă când, privind la Milano Cina cea de taină a lui Leonardo da Vinci v-aţi întrebat cât timp va mai rezista această minunăţie. Căci nu trebuie să uităm că dacă Goethe, în timpul primei sale călătorii în Italia, a putut să o vadă încă în toată splendoarea sa, astăzi ea nu mai arată aşa. Pentru cei care vor trăi după noi la un interval egal cu cel care ne desparte pe noi de Goethe, ea nici nu va mai exista*. Este soarta tuturor celor create de oameni, a tot ce se realizează pe plan material. Este ceea ce se va întâmpla chiar cu Pământul, ca şi cu toate creaţiile gândirii omeneşti. Duceţi-vă cu gândul la epoca în care oamenii spiritualizaţi vor fi ajuns în sfere superioare. Gândurile lor – nu numai concepţiile ştiinţifice, care îşi vor pierde orice semnificaţie în trei-patru secole, ci chiar ideile generale care, emanând dintr-un creier omenesc, au în prezent o semnificaţie pe Pământ –, aceste gânduri nu vor avea nici o importanţă pentru lumile superioare; ele au valoare numai pe Pământ. Însă omul va părăsi Pământul. Ce se va întâmpla atunci cu tot ce au creat fiinţele omeneşti de-a lungul mileniilor?

* Celebra frescă a lui Leonardo da Vinci ajunsese într-adevăr la mijlocul acestui secol într-un stadiu foarte avansat de deteriorare. Ea a fost restaurată recent cu mari eforturi (n.red.).

Trebuie să analizăm mai întâi, din punct de vedere spiritual, evoluţia individuală. Leonardo da Vinci s-a înălţat mai sus pentru că a creat. Acesta a fost progresul său personal. Dar marile gânduri, marile impulsuri pe care creatorii plini de forţă le-au imprimat materiei terestre, acestea sunt oare lipsite de importanţă pentru viitorul Pământului? Viitorul va transforma în pulbere tot ce a făcut omul din această planetă? Toate acestea vor dispărea când va înceta existenţa sa? Admiraţi acum Domul din Köln. Într-un timp relativ scurt nu va mai rămâne din el piatră peste piatră; dar faptul că omul a imprimat pietrei această idee de catedrală nu va avea nici o semnificaţie pentru Pământ?

Să facem abstracţie acum de ce iau cu ei oamenii din experienţa lor terestră; să analizăm planeta însăşi. O planetă, în cursul evoluţiei sale, devine de fapt din ce în ce mai mică, se reduce. Este soarta corpului său material, dar aceasta nu este totul, este numai ceea ce este perceptibil pentru ochii fizici şi pentru instrumente materiale. Chiar şi pentru materie există o evoluţie şi dincolo de acest punct. Ne vom ocupa de această evoluţie şi voi ajunge acum la ceea ce vă spuneam că este greu de înţeles, dacă nu chiar imposibil, pentru mentalitatea modernă.

Fapt este că Pământul se tot contractă. Din toate părţile, materia tinde către centru. Ştiu că există o lege a conservării energiei, dar vă spun în cunoştinţă de cauză un fapt cunoscut de toţi ocultiştii, şi anume că, deoarece se contractă din ce în ce mai mult, materia ajunge până la urmă să dispară în neant în centrul Pământului. Dar nu numai atât: particulele materiale, pe măsură ce dispar în centru, reapar la periferie, în mediul înconjurător. Materia dispare într-un punct din spaţiu şi reapare din exterior. Iar atunci când revine ea este purtătoarea a tot ce i-au imprimat fiinţele care au trăit pe planetă, desigur nu sub aspectul lor actual, ci sub cel care rezultă din această transformare. Veţi revedea Domul din Köln, ale cărui particule materiale au dispărut din centru, revenind la periferie. Nimic, absolut nimic nu se pierde din ceea ce a fost elaborat pe o planetă.

Ceea ce exista la începutul evoluţiei noastre, chiar înainte de vechiul Saturn, trebuie situat dincolo de Zodiac, în ceea ce înţelepciunea primordială numea Cerul de cristal; în acest cer erau incluse toate acţiunile entităţilor care aparţineau unei evoluţii anterioare. Acolo se afla baza pe care într-un anumit fel au început să creeze noile entităţi.

Dacă aceste lucruri sunt greu de înţeles pentru inteligenţa modernă, pentru că ea este obişnuită să nu ţină seama decât de elementul material, nu poate concepe că materia poate să dispară dintr-un spaţiu tridimensional şi să revină în altă parte, după ce a trecut, în acest răstimp, prin alte dimensiuni. Acestea sunt de neînţeles cât timp rămânem în spaţiul tridimensional; trebuie totuşi să înţelegem aceasta în prezent, căci faptele care privesc apariţia lumii noastre au multiple faţete şi ceea ce există într-un loc dat este strâns legat, uneori într-un mod foarte complicat, cu ceea ce se petrece în cu totul alt loc al spaţiului tridimensional.

Evoluţia planetei noastre a început deci cu o repetare a vechiului Saturn. Apoi a avut loc repetarea vechiului Soare, cu formarea lui Jupiter. Atunci când întreaga Creaţie ajunsese în acest stadiu, toate entităţile care ocupă spaţiul cosmic participau la ea. Atât entităţile care ocupă interiorul sistemului planetar, cât şi cele care se află în afara acestui spaţiu acţionau şi evoluau. Apoi unele dintre acestea, şi de o parte şi de alta, s-au retras. Dacă pe de o parte Jupiter s-a condensat, retragerea anumitor entităţi a dus la apariţia a ceva ce nu avea legătură cu evoluţia noastră pe Pământ, adică planeta Uranus şi, în cursul repetării vechii Luni şi formării lui Marte, planeta Neptun. Numele Uranus şi Neptun, desigur, nu au fost alese aşa cum erau cele date în Antichitate, deşi denumirea de Uranus are un sens, pentru că a fost dată într-o epocă în care mai exista o vagă amintire a modului în care trebuie să se facă această alegere. Deci acest nume cuprinde ceea ce se află în afara cercului nostru.

Aceste două planete, pe care astronomia actuală le consideră cu totul asemănătoare cu celelalte, nu sunt prea mult legate de evoluţia lumii noastre. Ele fac parte din lumile care au apărut atunci când unele entităţi, care în perioada lui Saturn mai aveau legătură cu noi, s-au retras şi şi-au clădit locuinţa în afara sferei noastre. Putem astfel să înţelegem unele fapte privitoare la aceste planete, printre altele mişcarea sateliţilor lor.

Am schiţat astfel formarea sistemalui nostru solar.

Dar ce legătură există cu adevărat între om şi entităţile din Ierarhiile superioare care l-au precedat pe drumul umanizării? Să începem cu cele mai elevate, Serafimii, Heruvimii şi Tronurile; caracterizându-le, ne vom putea da seama mai bine ce este fiinţa omenească. Dacă ne ridicăm mai sus de domeniul Serafimilor, intrăm în cel al Trinitătii divine. Ceea ce deosebeste Serafimii, Heruvimii si Tronurile de toate celelalte entităţi din Univers este faptul că ele „îl cunosc pe Dumnezeu în chip nemijlocit”. Ceea ce omul tinde să atingă prin dezvoltarea sa, ele îl au în veşnicie. Noi trebuie să plecăm de la ceea ce suntem astăzi, să ne întărim prin cunoaştere, voinţă etc., ca să ne apropiem tot mai mult de Divinitate; ea va fi din ce în ce mai prezentă pentru noi. Dar această Divinilate este încă ascunsă pentru noi, şi prin aceasta ne deosebim de Serafimi, Heruvimi şi Tronuri. De la începuturile evoluţiei noastre, aceste entităţi superioare, cele mai sus-puse dintre Ierarhiile spirituale, înconjoară Sfânta Treime, se bucură de vederea ei. Este extrem de important să ştim că aceste entităţi, de când există, şi chiar prin faptul că trăiesc, îl contemplă pe Dumnezeu. Ceea ce fac, ceea ce îndeplinesc, este rezultatul acestei contemplări; Dumnezeu o face prin ele. N-ar putea să acţioneze altfel decât o fac, căci contemplarea Divinităţii este o forţă atât de puternică, are un efect atât de mare asupra acestor entităţi, încât acestea îndeplinesc cu o siguranţă absolulă, sub un impuls direct, ceea ce le însărcinează Divinitatea să facă. Nimic la ele nu este de domeniul judecăţii, al reflecţiei. Pentru ele totul este viziunea poruncilor dumnezeieşti, de unde le vine imboldul să realizeze ceea ce au contemplat. Ele văd Divinitatea sub aspectul ei real, originar, aşa cum este. Ele nu se consideră decât executante ale voinţei, ale înţelepciunii divine. Aşa este Ierarhia cea mai înaltă.

Când este vorba de Ierarhia care urmează după aceasta, cea a entităţilor pe care le numim Dominări sau Spirite ale înţelepciunii, Virtuţi sau Spirite ale mişcării şi Puteri sau Spirite ale formei, nu mai putem spune că aceste spirite au o viziune la fel de directă asupra Divinităţii. Ele nu-l văd pe Dumnezeu aşa cum este El, ci doar prin manifestările sale, prin revelaţia chipului, feţei sale, aş îndrăzni să spun. Desigur, pentru ele este evident că este chipul Divinităţii; ca şi Serafimii, Heruvimii şi Tronurile, primesc de la El direct impulsul care îi face să asculte revelaţiile divine, dar acest impuls, cu toate că este direct, nu mai este atât de puternic. Nu este cu putinţă ca Serafimii, Heruvimii şi Tronurile să refuze îndeplinirea poruncilor lui Dumnezeu; aşa ceva este de neconceput, căci ei se află foarte aproape de Dumnezeu; de asemenea, este exclus ca acest al doilea grup ierarhic să facă ceva ce nu a fost indicat de Divinitate.

A trebuit deci, pentru ca evoluţia cosmică să meargă mai departe, ca ceva cu totul deosebit să intre în joc. Atingem aici un domeniu care a fost întotdeauna greu de înieles pentru oameni, chiar pentru cei care s-au ridicat la un anumit nivel în cadrul înţelepciunii Misterelor. În vechile Mistere, se încerca să se ajungă la înţelegerea acestui lucru în felul următor: ajuns la un anumit grad de iniţiere, discipolul era pus în faţa unor puteri duşmănoase, cu aspect înspăimântător şi crud, care sub ochii lui înfăptuiau lucruri groaznice. Cei care făceau aceasta erau chiar preoţii, înţelepţii, purtând măşti. Pentru ca ei să treacă prin încercările necesare trebuia ca preoţii să se deghizeze astfel în figuri demonice, în fiinţe care fac lucrurile cele mai cumplite pe care şi le poate imagina cineva. De ce? Pentru a arăta celui care trebuia să fie iniţiat în ce măsură se poate îndepărta evoluţia de linia dreaptă, i se arăta iniţiatul, preotul, sub masca celui Viclean, celui Rău. Trebuia să aibă iluzia că se află în prezenţa Răului, şi doar când se scoteau măştile iluzia sa se risipea. Înţelegea atunci că a fost pus la încercare. Pentru a-l întări, a-l înarma împotriva Răului, acesta era reprezentat sub aspectul cel mai înfricoşător. Aceasta nu era decât o reconstituire a ceea ce se petrecuse în decursul evoluţiei cosmice.

În perioada intermediară între formarea lui Jupiter şi cea a lui Marte, unele dintre entităţile care aparţineau sferei Virtutilor au fost, ca să zicem aşa, „declasate”, aşezate în aşa fel în cursul evoluţiei, încât în loc s-o facă să înainteze, ele i-au pus pierdici. Este ceea ce am descris sub numele de „lupta din ceruri”. Ierarhiile care conduc Universul, văzând că scopurile evoluţiei n-ar fi fost atinse niciodată dacă aceasta mergea în linie dreaptă, au hotărât să introducă în ea ceva nou, mai amplu.

Gândiţi-vă că trebuie să împingeţi o roabă. Pentru ca ea să înainteze trebuie să folosiţi o anumită forţă. Dacă roaba ar fi încărcată mai tare, efortul vostru ar fi mai mare, dar prin aceasta forţa s-ar mări. Dacă Divinitatea ar fi lăsat evoluţia cosmică aşa cum era după vechiul Soare, omenirea s-ar fi dezvoltat, dar ea a devenit mult mai puternică prin faptul că a întâlnit piedici în cale. Deci a fost spre binele omenirii faptul că o parte dintre Dynamis au fost abătute de la calea normală. Aceste Dynamis nu erau rele; nu trebuie să le considerăm rele şi putem spune chiar că ele s-au sacrificat, opunându-se astfel evoluţiei, frânând-o. Ar putea fi numite divinităii ale obstacolelor, în sensul cel mai general al cuvântului. Din acest moment a devenit posibil tot ceea ce s-a realizat apoi. Cu toate că nu erau rele în sine, cu toate că au stimulat evoluţia dezlănţuind furtuna în sânul ei, aceste Dynamis declasate au fost cele care au declanşat Răul, căci Răul îşi are originea în această furtună.

Evoluţia acestor entităţi „întârziate” a fost desigur cu totul alta decât cea a fraţilor lor. Activitatea lor total diferită a avut ca urmare că ele au fost, ca să zicem aşa, cele care i-au ispitit pe Îngeri în decursul evoluţiei lunare. Atunci îngerii treceau prin stadiul lor omenesc. Unii dintre ei, văzând efectul pe carc îl au „piedicile” în Univers, şi-au zis: am putea încerca să învingem aceste obstacole şi să ne cufundăm în străfundurile curentului evoluţiei lunare, dar nu vom face asta, deoarece preferăm să rămânem lângă zeii cei buni. Deci, într-o anunută perioadă a vechii Luni, aceşti Îngeri s-au smuls de sub influenţa spiritelor Dynamis, care frânau dezvoltarea lunară. Alţi Îngeri însă şi-au zis, dimpotrivă: să nu-i urmăm pe aceştia. Dacă ne retragem, evoluţia nu şi-ar mai urma cursul; nu s-ar mai întâmpla nimic nou. Căci datorită acestor obstacole a apărut un nou element în această perioadă.

Îngerii care nu voiau să participe la ceea ce urma să se întâmple, cei care nu voiau să fie atinşi de nimic inferior, s-au retras de pe Lună şi s-au alălurat fiinţelor care trăiau în Soare; nu s-au mai interesat de ce se întâmpla pe Lună, unde apăruseră piedicile. Alţii, dimpotrivă, s-au cufundat aici şi au acceptat tot ce făcea parte din vechea Lună, inclusiv faptul că se producea o condensare a corporalităţii lor. Au trebuit să se „întărească” mai mult decât ar fi fost cazul, dacă nu erau aceste schimbări. Deci au resimţit chiar şi în corpul lor consecinţele celor făptuite de Dynamis. Dar nu trebuie să uităm nici o clipă că acţiunea realizată de acestea făcea parte din planul cosmic divin. De aici a rezultat şi o altă consecinţă: atunci când evoluţia lunară a fost înlocuită de cea terestră şi totul s-a repetat în oarecare măsură, entităţile care se cufundaseră din plin în curentul vieţii lunare rămăseseră în urmă faţă de cele care refuzaseră aceasta, iar altele, şi mai rămase în urmă, au fost atrase într-o evoluţie regresivă. De aceea, în faza terestră, există Îngeri mai avansaţi şi alţii care nu au progresat în aceeaşi măsură. Primii s-au ataşat de om în epoca în care, în Lemuria, el devenise destul de matur ca să primească Eul şi i-au dat posibilitatea să aleagă, ca să zicem aşa, înălţarea chiar de atunci în lumile spirituale, posibilitatea să nu mai participe la cele care fuseseră încorporate în evoluţie din faza lunară. Cât despre entităţile rămase în urmă, pe care le numim luciferice, ele au acţionat asupra corpului astral al omului ‒ ele nu puteau să atingă Eul ‒ şi i-au infuzat toate consecinţele „luptei din ceruri”. Deşi rostul lor fusese să creeze obstacole, acţiunea lor a provocat prin consecinţele ei în corpul astral al omului posibilitatea greşelii şi a Răului. Dar în acelaşi timp omul are şi posibilitatea de a se ridica prin propriile forţe deasupra greşelii şi a Răului.

Entităţi de nivelul acestor Dynamis care aparţin celei de a doua Ierarhii n-ar fi avut niciodată posibilitatea să devină rele prin ele însele; ele au trebuit să fie „declasate”. Doar începând de la a treia Ierarhie şi mai ales de la fiinţele cele mai apropiate de om ‒ Îngerii ‒ a fost posibil să urmezi sau nu puterile care trag înapoi. Pe cei care s-au împotrivit, îi vedem reprezentaţi în toate imaginile care simbolizează izbânda din ceruri şi care reprezintă de fapt ce s-a petrecut în timpul Lunii vechi, epocă în care omul a progresat în aşa măsură, încât a primit un corp astral şi a ajuns astfel în starea de „om-animal”. Îngerii care rămăseseră „buni” au părăsit atunci vechea Lună, s-au retras, şi această imagine s-a păstrat în multiple forme în sufletul omenesc. Iată ce însemna la origine lupta Sfântului Arhanghel Mihail cu Balaunil. Dar aceasta a supravieţuit în mod izbitor şi în imaginea taurului lui Mithra. Nu trebuie să deducem de aici că acei îngeri s-au sustras de la datoria lor; ei sunt prezentaţi ca un ideal pentru viitor, ca prefigurând ascensiunea în lumi spirituale. Noi am coborât pe Pământ şi împreună cu noi şi alte fiinţe care au urmat spiritele Dynamis ale obstacolelor. Trebuie acum să transformăm prin activitatea noastră ceea ce am primit în felul acesta; pentru ca să ajungă la nivelul lumii spirituale; trebuie, înălţându-ne, să devenim ca şi Arhanghelul Mihail, învingători ai Balaurului sau Taurului. Căci orice simbol de felul acesta trebuie interpretat în aceste două feluri.

Deci numai datorită faptului că unele Dynamis au rămas în urmă i s-a dat omului posibilitatea să atingă prin sine însuşi ţinta la care cei mai înalţi Serafimi nu pot ajunge prin propriile puteri. Acesta este un aspect esenţial. Serafimii, Heruvimii şi Tronurile nu pot face altceva decât să urmeze impulsurile date de Divinitate. Dominările şi, de altfel, cea de a doua Ierarhie în ansamblul său, nu pot nici ele să acţioneze în alt fel. Chiar acele dintre Dynamis care au stat în calea evoluţiei nu puteau face altceva decât să asculte de Divinitate. Chiar în ceea ce putem numi originea Răului, n-au făcut altceva decât să îndeplinească voinţa Divinităţii care, pe această cale ocolită, a dorit să întărească Binele. Să coborâm acum mai jos de Dynamis; nici Puterile sau Exousiai n-ar fi putut să devinâ rele prin sine; tot aşa şi în cazul Spiritelor personalităţii, ca şi al Arhanghelilor; când aceştia erau „oameni” pe vechiul Soare, spiritele Dynamis nu fuseseră încă „declasate”; nu au avut ocazia să se facă răi. Îngerii au fost primii care au avut această posibilitate, pentru că ea a apărut pentru prima dată în era lunară. „Lupta din ceruri” a avut loc în intervalul dintre vechiul Soare şi vechea Lună. Dintre Îngeri, unii nu s-au oprit la posibilitatea de a face rău, nu s-au lăsat ispitiţi de forţele care puneau piedici şi au rămas legaţi de ordinea normală. Astfel, toate entităţile din Ierarhiile spirituale aflate mai presus de Îngeri, şi chiar unii dintre aceştia, nu au făcut altceva decât să se conformeze voinţei divine; nu aveau nici o posibilitate de neascultare.

Ajungem deci acum să distingem două categorii de Îngeri. Sunt mai întâi cei căzuti în urma spiritelor Dynamis în timpul „luptei din ceruri”, pe care, datorită acţiunii lor ulterioare, îi numim „luciferici”. Aceştia au acţionat asupra corpului astral al omului în decursul evoluţiei terestre şi i-au dat omului, pe lângă posibilitatea de a face rău, şi pe cea de a se dezvolta prin propria sa voinţă liberă. Deci în întreaga serie a Ierarhiilor, doar oamenii şi o parte dintre Îngeri au posibilitatea de a fi liberi. Această posibilitate a existat şi pentru Îngeri, dar s-a confirmat într-adevăr în cazul oamenilor.

Este drept că atunci când omul a coborât pe Pământ,el a trebuit mai întâi să cadă în puterea spiritelor luciferice, care au impregnat corpul lui astral cu forţele lor; de aceea, Eul său a fost atât de intens aspirat de această putere luciferică încât, în era Lremuriei, în cea a Atlantidei şi chiar mai târziu, acest Eu a trăit încă învăluit într-un nor produs de influenţa lui Lucifer. Omul nu a scăpat de primejdia de a fi învins de aceste forţe degradatoare decât pentru că unele entităţi l-au luat sub protecţia lor. Unii dintre Îngerii rămaşi în înălţimi şi unii Arhangheli s-au încarnat în anumiţi oameni, pentru a le fi călăuze. Aşa au mers lucrurile până în clipa când s-a petrecut ceva absolut excepţional: o fiinţă care era legată numai de existenţa solară a ajuns să poată să pătrundă nu numai în corpul fizic, eteric şi astral al omului, aşa cum au făcut-o entităţile de care am vorbit până acum, ci chiar în Eul său.

V-am spus că, în timpuri foarte vechi, unele entităţi spirituale coborau în lumea noastră şi însufleţeau corpurile fizice, eterice şi astrale ale oamenilor. Dar acum era vorba de o fiinţă omenească care a primit în sine o entitate, cea mai înaltă dintre toate, o entitate care, legată până atunci de evoluţia solară, a intervenit, inspirând acea făptură omenească până în adâncul Eului său.

Eul îşi găseşte expresia fizică în sânge. Aşa cum sângele este expresia materială a Eului, căldura sângelui, focul din sânge, ca o rămăşiţă a vechiului foc saturnian, este expresia Eului în elemente. Marea Fiinţă de care vorbim s-a manifestat fizic în două feluri. Mai întâi în foc. El i s-a revelat lui Moise în Rugul de foc şi în fulgerele de pe Sinai, căci fiinţa care a putut mai apoi să pătrundă în Eul unui om este aceeaşi cu cel care i-a vorbit lui Moise din Rugul în flăcări, în fulgerele şi tunetele de pe Muntele Sinai. După ce şi-a pregătit astfel venirea, el a putut să intre într-un trup prin care circula sânge, trupul lui Iisus din Nazaret. Şi astfel entitatea solară a pătruns într-o fiinţă pământeană. De atunci, cu cât Eul omenesc se pătrunde, este saturat de forţa care a intrat în el în acea epocă, cu atât mai mult dobândeşte capacitatea de a se înălţa prin propriile forţe deasupra tuturor influenţelor care pot să-l tragă în jos. Fiinţa care pătrunde în felul acesta până în Eu este de fapt de cu totul altă natură decât entităţile spirituale care coborâseră mai înainte pe Pământ pentru a însufleţi corpul fizic, eteric şi astral al omului.

Să ne gândim, de exemplu, la străvechii Rishi. În corpul lor eteric trăia, am mai spus-o, spiritul unei entităţi superioare. Ei moşteniseră de fapt acest corp eteric de la marii lor precursori din Atlantida, în care trăise acea entitate. Ei nu puteau să urmărească prin corpul lor astral şi prin Eul lor ceea ce le venea prin inspiraţie din corpul lor eteric. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în epocile următoare: când unii oameni erau inspiraţi astfel, în ei exista întotdeauna un fel de forţă superioară, ceva care s-ar putea spune că îi poseda. Ei erau într-un fel scutiţi de destinul omenirii – de a fi lăsată să se descurce singură –, pentru a putea deveni mai buni sub influenţa unei entităţi superioare. Acest lucru s-a petrecut cu toţi fondatorii de religii: în ei s-a întrupat o entitate care nu participase la „lupta din ceruri”, astfel că ei nu erau lăsaţi fără îndrumare.

În persoana lui Christos a apărut însă o entitate de cu totul altă natură, o fiinţă care de la început nu a vrut să îi împingă în nici un fel pe oameni să vină spre El - şi acest lucru este esenţial. Urmăriţi felul în care s-a răspândit creştinismul şi veţi avea dovada vie a faptului că în timpul vieţii sale Christos nu a făcut ceea ce au făcut mai târziu creştinii. Gânditi-vă la întemeietorii religiilor din Antichitate. Aceştia au fost mari Învăţători; începând dintr-un moment al vieţii lor au început să predice şi predicile lor acţionau cu putere asupra celor din jur. Dar Christos a acţionat îndeosebi prin predici? Dacă credem că acestea reprezintă esenţialul, înseamnă că nu-l înţelegem. Christos a acţionat în primul rând nu prin predici, ci prin ceea ce a făcut, adică prin moartea sa, care este cea mai importantă dintre acţiunile sale. Christos a îndeplinit un act al cărui efect s-a răspândit în lume după ce el nu a mai fost prezent într-un corp fizic. Aceasta este marea diferenţă dintre acţiunea lui Christos şi cea a altor întemeietori de religii. Această diferenţă nu prea este înţeleasă, dar este esenţială.

Învăţăturile creştine, ceea ce este propovăduit de religia creştină, se pot regăsi fără discuţie şi în alte sisteme religioase. Dar oare creştinismul acţionează numai prin conţinutul doctrinei sale? Cel care a făcut atât de mult pentru răspândirea creştinismului, Apostolul Pavel, s-a sprijinit pe această doctrină? Conţinutul Evangheliilor este ceea ce a făcut ca Saul să devină Apostolul Pavel? El i-a prigonit pe discipolii lui Christos până în ziua când Cel care a murit pe cruce i s-a arătat printre nori, până în ziua în care el însuşi, Pavel, a avut experienţa ocultă, personală, a sa proprie, a faptului că Christos este viu. Impulsul pe care l-a primit vine de la actul morţii pe cruce. Alte sisteme religioase se bazează pe doctrina lor, care poate să se potrivească cu doctrina creştină, dar creştinismul se bazează mai puţin pe o doctrină şi mai mult pe un fapt. Iar acest fapt este de asemenea natură încât el nu influenţează decât pe cel care primeşte de bună voie această influenţă, ceea ce înseamnă că această influenţă nu contravine deplinei libertăţi a Eului său. Căci nu este de ajuns numai prezenţa lui Christos în corpul astral al omului; pentru a fi cu adevărat înţeles el trebuie să pătrundă în Eu şi acesta trebuie să se hotărască în mod liber să-l primească. Or, atunci când Eul se uneşte astfel cu Christos el primeste în sine nu numai o învăţătură, ci o realitate, o forţă divină. Oricâte dovezi s-ar aduce că toate învăţăturile creştine se găseau deja în alte religii, aceasta nu are nici o importanţă, pentru că esenţial este ceva ce nu se poate obţine decât prin înălţare liberă în lumile superioare. Nimeni nu poate primi în sine puterea lui Christos decât printr-o hotărâre liberă, un act liber care a devenit posibil datorită menirii omului de a deveni om pe Pământ.

Îngerii căzuţi, care, ca fiinţe luciferice, participă la viaţa Pâmântului, sunt în cu totul altă situaţie. Ei ar fi trebuit în realitate să devină oameni pe Lună; ei au rămas în urmă în dezvoltarea lor şi de aceea pot să intervină asupra corpului astral al omului, dar în epoca noastră nu pot să ajungă la Eul său. În timpurile Lemuriene, aceste entităţi luciferice s-au infiltrat din toate părţile în corpul astral al omului, exercitând acolo o acţiune care apare în om sub forma pasiunilor inferioare. Tot ceea ce împinge pe om în greşeală şi spre rău îşi are sediul în corpul astral, unde a fost sădit de spiritele luciferice. Dacă aceste spirite n-ar fi facut asta, omul n-ar fi avut niciodată posibilitatea să se înşele sau să facă rău; ar fi ajuns în sfera înaltă în care şi-ar fi primit Eul fără să fie atins de nici o influenţă potrivnică. Marii îndrumători ai omenirii l-au apărat totuşi pentru a nu cădea prea jos.

Atunci a cohorat pe pământ Christos. Sa ne gânditn că un om îl primeşte în sine, fără nici o constrângere pe Christos. Acesta este un caz ideal, căci creştinismul este numai la începuturile sale; dar să presupunem că acest lucru se înfăptuieşte. Dacă acest Eu este destul de avansat pentru ca forţa lui Christos să-l impregneze, aceasta radiază păna în corpul său astral. Ea acţionează din interior asupra acestui corp astral căruia spiritele luciferice i-au inoculat germenii răului. Ce se va întâmpla mai departe? Eliminând cu ajutorul lui Christos, numai cu acest ajutor, ceea ce îi vine de la Lucifer, omul va elibera treptat puterile luciferice. Va veni o vreme când spiritele luciferire care pentru binele omului, pentru a-i asigura libertatea, au trebuit să râmână pe Lună la un nivel inferior de dezvoltare şi deci nu au putut sa-l cunoască pe Christos, îl vor cunoaşte şi vor fi mântuite. Omul îl va mântui pe Lucifer, dacă primestc în el forţa lui Christos şi prin acetsta devine mult mai puternic. Să presupunem, în adevăr, că omul nu ar fi primit ceea ce i-a dat Lucifer: forţa lui Christos ar fi strălucit, dar nu s-ar fi izbit de forţele luciferice, şi omului nu i-ar fi fost cu putinţă să se înalţe spre Bine, Adevar, Înţelepciune, până la culmile pe care poate ajunge dacă învinge aceste puteri potrivnice.

Astfel omul ne apare ca făcând parte din şirul Ierarhiilor, dar deosebindu-se în mod esenţial de toate celelalte. Situaţia lui este cu totul alta decăt cea a Serafimilor, Heruvimilor, Tronurilor, decât cea a Dominărilor, Virtuţilor şi Puterilor, ca şi de a Spiritelor personalităţii, a Arhanghelilor şi a unei părţi a Îngerilor. El îşi poate spune, privind în viitor: sunt menit să caut, în adâncul sufletului meu, impulsurile care determină acţiunile mele, să le primesc nu din contemplarea Divinităţii, aşa cum fac Serafimii, ci din adâncurile fiinţei mele. Christos este un Dumnezeu care acţionează în aşa fel, încât impulsurile sale nu trebuie urmate necondiţionat, ci doar prin faptul că sunt înţelese în deplină libertate. Acest Dumnezeu nu se împotriveşte niciodată dezvoltării individuale şi libere a Eului într-un sens sau altul. Christos a putut spune, dând acestor cuvinte sensul cel mai înalt: „Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Evanghelia după Ioan, 8, 32). Cât despre fiinţele luciferice din Ierarhia care a precedat-o pe a noastră, care au avut posibilitatea să facă rău, ele vor fi din nou eliberate, salvate de forţele omului.

Toate acestea ne arată că de fapt evoluţia cosmică nu face decât să se repete, dar că intervine aici un element nou. Căci o „umanizare” aşa cum a trăit-o omul nu a mai existat înainte, nici pentru Îngeri, nici pentru Arhangheli, nici pentru Arhei. Omul are de îndeplinit în lume o misiune cu totul nouă, pe care am prezentat-o acum. El a coborât pe Pământ pentru a îndeplini această misiune, iar Christos a venit sa-i dea ajutor în mod liber, nu ca un Dumnezeu care domneşte din înălţimi, ci ca „cel dintâi născut” dintre cei mulţi. Doar aşa putem înţelege pe deplin rangul, importanţa omului în sânul Ierarhiilor. Înălţându-ne privirile spre splendoarea, spre maiestatea Ierarhiilor superioare, ne putem spune: ele sunt atât de înalte, atât de înţelepte, atât de bune, încât nu pot să părăsească niciodată calea cea dreaptă; dar marea misiune a omului este să introducă libertatea în lume şi, odată cu ea, ceea ce se numeşte în adevăratul sens al cuvântului Dragoste. Căci dragostea nu e posibilă fără libertate. O fiinţă care trebuie să urmeze un impuls nu-l poate da la o parte, dar cel care ar fi putut să nu-l urmeze este împins să o facă din dragoste. Dragostea şi libertatea sunt doi poli inseparabili. Deci, dacă dragostea a pătruns în Cosmos, aceasta s-a datorat libertăţii, adică a devenit posibilă pe de o parte prin Lucifer şi pe de alta prin cel care trebuia să-l învingă pe Lucifer, mântuindu-i pe oameni: Christos.

Pământul este astfel universul dragostei şi al libertăţii şi este important ca oamenii, fără ca prin aceasta să-şi piardă modestia, să ştie să caracterizeze Ierarhiile în felul următor - aşa cum a făcut-o întotdeauna esoterismul occidental: Serafimii, Heruvimii şi Tronurile ascultă direct de impulsurile de la Divinitate; Dominările, Virtuţile şi Puterile sunt atât de dependente de aceste Ierarhii încât a fost nevoie ca unele ca unele din ele să fie „declasate”, pentru ca evoluţia să poată progresa până la om. Nici Arheii, nici Arhanghelii nu pot să înşele sau să facă rău prin propria lor voinţă. De aceea aceste Ierarhii superioare au fost numite „trimişi, mesageri”, pentru a arăta că ele nu acţionează numai prin propria lor voinţă, ci ascultă de porunci venite de sus. Dar în oameni se zămisleşte o Ierarhie care va executa propriile ei porunci. În viitoarele etape pe Jupiter, Venus şi Vulcan omul se va desăvârşi în asemenea măsură încât va ajunge să poată să-şi realizeze propriile impulsuri. Nu a ajuns încă în acest stadiu, dar va ajunge. Atunci, în şirul Ierarhiilor, el o va alcătui pe cea a Spiritelor libertăţii sau dragostei, adică cea de a zecea Ierarhie, care este încă în curs de dezvoltare, dar care totuşi face parte din Ierarhiile spirituale.

În Univers, lucrurile nu se repetă identic: de fiecare dată când un ciclu s-a terminat, se introduce un element nou şi întotdeauna Ierarhia care trece prin faza de „umanizare” este cea care are misiunea să integreze acest element în desfăşurarea evoluţiei.

Am încercat astfel să înţelegem menirea omului în Cosmos; am căutat care este semnificaţia omului ‒ acest punct pierdut în Univers ‒, pornind de la circumferinţă, după cum o cere doctrina Misterelor. În felul acesta cunoaşterea se bazează pe realitate. Orice Ştiinţă spirituală autentică este reală, concretă, deci din ea reiese direct imaginea Cosmosului şi a Ierarhiilor spirituale.

Ne aflăm în centrul Universului. Tot ceea ce ne înconjoară îşi pierde semnificaţia pentru noi, căci ne dăm seama că lumea exterioară, cea a simţurilor, nu ne ajută să-i dezlegăm tainele. Este ca şi cum totul s-ar concentra într-un punct. Dar în acest caz circumferinţa cercului ne dă soluţia acestei taine cosmice, în mod tot atăt de real ca şi materia însăşi, imagine şi simbol al spiritului. Materia se strânge, dispare în punctul central şi reapare la periferie. Acesta este adevărul. Iar cunoaşterea noastră este reală atunci când ni se înfăţişează ca un proces de zidire a întregului Univers. Atunci ea nu mai este o simplă speculaţie; atunci ea ne vine din Cosmos. Să simţim deci cu întreaga noastră fiinţă că înţelepciunea trebuie să fie un ideal pornit de la marginile Cosmosului, care ne dă tăria să ne îndeplinim propriul nostru destin, să realizăm marele ideal pe care îl concepem pentru Univers şi, mai aproape de noi, pentru făptura omenească.