Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

IERARHIILE SPIRITUALE
ŞI REFLECTAREA LOR ÎN LUMEA FIZICĂ

GA 110


INTRODUCERE ÎN STUDIUL IERARHIILOR


„Străduindu-se să reproducă o imagine perfectă (a lui Dumnezeu), ele se înalţă din toate puterile către Arhetipul lor şi la rândul lor se apleacă, asemenea divinităţii, către esenţele inferioare, ca să le transforme“.

Dionisie Areopagitul*
(Tratat asupra Ierarhiilor cereşti, cap.8)

* Lucrarea a fost tradusă în româneste de Cicerone Iordăchescu, sub titlul lerarhia cerească, în 1932 şi reeditata în 1994 de catre Institutul European, Iaşi, impreună cu o altă lucrare a lui Dionisie, Ierarhia Bisericească. În studiul introductiv al acestei traduceri se precizează, pe baza unui bogat aparat critic, că autorul scrierii resective nu este acel Dionisie Areopagitul care este menţionat în Faptele Apostolilor ca ucenic al apostol Pavel, ci un învăţat creştin care a trăit în sec.V sau la începutul sec.Vl e.n. De aceea, el este numit în scrierile mai noi Dionisie Pseudo-Areopagitul.

În această ediţie fragmentul citat este mai complet:

„Ele se străduiesc neîncetat să se asemene lui Dumnezeu, nepărăsind deloc imobilitatea lor divină prin vreo lipsă de bărbăţie, ci privind neclintite spre puterea cea mai presus de fiinţă şi întăritoare; transformându-se în icoană a acesteia, pe cât posibil, şi îndreptându-se spre dânsa cu tărie, ca izvor de putere; iar spre puterile cele de al doilea rang îndreptându-se ele le împart putere şi le îndumnezeiesc. (Cap.VIII, p.49) (n.red.).

Omul spune „Dumnezeu“ şi se înalţă direct către un absolut imuabil şi transcendent faţă de toate făpturile. El spune „Dumnezeu“ ca urmare a unei necesităţi interioare, în antiteză cu tot ceea ce pe pământ i se înfăţişează mărginit, josnic, trecător, impur. Spiritul său are nevoie nu numai sub aspect sentimental, ci şi riguros logic de Dumnezeu pentru a contrabalansa iraţionalul care îl înconjoară. Şi cu toate că nu-l cunoaşte pe Dumnezeu, el şi-l imaginează. Deschide într-un colţ al inimii sale paradisul unei divinităţi care va fi pentru el punctul de sprijin stabil, absolutul de marginile căruia este stăvilit fluxul deconcertant al vieţii. Omului modern Dumnezeu nu i se mai arată, dar gândirea seacă şi aridă a acestuia îl consideră o axiomă necesară.

Totuşi în fapt Dumnezeu nu este această abstracţiune inaccesibilă suspendată în vid. Dacă gândirea modernă, prea legată de corp, s-a îngreunat în aşa măsură încât nu mai poate sesiza Fiinţa divină ca pe o realitate, mai demult nu era aşa. Gândirea omenească a cunoscut şi a venerat o întreagă gamă de mijlocitori între ea şi divinitate; a avut chiar viziunea acestor Spirite mediatoare între nimicnicia sa şi incomensurabila măreţie divină. Această viziune i-a hrănit viaţa spirituală. În sufletul modern nu s-a mai păstrat nici o urmă a acestei viziuni; el mai găseşte încă, într-adevăr, în Biserică o învăţătură teoretică despre ierarhii, dar fără nici un schimb afectiv cu aceste fiinţe supranaturale; acestea nu mai sunt cunoscute decât prin mărturiile artei religioase inspirate de tradiţie.

Ce ne poate spune ştiinţa spirituală despre natura acestor Fiinţe, despre originea viziunilor pe care le-a avut odinioară omul, despre cauzele faptului că acum omul nu mai este conştient de existenţa lor?

Ea ne răspunde: ceea ce aflăm prin artă şi tradiţie religioasă despre Ierarhiile cereşti vine desigur dintr-un trecut îndepărtat, totuşi nu reprezintă decât o palidă supravieţuire a unor epoci mult mai îndepărtate, în timpul cărora omenirea poseda o viziune directă asupra universului. Această viziune, care nu poate fi comparată cu conştiinţa actuală, era mai puţin o percepţie şi mai mult o comuniune a fiinţei omeneşti cu universul, care şi el era mult diferit de cel pe care îl cunoaştem acum. Trebuie să urcăm, pentru a ne face o idee, într-un trecut care precede chiar şi preistoria: pământul nu era încă terenul ferm pe care îl avem astăzi sub picioare, nici corpul omenesc nu avea încă densitaiea lui de acum; elementele nu erau diferenţiate ca în vremurile noastre, când lichidul este distinct de solid iar gazul de căldură. Cât despre viaţa omului, ea oscila între Pământ şi mediul cosmic, în sânul căruia ea se încărca treptat de densitate terestră.

Investigaţiile lui Rudolf Steiner ne dau posibilitatea să ne reprezentăm aceste etape1.

1 Rudolf Steiner Ştiinţa ocultă, Editura Triades (n.a.)

În perioada vieţii sale când este preponderent un locuitor al Pământului, omul simte planeta ca punctul în care se condensează, se contractă întregul univers; are despre ea o impresie ce poate fi comparată cu cea a oaselor sale din profunzimea cărnii. El vede planeta scăldată într-o atmosferă vie, de la pământul către care corpul său îl atrage tot mai mult, până la marginile cerului, el sesizează straturi succesive, fiecare depăşind ca subtilitate pe cel care rămâne mai jos de el. Aceste sfere, care urmăresc orbitele planetelor, formează în jurul Pământului cercuri succesive ocupate de Lună, Mercur, Venus, Soare, Marte, Jupiter, Saturn, până la centura aştrilor ficşi – Zodiacul.

În alte momente ale vieţii sale, omul pierde conştiinţa terestră şi îşi părăseşte corpul. El se identifică complet prin natura sâ spirituală cu universul, de care nu-l separă încă nici o conştiinţă personală, ca un copil la sânul maicii sale. Unindu-se prin o parte a fiinţei sale cu fiecare dintre sferele planetare, el preia de la ele culoarea şi ritmul: acest ritm deosebit este însăşi pulsaţia entităţilor spirituale care alcătuiesc acea sferă. Căci cetele de fiinţe divine, de diverse feluri, ierarhizate, se exprimă în aceste substanţe planetare, loc de predilecţie pentru manifestarea lor. Gradaţia se poate urmări de la entităţile cele mai apropiate de natura omenească, pământească – Îngerii, până la Heruvimi şi Serafimi, care depăşesc chiar sfera planetelor; fiind cei mai perfecti, cei mai apropiaţi de divinitate, nu se mai exprimă prin aştri în mişcare, rătăcitori, în care mişcarea însăşi este încă un semn de imperfecţiune, ci prin constelaţiile Zodiacului, care au căpătat deja ceva cu caracter divin – sunt imuabile.

Astfel, prin două stări de conştiinţă omul contemplă cele două feţe ale unei realităţi unice: el vede când astrul, cu ochii trupului, când entitatea, cu ochii spiritului.

Şi simţind că trăieşte şi respiră în acest univers ca într-un organism viu, resimţind mişcarea planetelor în membrele sale, ritmul lor în circulaţia sângelui, maiestatea stelelor imobile în fixitatea capului său, omul vede cum transpare entitatea spirituală în astrul care îi este veşmânt. Pentru el astrul şi entitatea sunt de nedespărţit; unul este corpul celeilalte.

Pe măsură ce se afirmă conştiinţa terestră, creşte diferenţa între ceea ce percepe omul când se află în trup şi ce trăieşte el în clipele asemănătoare cu somnul, când participă la viaţa spirituală a universului. Mult timp încă el mai vede stelele ca pe o manifestare multiformă a măreţei Fiinţe vii, care exprimă prin intermediul lor aspectele infinite ale naturii sale insondabile. Pe măsură ce evoluţia înaintează, omul păstrează o amintire mai vie, mai personală, a timpului petrecut în stare de veghe în corpul său decât a timpului când simţirea universului îl desprinde de sine. Din acest sentiment confuz el păstrează ca pe un vis imaginea fiinţelor supranaturale care populează sferele înstelate, în timp ce ceea ce observă în cerul material îi apare din ce în ce mai precis. El vede aştrii deplasându-se după ritmuri care măsoară pentru el timpul, anii, anotimpurile, zilele; el urmăreşte cu ochii traiectoriile acestora, care marchează spaţiul cu puncte de reper. El mai ştie că întreaga sa viaţă este reglată, guvernată de aceste mişcări şi de aceste ritmuri care redau în semne vizibile înţelepciunea lui Dumnezeu. Dar conştiinţa sa se împarte din ce în ce mai mult; percepţia lui se dedublează. Lumina simiurilor scaldă lumea fizică unde el contemplă astrul, dar într-o altă lumină, cea a sufletului, cea a simţului interior, continuă să îi apară în vis, sau în clipele când evadează din lumea pământeană, Ierarhiile. Şi distanţa dintre cerul în care se cufundă privirile pământeşti şi cerul inimii sale creşte mereu.

Când aspiră la acesta, omul caută să păstreze viziunea lui prin forme de cult, ritualuri, religie.

Când urmăreşte cu un interes crescând fenomenele cereşti, asupra cărora va începe în curând să-şi exercite capacitatea de raţionament, de calcul, care se naşte în el, el face primii paşi spre ştiinţă.

Într-o zi nu a mai rămas nici măcar amintirea faptului că a putut exista vreo legătură cât de mică între lumea stelelor, pe care o studiază astronomia, şi ierarhiile divine de care vorbeşte teologia. Dar această despărţire s-a făcut foarte lent şi s-au scurs multe veacuri până să se ajungă la situaţia de astăzi.

Atunci când au apărut cultele şi religiile, în zorii vremurilor preistorice, cunoaşterea oştirilor cereşti nu era încă pierdută pentru privirea interioară. Întreaga lume antică şi primele epoci creştine se află sub semnul acesteia. Nici o religie antică nu a conceput divinitatea fără aceşti intermediari care transpun imaginile infinit de variate ale Chipului pe care numai lor singuri li se îngăduie să-l contemple. Ei sunt „gândirea“ lui Dumnezeu, „ochiul“ său, „braţul“ său; divinitatea pe care nu putem să ne-o închipuim se înconjoară parcă cu un nimb alcătuit din aceste mari puteri cereşti; la rândul lor, zeii cei mari au în jurul lor zei mai puţin elevaţi şi mai apropiaii de oameni. Printre monumentele şi sculpturile antice abundă astfel de fiinţe supranaturale, de la spiritele cele mai măreţe până la cele mai mărunte „genii“ înaripate, cunoscute întregului Orient. Materialistul nu mai vede astăzi în acest furnicar de fiinţe mai presus de fire decât rodul imaginaţiei orientale, care s-a complăcut să-şi descrie în mod somptuos delirurile, coşmarurile şi visele.

Desigur că pe măsură ce viziunea se şterge gradele spirituale se amestecă şi se confundă. Graniţa dintre cetele cereşti şi cele ale iadului este nesigură. Spiritele de natură intermediară şi neutră, cum sunt Elementalii, se suprapun oarecum pe această limită.

Dar crestinismul intervine în această dezordine transmisă de Orient. El ştie să facă delimitarea între ce este ceresc şi ce este infernal. Gândirea umană în curs de a se naşte se străduieşte să reflecte în ea însăşi ordinea ierarhică a entităţilor care au atribute dumnezeieşti. Geniul elen creştinat coordonează, armonizează. Ceea ce dă, în primele veacuri creştine, şcoala Sfântului Dionisie Areopagitul în tratatul său asupra ierarhiilor cereşti nu mai este o viziune propriu-zisă, ci o conceptie spirituală, atunci când această şcoală stabileşte, între unitatea, principiul şi sfârşitul ulterior a toate şi făpturile care nu au în sine nici raţiune, nici termen, o stare de mijloc care este în acelaşi timp ştiinţă şi acţiune, cunoaştere şi energie. „Aceasta este Ierarhia, instituţie sacră, înţeleaptă şi puternică, care purifică, iluminează şi desăvârşeşte şi ne aduce astfel la Dumnezeu, care este puritate, lumină şi desăvârşire... Ţelul Ierarhiei este deci să asimileze şi să unească cu Dumnezeu... Căci, contemplând cu ochi sigur frumuseţea cea mai presus de fire, ea o reface în sine aşa cum poate; ea îşi preface adepţii în tot atâtea imagini ale lui Dumnezeu: oglinzi pure şi splendide în care poate să strălucească lumina veşnică şi inefabilă şi care, în ordinea dorită, retransmit în mod liber asupra lucrurilor de jos această lumină împrumutată care le face să strălucească.“ (Cap.III)*.

* În traducerea lui C.Iordăchescu:

„Ierarhia este, după mine, o rânduială sfântă, o cunoştinţă şi o lucrare ce duce pe cât se poate, la asemănarea cu divinitatea şi înalţă, în proporţie corespunzătoare, până la imitarea de Dumnezeu în măsura iluminării divine pe care o primeşte... Scopul ierarhiei este deci, pe cât cu putinţă, asemănarea şi unirea cu Dumnezeu... Privind în chip neclintit în sus spre frumuseţea cea preadivină, Ea o reproduce pe aceasta pe cât este posibil, şi desăvârşeşte pe partizanii ei până în a-i transforma în chipuri divine, în oglinzi curate şi fără pată, care să fie în stare să primească în sine raza ce porneste din obârsia luminii divine, în oglinzi care, în chip sacru, fiind pline de strălucirea cea luminoasă, să poată din nou lumina la rândul lor, fără pizmă treptele urmatoare, aşa cum se cuvine după rânduielile divine.“ (Ierarhia cerească, cap .III, p.35) (n.red.)

Treptat şi această concepţie se va estompa: dogma va păstra din ea noţiunile de bază, dar ideea Ierarhiilor va supravieţui printre oameni prin credinţa în dogmă şi nu prin viziune, nici măcar prin amintirea vechilor viziuni. Câtă vreme creştinul din Evul Mediu este însufleţit de o credinţă care mai este în oarecare măsură vizionară, el rămâne legat de Fiinţele supranaturale pe care le simte intervenind în sufletul său şi chiar în întâmplările care îi guvernează destinul. Căci Dumnezeu domneşte în înălţimi; mesagerii săi sunt mai accesibili pentru imaginaţia credincioşilor. Aceşti credincioşi îi cunosc cu caracterele şi calităţile lor proprii; ei nu confundă natura Îngerului care veghează asupra fiecărui creştin şi îi poate vorbi prin vise cu cea a unui Arhanghel ca Preasfântul Mihail, care se arată în plină strălucire şi vesteşte fapte de seamă pentru tot poporul, care privesc mântuirea neamului omenesc. Creştinul din Evul Mediu manifestă o gamă de sentimente legate de calitatea diverselor naturi spirituale faţă de care omul modern rămâne mult în urmă. El ştie că nu te poţi ridica către Dumnezeu decât din treaptă în treaptă; el gândeşte ca şi Areopagitul: „Dacă vrea cineva să spună că Dumnezeu i s-a arătat de-a dreptul, acela să ştie că după cum spune clar Scriptura nimeni pe Pământ n-a văzut şi nici nu va vedea esenţa intimă a lui Dumnezeu, iar viziunile sfinte, cinstind măreţia adorată, se arată învăluite de cele mai minunate simboluri pe care le poate suporta natura omenească“. (Cap.IV)*.

* În traducerea lui Cicerone Iordăchescu:

“Dacă ar spune cineva că unora dintre oamenii cei sfinti li s-au făcut dezvăluiri şi, în chip nemijlocit, că unul dintre aceştia ar fi aflat clar din Sfintele Scripturi că nimeni nu a văzut ce este în sine fiinţa tainică a lui Dumnezeu şi nici nu o va vedea vreodată, dar că sfintii au avut teofanii (viziuni ale divinitaţii) prin mijlocirea viziunilor sacre, ce sunt asemenea intuiţiilor celor ce contempleaza, precum se vede din descoperirile cele de Dumnezeu vrednice.“ (Ca .IV, p.39) (n.red.).

Dar şi această percepţie la rândul ei se va pierde. Cerul şi sferele cereşti, care reprezentau fiecare câte o calitate divină, sunt pentru credincioşii de astăzi o noţiune foarte abstractă, pe care o evocă atunci când zic: „cerul“. Numai îngerul păzitor mai păstrează încă pentru ei în oarecare măsură un caracter real, concret.

În schimb, pe măsură ce culorile vii ale Paradisului se schimbă într-un cenuşiu uniform, se conturează un alt cer: cel pe care telescopul îl face să se apropie de noi, cel pe care descoperirile lui Galilei, ale lui Copernic, ale lui Kepler l-au făcut accesibil calculelor omeneşti.

Cerul fizic (numit de englezi sky) a ajuns să se detaşeze complet de cerul lui Dumnezeu (heaven). Planetei care apare la capătul lunetei i se poate calcula distanţa la care se află de Pământ, de Soare, i se poate descrie orbita, i se pot prevedea mişcările; se află în lumea sensibilă, lumea materială, deşi este infinit de îndepărtată, ea face parte din ceea ce se vede, din ceea ce se poate cântări (de la distanţă); ipotetic nimic nu o distinge de obiectele care intră sub acţiunea simţurilor noastre.

Amintirea faptului că această planetă ar putea fi semnul vizibil al unor fiinţe mai presus de fire, că ea se află la hotarul împărăţiei lor, s-a pierdut fără urmă. Nici nu bănuim că ar putea exista vreo înrudire între acest obiect de studiu al astronomiei şi dogmele abstracte.

Şi aici intervine în vremurile noastre Ştiinţa spirituală.

Ea se iveşte într-o vreme când această ruptură s-a produs, când pare că în mod iremediabil s-a deschis o prăpastie între ştiinţă şi credinţă, între cunoştinţele reale ale omului şi ataşamentul său interior faţă de credinţa tradiţională. Este, de asemenea, vremea când această poziţie a omului modern devine de nesuportat, când prăpastia aceasta, dacă nu va dispărea, va duce la declanşarea unor catastrofe atât în lumea interioară cât şi în viaţa socială. Când mintea se îndreaptă într-o parte iar inima în alta, se ştie că eşecul individului este pe aproape.

Ea afirmă că o metodă de cunoaştere spirituală va fi accesibilă pentru toţi cei care au dobândit, lucrând asupra lor înşile, percepţia extrasenzorială. Obiectul văzut de ochii lumeşti va fi perceptibil sub aspectul său spiritual pentru privirile spiritului. Simţurile fizice nu ne permit, prin ele însele, să cunoaştem în realitatea lor profundă lucrurile şi fiinţele care ne înconjoară. Ceea ce este lăuntric ne scapă. Totuşi nu trebuie să credem că suntem sortiţi să nu putem niciodată să-l simţim. Este ceva în noi care aspiră la această cunoaştere şi ajunge să o poată realiza prin studiu, străduiniă, prin progrese în ştiinţa spiritualului. Căci această ştiinţă, deşi pare că are un obiect atât de tainic, poate fi deprinsă metodic.

Promotorul său a arătat deja la ce rezultate ne poate duce. Este foarte clar că el a fost un precursor, încă solitar, marcând un mare avans faţă de cei care au pornit la drum în urma lui. Omul care urma să deschidă o astfel de cale nu putea să fie decât un caz aparte. Aşa este situaţia tuturor precursorilor care revoluţionează arta, ştiinţa, filosofia. Dar a fost creată metoda, rezultatele au fost comunicate. Le găsim răspândite pe parcursul unei opere imense, cărţi publicate, cicluri de conferinţe, realizări practice. Nici un suflet de bună credinţă în care mijeşte dorinţa de a cunoaşte nu le mai poate ignora.

Să căutăm deci acum în primele materiale ale acestei ştiinţe spirituale în ce fel se împacă cele două părţi distincte ale aceleiaşi realităţi: cerul stelelor şi cel al îngerilor. Ce perspective pentru o viziune sintetică ne oferă percepţia în acelaşi timp senzorială şi extrasenzorială a regiunilor cereşti care înconjoară planeta noastră înălţându-se mai presus de ea.

Înainte de a aborda conferinţele care urmează şi care răspund la această întrebare, să parcurgem câteva date răspândite prin alte texte pe care le-am adunat aici (mai ales pentru cititorii care nu sunt încă foarte documentaţi în ştiinţa spirituală), care trebuie să fie cunoscute totuşi, pentru ca ceea ce vor citi în acest volum să se încadreze într-un ansamblu bine închegat.

O noţiune elementară le domină pe toate celelalte: deoarece aştrii exprimă viaţa spirituală a Ierarhiilor, rezultă că evoluţia cosmică este în întregime relatarea acestei vieţi. Originea lumilor, lenta geneză a lor, apariţia succesivă a planetelor, toate acestea sunt lucrarea Ierarhiilor; în această grafie cerească este înscrisă istoria lor2.

2Lucrarea lui E.Vreede Astronomie şi antroposofie este inspirată de această concepţie (n.a.).

Prin aceasta una din ideile care astăzi, în concepţia religioasă, este inertă se transformă şi revine la viaţă. Se crede că lumea spirituală nu mai evoluează. Pentru gândirea religioasă „cerul lui Dumnezeu“ are un caracter atât de imuabil încât pare chiar o blasfemie ideea de evoluţie într-un paradis în care totul este perfect, absolut, identic cu sine însuşi în veşnicie. Noţiunea de tranziţie, de strădanii repetate, succesive, aşa cum le face natura pentru a-şi realiza creaţiile, este legată de lumea imperfectă a simţurilor, de ceea ce a fost creat.

Este una dintre cele mai mari greşeli ale gândirii religioase moderne; ea dă prin aceasta dovada cea mai clară că nu mai posedă înţelegerea adevărată a ierarhiilor. Materia care evoluează este pusă în opoziţie cu imuabilitatea lui Dumnezeu, iar stările intermediare se elimină. Această greşeală este cea care desparte cel mai tare gândirea religioasă fixistă de gândirea ştiinţifică evoluţionistă.

Opoziţia dispare atunci când regăsim, între materie, unde legile evoluţiei au maximum de efect, şi Dumnezeu, în care ele sunt anihilate, o întreagă serie de fiinţe. Cu cât acestea sunt mai „evoluate“, mai apropiate de Dumnezeu, cu atât mai uşor scapă din ciclul transformărilor – ceea ce se poate constata deja la Heruvimi şi Serafimi, a căror expresie astrală este eliberată de mişcarea planetară. Legile evoluţiei se fac cel mai mult simţite la baza piramidei cereşti, la Îngeri şi mai ales la oameni. Ele acţionează cu presiune şi mai mare asupra regnurilor care sunt inferioare omului: animal, vegetal şi mineral. Dacă în prezent omul începe să le scape, aceasta este tocmai pentru că el atinge pe Pământ stadiul prin care se va încorpora în lumea ierarhiilor, în care va alcătui partea cea mai modestă, cea mai de jos, care este totuşi o parte integrantă. Ajunge la aceasta parcurgând stadiul omenesc.

Parcurgerea stadiului omenesc nu înseamnă că se trece printr-o experienţă rezervată exclusiv omului, aşa cum ar putea lăsa să se creadă terminologia prea săracă pentru bogătia acestei idei. Toate Ierarhiile au trecut la rândul lor prin stadiul omenesc. Ele l-au străbătut înaintea noastră; acum se numeşte stadiul omenesc pentru că oamenii sunt cei care îl parcurg pe Pământ. De fapt, este stadiul în decursul căruia o Ierarhie devine conştientă de caracterul ei special, care îi dă virtutile sale, calitatea sa printre celelalte. Astfel Principalităţile au căpătat pe vechiul Saturn conştiinta că sunt purtătoarele, în întregul univers divin, ale elementului personalităţii. Tot astfel, pe vechiul Soare Arhanghelii au devenit conştienti că sunt purtătorii elementului care îi îndrumă pe Îngeri şi-i adună pe oameni. Tot astfel, pe vechea Lună, Îngerii care treceau atunci prin stadiul de om şi-au dat seama de existenţa Eului lor îngeresc, de misiunea pe care o are acest Eu la hotarul dintre lumina spirituală şi tenebrele materiei. Tot astfel, pe Pământul nostru omul trece prin stadiul omenesc, devine conştient că poartă în sine un Eu menit să cunoască libertatea în sânul ordinii de obşte a universului.

Desigur, Entităţile spirituale nu au fost oameni înainte de a fi Îngeri, Arhangheli etc. Ele au fost şi rămân Îngeri, Arhangheli, aşa cum omul a fost şi rămâne om. Dar într-un moment al evoluţiei lor ele au devenit conştiente de sine; şi cum în momentul de faţă omul se află în această situaţie, prin analogie, Ştiinţa spirituală denumeşte stadiu uman etapa de conştientizare. Înainte de a fi trecut prin acest stadiu, o fiinţă, oricât de sus-pusă ar fi natura sa, este lipsită de personalitate; conştiinţa sa nu este decât reflectarea datorată unor fiinţe care îi sunt superioare. Ceea ce primeşte astfel, însufleţind-o din afară, este un dar al dragostei care vine de la Ierarhiile mai vârstnice faţă de această formă incipientă de viaţă divină, care este o Ierarhie în curs de a se naşte.

Omul, care şi-a început evoluţia pe vechiul Satum şi nu a fost până acum decât oglinda tuturor influenţelor cosmice care se reflectau în el, ia contact pe Pământ cu Eul său, cu acel grăunte de eternitate din firea sa. Prin acest punct, el devine conştient de toate câte le-a primit din afară, şi care acum sunt ale lui . El nu mai rămâne pur şi simplu pasiv, destinat doar să primească. Prin Eul său, care îl face să ia parte la natura divină, creatoare, fiind un punct al eternităţii, el începe să se elibereze de constrângerile imperioase ale evoluţiei, pe care o suportă încă fără nici o oprelişte naturile inferioare.

Pe măsură ce acest Eu devine conştient de sine şi de libertatea sa, el se străduieşte să realizeze ceea ce lumea spirituală aşteaptă de la el: crearea celei de a zecea ierarhii, care va face ca la sfârşitul vremurilor pământeşti glasul omului să se alăture Corurilor cereşti.

Fără noţiunile de evoluţie, de istorie a divinităţilor, a trecutului neamului omenesc şi a viitorului său, nu poate fi înţeleasă viaţa Ierarhiilor.

Pentru a o aborda, trebuie mai întâi să ne pătrundem de o viziune de ansamblu a evoluţiei prin etapele deja parcurse3, pentru ca apoi să urmărim pentru fiecare Ierarhie momentele în care s-a ivit fiinţa sa, conştiinţa sa, activitatea sa şi darurile sale.

3 Descrierea acestei evoluţii cosmice poate fi găsită în multe dintre lucrările lui Rudolf Steiner. În rimul rând în Ştiinţa ocultă (apăruta în traducere românească la Editura Princeps, Iasi, 1993 – n.red.), apoi în numeroase cicluri: Evanghelia după Ioan, Misterul biblic al GenezeiApocalipsa ş.a. Ajunge să menţionăm aici că Pământul nostru a fost precedat de trei stari planetare care au fost denumite: vechiul Satum, vechiul Soare, vechea Lună. Va fi urmat de alte trei stări planetare, numite viitorul Jupiter, viitoarea Venus, viitorul Vulcan. (n.a.).

1. Saturn
starile planetare
2. Soarele
3. Luna
4. Pământul
5. Jupiter
6. Venus
7. Vulcan

Constatăm astfel că în vremea vechiului Saturn, când a început evoluţia omului, toate ierarhiile existau deja, dar trei dintre ele mai aveau încă de străbătut stadiul uman. Acest lucru s-a înfăptuit succesiv în cursul celor trei etape cosmice trecute: Saturn, Soare şi Lună, în timp ce omul, la rândul lui, dobândea pe rând cele trei elemente ale naturii sale: fizică, eterică, astrală. Entităţile care l-au precedat direct: Îngerii, Arhanghelii, Arheii, alcătuiesc ierarhia care se află chiar deasupra sa: cea de a treia. Alcătuind a doua Ierarhie, Puterile, Virtuţile şi Dominările sunt deja în măsură să dea atunci când începe evoluţia omenească; ele şi-au dobândit deja Eul şi deci posedă puterea de sacrificiu şi de dăruire liberă. Dar ele nu au atins încă perfecţiunea firii lor şi în fiecare etapă de evoluţie fiecare dintre ele, conform naturii lor, trebuie să găsească un echilibru între „a lua“ şi „a da“.

În ce priveşte prima Ierarhie, cea a Tronurilor, Heruvimilor şi Serafimilor, ea se află acum la acea culme a evoluţiei la care jertfa constituie suprema afirmare a fiinţei*.

* După Dionisie Pseudo-Areopagitul (opul citat):

Teologia a dat tuturor fiinţelor ceresti nouă denumiri explicative; pe acestea iniţiatorul nostru în cele divine le împarte în trei grupări triadice. Prima grupare (ordin), spune el este aceea ce stă totdeauna în jurul lui Dumnezeu; ea este în vecinătatea Lui şi se cunoaste cu el în chip nemijlocit şi înaintea celorlalte. Căci revelaţia Sfintelor Scripturi, spune el ne-a lăsat, ca tradiţie, că tronurile cele mai sfinte şi ordinele cele cu ochi multi şi aripi multe, denumite în limba ebraică heruvimi şi serafimi, sunt asezate în chip nemijlocit în cea mai mare apropiere de Dumnezeu... A doua triadă, afirmă el, este cea formată din: domnii, stăpâniri şi puteri. În sfârşit a treia şi cea din urmă dintre ierarhiile cereşti spune că este cea a îngerilor, arhanghelilor şi începătoriilor. (Cap.VI, p.43) (n.red.).

Aceste câteva noţiuni au doar scopul de a facilita înţelegerea conferinţelor care urmează. Considerăm că ele vor contribui mai mult la aceasta dacă însumează pentru fiecare dintre ierarhiile care au fost enumerate până acum trăsăturile generale ale naturii şi ale istoriei sale. Bineînţeles că nu este posibil să sintetizăm în câteva rânduri o întreagă doctrină, dar am dorit să dăm o orientare cititorului, dându-i posibilitatea să identifice în fiecare capitol descrieri şi chiar denumiri care variază uneori de la un ciclu de conferinţe la altul.

ÎNGERII

Sfera lor este circumscrisă de orbita Lunii. Sunt numiti şi Mesagerii; Fii vieţii. Ei sunt Spiritele clarobscurului, ale penumbrei: ei reprezintă crepusculul pentru viaţa pură a spiritului, dar pentru omenire sunt zorii zilei divine.

Când începe evoluţia omenirii, sunt cei din urmă născuţi printre Ierarhiile existente. De aceea ei preced direct omul în drumul său spre divinitate.

Pe vechiul Saturn nu au încă decât o conştienţă înăbuşită, asemănătoare unui somn fără vise. Deşi obscură, această conştienţă există totuşi; ea este insuflată Îngerilor de către Heruvimi. Acest dar al Heruvimilor deşteaptă în ei un fel de înţelegere inconştientă, de gândire cosmică, care emană din ei ca un val sonor umplând spaţiul ceresc şi care pătrunde cu undele sale germenii omului viitor.

Pe vechiul Soare, conştienţa lor este luminată de imagini comparabile cu cele din vis, tot datorită jertfei Heruvimilor; aceştia au viziunea a tot ce se desfăşoară în cadrul evoluţiei solare. Dar ei renunţă la bucuria care le-ar fi dată de această contemplare, pentru a îndrepta spre conştienţa de vis a „fiilor vieţii“ imaginile acestei înţelepciuni divine. Pe vechea Lună, Îngerii ating stadiul lor uman; în ei se trezeste sentimentul de sine. Conştienţa nu mai este luminată prin acţiunea Heruvimilor, ca în etapele precedente. Ei transformă în gânduri, prin propria lor activitate, tot ce le vine din afară, ca şi din interior. Pentru aceasta ei folosesc ca intermediar corpul fizic al omului lunar. Îndeosebi organele de simţ, care începuseră să se schiţeze în germenul viitoarei fiinţe omeneşti încă din timpul lui Saturn, le servesc ca oglindă pentru a-şi conştientiza reprezentările. Omul nu poate încă să utilizeze aceste simţuri pentru a percepe mediul exterior. Ele servesc Îngerilor, care percep prin intermediul lor. Iar imaginile pe care oglinda simţurilor omeneşti le deşteaptă în ei le dau conştiinţa de sine. Dar chiar prin acest fapt simţurile omului se ascut la rândul lor.

Pe Pământ, Îngerii dezvoltă conştienţa, care este numită în Ştiinţa spirituală Imaginaţie; ea rezultă din transformarea naturii astrale în Eu spiritual. Aşa cum pe Lună corpul fizic al omului i-a ajutat să dobândească conştiinţa Eului, pe Pământ ei folosesc corpul eteric al omului pentru a-şi elabora conştiinţa imaginativă. Această elaborare umple corpul eteric al omului de forţele de gândire ale Îngerului şi dă omului substratul gândirii proprii. „Prin această activitate a Îngerului în corpul eteric, Inteligenţa cosmica este încorporată în regnul omenesc.“ (R.Steiner) .

De altfel Ingerul găseşte în mediul eteric cea mai mare densitate cu care se poate amesteca; el nu se poate încorpora decât în ceea ce este în continuă transformare. În ce priveste principiile sale superioare, ele nu suportă nici un fel de condensare, de nici o natură. Dorinţele şi gândurile îngerilor sunt reglate de Ierarhii, şi anume de entităţile solare. Nu se poate ca gândurile lor să nu reflecte ordinea cosmică.

Fiind purtătorul acestei înţelepciuni, Îngerul nu se poate întrupa într-un om. El stă chiar îndărătul lui. Pentru a-l vedea, ar trebui „să te întorci“ în spirit, adică să te abaţi de la linia terestră care ne este impusă de la naştere şi pe care înaintăm până la moarte, atraşi de pietrele preţioase care strălucesc de-a lungul drumului şi care sunt ceea ce a dobândit conştiinţa personală. Dar Îngerul este cel care ne-a pornit pe acest drum şi care ne dă posibilitatea să legăm între ele aceste pietre pretioase. El ne dă firul pe care se înşiră acest colier, căci el reprezintă amintirea care trece dincolo de viaţa aceasta; noi întâlnim pietrele acestea pe calea pe care ne împinge el să păşim, căci el călăuzeşte destinul nostru personal dintr-o încarnare în alta. El ne ocroteste ca într-un cuib şi ne înveleşte cu aripa amintirii, pe care o elaborează în corpul nostru eteric. Descoperindu-l în acest corp, am găsi în acelaşi timp sensul destinului nostru. Îngerul acţionează cu o afinitate deosebită în eterul nostru chimic; prin aceasta el pătrunde în sânge, în combinaţiile şi asociaţiile impresiilor senzoriale, ale gândurilor noastre; prin aceasta ne inspiră. Îngerul resimte reacţiile noastre chimice ca pe o muzica. În schimb el trăieşte de preferinţă în elementul eteric al muzicii.

ARHANGHELII

Arhanghelii, Spiritele focului, se exprimă în sfera planetară atribuită de obicei lui Venus. Ei îi conduc pe Îngeri, nu-i călăuzesc ei înşişi individual pe oameni. În schimb, sunt inspiratori şi călăuze ale marilor comunităţi, triburi sau popoare. În sufletul fiecărui popor se exprimă viaţa unui Arhanghel. El îşi trăieşte propria tinereţe în tinereţea poporului pe care îl conduce. Iar când un popor îmbătrâneşte, el simte că se usucă resimte o desprindere care poate să meargă până la desfiinţarea completă, care corespunde cu moartea acelul popor.

Atunci când a început evoluţia pe Saturn Arhanghelii posedau deja o conştiinţă de vis. Ei au primit acest dar de la Serafimi, în timp ce Îngerii îl au de la Heruvimi. „Când Serafimii au contemplat viaţa de pe Saturn, ei au renunţat la tot ce le-ar fi fost de folos pentru sine din aceasta viziune în favoarea Spiritelor focului; ei au proiectat acele imagini în conştiinţa Arhanghelilor care le visau.“ (R.Steiner). Această ofrandă le-a fost adusă înainte ca ei să ajungă în stadiul uman.

Arhanghelii au atins stadiul uman odată cu vechiul Soare. Aşa cum partea fizică a organismulul omenesc şi în special viitoarele sale organe de simţ au servit ca punct de sprijin    pentru conştiinţa Îngerilor în timpul evoluţiei lunare, pe Soare s-au petrecut următoarele: fiinţa omenească poseda deja două principii: cel care ajunge la o a doua etapă de evoluţie, trecând de la Saturn la Soare, şi care se va afla 1a originea naturii sale eterice; pe de altă parte, natura saturniană, fizică, care rămâne aşa cum era. Ea formează ca o enclavă întunecată în substanţa eterică luminoasă a Soarelui. Ea va servi Arhanghelilor ca punct de sprijin. În timp ce ei fac să circule curenţii lor de forţă prin această parte întunecoasă a viitorului om pământean, ei înşişi devin „oameni“ pe Soare, şi facând aceasta introduc în această natură care a rămas saturniană o structură care la început nu este decât o reţea luminoasa fină, dar care va duce la constituirea în viitor a organelor de simţ.

În etapa lunară, cucerind ceea ce dobândesc în prezent Îngerii în lumea pămantească, Arhanghelii s-au înălţat până la Eul spiritual. El au aflat în corpul eteric al omului lunar oglinda activităţii lor, reglând în el circulaţia curenţilor solari.

Pe Pământ corpul nostru astral este cel care le dă un punct de sprijin, pentru edificarea propriul lor corp eteric în Spiritul vieţii. Conştiinţa inspirată care rezultă de aici (conştiinţa imaginativă) le dă posibilitatea să conceapă în imagini stările interioare ale altor fiinţe şi chiar să le resimtă ca pe viaţa lor proprie.

Ei nu coboară până la condiţiile vieţii fizice şi nici chiar la ale celel eterice, ci numai până la natura astrală a focului şi a luminii. Acolo se găsesc la limita capacităţii de manifestare şi doar în acest foc şi în această lumină Arhanghelul se poate arăta omului. Natura lor, care a primit îndeosebi darurile evoluţiei din faza solară, se exprimă şi acum cu predilecţie în fenomene spirituale care fac ca pe Pământ să apară lumina, şi prin sistemul nostru nervos. (R.Steiner).

ARHEII

Se află în fruntea celei de a treia Ierarhii; sfera lor planetară este cea mai apropiată de Soare, dacă pornim de pe Pământ; este cea atribuită lui Mercur.

Arheii sunt numiţi şi Spiritele timpului, căci timpul s-a născut pentru om atunci când Arheii au căpătat conştiinţa acestuia; sau Principalităţi, Principi, Primordiali... pentru că ei au creat „începutul“ creând conştiinţa timpului, sau Spirite ale personalităţii, pentru că doar odată cu ei, care au fost primii care au trecut printr-un „stadiu omenesc“, a apărut fenomenul primordial al conştiinţei: într-un punct al substanţei divine se produce o concentrare în care este reflectat Dumnezeu; în mediul universal se formează o enclavă. Aceasta va atrage spre sine o parte din acest mediu şi va imprima ritmul său personal unei părţi din ansamblul acesta.

Nu trebuie să vedem deja în aceasta autonomia unei fiinţe care se închide în sine însăşi şi se izolează în sânul cosmosului, aşa cum o va face omul pe Pământ. Iată ce trebuie să vedem: posibilitatea care o va avea substanţa divină de a se divide în esenţe diferite, dobândind conştiinţa esenţei lor specifice.

Ca Spirite ale timpului, Arheii guvernează epocile. Gnosticii i-au numit în acest caz Eoni. Succesiunea de perioade mici şi mari care alcătuiesc evoluţia noastră terestră constituie corpul lor spiritual. Ca spirite ale personalităţii, ei difuzează printre oameni personalităţile marcante care apar în decursul vremurilor; sub impulsul lor în fiecare epocă se formează în omenire un focar în care se concentrează cu cea mai mare intensitate tendinţele directoare ale epocii.

Pe Saturn, Arheii primesc prin jertfa Tronurilor un trup de foc. Ei aspiră focul acesta, pe de o parte îl interiorizează pentru ca să constituie centrul fiinţei lor, pe de alta îl exteriorizează prin alcătuiri care se vor desprinde din ei. Acest ritm, care generează schimburi şi contrapuneri, le procură o conştiinţă personală. Atunci ei îşi îndreaptă forţele spre ceea ce Rudolf Steiner (în prelegerile care urmează) numeşte „ouă de căldură“ şi care nu sunt altceva decât viitorii oameni. Ne putem imagina natura acestei forţe comparând-o cu cea care rezidă astăzi în gândirea noastră. Căci ei au realizat această acţiune magică prin puterea lor de reprezentare. Iar „ouăle de căldură“ le restituie imaginea reflectată a ceea ce se petrece în ei. În acest fel Arheul găseşte în germenul nostru fizic un punct de sprijin pentru conştiinţa „umană“ pe care a dobândit-o pe Saturn, aşa cum Arhanghelul îl va găsi pe Soare în germenul nostru eteric, iar Îngerul pe Lună în germenul nostru astral.

Pe Soare Arheii se înalţă până la conştiinţa imaginativă, la Eul spiritual; pe Lună ei ajung la conştiinţa inspirată, la Spiritul vieţii. Pe Pământ ei ating conştiinţa intuitivă cu acel principiu spiritual care echivalează cu ceea ce va fi pentru noi, la capătul oricărei evoluţii omeneşti, Omul-Spirit. Relaţia pe care au avut-o în prima fază a evoluţiei cu elementul fizic al omului, în cea de a doua cu elementul eteric, într-a treia cu elementul astral, o au acum cu Eul nostru. Desigur, nu cu Eul nostru personal, ci cu acea natură spirituală mult mai subtilă chiar decât natura eterică sau astrală în care Eul nostru se poate într-adevăr încorpora. În măsura în care forma corpului omenesc este organizată în aşa fel încât să servească ca expresie a unui Eu care gândeşte, ea este opera spiritelor personalităţii.


Să ne ridicăm din sfera planetelor interioare până la cea a Soarelui şi dincolo de aceasta. Să trecem de la cea de a treia Ierarhie (ale cărei destine sunt cel mai strâns legate de cel al omului) la entităţile din cea de a doua triadă. Toate fiinţele pe care le vom întâlni de aici înainte şi-au dobândit conştiinţa de sine într-o stare care nu poate fi atinsă prin concepţiile noastre de timp şi de spaţiu, străină de sistemul nostru cosmic. Ele se caracterizează mai puţin prin ceea ce dobândesc şi mai mult prin ceea ce dau.

PUTERILE

Soarele este sfera lor.

Numite Exousiai în terminologia grecească, Potentates în cea latină, ele sunt în esenţă Spirite ale Formei.

Sunt pătrunse de o energie care tinde să facă să apară forma în lumea manifestată.

Aşa cum Arheii au folosit pe Saturn substanţa Tronurilor pentru a-şi realiza stadiul omenesc, omul primeşte astăzi elementul necesar Eului său. Acest dar este înscris în primul capitol al bibliei: Şi Dumnezeu a zis „Să-l facem pe om după chipul nostru“.

„Dumnezeu“ reprezintă în acest caz Puterile, şi îndeosebi acel grup pentru care textul ebraic nu foloseşte cuvântul Dumnezeu la singular, ci Elohim, care este un plural. Iar în următorul capitol al Bibliei, unde crearea omului pământean urmează acestei prime creaţii cereşti, este descris şi acest dar. Dar de data aceasta el rezultă din o parte a substanţei solare a Elohim-ilor, care s-a desprins şi s-a unit cu forţele lunare: şase Elohim au rămas pe Soare; al şaptelea, Iehova, îşi conjugă cu ei forţele pe care le îndreaptă spre Pământ de pe Lună. In traduceri, Iehova este redat prin expresia „Dumnezeul cel veşnic“. Oamenilor li s-a dat în dar forma omenească locuită de eu; aceasta este epoca în care în Atlantida au apărut propriu-zis condiţiile terestre.

„Atunci Dumnezeul cel veşnic l-a zidit pe om din ţărână şi a suflat asupra lui suflare de viaţă şi omul a devenit suflet viu.“4

4 Pentru a înţelege acţiunea Spiritelor formei trebuie să consultăm descrierea grandioasă schiţată de Rudolf Steiner în Creaţia după Biblie – misterele Genezei (n.a.)

VIRTUŢILE

Cuvântul Virtuţi a pierdut în zilele noastre forţa pe care o avea atunci când reda esenţa activă a unei fiinţe, a unei plante. Acest sens iniţial îl regăsim în cuvintele Virtutes* sau Dynamis, care desemnează treapta ierarhică superioară Puterilor. Cea mai bună traducere ar fi astăzi Tăriile.

* Sensul iniţial al cuvântului il regăsim în limba română veche, în cuvântul „virtute“, cu sens de forţă, tărie; sensul actual al neologismului „virtute“ este similar cu cel din franceza modernă, din care provine (n.red.).

Aceste spirite care sunt cele ale mișcării, ale activităţii, ale forţei işi au sfera pe Marte. Areopagitul vorbeste de o „bărbăţie virilă şi neclintită cu privire la toate acţiunile lor cele deiforme, (bărbăţie) ce nu slăbeşte deloc, primind bărbăteşte luminările cele divine ce i se comunică“*.

* Dionisie Pseudo-Areopagitul, Ierarhia cerească, Editura Institutul European, Iaşi, 1994, p.49 (n.red.).

De fapt ei primesc de la Spiritele înţelepciunii planul coordonat în care îşi înscriu activitatea; ele îl pun în actiune şi îl trec mai departe Spiritelor formei, care îl vor condensa în operele pe care le creează.

S-a văzut care este relaţia dintre esenţa omului pământean şi Puterile situate cu patru trepte deasupra lui în ordinea ierarhică. Or, Virtuţile se află într-o relaţie asemănătoare cu Îngerii pe care i-au ajutat când erau pe Lună să-şi obţină conştiinţa, căci ele au alăturat dinamismul lor la ceea ce primisera înainte Îngerii prin jertfa Heruvimilor. Datorită lor, conştiinţa în imagini a devenit vie, maleabilă, stimulatoare prin contradicţiile şi prefacerile ei.

Acţiunea acestor Dynamis se exprimă atât în muzica sferelor cât şi în caracterul mobil al astralului, atât în asocierile şi disocierile din eter, în pulsaţiile sevei şi ale sângelui, cât şi în mişcările spaţiului universal.

Ele reprezinta activitatea pură; dau formă prin perceperea lor interioară, prin cufundarea în continua devenire a fiinţelor vii.

DOMINĂRILE

Domnii, Kyriotetes, sălăşluiesc pe Jupiter.

Ei sunt în Univers Spiritele înţelepciunii, care produc şi coordonează impulsurile pe care li le inspiră prima ierarhie şi pe care, la rândul lor, le încredinţează spiritelor Dynamis.

Înţelepciunea lor nu poate fi asemănată cu cea la care poate aspira o fiinţă omenească. Ea nu este gândire, ci un fluviu de viaţă al cărui preaplin se revarsă asupra întregii creaţii care se adapă din ea. În acest preaplin de înţelepciune s-au format fiinţele de pe vechiul Soare, cosmos de înţelepciune. Kyriotetes au fost în acea vreme pentru Arhangheli demiurgii care sunt pentru noi Exousiaii. Ei i-au ajutat să ajungă la conştiinţa de sine, şi în acelaşi timp această relaţie cosmică a dat naştere condiţiilor favorabile pentru germenul eteric al omului.

Dominările au imprimat înţelepciunea lor în substanţa eterului cosmic, care a păstrat structura acesteia până în zilele noastre. Şi ele continuă să reverse forţele lor în eteric, să îndrepte spre pământ eterul lumilor.

Dar de la înălţimea la care se află acum Spiritele înţelepciunii, ele nu mai pot face daruri directe oamenilor. (Aşa stau lucrurile începând de la nivelul Puterilor.) Activitatea lor este acum cu mult mai presus de om. Arhanghelii le sunt mijlocitori, aşa cum Îngerii mijlocesc acţiunea Virtuţilor.


Am ajuns astfel în regiunile cele mai înalte, unde ni se vor descoperi Entităţile care se bucură de vederea directă a lui Dumnezeu. Până la ele, impulsurile divine au putut fi numai comunicate, transmise. Prima ierarhie le ia direct din izvorul vieţii.

Activitatea lor creatoare este de aşa natură încât vieţuieşte ca o realitate obiectivă chiar când aceste Entităţi se desprind de ea. Creaţia este opera lor.

„Pe acestea trebuie să le socotim curate; nu numai ca fiind libere de pete întinătoare şi de necurăţenii, sau ca nefiind accesibile privirilor materiale, ci ca fiind fără amestecare şi mai presus de orice scoborâre şi decât orice lucru sfânt inferior lor; în puritatea lor cea mai aleasă ocupă ele un loc superior faţă de toate puterile, sunt cele mai asemenea divinităţii şi-şi susţin neclintită mişcarea cea proprie ordinului lor şi uniformă, spre dragostea lui Dumnezeu cea neschimbată; aşa încât ele nu cunosc deloc scoborârea în vreo direcţie spre cele fără însemnătate, ci-şi păstrează fără şovăire sau schimbare statornicia cea mai nezdruncinată, ce corespunde zelului lor de a fi asemenea divinităţii. Trebuie să le concepem ca spirite ce contemplează... şi ca fiind pline de o lumină ce este mai presus de orice cunoştinţă nematerială şi ca fiind saturate, pe cât este îngăduit, de contemplarea acelei frumuseţi de la obârşie, care creează frumosul şi este obârşie a frumuseţii celei mai presus de fiinţă şi strălucind într-o lumină întreită... La fel le concepem noi perfecte... şi ca fiind primele în jurul lui Dumnezeu, ele sunt iniţiate în chip nemijlocit de către izvorul cel adevărat de sfinţenie în planurile lucrărilor divine, fiind rânduite ierarhic în chipul cel mai sublim.“*

* Dionisie Pseudo-Areopagitul, op. cit., pp.45-46.

TRONURILE

Ele sunt „constanţă şi neclintire“; ele sunt Spiritele voinţei. Reazemul lor planetar este sfera lui Saturn.

Când au început vremurile lui Saturn, Tronurile s-au oferit să fie punct de plecare, prima substanţă originară de unde a pornit tot ce a urmat în evoluţie, şi care nu poate fi asemuită decât cu o căldură spirituală, aşa cum este aceea pe care o numim căldură sufletească. Ea a oferit primul sprijin pentru ca să se ivească o conştiinţă nouă, cea a Arheilor; astfel s-au creat condiţiile de existenţă cosmică care se află la obârşia corpului fizic al omului.

„Aceste Spirite ale voinţei erau pe Saturn în stadiul de a-şi putea transmuta propria lor substanţă în căldură substanţială, pentru ca să reverse focul lor în existenţa planetei; apoi acest foc a devenit aer prin densificare (pe vechiul Soare); tot ei au dus la condensarea atmosferei în apă în timpul Lunii vechi, şi în sfârşit, a apei în pământ în vremurile existenţei terestre. Când privim acum lumea care ne înconjoară, putem să ne spunem referitor la elementul solid că în el acţionează forţele Tronurilor care i-au dat posibilitatea să existe.“ (Rudolf Steiner). În mineral substanta primordială a Tronurilor atinge cea de a patra etapă de involuţie şi este la capătul transformărilor ei. Ea a devenit osatura lumii fizice. În trupurile noastre, oasele constituie ultima expresie a darului pe care pe Saturn „minunatele neclintiri“ le-au făcut evoluţiei. Dar deşi sunt mărturia lucrării din trecut a Tronurilor, ele nu pot să ne pună în legătură cu activitatea lor de astăzi. Aceasta nu poate fi atinsă decât printr-o conştiinţă omenească în stare să conceapă masa voinţelor cosmice în stare pură.

HERUVIMII

Heruvimii şi Serafimii nu mai acţionează ca izvor al unei substanţe anume, aşa cum au făcut Tronurile pe Saturn, Domniile pe Soare, Tăriile pe Lună, Puterile pe Pământ.

Ei s-au înălţat până în preajma Divinităţii, dincolo de orice sferă planetară. Prin ei Dumnezeu împarte raze în mod impersonal, universal. Ei s-au ridicat la rangul de Jertfitori cosmici.

Heruvimii pun de acord între ele mişcările planetelor, pentru a uni într-un sistem perfect armonizat impulsurile particulare. Căci ei sunt Spirite ale armoniei. Numele lor înseamnă mulţimea cunoştinţei sau revărsare de înţelepciune.

SERAFIMII

Numele lor înseamnă lumină şi căldură. Vine de la cuvântul saraph ‒ ardere, ardoare. Ei reprezintă ardoarea în stare pură ‒ Spiritele dragostei universale şi asigură legăturile de la un sistem cosmic la altul. Dintre toate Ierarhiile ei sunt cei mai îndeaproape uniţi cu divina Trinitate, cei care, să zicem aşa, preiau de la ea ţelurile care vor prezida la crearea fiecaruia dintre sistemele cosmice.

Omul pământean nu le poate bănui prezenţa decât atunci când vede ţâşnind „focul dumnezeiesc“ dintr-un nor încins de furtună.

Ne vom opri aici, lăsând deoparte problema celor trei Logoi şi, la celălalt capăt al scării, fiinţele elementale despre care nu se vorbeste decât incidental în acest ciclu de conferinţe.

Am ajuns la capătuI simfoniei Ierarhiilor. Şi parcă n-am fi spus nimic. Căci  nu este de ajuns să enumeri nişte caractere sau să aminteşti nişte nume. Sigur că aceste nume dau lămuriri asupra naturilor spirituale pe care le desemneaza. Dar numai nomenclatura nu poate să ne deschidă calea înţelegerii Ierarhiilor. Nu ne putem apropia de ele decât printr-un anumit mod de gândire, printr-un fel de a fi dobândit în decursul studierii Ştiinţei spirituale şi printr-o muncă de autotransformare.

Căci orice fiinţă omenească este lucrarea şi odrasla Ierarhiilor. Întreaga noastră fire, din măduva oaselor până la cele mai înălţătoare gânduri care ne trec prin minte, s-a născut din darurile lor. Puterile care pătrund în noi şi care trec de la una la alta prin intermediul nostru au făcut să apară toate cele care ne alcătuiesc. Răspândite de-a lungul universului pe care îl însufleţesc, ele se concentrează în fiinţa omenească ca într-un punct de convergenţă; ele se întâlnese în om ‒ organul lor comun de exprimare. Iar omul este chemat să facă din această întâlnire singurul focar de conştiinţă în care se reflectă universul spiritual. El se îndreapta spre acest ţel pe măsură ce dobândeste progresiv conştiinţa şi stăpânirea a ceea ce a fost asezat necondiţionat de Dumnezeu în trupul, sufletul şi spiritul sau.

Va veni o zi când omul va contopi aceste daruri de preţ într-o unică creaţie, care va fi lucrarea sa în inima Cosmosului. Dragstea universală, cu care a început să se manifeste divinul, se va exprima în el, dar înzestrată cu o nouă trăsătură: dragostea în libertate conştientă. În ziua aceea omul va desăvârşi şi va da preţ creaţiei celor două ierarhii care l-au precedat în drumul său către Dumnezeu.

Paris, 20 aprilie 1945
S. Rihouët-Coroze