|
„Străduindu-se să reproducă o imagine perfectă (a lui Dumnezeu), ele se
înalţă din toate puterile către Arhetipul lor şi la rândul
lor se
apleacă, asemenea divinităţii, către esenţele inferioare, ca să le
transforme“.
Dionisie Areopagitul*
(Tratat asupra Ierarhiilor cereşti,
cap.8)
* Lucrarea a fost
tradusă în
româneste de Cicerone Iordăchescu, sub titlul lerarhia cerească,
în
1932 şi reeditata în 1994 de catre Institutul European, Iaşi,
impreună
cu o altă lucrare a lui Dionisie, Ierarhia Bisericească. În
studiul
introductiv al acestei traduceri se precizează, pe baza unui bogat
aparat critic, că autorul scrierii resective nu este acel Dionisie
Areopagitul care este menţionat în Faptele Apostolilor ca ucenic
al
apostol Pavel, ci un învăţat creştin care a trăit în sec.V
sau la
începutul sec.Vl e.n. De aceea, el este numit în scrierile
mai noi
Dionisie Pseudo-Areopagitul.
În această ediţie fragmentul
citat
este mai complet:
„Ele se străduiesc neîncetat
să se
asemene lui Dumnezeu, nepărăsind deloc imobilitatea lor divină prin
vreo lipsă de bărbăţie, ci privind neclintite spre puterea cea mai
presus de fiinţă şi întăritoare; transformându-se în
icoană a acesteia,
pe cât posibil, şi îndreptându-se spre dânsa cu
tărie, ca izvor de
putere; iar spre puterile cele de al doilea rang
îndreptându-se ele le
împart putere şi le îndumnezeiesc. (Cap.VIII, p.49)
(n.red.).
Omul spune „Dumnezeu“ şi se înalţă direct către un absolut
imuabil
şi transcendent faţă de toate făpturile. El spune „Dumnezeu“ ca urmare
a unei necesităţi interioare, în antiteză cu tot ceea ce pe
pământ i se
înfăţişează mărginit, josnic, trecător, impur. Spiritul său are
nevoie
nu numai sub aspect sentimental, ci şi riguros logic de Dumnezeu pentru
a contrabalansa iraţionalul care îl înconjoară. Şi cu toate
că nu-l
cunoaşte pe Dumnezeu, el şi-l imaginează. Deschide într-un colţ
al
inimii sale paradisul unei divinităţi care va fi pentru el punctul de
sprijin stabil, absolutul de marginile căruia este stăvilit fluxul
deconcertant al vieţii. Omului modern Dumnezeu nu i se mai arată, dar
gândirea seacă şi aridă a acestuia îl consideră o axiomă
necesară.
Totuşi în fapt Dumnezeu nu este această abstracţiune
inaccesibilă
suspendată în vid. Dacă gândirea modernă, prea legată de
corp, s-a
îngreunat în aşa măsură încât nu mai poate
sesiza Fiinţa divină ca pe o
realitate, mai demult nu era aşa. Gândirea omenească a cunoscut
şi a
venerat o întreagă gamă de mijlocitori între ea şi
divinitate; a avut
chiar viziunea acestor Spirite mediatoare între nimicnicia sa şi
incomensurabila măreţie divină. Această viziune i-a hrănit viaţa
spirituală. În sufletul modern nu s-a mai păstrat nici o urmă a
acestei
viziuni; el mai găseşte încă, într-adevăr, în
Biserică o învăţătură
teoretică despre ierarhii, dar fără nici un schimb afectiv cu aceste
fiinţe supranaturale; acestea nu mai sunt cunoscute decât prin
mărturiile artei religioase inspirate de tradiţie.
Ce ne poate spune ştiinţa spirituală despre natura acestor Fiinţe,
despre originea viziunilor pe care le-a avut odinioară omul, despre
cauzele faptului că acum omul nu mai este conştient de existenţa lor?
Ea ne răspunde: ceea ce aflăm prin artă şi tradiţie religioasă
despre Ierarhiile cereşti vine desigur dintr-un trecut
îndepărtat,
totuşi nu reprezintă decât o palidă supravieţuire a unor epoci
mult mai
îndepărtate, în timpul cărora omenirea poseda o viziune
directă asupra
universului. Această viziune, care nu poate fi comparată cu conştiinţa
actuală, era mai puţin o percepţie şi mai mult o comuniune a fiinţei
omeneşti cu universul, care şi el era mult diferit de cel pe care
îl
cunoaştem acum. Trebuie să urcăm, pentru a ne face o idee,
într-un
trecut care precede chiar şi preistoria: pământul nu era
încă terenul
ferm pe care îl avem astăzi sub picioare, nici corpul omenesc nu
avea
încă densitaiea lui de acum; elementele nu erau diferenţiate ca
în
vremurile noastre, când lichidul este distinct de solid iar gazul
de
căldură. Cât despre viaţa omului, ea oscila între
Pământ şi mediul
cosmic, în sânul căruia ea se încărca treptat de
densitate terestră.
Investigaţiile lui Rudolf Steiner ne dau posibilitatea să ne
reprezentăm aceste etape1.
1 Rudolf Steiner Ştiinţa ocultă,
Editura Triades
(n.a.)
În perioada vieţii sale când este preponderent un
locuitor al
Pământului, omul simte planeta ca punctul în care se
condensează, se
contractă întregul univers; are despre ea o impresie ce poate fi
comparată cu cea a oaselor sale din profunzimea cărnii. El vede planeta
scăldată într-o atmosferă vie, de la pământul către care
corpul său îl
atrage tot mai mult, până la marginile cerului, el sesizează
straturi
succesive, fiecare depăşind ca subtilitate pe cel care rămâne mai
jos
de el. Aceste sfere, care urmăresc orbitele planetelor, formează
în
jurul Pământului cercuri succesive ocupate de Lună, Mercur,
Venus,
Soare, Marte, Jupiter, Saturn, până la centura aştrilor ficşi –
Zodiacul.
În alte momente ale vieţii sale, omul pierde conştiinţa
terestră şi
îşi părăseşte corpul. El se identifică complet prin natura
sâ
spirituală cu universul, de care nu-l separă încă nici o
conştiinţă
personală, ca un copil la sânul maicii sale. Unindu-se prin o
parte a
fiinţei sale cu fiecare dintre sferele planetare, el preia de la ele
culoarea şi ritmul: acest ritm deosebit este însăşi pulsaţia
entităţilor spirituale care alcătuiesc acea sferă. Căci cetele de
fiinţe divine, de diverse feluri, ierarhizate, se exprimă în
aceste
substanţe planetare, loc de predilecţie pentru manifestarea lor.
Gradaţia se poate urmări de la entităţile cele mai apropiate de natura
omenească, pământească – Îngerii, până la Heruvimi şi
Serafimi, care
depăşesc chiar sfera planetelor; fiind cei mai perfecti, cei mai
apropiaţi de divinitate, nu se mai exprimă prin aştri în mişcare,
rătăcitori, în care mişcarea însăşi este încă un semn
de imperfecţiune,
ci prin constelaţiile Zodiacului, care au căpătat deja ceva cu caracter
divin – sunt imuabile.
Astfel, prin două stări de conştiinţă omul contemplă cele două feţe
ale unei realităţi unice: el vede când astrul, cu ochii trupului,
când
entitatea, cu ochii spiritului.
Şi simţind că trăieşte şi respiră în acest univers ca
într-un
organism viu, resimţind mişcarea planetelor în membrele sale,
ritmul
lor în circulaţia sângelui, maiestatea stelelor imobile
în fixitatea
capului său, omul vede cum transpare entitatea spirituală în
astrul
care îi este veşmânt. Pentru el astrul şi entitatea sunt de
nedespărţit; unul este corpul celeilalte.
Pe măsură ce se afirmă conştiinţa terestră, creşte diferenţa
între
ceea ce percepe omul când se află în trup şi ce trăieşte el
în clipele
asemănătoare cu somnul, când participă la viaţa spirituală a
universului. Mult timp încă el mai vede stelele ca pe o
manifestare
multiformă a măreţei Fiinţe vii, care exprimă prin intermediul lor
aspectele infinite ale naturii sale insondabile. Pe măsură ce evoluţia
înaintează, omul păstrează o amintire mai vie, mai personală, a
timpului petrecut în stare de veghe în corpul său
decât a timpului când
simţirea universului îl desprinde de sine. Din acest sentiment
confuz
el păstrează ca pe un vis imaginea fiinţelor supranaturale care
populează sferele înstelate, în timp ce ceea ce observă
în cerul
material îi apare din ce în ce mai precis. El vede aştrii
deplasându-se
după ritmuri care măsoară pentru el timpul, anii, anotimpurile, zilele;
el urmăreşte cu ochii traiectoriile acestora, care marchează spaţiul cu
puncte de reper. El mai ştie că întreaga sa viaţă este reglată,
guvernată de aceste mişcări şi de aceste ritmuri care redau în
semne
vizibile înţelepciunea lui Dumnezeu. Dar conştiinţa sa se
împarte din
ce în ce mai mult; percepţia lui se dedublează. Lumina simiurilor
scaldă lumea fizică unde el contemplă astrul, dar într-o altă
lumină,
cea a sufletului, cea a simţului interior, continuă să îi apară
în vis,
sau în clipele când evadează din lumea pământeană,
Ierarhiile. Şi
distanţa dintre cerul în care se cufundă privirile
pământeşti şi cerul
inimii sale creşte mereu.
Când aspiră la acesta, omul caută să păstreze viziunea lui
prin
forme de cult, ritualuri, religie.
Când urmăreşte cu un interes crescând fenomenele
cereşti, asupra
cărora va începe în curând să-şi exercite capacitatea
de raţionament,
de calcul, care se naşte în el, el face primii paşi spre ştiinţă.
Într-o zi nu a mai rămas nici măcar amintirea faptului că a
putut
exista vreo legătură cât de mică între lumea stelelor, pe
care o
studiază astronomia, şi ierarhiile divine de care vorbeşte teologia.
Dar această despărţire s-a făcut foarte lent şi s-au scurs multe
veacuri până să se ajungă la situaţia de astăzi.
Atunci când au apărut cultele şi religiile, în zorii
vremurilor
preistorice, cunoaşterea oştirilor cereşti nu era încă pierdută
pentru
privirea interioară. Întreaga lume antică şi primele epoci
creştine se
află sub semnul acesteia. Nici o religie antică nu a conceput
divinitatea fără aceşti intermediari care transpun imaginile infinit de
variate ale Chipului pe care numai lor singuri li se îngăduie
să-l
contemple. Ei sunt „gândirea“ lui Dumnezeu, „ochiul“ său,
„braţul“ său;
divinitatea pe care nu putem să ne-o închipuim se
înconjoară parcă cu
un nimb alcătuit din aceste mari puteri cereşti; la rândul lor,
zeii
cei mari au în jurul lor zei mai puţin elevaţi şi mai apropiaii
de
oameni. Printre monumentele şi sculpturile antice abundă astfel de
fiinţe supranaturale, de la spiritele cele mai măreţe până la
cele mai
mărunte „genii“ înaripate, cunoscute întregului Orient.
Materialistul
nu mai vede astăzi în acest furnicar de fiinţe mai presus de fire
decât
rodul imaginaţiei orientale, care s-a complăcut să-şi descrie în
mod
somptuos delirurile, coşmarurile şi visele.
Desigur că pe măsură ce viziunea se şterge gradele spirituale se
amestecă şi se confundă. Graniţa dintre cetele cereşti şi cele ale
iadului este nesigură. Spiritele de natură intermediară şi neutră, cum
sunt Elementalii, se suprapun oarecum pe această limită.
Dar crestinismul intervine în această dezordine transmisă de
Orient.
El ştie să facă delimitarea între ce este ceresc şi ce este
infernal.
Gândirea umană în curs de a se naşte se străduieşte să
reflecte în ea
însăşi ordinea ierarhică a entităţilor care au atribute
dumnezeieşti.
Geniul elen creştinat coordonează, armonizează. Ceea ce dă, în
primele
veacuri creştine, şcoala Sfântului Dionisie Areopagitul în
tratatul său
asupra ierarhiilor cereşti nu mai este o viziune propriu-zisă, ci o conceptie spirituală, atunci
când
această şcoală stabileşte, între unitatea, principiul şi
sfârşitul
ulterior a toate şi făpturile care nu au în sine nici raţiune,
nici
termen, o stare de mijloc care este în acelaşi timp ştiinţă şi
acţiune,
cunoaştere şi energie. „Aceasta este Ierarhia, instituţie sacră,
înţeleaptă şi puternică, care purifică, iluminează şi
desăvârşeşte şi
ne aduce astfel la Dumnezeu, care este puritate, lumină şi
desăvârşire... Ţelul Ierarhiei este deci să asimileze şi să
unească cu
Dumnezeu... Căci, contemplând cu ochi sigur frumuseţea cea mai
presus
de fire, ea o reface în sine aşa cum poate; ea îşi preface
adepţii în
tot atâtea imagini ale lui Dumnezeu: oglinzi pure şi splendide
în care
poate să strălucească lumina veşnică şi inefabilă şi care, în
ordinea
dorită, retransmit în mod liber asupra lucrurilor de jos această
lumină
împrumutată care le face să strălucească.“ (Cap.III)*.
* În traducerea lui
C.Iordăchescu:
„Ierarhia este, după mine, o
rânduială sfântă, o cunoştinţă şi o lucrare ce duce pe
cât se poate, la
asemănarea cu divinitatea şi înalţă, în proporţie
corespunzătoare, până la imitarea de Dumnezeu în măsura
iluminării
divine pe care o primeşte... Scopul
ierarhiei este deci, pe cât cu putinţă, asemănarea şi unirea cu
Dumnezeu... Privind în chip neclintit în sus spre
frumuseţea
cea preadivină, Ea o reproduce pe aceasta pe cât
este posibil, şi desăvârşeşte pe partizanii ei până
în a-i transforma în chipuri divine, în oglinzi
curate şi fără pată,
care să fie în stare să primească în sine raza ce
porneste din obârsia luminii divine, în oglinzi care,
în chip sacru,
fiind pline de strălucirea cea luminoasă, să poată din nou lumina la
rândul lor, fără pizmă treptele urmatoare, aşa cum se cuvine după
rânduielile divine.“ (Ierarhia
cerească, cap .III, p.35) (n.red.)
Treptat şi această concepţie se va estompa: dogma va păstra din ea
noţiunile de bază, dar ideea Ierarhiilor va supravieţui printre oameni
prin credinţa în dogmă şi nu prin viziune, nici măcar prin
amintirea
vechilor viziuni. Câtă vreme creştinul din Evul Mediu este
însufleţit
de o credinţă care mai este în oarecare măsură vizionară, el
rămâne
legat de Fiinţele supranaturale pe care le simte intervenind în
sufletul său şi chiar în întâmplările care îi
guvernează destinul. Căci
Dumnezeu domneşte în înălţimi; mesagerii săi sunt mai
accesibili pentru
imaginaţia credincioşilor. Aceşti credincioşi îi cunosc cu
caracterele
şi calităţile lor proprii; ei nu confundă natura Îngerului care
veghează asupra fiecărui creştin şi îi poate vorbi prin vise cu
cea a
unui Arhanghel ca Preasfântul Mihail, care se arată în
plină strălucire
şi vesteşte fapte de seamă pentru tot poporul, care privesc
mântuirea
neamului omenesc. Creştinul din Evul Mediu manifestă o gamă de
sentimente legate de calitatea diverselor naturi spirituale faţă de
care omul modern rămâne mult în urmă. El ştie că nu te poţi
ridica
către Dumnezeu decât din treaptă în treaptă; el
gândeşte ca şi
Areopagitul: „Dacă vrea cineva să spună că Dumnezeu i s-a arătat de-a
dreptul, acela să ştie că după cum spune clar Scriptura nimeni pe
Pământ n-a văzut şi nici nu va vedea esenţa intimă a lui
Dumnezeu, iar
viziunile sfinte, cinstind măreţia adorată, se arată învăluite de
cele
mai minunate simboluri pe care le poate suporta natura omenească“.
(Cap.IV)*.
* În traducerea lui Cicerone
Iordăchescu:
“Dacă ar spune cineva că unora
dintre oamenii cei sfinti li s-au făcut dezvăluiri şi, în chip
nemijlocit, că unul dintre aceştia ar fi aflat clar din Sfintele
Scripturi că nimeni nu a văzut ce este în sine fiinţa tainică a
lui
Dumnezeu şi nici nu o va vedea vreodată, dar că sfintii au avut
teofanii (viziuni ale divinitaţii) prin mijlocirea viziunilor sacre, ce
sunt asemenea intuiţiilor celor ce contempleaza, precum se vede din
descoperirile cele de Dumnezeu vrednice.“ (Ca .IV, p.39) (n.red.).
Dar şi această percepţie la rândul ei se va pierde. Cerul şi
sferele
cereşti, care reprezentau fiecare câte o calitate divină, sunt
pentru
credincioşii de astăzi o noţiune foarte abstractă, pe care o evocă
atunci când zic: „cerul“. Numai îngerul păzitor mai
păstrează încă
pentru ei în oarecare măsură un caracter real, concret.
În schimb, pe măsură ce culorile vii ale Paradisului se
schimbă
într-un cenuşiu uniform, se conturează un alt cer: cel pe care
telescopul îl face să se apropie de noi, cel pe care
descoperirile lui
Galilei, ale lui Copernic, ale lui Kepler l-au făcut accesibil
calculelor omeneşti.
Cerul fizic (numit de englezi sky)
a ajuns să se detaşeze complet de cerul lui Dumnezeu (heaven). Planetei care apare la
capătul lunetei i se poate calcula distanţa la care se află de
Pământ,
de Soare, i se poate descrie orbita, i se pot prevedea mişcările; se
află în lumea sensibilă, lumea materială, deşi este infinit de
îndepărtată, ea face parte din ceea ce se vede, din ceea ce se
poate
cântări (de la distanţă); ipotetic nimic nu o distinge de
obiectele
care intră sub acţiunea simţurilor noastre.
Amintirea faptului că această planetă ar putea fi semnul vizibil al
unor fiinţe mai presus de fire, că ea se află la hotarul
împărăţiei
lor, s-a pierdut fără urmă. Nici nu bănuim că ar putea exista vreo
înrudire între acest obiect de studiu al astronomiei şi
dogmele
abstracte.
Şi aici intervine în vremurile noastre Ştiinţa spirituală.
Ea se iveşte într-o vreme când această ruptură s-a
produs, când pare
că în mod iremediabil s-a deschis o prăpastie între ştiinţă
şi
credinţă, între cunoştinţele reale ale omului şi ataşamentul său
interior faţă de credinţa tradiţională. Este, de asemenea, vremea
când
această poziţie a omului modern devine de nesuportat, când
prăpastia
aceasta, dacă nu va dispărea, va duce la declanşarea unor catastrofe
atât în lumea interioară cât şi în viaţa
socială. Când mintea se
îndreaptă într-o parte iar inima în alta, se ştie că
eşecul individului
este pe aproape.
Ea afirmă că o metodă de cunoaştere spirituală va fi accesibilă
pentru toţi cei care au dobândit, lucrând asupra lor
înşile, percepţia
extrasenzorială. Obiectul văzut de ochii lumeşti va fi perceptibil sub
aspectul său spiritual pentru privirile spiritului. Simţurile fizice nu
ne permit, prin ele însele, să cunoaştem în realitatea lor
profundă
lucrurile şi fiinţele care ne înconjoară. Ceea ce este lăuntric
ne
scapă. Totuşi nu trebuie să credem că suntem sortiţi să nu putem
niciodată să-l simţim. Este ceva în noi care aspiră la această
cunoaştere şi ajunge să o poată realiza prin studiu, străduiniă, prin
progrese în ştiinţa spiritualului. Căci această ştiinţă, deşi
pare că
are un obiect atât de tainic, poate fi deprinsă metodic.
Promotorul său a arătat deja la ce rezultate ne poate duce. Este
foarte clar că el a fost un precursor, încă solitar,
marcând un mare
avans faţă de cei care au pornit la drum în urma lui. Omul care
urma să
deschidă o astfel de cale nu putea să fie decât un caz aparte.
Aşa este
situaţia tuturor precursorilor care revoluţionează arta, ştiinţa,
filosofia. Dar a fost creată metoda, rezultatele au fost comunicate. Le
găsim răspândite pe parcursul unei opere imense, cărţi publicate,
cicluri de conferinţe, realizări practice. Nici un suflet de bună
credinţă în care mijeşte dorinţa de a cunoaşte nu le mai poate
ignora.
Să căutăm deci acum în primele materiale ale acestei ştiinţe
spirituale în ce fel se împacă cele două părţi distincte
ale aceleiaşi
realităţi: cerul stelelor şi cel al îngerilor. Ce perspective
pentru o
viziune sintetică ne oferă percepţia în acelaşi timp senzorială
şi
extrasenzorială a regiunilor cereşti care înconjoară planeta
noastră
înălţându-se mai presus de ea.
Înainte de a aborda conferinţele care urmează şi care răspund
la
această întrebare, să parcurgem câteva date
răspândite prin alte texte
pe care le-am adunat aici (mai ales pentru cititorii care nu sunt
încă
foarte documentaţi în ştiinţa spirituală), care trebuie să fie
cunoscute totuşi, pentru ca ceea ce vor citi în acest volum să se
încadreze într-un ansamblu bine închegat.
O noţiune elementară le domină pe toate celelalte: deoarece aştrii
exprimă viaţa spirituală a Ierarhiilor, rezultă că evoluţia cosmică
este în întregime relatarea acestei vieţi. Originea
lumilor, lenta
geneză a lor, apariţia succesivă a planetelor, toate acestea sunt
lucrarea Ierarhiilor; în această grafie cerească este
înscrisă istoria
lor2.
2Lucrarea lui E.Vreede Astronomie şi antroposofie este
inspirată de această concepţie (n.a.).
Prin aceasta una din ideile care astăzi, în concepţia
religioasă,
este inertă se transformă şi revine la viaţă. Se crede că lumea
spirituală nu mai evoluează. Pentru gândirea religioasă „cerul
lui
Dumnezeu“ are un caracter atât de imuabil încât pare
chiar o blasfemie
ideea de evoluţie într-un paradis în care totul este
perfect, absolut,
identic cu sine însuşi în veşnicie. Noţiunea de tranziţie,
de strădanii
repetate, succesive, aşa cum le face natura pentru a-şi realiza
creaţiile, este legată de lumea imperfectă a simţurilor, de ceea ce a
fost creat.
Este una dintre cele mai mari greşeli ale gândirii religioase
moderne; ea dă prin aceasta dovada cea mai clară că nu mai posedă
înţelegerea adevărată a ierarhiilor. Materia care evoluează este
pusă
în opoziţie cu imuabilitatea lui Dumnezeu, iar stările
intermediare se
elimină. Această greşeală este cea care desparte cel mai tare
gândirea
religioasă fixistă de gândirea ştiinţifică evoluţionistă.
Opoziţia dispare atunci când regăsim, între materie,
unde legile
evoluţiei au maximum de efect, şi Dumnezeu, în care ele sunt
anihilate,
o întreagă serie de fiinţe. Cu cât acestea sunt mai
„evoluate“, mai
apropiate de Dumnezeu, cu atât mai uşor scapă din ciclul
transformărilor – ceea ce se poate constata deja la Heruvimi şi
Serafimi, a căror expresie astrală este eliberată de mişcarea
planetară. Legile evoluţiei se fac cel mai mult simţite la baza
piramidei cereşti, la Îngeri şi mai ales la oameni. Ele
acţionează cu
presiune şi mai mare asupra regnurilor care sunt inferioare omului:
animal, vegetal şi mineral. Dacă în prezent omul începe să
le scape,
aceasta este tocmai pentru că el atinge pe Pământ stadiul prin
care se
va încorpora în lumea ierarhiilor, în care va alcătui
partea cea mai
modestă, cea mai de jos, care este totuşi o parte integrantă. Ajunge la
aceasta parcurgând stadiul
omenesc.
Parcurgerea stadiului omenesc
nu înseamnă că se trece printr-o experienţă rezervată exclusiv
omului,
aşa cum ar putea lăsa să se creadă terminologia prea săracă pentru
bogătia acestei idei. Toate Ierarhiile au trecut la rândul lor
prin
stadiul omenesc. Ele l-au străbătut înaintea noastră; acum se
numeşte stadiul omenesc
pentru că oamenii sunt cei
care îl parcurg
pe Pământ. De fapt, este stadiul în decursul căruia o
Ierarhie devine
conştientă de caracterul ei special, care îi dă virtutile sale,
calitatea sa printre celelalte. Astfel Principalităţile au căpătat pe
vechiul Saturn conştiinta că sunt purtătoarele, în întregul
univers
divin, ale elementului personalităţii. Tot astfel, pe vechiul Soare
Arhanghelii au devenit conştienti că sunt purtătorii elementului care
îi îndrumă pe Îngeri şi-i adună pe oameni. Tot
astfel, pe vechea Lună,
Îngerii care treceau atunci prin stadiul de om şi-au dat seama de
existenţa Eului lor îngeresc, de misiunea pe care o are acest Eu
la
hotarul dintre lumina spirituală şi tenebrele materiei. Tot astfel, pe
Pământul nostru omul trece prin stadiul omenesc, devine conştient
că
poartă în sine un Eu menit să cunoască libertatea în
sânul ordinii de
obşte a universului.
Desigur, Entităţile spirituale nu au fost oameni înainte de a
fi
Îngeri, Arhangheli etc. Ele au fost şi rămân Îngeri,
Arhangheli, aşa
cum omul a fost şi rămâne om. Dar într-un moment al
evoluţiei lor ele
au devenit conştiente de sine; şi cum în momentul de faţă omul se
află
în această situaţie, prin analogie, Ştiinţa spirituală denumeşte
stadiu
uman etapa de conştientizare. Înainte de a fi trecut prin acest
stadiu,
o fiinţă, oricât de sus-pusă ar fi natura sa, este lipsită de
personalitate; conştiinţa sa nu este decât reflectarea datorată
unor
fiinţe care îi sunt superioare. Ceea ce primeşte astfel,
însufleţind-o
din afară, este un dar al dragostei care vine de la Ierarhiile mai
vârstnice faţă de această formă incipientă de viaţă divină, care
este o
Ierarhie în curs de a se naşte.
Omul, care şi-a început evoluţia pe vechiul Satum şi nu a fost
până
acum decât oglinda tuturor influenţelor cosmice care se reflectau
în
el, ia contact pe Pământ cu Eul său, cu acel grăunte de
eternitate din
firea sa. Prin acest punct, el devine conştient de toate câte
le-a
primit din afară, şi care acum sunt ale lui . El nu mai rămâne
pur şi
simplu pasiv, destinat doar să primească. Prin Eul său, care îl
face să
ia parte la natura divină, creatoare, fiind un punct al eternităţii, el
începe să se elibereze de constrângerile imperioase ale
evoluţiei, pe
care o suportă încă fără nici o oprelişte naturile inferioare.
Pe măsură ce acest Eu devine conştient de sine şi de libertatea sa,
el se străduieşte să realizeze ceea ce lumea spirituală aşteaptă de la
el: crearea celei de a zecea ierarhii, care va face ca la
sfârşitul
vremurilor pământeşti glasul omului să se alăture Corurilor
cereşti.
Fără noţiunile de evoluţie, de istorie a divinităţilor, a trecutului
neamului omenesc şi a viitorului său, nu poate fi înţeleasă viaţa
Ierarhiilor.
Pentru a o aborda, trebuie mai întâi să ne pătrundem de
o viziune de
ansamblu a evoluţiei prin etapele deja parcurse3,
pentru ca apoi să
urmărim pentru fiecare Ierarhie momentele în care s-a ivit fiinţa
sa,
conştiinţa sa, activitatea sa şi darurile sale.
3 Descrierea acestei
evoluţii
cosmice poate fi găsită în multe dintre lucrările lui Rudolf
Steiner.
În rimul rând în Ştiinţa
ocultă (apăruta în traducere românească la
Editura Princeps, Iasi, 1993 – n.red.), apoi în numeroase
cicluri: Evanghelia
după Ioan, Facerea
după
Biblie, Apocalipsa ş.a. Ajunge să
menţionăm aici că Pământul nostru
a fost precedat de trei stari planetare care au fost denumite: vechiul
Satum, vechiul Soare, vechea Lună. Va fi urmat de alte trei stări
planetare, numite viitorul Jupiter, viitoarea Venus, viitorul Vulcan.
(n.a.).
| 1. Saturn |
 |
| 2. Soarele |
|
| 3. Luna |
|
| 4. Pământul | |
| 5. Jupiter |
|
| 6. Venus |
|
| 7. Vulcan |
Constatăm astfel că în vremea vechiului Saturn, când a
început
evoluţia omului, toate ierarhiile existau deja, dar trei dintre ele mai
aveau încă de străbătut stadiul uman. Acest lucru s-a
înfăptuit
succesiv în cursul celor trei etape cosmice trecute: Saturn,
Soare şi
Lună, în timp ce omul, la rândul lui, dobândea pe
rând cele trei
elemente ale naturii sale: fizică, eterică, astrală. Entităţile care
l-au precedat direct: Îngerii, Arhanghelii, Arheii, alcătuiesc
ierarhia
care se află chiar deasupra sa: cea de a treia. Alcătuind a doua
Ierarhie, Puterile, Virtuţile şi Dominările sunt deja în măsură
să dea atunci când
începe evoluţia
omenească; ele şi-au dobândit deja Eul şi deci posedă puterea de
sacrificiu şi de dăruire liberă. Dar ele nu au atins încă
perfecţiunea
firii lor şi în fiecare etapă de evoluţie fiecare dintre ele,
conform
naturii lor, trebuie să găsească un echilibru între „a lua“ şi „a
da“.
În ce priveşte prima Ierarhie, cea a Tronurilor, Heruvimilor
şi
Serafimilor, ea se află acum la acea culme a evoluţiei la care jertfa
constituie suprema afirmare a fiinţei*.
* După Dionisie Pseudo-Areopagitul
(opul citat):
Teologia a dat tuturor fiinţelor
ceresti nouă denumiri explicative; pe acestea iniţiatorul nostru
în
cele divine le împarte în trei grupări triadice. Prima
grupare (ordin),
spune el este aceea ce stă totdeauna în jurul lui Dumnezeu; ea
este în
vecinătatea Lui şi se cunoaste cu el în chip nemijlocit şi
înaintea
celorlalte. Căci revelaţia Sfintelor Scripturi, spune el ne-a lăsat, ca
tradiţie, că tronurile cele mai sfinte şi ordinele cele cu ochi multi
şi aripi multe, denumite în limba ebraică heruvimi şi serafimi,
sunt
asezate în chip nemijlocit în cea mai mare apropiere de
Dumnezeu... A
doua triadă, afirmă el, este cea formată din: domnii, stăpâniri
şi
puteri. În sfârsit a treia şi cea din urmă dintre
ierarhiile cereşti
spune că este cea a îngerilor, arhanghelilor şi
începătoriilor.
(Cap.VI, p.43) (n.red.).
Aceste câteva noţiuni au doar scopul de a facilita
înţelegerea
conferinţelor care urmează. Considerăm că ele vor contribui mai mult la
aceasta dacă însumează pentru fiecare dintre ierarhiile care au
fost
enumerate până acum trăsăturile generale ale naturii şi ale
istoriei
sale. Bineînţeles că nu este posibil să sintetizăm în
câteva rânduri o
întreagă doctrină, dar am dorit să dăm o orientare cititorului,
dându-i
posibilitatea să identifice în fiecare capitol descrieri şi chiar
denumiri care variază uneori de la un ciclu de conferinţe la altul.
ÎNGERII
Sfera lor este circumscrisă de orbita Lunii. Sunt numiti şi
Mesagerii; Fii vieţii. Ei
sunt Spiritele clarobscurului,
ale penumbrei: ei reprezintă crepusculul pentru viaţa pură a
spiritului, dar pentru omenire sunt zorii zilei divine.
Când începe evoluţia omenirii, sunt cei din urmă născuţi
printre
Ierarhiile existente. De aceea ei preced direct omul în drumul
său spre
divinitate.
Pe vechiul Saturn nu au încă decât o conştienţă
înăbuşită,
asemănătoare unui somn fără vise. Deşi obscură, această conştienţă
există totuşi; ea este insuflată Îngerilor de către Heruvimi.
Acest dar
al Heruvimilor deşteaptă în ei un fel de înţelegere
inconştientă, de
gândire cosmică, care emană din ei ca un val sonor umplând
spaţiul
ceresc şi care pătrunde cu undele sale germenii omului viitor.
Pe vechiul Soare, conştienţa lor este luminată de imagini
comparabile cu cele din vis, tot datorită jertfei Heruvimilor; aceştia
au viziunea a tot ce se desfăşoară în cadrul evoluţiei solare.
Dar ei
renunţă la bucuria care le-ar fi dată de această contemplare, pentru a
îndrepta spre conştienţa de vis a „fiilor vieţii“ imaginile
acestei
înţelepciuni divine. Pe vechea Lună, Îngerii ating stadiul
lor uman; în
ei se trezeste sentimentul de sine. Conştienţa nu mai este luminată
prin acţiunea Heruvimilor, ca în etapele precedente. Ei
transformă în
gânduri, prin propria lor activitate, tot ce le vine din afară,
ca şi
din interior. Pentru aceasta ei folosesc ca intermediar corpul fizic al
omului lunar. Îndeosebi organele de simţ, care începuseră
să se
schiţeze în germenul viitoarei fiinţe omeneşti încă din
timpul lui
Saturn, le servesc ca oglindă pentru a-şi conştientiza reprezentările.
Omul nu poate încă să utilizeze aceste simţuri pentru a percepe
mediul
exterior. Ele servesc Îngerilor, care percep prin intermediul
lor. Iar
imaginile pe care oglinda simţurilor omeneşti le deşteaptă în ei
le dau
conştiinţa de sine. Dar chiar prin acest fapt simţurile omului se ascut
la rândul lor.
Pe Pământ, Îngerii dezvoltă conştienţa, care este numită
în Ştiinţa
spirituală Imaginaţie; ea rezultă din transformarea naturii astrale
în
Eu spiritual. Aşa cum pe Lună corpul fizic al omului i-a ajutat să
dobândească conştiinţa Eului, pe Pământ ei folosesc corpul
eteric al
omului pentru a-şi elabora conştiinţa imaginativă. Această elaborare
umple corpul eteric al omului de forţele de gândire ale
Îngerului şi dă
omului substratul gândirii proprii. „Prin această activitate a
Îngerului în corpul eteric, Inteligenţa cosmica este
încorporată în
regnul omenesc.“ (R.Steiner) .
De altfel Ingerul găseşte în mediul eteric cea mai mare
densitate cu
care se poate amesteca; el nu se poate încorpora decât
în ceea ce este
în continuă transformare. În ce priveste principiile sale
superioare,
ele nu suportă nici un fel de condensare, de nici o natură. Dorinţele
şi gândurile îngerilor sunt reglate de Ierarhii, şi anume
de entităţile
solare. Nu se poate ca gândurile lor să nu reflecte ordinea
cosmică.
Fiind purtătorul acestei înţelepciuni, Îngerul nu se
poate întrupa
într-un om. El stă chiar îndărătul lui. Pentru a-l vedea,
ar trebui „să
te întorci“ în spirit, adică să te abaţi de la linia
terestră care ne
este impusă de la naştere şi pe care înaintăm până la
moarte, atraşi de
pietrele preţioase care strălucesc de-a lungul drumului şi care sunt
ceea ce a dobândit conştiinţa personală. Dar Îngerul este
cel care ne-a
pornit pe acest drum şi care ne dă posibilitatea să legăm între
ele
aceste pietre pretioase. El ne dă firul pe care se înşiră acest
colier,
căci el reprezintă amintirea care trece dincolo de viaţa aceasta; noi
întâlnim pietrele acestea pe calea pe care ne împinge
el să păşim, căci
el călăuzeşte destinul nostru personal dintr-o încarnare în
alta. El ne
ocroteste ca într-un cuib şi ne înveleşte cu aripa
amintirii, pe care o
elaborează în corpul nostru eteric. Descoperindu-l în acest
corp, am
găsi în acelaşi timp sensul destinului nostru. Îngerul
acţionează cu o
afinitate deosebită în eterul nostru chimic; prin aceasta el
pătrunde
în sânge, în combinaţiile şi asociaţiile impresiilor
senzoriale, ale
gândurilor noastre; prin aceasta ne inspiră. Îngerul
resimte reacţiile
noastre chimice ca pe o muzica. În schimb el trăieşte de
preferinţă în
elementul eteric al muzicii.
ARHANGHELII
Arhanghelii, Spiritele focului,
se exprimă în sfera planetară atribuită de obicei lui Venus. Ei
îi
conduc pe Îngeri, nu-i călăuzesc ei înşişi individual pe
oameni. În
schimb, sunt inspiratori şi călăuze ale marilor comunităţi, triburi sau
popoare. În sufletul fiecărui popor se exprimă viaţa unui
Arhanghel. El
îşi trăieşte propria tinereţe în tinereţea poporului pe
care îl
conduce. Iar când un popor îmbătrâneşte, el simte că
se usucă resimte o
desprindere care poate să meargă până la desfiinţarea completă,
care
corespunde cu moartea acelul popor.
Atunci când a început evoluţia pe Saturn Arhanghelii
posedau deja o
conştiinţă de vis. Ei au primit acest dar de la
Serafimi, în timp ce Îngerii îl au de la Heruvimi.
„Când Serafimii au
contemplat viaţa de pe Saturn, ei au renunţat la tot ce le-ar fi fost
de folos pentru sine din aceasta viziune în favoarea Spiritelor
focului; ei au proiectat acele imagini în
conştiinţa
Arhanghelilor care le visau.“ (R.Steiner). Această ofrandă le-a fost
adusă înainte ca ei să ajungă în stadiul uman.
Arhanghelii au atins stadiul uman odată cu vechiul Soare. Aşa cum
partea fizică a organismulul omenesc şi în special viitoarele
sale
organe de simţ au servit ca punct de sprijin pentru
conştiinţa Îngerilor în timpul evoluţiei lunare, pe Soare
s-au petrecut
următoarele: fiinţa omenească poseda deja două principii: cel care
ajunge la o a doua etapă de evoluţie, trecând de la Saturn la
Soare, şi
care se va afla 1a originea naturii sale eterice; pe
de altă parte, natura saturniană, fizică, care rămâne aşa cum
era. Ea
formează ca o enclavă întunecată în substanţa eterică
luminoasă a
Soarelui. Ea va servi Arhanghelilor ca punct de sprijin. În timp
ce ei
fac să circule curenţii lor de forţă prin această parte
întunecoasă a
viitorului om pământean, ei înşişi devin „oameni“ pe Soare,
şi facând
aceasta introduc în această natură care a rămas
saturniană o structură care la început nu este decât o
reţea luminoasa
fină, dar care va duce la constituirea în viitor a organelor de
simţ.
În etapa lunară, cucerind ceea ce dobândesc în
prezent Îngerii în
lumea pămantească, Arhanghelii s-au înălţat până la Eul
spiritual. El
au aflat în corpul eteric al omului lunar oglinda activităţii
lor,
reglând în el circulaţia curenţilor solari.
Pe Pământ corpul nostru astral este cel care le dă un punct de
sprijin, pentru edificarea propriul lor corp eteric în Spiritul
vieţii.
Conştiinţa inspirată care rezultă de aici (conştiinţa imaginativă) le
dă posibilitatea să conceapă în imagini stările interioare ale
altor
fiinţe şi chiar să le resimtă ca pe viaţa lor proprie.
Ei nu coboară până la condiţiile vieţii fizice şi nici chiar
la ale
celel eterice, ci numai până la natura astrală a focului şi a
luminii.
Acolo se găsesc la limita capacităţii de manifestare şi doar în
acest
foc şi în această lumină Arhanghelul se poate arăta omului.
Natura lor,
care a primit îndeosebi darurile evoluţiei din faza solară, se
exprimă
şi acum cu predilecţie în fenomene spirituale care fac ca pe
Pământ să
apară lumina, şi prin sistemul nostru nervos. (R.Steiner).
ARHEII
Se află în fruntea celei de a treia Ierarhii; sfera lor
planetară
este cea mai apropiată de Soare, dacă pornim de pe Pământ; este
cea
atribuită lui Mercur.
Arheii sunt numiţi şi Spiritele
timpului, căci timpul s-a născut pentru om atunci când
Arheii au
căpătat conştiinţa acestuia; sau Principalităţi,
Principi, Primordiali... pentru că ei au creat „începutul“
creând conştiinţa timpului, sau Spirite
ale personalităţii, pentru că doar odată cu ei, care au fost
primii care au trecut printr-un „stadiu omenesc“, a apărut fenomenul
primordial al conştiinţei: într-un punct al substanţei divine se
produce o concentrare în care este reflectat Dumnezeu; în
mediul
universal se formează o enclavă. Aceasta va atrage spre sine o parte
din acest mediu şi va imprima ritmul său personal unei părţi din
ansamblul acesta.
Nu trebuie să vedem deja în aceasta autonomia unei fiinţe care
se
închide în sine însăşi şi se izolează în
sânul cosmosului, aşa cum o va
face omul pe Pământ. Iată ce trebuie să vedem: posibilitatea care
o va
avea substanţa divină de a se divide în esenţe diferite,
dobândind
conştiinţa esenţei lor specifice.
Ca Spirite ale timpului, Arheii guvernează epocile. Gnosticii i-au
numit în acest caz Eoni. Succesiunea de perioade mici şi mari
care
alcătuiesc evoluţia noastră terestră constituie corpul lor spiritual.
Ca spirite ale personalităţii, ei difuzează printre oameni
personalităţile marcante care apar în decursul vremurilor; sub
impulsul
lor în fiecare epocă se formează în omenire un focar
în care se
concentrează cu cea mai mare intensitate tendinţele directoare ale
epocii.
Pe Saturn, Arheii primesc prin jertfa Tronurilor un trup de foc. Ei
aspiră focul acesta, pe de o parte îl interiorizează pentru ca să
constituie centrul fiinţei lor, pe de alta îl exteriorizează prin
alcătuiri care se vor desprinde din ei. Acest ritm, care generează
schimburi şi contrapuneri, le procură o conştiinţă personală. Atunci ei
îşi îndreaptă forţele spre ceea ce Rudolf Steiner (în
prelegerile care
urmează) numeşte „ouă de căldură“ şi care nu sunt altceva decât
viitorii oameni. Ne putem imagina natura acestei forţe
comparând-o cu
cea care rezidă astăzi în gândirea noastră. Căci ei au
realizat această
acţiune magică prin puterea lor de reprezentare. Iar „ouăle de căldură“
le restituie imaginea reflectată a ceea ce se petrece în ei.
În acest
fel Arheul găseşte în germenul nostru fizic un punct de sprijin
pentru
conştiinţa „umană“ pe care a dobândit-o pe Saturn, aşa cum
Arhanghelul
îl va găsi pe Soare în germenul nostru eteric, iar
Îngerul pe Lună în
germenul nostru astral.
Pe Soare Arheii se înalţă până la conştiinţa
imaginativă, la Eul
spiritual; pe Lună ei ajung la conştiinţa inspirată, la Spiritul
vieţii. Pe Pământ ei ating conştiinţa intuitivă cu acel principiu
spiritual care echivalează cu ceea ce va fi pentru noi, la capătul
oricărei evoluţii omeneşti, Omul-Spirit. Relaţia pe care au avut-o
în
prima fază a evoluţiei cu elementul fizic al omului, în cea de a
doua
cu elementul eteric, într-a treia cu elementul astral, o au acum
cu Eul
nostru. Desigur, nu cu Eul nostru personal, ci cu acea natură
spirituală mult mai subtilă chiar decât natura eterică sau
astrală în
care Eul nostru se poate într-adevăr încorpora. În
măsura în care forma
corpului omenesc este organizată în aşa fel încât să
servească ca
expresie a unui Eu care gândeşte, ea este opera spiritelor
personalităţii.
Să ne ridicăm din sfera planetelor interioare până la cea a
Soarelui
şi dincolo de aceasta. Să trecem de la cea de a treia Ierarhie (ale
cărei destine sunt cel mai strâns legate de cel al omului) la
entităţile din cea de a doua triadă. Toate fiinţele pe care le vom
întâlni de aici înainte şi-au dobândit
conştiinţa de sine într-o stare
care nu poate fi atinsă prin concepţiile noastre de timp şi de spaţiu,
străină de sistemul nostru cosmic. Ele se caracterizează mai puţin prin
ceea ce dobândesc şi mai mult prin ceea ce dau.
PUTERILE
Soarele este sfera lor.
Numite Exousiai în
terminologia grecească, Potentates în
cea latină, ele sunt în esenţă Spirite
ale Formei.
Sunt pătrunse de o energie care tinde să facă să
apară forma în lumea manifestată.
Aşa cum Arheii au folosit pe Saturn substanţa Tronurilor pentru a-şi
realiza stadiul omenesc, omul primeşte astăzi elementul necesar Eului
său. Acest dar este înscris în primul capitol al bibliei:
Şi Dumnezeu a
zis „Să-l facem pe om după chipul nostru“.
„Dumnezeu“ reprezintă în acest caz Puterile, şi
îndeosebi acel grup
pentru care textul ebraic nu foloseşte cuvântul Dumnezeu la
singular,
ci Elohim, care este un
plural. Iar în următorul capitol al Bibliei, unde crearea omului
pământean urmează acestei prime creaţii cereşti, este descris şi
acest
dar. Dar de data aceasta el rezultă din o parte a substanţei solare a
Elohim-ilor, care s-a desprins şi s-a unit cu forţele lunare: şase
Elohim au rămas pe Soare; al şaptelea, Iehova, îşi conjugă cu ei
forţele pe care le îndreaptă spre Pământ de pe Lună. In
traduceri, Iehova este redat prin expresia „Dumnezeul cel veşnic“.
Oamenilor li
s-a dat în dar forma omenească locuită de eu; aceasta este epoca
în
care în Atlantida au apărut propriu-zis condiţiile terestre.
„Atunci Dumnezeul cel veşnic l-a zidit pe om din ţărână şi a
suflat
asupra lui suflare de viaţă şi omul a devenit suflet viu.“4
4 Pentru a
înţelege
acţiunea
Spiritelor formei trebuie să consultăm descrierea grandioasă schiţată
de Rudolf Steiner în Creaţia după Biblie –
misterele Genezei (n.a.)
VIRTUŢILE
Cuvântul Virtuţi a pierdut în zilele noastre forţa pe
care o avea
atunci când reda esenţa activă a unei fiinţe, a unei plante.
Acest sens
iniţial îl regăsim în cuvintele Virtutes*
sau Dynamis, care desemnează
treapta ierarhică superioară Puterilor. Cea mai bună traducere ar fi
astăzi Tăriile.
* Sensul iniţial al
cuvântului il
regăsim în limba română veche, în cuvântul
„virtute“, cu sens de forţă,
tărie; sensul actual al neologismului „virtute“ este similar cu cel din
franceza modernă, din care provine (n.red.).
Aceste spirite care sunt cele ale miscării,
ale activităţii, ale forţei işi au sfera pe Marte. Areopagitul vorbeste
de o „bărbăţie virilă şi neclintită cu privire la toate acţiunile lor
cele deiforme, (bărbăţie) ce nu slăbeşte deloc, primind bărbăteşte
luminările cele divine ce i se comunică“*.
* Dionisie Pseudo-Areopagitul, Ierarhia cerească, Editura
Institutul European, Iaşi, 1994, p.49 (n.red.).
De fapt ei primesc de la Spiritele înţelepciunii planul
coordonat în
care îşi înscriu activitatea; ele îl pun în
actiune şi îl trec mai
departe Spiritelor formei, care îl vor condensa în operele
pe care le
creează.
S-a văzut care este relaţia dintre esenţa omului pământean şi
Puterile situate cu patru trepte deasupra lui în ordinea
ierarhică. Or,
Virtuţile se află într-o relaţie asemănătoare cu Îngerii pe
care i-au
ajutat când erau pe Lună să-şi obţină conştiinţa, căci ele au
alăturat
dinamismul lor la ceea ce primisera înainte Îngerii prin
jertfa
Heruvimilor. Datorită lor, conştiinţa în imagini a devenit vie,
maleabilă, stimulatoare prin contradicţiile şi prefacerile ei.
Acţiunea acestor Dynamis se exprimă atât în muzica
sferelor cât şi
în caracterul mobil al astralului, atât în asocierile
şi disocierile
din eter, în pulsaţiile sevei şi ale sângelui, cât şi
în mişcările
spaţiului universal.
Ele reprezinta activitatea pură; dau formă prin perceperea lor
interioară, prin cufundarea în continua devenire a fiinţelor vii.
DOMINĂRILE
Domnii, Kyriotetes,
sălăşluiesc pe Jupiter.
Ei sunt în Univers Spiritele
înţelepciunii, care produc şi coordonează impulsurile pe
care li
le inspiră prima ierarhie şi pe care, la rândul lor, le
încredinţează
spiritelor Dynamis.
Înţelepciunea lor nu poate fi asemănată cu cea la care poate
aspira
o fiinţă omenească. Ea nu este gândire, ci un fluviu de viaţă al
cărui
preaplin se revarsă asupra întregii creaţii care se adapă din ea.
În
acest preaplin de înţelepciune s-au format fiinţele de pe vechiul
Soare, cosmos de înţelepciune. Kyriotetes au fost în acea
vreme pentru
Arhangheli demiurgii care sunt pentru noi Exousiaii. Ei i-au ajutat să
ajungă la conştiinţa de sine, şi în acelaşi timp această relaţie
cosmică a dat naştere condiţiilor favorabile pentru germenul eteric al
omului.
Dominările au imprimat înţelepciunea lor în substanţa
eterului
cosmic, care a păstrat structura acesteia până în zilele
noastre. Şi
ele continuă să reverse forţele lor în eteric, să îndrepte
spre pământ
eterul lumilor.
Dar de la înălţimea la care se află acum Spiritele
înţelepciunii,
ele nu mai pot face daruri directe oamenilor. (Aşa stau lucrurile
începând de la nivelul Puterilor.) Activitatea lor este
acum cu mult
mai presus de om. Arhanghelii le sunt mijlocitori, aşa cum
Îngerii
mijlocesc acţiunea Virtuţilor.
Am ajuns astfel în regiunile cele mai înalte, unde ni se
vor
descoperi Entităţile care se bucură de vederea directă a lui Dumnezeu.
Până la ele, impulsurile divine au putut fi numai comunicate,
transmise. Prima ierarhie le ia direct din izvorul vieţii.
Activitatea lor creatoare este de aşa natură încât
vieţuieşte ca o
realitate obiectivă chiar când aceste Entităţi se desprind de ea.
Creaţia este opera lor.
„Pe acestea trebuie să le socotim curate; nu numai ca fiind libere
de pete întinătoare şi de necurăţenii, sau ca nefiind accesibile
privirilor materiale, ci ca fiind fără amestecare şi mai presus de
orice scoborâre şi decât orice lucru sfânt inferior
lor; în puritatea
lor cea mai aleasă ocupă ele un loc superior faţă de toate puterile,
sunt cele mai asemenea divinităţii şi-şi susţin neclintită mişcarea cea
proprie ordinului lor şi uniformă, spre dragostea lui Dumnezeu cea
neschimbată; aşa încât ele nu cunosc deloc scoborârea
în vreo direcţie
spre cele fără însemnătate, ci-şi păstrează fără şovăire sau
schimbare
statornicia cea mai nezdruncinată, ce corespunde zelului lor de a fi
asemenea divinităţii. Trebuie să le concepem ca spirite ce
contemplează... şi ca fiind pline de o lumină ce este mai presus de
orice cunoştinţă nematerială şi ca fiind saturate, pe cât este
îngăduit, de contemplarea acelei frumuseţi de la obârşie,
care creează
frumosul şi este obârşie a frumuseţii celei mai presus de fiinţă
şi
strălucind într-o lumină întreită... La fel le concepem noi
perfecte...
şi ca fiind primele în jurul lui Dumnezeu, ele sunt iniţiate
în chip
nemijlocit de către izvorul cel adevărat de sfinţenie în
planurile
lucrărilor divine, fiind rânduite ierarhic în chipul cel
mai sublim.“*
* Dionisie Pseudo-Areopagitul, op. cit., pp.45-46.
TRONURILE
Ele sunt „constanţă şi neclintire“; ele sunt Spiritele voinţei. Reazemul lor
planetar este sfera lui Saturn.
Când au început vremurile lui Saturn, Tronurile s-au
oferit să fie
punct de plecare, prima substanţă originară de unde a pornit tot ce a
urmat în evoluţie, şi care nu poate fi asemuită decât cu o
căldură
spirituală, aşa cum este aceea pe care o numim căldură sufletească. Ea
a oferit primul sprijin pentru ca să se ivească o conştiinţă nouă, cea
a Arheilor; astfel s-au creat condiţiile de existenţă cosmică care se
află la obârşia corpului fizic al omului.
„Aceste Spirite ale voinţei erau pe Saturn în stadiul de a-şi
putea
transmuta propria lor substanţă în căldură substanţială, pentru
ca să
reverse focul lor în existenţa planetei; apoi acest foc a devenit
aer
prin densificare (pe vechiul Soare); tot ei au dus la condensarea
atmosferei în apă în timpul Lunii vechi, şi în
sfârşit, a apei în
pământ în vremurile existenţei terestre. Când privim
acum lumea care ne
înconjoară, putem să ne spunem referitor la elementul solid că
în el
acţionează forţele Tronurilor care i-au dat posibilitatea să existe.“
(Rudolf Steiner). În mineral substanta primordială a Tronurilor
atinge
cea de a patra etapă de involuţie şi este la capătul transformărilor
ei. Ea a devenit osatura lumii fizice. În trupurile noastre,
oasele
constituie ultima expresie a darului pe care pe Saturn „minunatele
neclintiri“ le-au făcut evoluţiei. Dar deşi sunt mărturia lucrării din
trecut a Tronurilor, ele nu pot să ne pună în legătură cu
activitatea
lor de astăzi. Aceasta nu poate fi atinsă decât printr-o
conştiinţă
omenească în stare să conceapă masa voinţelor cosmice în
stare pură.
HERUVIMII
Heruvimii şi Serafimii nu mai acţionează ca izvor al unei substanţe
anume, aşa cum au făcut Tronurile pe Saturn, Domniile pe Soare, Tăriile
pe Lună, Puterile pe Pământ.
Ei s-au înălţat până în preajma Divinităţii,
dincolo de orice sferă
planetară. Prin ei Dumnezeu împarte raze în mod impersonal,
universal.
Ei s-au ridicat la rangul de Jertfitori cosmici.
Heruvimii pun de acord între ele mişcările planetelor, pentru
a uni
într-un sistem perfect armonizat impulsurile particulare. Căci ei
sunt Spirite ale armoniei.
Numele lor
înseamnă mulţimea cunoştinţei sau revărsare de înţelepciune.
SERAFIMII
Numele lor înseamnă lumină şi căldură. Vine de la
cuvântul saraph ‒
ardere, ardoare. Ei reprezintă ardoarea în stare pură ‒ Spiritele dragostei universale şi
asigură legăturile de la un sistem cosmic la altul. Dintre toate
Ierarhiile ei sunt cei mai îndeaproape uniţi cu divina Trinitate,
cei
care, să zicem aşa, preiau de la ea ţelurile care vor prezida la
crearea fiecaruia dintre sistemele cosmice.
Omul pământean nu le poate bănui prezenţa decât atunci
când vede
ţâşnind „focul dumnezeiesc“ dintr-un nor încins de furtună.
Ne vom opri aici, lăsând deoparte problema celor trei Logoi
şi, la
celălalt capăt al scării, fiinţele elementale despre care nu se
vorbeste decât incidental în acest ciclu de conferinţe.
Am ajuns la capătuI simfoniei Ierarhiilor. Şi parcă n-am fi spus
nimic. Căci nu este de ajuns să enumeri nişte caractere sau să
aminteşti nişte nume. Sigur că aceste nume dau lămuriri asupra
naturilor spirituale pe care le desemneaza. Dar numai nomenclatura nu
poate să ne deschidă calea înţelegerii Ierarhiilor. Nu ne putem
apropia
de ele decât printr-un anumit mod de gândire, printr-un fel
de a fi
dobândit în decursul studierii Ştiinţei spirituale şi
printr-o muncă de
autotransformare.
Căci orice fiinţă omenească este lucrarea şi odrasla Ierarhiilor.
Întreaga noastră fire, din măduva oaselor până la cele mai
înălţătoare
gânduri care ne trec prin minte, s-a născut din darurile lor.
Puterile
care pătrund în noi şi care trec de la una la alta prin
intermediul
nostru au făcut să apară toate cele care ne alcătuiesc.
Răspândite de-a
lungul universului pe care îl însufleţesc, ele se
concentrează în
fiinţa omenească ca într-un punct de convergenţă; ele se
întâlnese în
om ‒ organul lor comun de exprimare. Iar omul este chemat să facă din
această întâlnire singurul focar de conştiinţă în
care se reflectă
universul spiritual. El se îndreapta spre acest ţel pe măsură ce
dobândeste progresiv conştiinţa şi stăpânirea a ceea ce a
fost asezat
necondiţionat de Dumnezeu în trupul, sufletul şi spiritul sau.
Va veni o zi când omul va contopi aceste daruri de preţ
într-o unică
creaţie, care va fi lucrarea sa în inima Cosmosului. Dragstea
universală, cu care a început să se manifeste divinul, se va
exprima în
el, dar înzestrată cu o nouă trăsătură: dragostea în
libertate
conştientă. În ziua aceea omul va desăvârşi şi va da preţ
creaţiei
celor două ierarhii care l-au precedat în drumul său către
Dumnezeu.
Paris, 20 aprilie 1945
S. Rihouët-Coroze
