Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ IOAN

GA 112


CONFERINŢA a II-a

Kassel, 25 iunie 1909

Când abordezi din punctul de vedere al ştiinţei spiritului un subiect precum cel al nostru nu te sprijini pe vreun document, după care, bazat pe autoritatea acelei scrieri, clarifici o serie sau alta de fapte. În ştiinţa spiritului nu are loc aşa ceva. Ştiinţa spiritului cercetează faptele petrecute în cursul evoluţiei omenirii independent de orice document; abia după ce cercetătorul spiritului analizează lucrurile şi ştie să le caracterizeze fără să facă referire la vreun document el revine şi la documente pentru a vedea dacă şi în ele găseşte ceea ce a cercetat iniţial, independent de vreo tradiţie orală sau moştenire scrisă. Aşadar, ceea ce va fi spus în aceste conferinţe nu este scos pur şi simplu dintr-o lectură a Bibliei sau a Evangheliilor, ci este rezultatul unei cercetări spirituale făcută independent de aceste scrieri. Însă de fiecare dată când vom avea prilejul vom indica faptul că tot ceea ce cercetătorul spiritului află şi observă este spus şi în Evanghelii, în mod special în Evanghelia după Ioan.

Există nişte vorbe ciudate ale marelui mistic Jakob Böhme [ Nota 1 ]. Cu privire la ele se pot mira doar cei care se găsesc în afara cadrului ştiinţei spiritului. Jakob Böhme atrage atenţia că el vorbeşte despre evenimente foarte de demult – respectiv despre persoana lui Adam – ca şi cum ar fi fost martor al acelor fapte. A fost întrebat: Eraţi deci prezent pe când Adam se preumbla pe Pământ? El răspunde fără înconjur: Da, eram prezent! Afirmaţia surprinde doar pe cei care se află în afara cadrului ştiinţei spiritului. Căci ştiinţa spiritului poate într-adevăr să observe cu ochiul spiritului cele ce s-au petrecut cândva, chiar şi în epocile cele mai vechi. Ca introducere, aş vrea să vă explic în câteva cuvinte pe ce se bazează acest fapt.

Tot ce se petrece în lumea fizic-senzorială îşi are contraimaginea în lumea spirituală. Când mişti o mână, acolo nu este doar mişcarea mâinii pe care o vedem. În spatele mâinii senzoriale se află, de pildă, gândul şi voinţa mea: mâna trebuie să se mişte. Mai presus de acestea există un spiritual. În timp ce imaginea senzorială a mişcării mâinii trece, contraimaginea spirituală rămâne înscrisă în lumea spirituală şi lasă întotdeauna gravată acolo o urmă; astfel, după ce ochiul spiritual s-a deschis, toate evenimenele care s-au petrecut în lume le putem urmări datorită amprentelor, urmelor pe care aceste evenimente le-au lăsat în invizibil. Nimic nu se poate întâmpla în lume fără să existe astfel de urme.

Să presupunem că privirea clarvăzătorului străbate întreg şirul timpurilor până la Carol cel Mare sau până în epoca romană, sau în Antichitatea greacă. Toate cele ce s-au petrecut atunci au rămas fixate în lumea spirituală prin imaginile lor spirituale arhetipale şi pot fi găsite acolo, întipărite ca urme, şi contemplate. Această contemplare a urmelor pe care toate evenimentele le lasă în lumea spirituală este numită „citire în Cronica Akasha”. Este o scriere vie pe care o poate vedea ochiul spiritual. Şi dacă cercetătorul spiritului vă descrie evenimenele din Palestina sau observaţiile făcute de Zarathustra, el nu descrie ceea ce se află în Biblie sau în Gathas, ci ceea ce el însuşi înţelege din ce a citit în Cronica Akasha. Abia apoi caută să vadă dacă ceea ce a citit în Cronica Akasha se află şi în documente, în cazul nostru, în Evanghelii. Astfel, cercetarea spirituală este un punct de vedere cu totul independent faţă de documente. Tocmai de aceea însă ea va fi judecătoarea propriu-zisă a ceea ce se află scris în documente. Când în documente găsim aceleaşi fapte pe care noi înşine le-am putut urmări în Cronica Akasha, rezultă de aici că aceste documente sunt adevărate şi, apoi, că cel care le-a scris putea să citească şi el în Cronica Akasha. Ştiinţa spiritului redescoperă şi recâştigă în felul acesta multe din documentele religioase ale neamului omenesc. Vom ilustra cele spuse acum, referindu-ne la un capitol special al evoluţiei omenirii: Evanghelia după Ioan şi raportul său cu celelalte Evanghelii. Să nu vă imaginaţi însă Cronica Akasha drept o istorie a spiritului care stă ca o carte deschisă în faţa ochiului clarvăzătorului, ca o scriere oarecare din lumea obişnuită. Ea este un fel de scriere vie, iar noi vom încerca prin cele ce urmează să clarificăm cele spuse.

Să presupunem, de pildă, că un clavăzător îşi poartă privirea în urmă, în epoca Cezarului. Diversele fapte pe care acesta le-a săvârşit pe planul fizic au fost văzute de contemporani. Toate au lăsat o urmă în Cronica Akasha. Când însă privim toate acestea ca văzător le percepem ca şi când am avea în faţă o umbră spirituală, un arhetip spiritual. Amintiţi-vă comparaţia de adineaori, cea cu mişcarea mâinii. Imaginea pe care o vede ochiul dumneavoastră nu o puteţi privi ca văzător, dar intenţia de a mişca mâna, forţele invizibile care au produs mişcarea mâinii le veţi vedea întotdeauna. Aşa poate fi perceput tot ceea ce a trăit în gândirea Cezarului, fie intenţiile sale, care au produs o mişcare sau alta, fie gândurile, care au condus către cutare sau cutare luptă. Tot ceea ce contemporanii săi au văzut a ieşit din impulsul voinţei sale, s-a realizat datorită forţelor invizibile din spatele imaginilor vizibile fizic. Dar ceea ce s-a aflat în spatele imaginilor fizice este perceput de către clarvăzător în Cronica Akasha ca şi cum Cezarul s-ar mişca şi ar acţiona în realitate, este perceput ca o imagine spirituală a Cezarului.

Cineva care nu este versat în astfel de lucruri ar putea spune: Povestirile voastre despre timpuri trecute nu sunt decât pură visătorie, căci voi cunoaşteţi din istorie ce a făcut Cezarul odinioară şi vă închipuiţi apoi, prin imaginaţia voastră bogată, că vedeţi în Akasha nişte imagini invizibile. Dar cel care este versat în astfel de lucruri ştie că este cu atât mai uşor să citeşti în Cronica Akasha cu cât cunoşti mai puţin acele lucruri din istoria exterioară. Căci istoria exterioară şi cunoaşterea ei sunt chiar o piedică pentru clarvăzător. Când ajungem la o anumită vârstă este inerent să fim sub influenţa educaţiei provenită din epoca în care trăim. Văzătorul ajunge şi el, îmbibat cu ideile provenite din educaţia sa, la momentul în care poate să nască Eul său văzător. A învăţat istoria, a învăţat lucrurile aşa cum le prezintă geologia, biologia, istoria culturii şi arheologia. Toate acestea sunt, propriu-zis, o piedică pentru clarvedere şi îi pot induce prejudecăţi cu privire la lucrurile care pot fi citite în Cronica Akasha. Căci noi nu trebuie să ne aşteptăm câtuşi de puţin ca în istoria exterioară să găsim aceeaşi obiectivitate şi aceeaşi siguranţă care este posibilă la citirea Cronicii Akasha. Gândiţi-vă numai ce anume face ca în această lume cutare sau cutare lucru să devină „istorie”. S-a petrecut un fapt; au rămas referitor la el unele documente, în timp ce altele, şi poate cele mai importante, au dispărut. Un exemplu ne va arăta cât de incert poate fi tot ceea ce este istorie.

Printre numeroasele schiţe poetice ale lui Goethe rămase neterminate şi care, pentru cei ce caută să-l studieze mai îndeaproape, pot alcătui un volum frumos, care să completeze opera terminată, magnifică pe care el ne-a lăsat-o, printre aceste schiţe se află şi un fragment dintr-una din poeziile Nausica [ Nota 2 ]. El a vrut să compună un poem despre Nausica. Din el nu mai subzistă decât câteva schiţe în care a notat cum voia să facă acest poem. De multe ori lucra la el în felul acesta, uneori doar câteva fraze fugare, şi s-au păstrat doar puţine din ele. La fel şi cu Nausica. Există câteva bileţele pe care s-au făcut câteva notiţe. Au existat doi oameni care au încercat să transpună în versuri această Nausica. Amândoi au fost cercetători: istoricul literar Scherer şi Hermann Grimm [ Nota 3 ]. Hermann Grimm însă nu era numai cercetător, ci şi un gânditor plin de imaginaţie; el este şi autorul de la care ne-a rămas Viaţa lui Michelangelo şi câteva scrieri despre Goethe. Hermann Grimm a scris acestea încercând să se identifice cu spiritul lui Goethe, întrebându-se: Ştiind că Goethe era aşa şi aşa, cum şi-ar fi reprezentat el un personaj ca cel al Nausicăi, care apare în Odiseea? El a construit astfel, în stilul lui Goethe, un poem care denotă un anumit dispreţ faţă de acest document istoric. Scherer, care se ţinea strict de ceea ce era scris negru pe alb, şi-a spus că nu puteai, în sensul lui Goethe, să faci o Nausica decât pe baza materialului existent. A înercat şi el deci să construiască o Nausica, dar folosind exclusiv ceea ce rezulta din aceste bileţele. Atunci Hermann Grimm a spus: Dar dacă cumva valetul a luat din camera lui Goethe câteva bileţele, pe care era scris ceva foarte important, ca să le folosescă la încălzit? Există vreo garanţie că bileţelele care s-au păstrat au fost luate în considerare alături de celelalte, folosite la înălzit?

Cu istoria construită pe bază de documente scrise se întâmplă ceva asemănător cu exemplul de mai sus. Când te bazezi pe documente n-ar trebui să pierzi din vedere că poate cele mai importante dintre ele au dispărut. Tocmai de aceea Istoria nu ne oferă altceva decât une fable convenue. Când însă clarvăzătorul păstrează această fable convenue în spiritul său şi vede lucrurile în Cronica Akasha cu totul altfel, îi vine greu să creadă în imaginea akashică. Publicul neiniţiat va respinge ceea ce relatează el după Cronica Akasha dacă această relatare diferă de ce ştie el. De aceea, cel care cunoaşte bine aceste lucruri preferă să povestească faptele epocilor trecute, stadiile de evoluţie demult trecute ale Pământului nostru, despre care nu mai subzistă nicio mărturie. Despre ele nu există niciun document. Cronica Akasha le redă cu atât mai fidel cu cât clarvăzătorul este mai puţin influenţat de istoria exterioară. Vedeţi de aici că cel versat în astfel de chestiuni niciodată nu se poate gândi că descrierile luate din Cronica Akasha ar putea fi un ecou al faptelor cunoscute din istoria exterioară.

Dacă arătăm acum în Cronica Akasha marele eveniment, asupra cărui sens am făcut ieri câteva precizări, găsim următoarele: întreaga rasă omenească ce trăieşte pe Pământ a ieşit dintr-o împărăţie spirituală, dintr-o existenţă spiritual-divină. Putem spune: Înainte ca vreun ochi fizic exterior al unui corp omenesc să poată vedea, înainte ca vreo mână omenească să poată apuca ceva el exista ca fiinţă spirituală şi în epocile cele mai îndepărtate omul făcea parte dintre fiinţele spiritual-divine. Omul s-a născut ca fiinţă din rândul fiinţelor divine. Ca să spunem aşa, zeii sunt strămoşii oamenilor iar oamenii urmaşi ai lor fiindcă, într-un anume fel, zeii nu erau în stare să coboare în lumea fizic-senzorială. Zeii şi-au continuat atunci existenţa în alte lumi şi au acţionat din afară asupra omului, care se dezvolta treptat pe Pământ.

A trebuit atunci ca din treaptă în treaptă oamenii să depăşească obstacolele ridicate de viaţa pământească. Care sunt aceste obstacole?

Esenţial pentru om a fost că zeii au rămas fiinţe spiritule iar oamenii, ca descendenţi ai lor, au devenit fiinţe fizice. Omul, care a păstrat spiritualul doar înăuntrul elementului fizic, iar ca fiinţă exterioară a devenit fizic, a trebuit să învingă toate obstacolele pe care i le punea existenţa fizică. El a trebuit să-şi continue evoluţia în sânul existenţei materiale. Prin aceasta omul a avansat treaptă cu treaptă, s-a maturizat, devenindu-i posibil să se înalţe din nou către zeii din care a ieşit. Există deci o coborâre a oamenilor din zei şi apoi o reîntoarcere către zei, pentru a ajunge din nou în împărăţia lor şi a se uni cu ei. Acesta este cursul vieţii pe Pământ. Pentru ca omul să poată trece prin această dezvoltare trebuia ca unele individualităţi umane să le devanseze pe celelalte în evoluţia lor şi să devină călăuzele şi instructorii lor. Astfel de călăuze şi învăţători stau apoi printre oameni; ei găsesc, să zicem aşa, mai repede decât alţii drumul către zei. Ne putem deci reprezenta următoarele: oamenii au atins într-o anumită epocă o anumită treaptă de dezvoltare în care ei poate doar presimţeau că există o cale de întoarcere către zei, însă acest ţel este foarte îndepărtat. În om a rămas o scânteie a acestui divin, dar în conducători, în ghizi, întotdeauna există ceva mai mult. Aceştia sunt mai aproape de divin, pe care omul va trebui să îl atingă din nou într-o zi. Cel al cărui ochi spiritual este deschis vede în ceea ce trăieşte în aceşti ghizi ai omenirii esenţialul, lucrul cel mai important.

Să presupunem că unul din aceşti mari ghizi ai omenirii s-ar afla în faţa unui alt om, care, fără a-i fi egal, depăşeşte media de evoluţie a celorlalţi oameni. Să presupunem că acest om ar presimţi în mod viu că celălalt este un mare conducător, că spiritualul la care ar trebui să ajungă ceilalţi oameni există deja în mare parte în el. Cum l-ar descrie el pe acest ghid? Ar spune aproximativ astfel: Am în faţa mea un om al cărui corp fizic este asemănător cu al celorlalţi oameni. Corpul fizic este însă partea lui cea mai lipsită de importanţă, ea nici nu intră în discuţie pentru această fiinţă. Dacă însă îmi îndrept privirea spirituală asupra lui, eu văd o fiinţă spirituală puternică, o fiinţă divin-spirituală care este unită cu el. Această fiinţă este atât de deosebită încât toată atenţia mi-o îndrept asupra ei şi nu asupra corpului fizic, care este asemănător cu al celorlalţi oameni. – Astfel, într-un ghid al omenirii, văzătorului spiritual i se arată o entitate ce depăşeşte tot restul omenirii, pe care el trebuie să o descrie în cu totul alt fel. Căci el descrie ceea ce vede cu ochiul spiritual.

Este adevărat că cei care în zilele noastre au cea mai mare autoritate asupra publicului s-ar distra, desigur, pe seama unui astfel de ghid proeminent al omenirii. Vedem deja cum anumiţi savanţi încep să studieze din punct de vedere psihiatric unele mari figuri ale omenirii. Pe acesta însă l-ar recunoaşte doar cei ce şi-au ascuţit privirea spirituală. Ei ar şti că el nu este nebun sau un visător şi nici un „om înzestrat” pur şi simplu, aşa cum l-ar caracteriza probabil cei mai binevoitori, ci că face parte din figurile cele mai mari, în sens spiritual, ale omenirii. Aceasta ar fi situaţia astăzi. În trecut însă – şi nu un trecut foarte îndepărtat mai exista şi altceva.

Conştienţa omenirii – ştim asta – a suferit diferite metamorfoze. Odinioară toţi oamenii aveau o clarvedere vagă, crepusculară. Chiar în epoca în care Christos era pe Pământ clarvederea mai era încă activă până la un anumit grad, iar în secolele precedente şi mai activă, deşi ea nu mai era decât umbra celei din epoca atlanteeană şi începutul epocii postatlanteene. Ea a dispărut apoi treptat. Întotdeauna însă au existat printre oameni indivizi, puţini la număr – ei mai există şi azi –, care sunt „clarvăzători de la natură”, care au o clarvedere atenuată, care poate să discearnă natura spirituală a unui om.

Să luăm epoca în care, în poporul Indiei antice, a apărut Buddha. În timpul nostru, o persoană ca cea a lui Buddha n-ar fi respectată în mod deosebit, mai ales dacă ea ar apărea în Europa. Lucrurile stăteau altfel în timpurile în care a trăit e1, căci pe atunci mai exista un număr mare de oameni care puteau să vadă ce s-a petrecut de fapt şi să înţeleagă că naşterea lui Buddha a fost foarte diferită de orice altă naştere. În scrierile orientale, şi mai ales în cele care arată cea mai mare înţelegere pentru acest subiect, se face o descriere în stil mare despre naşterea lui Buddha. Se povesteşte că reginei Maya, imagine a Marii Mame, i-a fost prezis că va aduce pe lume o fiinţă puternică. Această fiinţă a venit pe lume înainte de termen.

Foarte adesea, o fiinţă este trimisă în lume în acest fel, printr-o naştere prematură, pentru că fiinţa umană în care urmează să se încorporeze o fiinţă spirituală superioară nu se uneşte atât de strâns cu materia cum s-ar uni în cazul în care ea s-ar naşte la termen.

În scrierile sfinte ale Orientului se mai povesteşte că, în clipa în care s-a născut, Buddha a deschis imediat ochii şi şi-a îndreptat privirea spre cele patru puncte cardinale, spre nord, sud, est, vest, şi că tot atunci a făcut şapte paşi, amprentele acelor paşi rămânând gravate în sol, acolo unde a păşit. Se spune, de asemenea, că el a rostit imediat aceste cuvinte: „Aceasta este viaţa în care, din Bodhisatva, voi deveni Buddha; este ultima încarnare pe care o am pe acest Pământ.”

Oricât de stranie ar putea să îi pară omului modern această comunicare, şi oricât de imposibilă pare o explicaţie în sens materialist, ea este totuşi adevărată pentru cel care vede lucrurile cu ochiul spiritului. Şi pe atunci mai existau oameni în stare să perceapă, printr-un dar al clarvederii căpătat de la natură, ce anume s-a născut odată cu Buddha. Frazele pe care vi le-am împărtăşit acum despre Buddha sunt fraze ciudate, extrase din scrisorile orientale. Astăzi se spune că ele ar fi legende sau mituri. Cel care cunoaşte însă asemenea lucruri ştie că în aceste povestiri se ascunde ceva care, în raport cu lumea spirituală, este un adevăr. Importanţa unui astfel de eveniment, precum naşterea lui Buddha, nu se rezumă doar la cercul îngust al persoanei născute acolo, ci ea se extinde asupra întregii lumi, ca şi cum ar emana forţe spirituale. Cei care trăiau în timpurile în care lumea încă mai era receptivă la aceste forţe spirituale au văzut într-adevăr la naşterea lui Buddha iradiind aceste forţe.

Ar însemna ceva banal să întrebi acum: De ce nu mai au loc astfel de lucruri şi în zilele noastre? Aceste influenţe există şi astăzi, dar mai trebuie şi un clarvăzător care să le perceapă; căci nu este de ajuns doar omul de la care emană aceste forţe, ci mai trebuie şi cineva care să le perceapă. Odinioară, când oamenii erau mai spirituali decât astăzi, exista o receptivitate mai mare pentru astfel de fenomene. De aceea, când se spune că la naşterea lui Buddha au acţionat forţe de natură vindecătoare şi de pace, că cei care mai înainte se urau s-au împăcat atunci, faptul nu este o legendă, ci un mare adevăr.

Cel care îmbrăţişează evoluţia omenirii cu o privire clarvăzătoare nu va vedea, precum istoricul, un drum neted, de unde se evidenţiază puţin anumite figuri istorice; faptul că există vârfuri şi munţi, acest lucru oamenii nu vor să-l admită, ei nu suportă aşa ceva. Cine priveşte însă lumea cu ochii spiritului ştie că există vârfuri puternice, munţi puternici ce se înalţă mult deasupra restului omenirii: sunt conducătorii omenirii.

Pe ce se întemeiază o astfel de misiune? Ea se întemeiază pe faptul că aceşti conducători au străbătut treaptă cu treaptă etapele care duc în lumea spirituală. Cea mai importantă dintre aceste trepte este, după cum am arătat ieri, naşterea Eului superior, a Eului spiritual. Şi am spus că există trepte premergătoare şi trepte ulterioare. Din cele ce am spus ieri puteţi vedea că ceea ce noi numim evenimentul christic este proeminenţa cea mai mare din cadrul evoluţiei omenirii şi că a fost necesară o îndelungă pregătire pentru ca fiinţa lui Christos să se poată încorpora în Iisus din Nazaret. Pentru a înţelege aceste pregătiri este necesar să trecem puţin în revistă ceea ce s-a petrecut la apariţia lui Christos.

Să presupunem că în cursul unei încarnări un om porneşte pe drumul cunoaşterii spirituale, adică practică unele din exerciţiile – despre care vom vorbi mai apoi – care fac sufletul să devină din ce în ce mai spiritual, din ce în ce mai receptiv la spirit şi duc către momentul în care el va naşte Eul superior, Eul nepieritor care poate privi în lumea spirituală. Înainte de a ajunge la acest moment omul trece prin multe experienţe. Totuşi să nu vă închipuiţi că el ar putea grăbi prin ceva evenimentele ce privesc lumea spirituală. Aceste experienţe trebuie parcurse cu răbdare şi perseverenţă. Să presupunem deci că un om începe o evoluţie de acest gen. Ţelul său este naşterea Eului superior. Totuşi, el nu poate urca decât până la o anumită treaptă, parcurge câteva trepte preliminare în direcţia naşterii Eului superior. Apoi el moare şi se reîncarnează. Două lucruri se pot întâmpla atunci când cineva care într-o întrupare a urmat o anumită instruire spirituală se naşte din nou. Sau se va simţi împins să caute din nou un instructor care să îi indice cel mai scurt drum pentru a trece din nou prin ceea ce deja a experimentat altădată şi să îi arate cum să atingă treptele superioare corespunzătoare, sau, dintr-un motiv oarecare, el nu mai caută un astfel de drum. Şi în acest caz viaţa sa se va configura în mod diferit faţă de a celorlalţi oameni. Unui om care a parcurs deja câţiva paşi pe cărarea cunoaşterii viaţa îi va aduce de la sine ceva ce se prezintă ca un efect al nivelului de cunoaştere atins în încarnarea precedentă. El va trăi altfel experienţele, care vor face asupra lui o altă impresie decât asupra altor oameni. Prin aceasta el va regăsi nivelul pe care îl atinsese altădată prin eforturi proprii. În încarnările sale anterioare el a trebuit să se ridice din treaptă în treaptă. În viaţa următoare, unde viaţa însăşi îi oferă, ca să spunem aşa, repetiţia a ceea ce altădată s-a străduit să atingă, experienţele din încarnarea precedentă îi apar oarecum din afară, şi este posibil ca el să le trăiască sub o formă cu totul diferită. De pildă, se poate ca deja în copilăria sa el să aibă o trăire care face o impresie deosebită asupra sufletului său, astfel încât în el reînvie forţele pe care şi le-a însuşit în încarnarea precedentă. Să presupunem că acest om ar fi atins într-o încarnare precedentă o anumită treaptă de dezvoltare ocultă. În încarnarea următoare el se va naşte ca un copil ca oricare altul, dar la şapte sau opt ani el va trece printr-o încercare grea. Consecinţa este că întreaga înţelepciune dobândită odinioară urcă iarăşi în el, astfel încât acum se află din nou pe treapta anterioară şi poate înainta de aici mai departe către treapta următoare. Şi să presupunem în continuare că acum el se străduie să meargă câteva trepte mai departe. Moare din nou, iar la încarnarea următoare se întâmplă acelaşi lucru. Iarăşi apare un eveniment exterior, care îl supune la o probă prin care revine ceea ce el a elaborat în încarnarea precedentă, după care poate urca din nou o treaptă mai sus.

Vedeţi astfel că nu putem înţelege viaţa unui om care a trecut deja prin unele trepte de dezvoltare decât dacă ţinem seama de asemenea lucruri. Una din treptele care se ating relativ repede când porneşti pe calea cunoaşterii este cea care se numeşte treapta de „apatrid” (Heimatlos), adică de om care se eliberează de prejudecăţile anturajului său nemijlocit, care se eliberează de toate hăţurile care îl ţin legat de cei din jur. Nu înseamnă însă că prin aceasta el devine un om lipsit de pietate, ci, din contră, el poate deveni cu atât mai pătruns de sentimente de pietate şi respect. Trebuie însă să se elibereze de legăturile cu mediul său imediat. Să presupunem că un astfel de om moare după ce a dobândit o anumită libertate şi independenţă. Când se naşte din nou se poate întâmpla să aibă loc un eveniment prin care să renască relativ devreme sentimentul de libertate şi independenţă. De obicei aceasta se întâmplă relativ devreme, prin faptul că respectivul îşi pierde tatăl sau altă fiinţă de care este legat, sau prin aceea că tatăl îl respinge, se poartă urât cu el, sau altele asemenea. Aceste realităţi ne sunt fidel relatate de legendele şi miturile multor popoare, căci ele conţin mai multă înţelepciune decât ne poate oferi despre aceste lucruri ştiinţa actuală.

Găsiţi aici de fiecare dată ceva tipic, faptul că tatăl îşi părăseşte copilul sau îl alungă din casă; copilul este găsit, hrănit şi crescut de păstori iar mai târziu este readus de către ei la adevărata sa misiune. Vedeţi, de pildă, istoria lui Chiron, Romulus şi Remus. Pentru a-şi regăsi starea pe care o dobândiseră într-o încarnare precedentă, ei au trebuit, pentru a ajunge la ei înşişi, să îşi trădeze, să spunem aşa, patria. Legenda părăsirii lui Oedip este şi ea un exemplu în acest sens.

Acum puteţi înţelege: cu cât un om este mai avansat – fie că se află pe treapta naşterii Eului superior sau dincolo de aceasta – cu atât mai plină de evenimente trebuie să fie şi viaţa sa pentru ca astfel să ajungă să facă o nouă experienţă, experienţa pe care mai înainte nu a făcut-o.

Fireşte, cel care trebuia să încorporeze în el acea puternică fiinţă pe care noi o numim Christos nu putea să împlinească această misiune în oricare moment al vieţii sale; el trebuia să dobândească mai întâi o anumită maturitate. Un om obişnuit n-ar fi putut să o primească fără să fi atins pe parcursul multor vieţi trepte înalte de iniţiere. Cronica Akasha ne relatează că o individualitate s-a străduit de-a lungul multor încarnări să atingă cele mai înalte trepte de iniţiere. Această individualitate se reîncarnează şi trece mai întâi prin experienţe care sunt încercări pregătitoare. Fiinţa care s-a reîncarnat a parcurs anterior trepte înalte de iniţiere. Ea era un iniţiat destinat să primească în sine, la un anumit moment din viaţa sa, individualitatea lui Christos. Vieţuirile avute la început de acest iniţiat sunt repetări ale treptelor anterioare de iniţiere. Prin ele sunt scoase la lumină toate facultăţile superioare la care s-a înălţat acest suflet în vieţile precedente.

Noi ştim că omul este alcătuit din corp fizic, corp eteric, corp astral şi Eu. Mai ştim şi că, atunci când omul vine pe lume, mai întâi se naşte doar corpul fizic; corpul etric rămâne învăluit până la şapte ani de un fel de înveliş matern eteric, care la şapte ani, odată cu schimbarea dentiţiei, este îndepărtat, aşa cum a fost îndepărtat învelişul matern fizic la naşterea corpului fizic în lumea fizică exterioară. Apoi, odată cu pubertatea, este îndepărtat şi înelişul astral şi se naşte corpul astral. În jurul vârstei de 21 de ani se naşte Eul, dar şi el tot în mod treptat.

După ce am trecut prin naşterea corpului fizic, a corpului eteric la vârsta de şapte ani, a corpului astral la 14-15 ani, trebuie să observăm că mai există o naştere, cea a sufletului senzaţiei, a sufletului înţelegerii şi a sufletului conştienţei; la 21 de ani se naşte sufletul senzaţiei, la 28 de ani sufletul înţelgerii, iar în jurul vârstei de 35 de ani, sufletul conştienţei.

Or, noi vom vedea că Fiinţa lui Christos nu se putea încarna într-un om pământesc, nu îşi putea face loc într-un asemenea om înainte ca la acesta sufletul înţelegerii să se fi născut în întregime, deci nu înainte ca acesta să fi atins vârsta de 28 de ani. Faptul ne este arătat şi de cercetarea ocultă. Între al 28-lea şi al 35-lea an entitatea lui Christos a pătruns în acea individualitate care a păşit pe Pământ ca un mare iniţiat, şi a dezvoltat apoi, sub strălucirea şi lumina lui Christos, tot ceea ce în general omul dezvoltă fără această strălucire şi această lumină, adică corpul eteric, corpul astral, sufletul senzaţiei şi sufletul înţelegerii. Astfel că putem spune: Până la această vârstă, în cel care este chemat să devină purtătorul lui Christos avem un mare iniţiat, care parcurge, unele după altele, acele experienţe care îi permit în final să învie toate vieţuirile şi calităţile spirituale pe care le-a cucerit în încarnările precedente. Acest iniţiat a putut atunci să spună: Eu sunt acum aici, eu jertfesc tot ce am. Nu vreau să mai fiu un Eu independent. Mă fac purtătorul lui Christos. El este cel care va locui în mine de acum înainte, El va fi totul în mine!

Toate cele patru Evanghelii indică acest moment în care Christos se încorporează într-o personalitate a Pământului. Pot exista unele deosebiri, însă acest moment în care Christos se strecoară, ca să spunem aşa, în personalitatea marelui iniţiat este marcat de toate cele patru Evanghelii: este vorba de Botezul săvârşit de Ioan. Christos se naşte în sufletul lui Iisus din Nazaret ca un Eu nou, Eul superior, în momentul caracterizat foarte clar de autorul Evangheliei după Ioan atunci când spune că Spiritul s-a coborât asupra lui Iisus sub forma unui porumbel. Până în acel moment un alt Eu, cel al unui mare iniţiat, s-a dezvoltat în el până la stadiul în care el a devenit matur pentru acest mare eveniment.

Cine deci urma să se nască în entitatea lui Iisus din Nazaret?

Acest lucru l-am indicat deja ieri: Dumnezeul care era aici de la începuturi, care rămăsese, să spunem aşa, în lumea spirituală şi a aşteptat ca oamenii să îşi parcurgă evoluţia, acesta trebuia să coboare acum şi să se încorporeze în Iisus din Nazaret. – Ne indică cumva autorul Evangheliei după Ioan acest lucru? – Să deschidem Vechiul Testament şi să luăm în serios ce stă scris acolo:

„La început Dumnezeu a creat Cerul şi Pământul. Şi Pământul era pustiu şi gol şi întuneric şi haos era deasupra adâncurilor. Şi Spiritul lui Dumnezeu plutea deasupra apelor.”

Să ne reprezentăm această stare: „Spiritul lui Dumnezeu plutea deasupra apelor.” Dedesubt se afla Pământul cu regnurile sale, ca urmaşi, ca succesori ai Spiritului divin; din rândul lor se dezvoltă o individualitate care evoluează până la punctul în care poate primi în ea acest Spirit care plutea peste ape. Ce spune autorul Evangheliei după Ioan? El ne spune că Ioan Botezătorul a recunoscut că Fiinţa respectivă despre care se vorbeşte în Vechiul Testament era aici. El spune: „Am văzut Spiritul coborând din cer ca un porumbel şi poposind peste El!” El ştia că cel peste care va coborî Spiritul era Cel ce urma să vină: Christos. Aveţi pe de o parte începutul lumii, Spiritul care plutea peste ape, apoi pe Ioan care botează cu apă, şi Spiritul care plutea la început peste ape, care acum pătrunde în individualitatea lui Iisus din Nazaret. Nu poţi face o legătură într-un mod mai grandios între evenimentul petrecut în Palestina şi celălalt eveniment care este descris la începutul Vechiului Testament decât cea pe care o face autorul Evangheliei după Ioan.

Dar autorul Evangheliei după Ioan mai găseşte şi un alt mod de a se lega cu cea mai veche dintre Scrieri. El spune: Cu Iisus din Nazaret s-a unit aceeaşi fiinţă care încă de la începuturi a lucrat la întreaga evoluţie pământească. Noi ştim că primele cuvinte ale Evangheliei după Ioan sună astfel:

„La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.”

Ce este Logosul şi cum era el la Dumnezeu? Să luăm începutul Vechiului Testament, unde avem înainte acest Spirit, despre care se spune: „Şi Spiritul divin plutea deasupra apelor. Şi Spiritul divin a strigat: Să fie Lumină! Şi s-a făcut Lumină.”

Să reţinem aceasta şi să o exprimăm acum puţin altfel. Să ascultăm cum strigă Spiritul divin Cuvântul creator în lume. Ce este Cuvântul, Verbul? La început a fost Logosul şi Spiritul lui Dumnezeu a strigat, iar ceea ce Spiritul a strigat s-a împlinit. Asta vrea să însemne: În acest Cuvânt era Viaţă, căci dacă n-ar fi fost viaţă în el, nimic nu s-ar fi putut întâmpla. Şi ce s-a întâmplat? Se spune:

„Şi Dumnezeu a spus: Să se facă Lumină! Şi Lumină se făcu.” Şi acum, Evanghelia după Ioan:

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.”

Cuvântul s-a revărsat în materie, a devenit oarecum forma exterioară a Dumnezeirii.

„În El era Viaţa, şi Viaţa era Lumina oamenilor.”

Astfel autorul Evangheliei după Ioan face referire direct la cea mai veche dintre Scrieri, Geneza, arătând spre acelaşi Spirit divin, însă cu alte cuvinte. Şi apoi el ne indică în mod clar că acest Spirit divin este cel care apare în Iisus din Nazaret. Aici autorul Evangheliei după Ioan este în acord cu ceilalţi evanghelişti asupra faptului că Christos s-a născut în Iisus din Nazaret în momentul Botezului de către Ioan şi că, într-adevăr, Iisus din Nazaret s-a pregătit înainte pentru acest eveniment. Şi nouă trebuie să ne fie clar că tot ce este relatat despre viaţa lui Iisus din Nazaret înainte de acest moment nu este decât o sumă de experienţe ce ne prezintă înălţarea sa în lumile spirituale în încarnările anterioare, faptul că tot ceea ce exista în el, în corpurile sale astral, eteric şi fizic, a fost pregătit treptat pentru a putea primi în cele din urmă pe Christos.

Autorul Evangheliei după Luca spune chiar, în cuvinte oarecum paradigmatice, că Iisus din Nazaret se pregătise sub toate aspectele pentru acest măreţ eveniment al naşterii lui Christos în el. Care au fost aceste experienţe care l-au condus până la treapta de a-L vieţui pe Christos, despre aceasta vom vorbi mâine. Astăzi vom mai poposi asupra unei singure fraze, unde autorul Evangheliei după Luca spune: Cel care l-a primit pe Christos s-a pregătit mult în anii anteriori. În corpul său astral el a devenit cât se poate de virtuos, nobil şi înţelept, aşa cum trebuia să devină pentru ca Christos să se poată naşte în el. De asemenea, el şi-a maturizat corpul eteric şi şi-a modelat un corp fizic frumos şi mlădios, într-atât încât Christos să poată trăi în el.

Trebuie să înţelegem corect Evanghelia. Să luăm capitolul doi, versetul 52 din Evanghelia după Luca. Desigur, aşa cum este redat acest verset în Bibliile obişnuite, el nu va reda ceea ce tocmai am spus: Găsiți acolo: „Și Iisus creştea în înțelepciune, În vârstă şi în har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.” Când ni se spune că el creştea în înțelepciune, asta are un sens. Dar când ni se povesteşte, ca un fapt important, că el creştea în „vârstă” acest lucru nu îl mai înțelegem atât de uşor, fiindcă nu este neapărat ceva ce trebuie evidențiat. Dacă totuşi se face aceasta, înseamnă că aici ne aflăm în fața unui sens ascuns. Să vedem acest pasaj în textul original grec:

καὶ Ἰησοῦς προέκοπτεν ἐν τῇ σοφίᾳ καὶ ἡλικίᾳ καὶ χάριτι παρὰ θεῷ καὶ ἀνθρώποις

Ceea ce înseamnă în realitate: „Εl creştea în înțelepciune”, adică el îşi forma corpul astral. Cel care ştie ce gânduri trezeşte în spiritul grec cuvântu1 ήλικία (helikia) vă poate spune că aici se are în vedere acea dezvoltare pe care ο parcurge corpul eteric, prin care înțelepciunea devine treptat aptitudine. Corpul astral creează însuşiri care folosesc la utilizări unice, de pildă când trebuie să înțelegi un lucru şi l-ai înțeles dintr-odată. Corpul eteric creează obişnuințe, înc1inații şi deprinderi. Este ceea ce se obține prin exercițiu şi repetiție. Ceea ce există ca înțelepciune devine obişnuință. Ο practici pentru că ți-a intrat în carne şi sânge. Deci ea înseamnă această sporire ca „maturitate”. Αșa cum corpul astral creşte în înțelepciune, corpul eteric creştea în obişnuințe nobile, obişnuinte spre bine, nobil şi frumos. Α treia calitate în care creştea Iisus din Nazaret, χάρις (charis) înseamnă în realitate ceva ce se revelează ca frumusețe şi devine vizibil. Toate celelalte traduceri nu sunt corecte. Trebuie să traducem prin: „el creştea în frumusețe grațioasă”, deci trupul său fizic lua şi el forme frumoase şi nobile.

„Iisus creştea în întelepciune (în corpul său astral), în înclinații mature (în corpul său eteric) şi în frumusețe grațioasă (în corpul său fizic) astfel încât acestea deveneau vizibile lui Dumnezeu şi oamenilor.”

Aveți aici descrierea după Luca, cel care ne arată, aşa cum ştia el, că cel ce urma să îl primescă pe Christos în el trebuia să dezvolte în sine în modul cel mai perfect cele trei învelişuri: corpul

fizic, corpul eteric şi corpul astral.

În felul acesta vom recunoaşte ca în Evanghelii putem regăsi ceea ce ne spune ştiința spiritului independent de ele. De aceea ştiința spiritului este chiar un curent spiritual care recucereşte pentru noi documentele religioase; iar această recucerire nu va fi doar un fapt a1 ştiinţei şi cunoaşterii umane, ci ea va reprezenta totodată şi ο cucerire a afectivităţii şi înțelegerii în sentiment şi în simțire. De ο astfel de înțelegere avem nevoie în mod special dacă vrem să pătrundem acest eveniment, impactul pe care îl are Christos în evoluția omenirii.