Conferința de ieri a început prin a arăta că în viața curentă omul trece printr-o alternanță de stări. Astfel, noaptea, de când adoarme seara, până dimineața, corpul său fizic și corpul său eteric sau al vieții rămân lungite în pat, iar ceea ce noi numim corp astral și Eu se află în exterior, în afara patului. În același timp, noi am mai accentuat și că ceea ce rămâne lungit în pat – corpul fizic și corpul eteric – nu ar putea supraviețui dacă în ele nu ar pătrunde un astral divin-spiritual și un Eu divin-spiritual. Cu alte cuvinte, alternanța de stări care apare în viața de zi cu zi a omului constă în faptul că seara, când omul adoarme, el părăsește, cu Eul său și cu corpul său astral omenesc, corpurile sale fizic și eteric și că, în schimb, în aceste corpuri pătrund entități astrale divin-spirituale și entități Eu divin-sprirituale. În starea de zi, omul însuși umple, cu corpul său astral și cu Eul său, corpurile lui fizic și eteric. Acesta a fost unul dintre aspectele care au stat în centrul considerațiilor noastre.
Celălalt aspect a reieșit după o analiză cuprinzătoare a întregii noastre evoluții omenești, începând de la prima încorporare a Pământului nostru – Saturn – și trecând prin încorporările Soare și Lună. Am intrat chiar și în unele detalii, cum ar fi acela că, pentru a putea progresa, planeta noastră Pământ a trebuit, în cursul evoluției lunare, să treacă printr-o scindare, că anumite entități care, să zicem așa, aveau nevoie pentru evoluția lor de substanța inferioare, fără valoare, s-au desprins odată cu vechea Lună, iar alte entități mai înalte, de factură spirituală, au format un corp aparte, o formă mai veche a evoluției solare.
Am mai văzut apoi că ulterior cele două părți s-au reunit și că au trecut împreună printr-un Devachan cosmic sau Pralaya și apoi au intrat în faza de evoluție Pământ. Această evoluție pământească a cunoscut și ea o repetare a scindării Soarelui, în care timp Pământul și Luna formau un singur corp, mai grosier, mai dens, iar Soarele, împreună cu ființele superioare sublime, un alt corp, mai aparte, mai fin. Am văzut că dacă Pământul ar fi rămas unit cu substanța lunară ar fi trebuit să se pustiască, să se durifice, că întreaga viață care exista pe el ar fi trebuit să dispară, sau mai bine zis ar fi trebuit să se mumifieze. La un moment dat Luna, cu tot ceea ce include ea astăzi, a trebuit să fie exclusă din evoluția pământească. Prin aceasta, Pământul împreună cu ființele omenești care urmau să se dezvolte a cunoscut un fel de proces de întinerire. Am văzut că entitățile sublime care și-au continuat evoluția pe Soare nu au putut acționa asupra substanțelor și ființelor omenești înainte ca Luna să se fi separat de Pământ, dar că apoi ele au putut declanșa din nou un proces de întinerire. Astfel, evoluția propriu-zisă a oamenilor a fost posibilă abia începând din momentul în care Luna s-a separat de Pământ. Această separare a Lunii este de o impotanță capitală pentru întreaga evoluție, iar astăzi o vom analiza și mai îndeaproape. Dar mai întâi să observăm cum se îmbină, să zicem așa, cele două puncte de la care am pornit în considerațiile noastre de ieri.
Omul, așa cum ne apare în viața sa în timpul zilei, este alcătuit din corp fizic, corp eteric, corp astral și Eu. Noaptea, în timp ce el doarme, în pat nu mai rămân decât corpul fizic și corpul eteric. Conștiența clarvăzătoare poate vedea atunci cum în aceste două corpuri pătrund ființe superioare. Cine sunt aceste ființe? Sunt cele despre care am spus mai înainte că și-au transferat câmpul lor de acțiune pe Soare. Nu este nimic imposibil în asta. Numai cel care își reprezintă spiritul în mod fizic și care ar vrea să aplice legile în reprezentările ființelor spirituale ar putea să spună: Cum se poate ca ființe care locuiesc pe Soare să pătrundă în timpul nopții într-un corp fizic și într-un corp eteric omenesc? – Pentru ființele aflate la un nivel atât de elevat încât pot sălășlui pe Soare nu există aceleași condiții spațiale ca pentru ființele lumii fizice. Pentru ele este cu totul posibil să locuiască pe Soare și să-și îndrepte în timpul nopții forțele lor către corpul fizic și corpul eteric al omului. Putem deci spune: În timpul zilei, când omul este treaz, el locuiește, ocupă corpurile sale fizic și eteric. În timpul nopții, când doarme, el se află în afara acestor corpuri, care acum sunt vegheate de zei sau de alte ființe suprapământești. Chiar dacă acest mod de exprimare este pe jumătate simbolic, el descrie foarte bine ceea ce se petrece. Știm așadar de unde vin entitățile care pătrund în timpul nopții în corpurile noastre fizic și eteric. Și vedem astfel cum se îmbină cele două puncte. Vom vedea însă imediat că aceste ființe nu au importanță numai în timpul somnului nostru, ci că acțiunea lor se extinde încet-încet și asupra vieții noastre de veghe. Pentru a ne deveni și mai limpede importanța pe care o are separarea Lunii de evoluția pământească să luăm în considerare și altceva. Să analizăm astăzi, privitor la modul în care ele au apărut în evoluție, și celelalte entități aflate în jurul nostru.
Dacă privim în urmă spre vechiul Saturn, putem spune: Pe Saturn nu existau decât oameni. Pe el nu exista nici urmă de regn animal, regn vegetal sau regn mineral. Întregul glob saturnian era alcătuit doar din acești primi germeni umani. El arăta precum o zmeură formată din mai multe zmeure mici. Ceea ce mai ținea de Saturn se afla răspândit de jur împrejurul lui și acționa din afară asupra acestuia. Ne întrebăm încă o dată: De unde a venit oare acel ceva care, pe vechiul Saturn, a depus primul rudiment al corpului fizic al omului? Într-un anumit sens, putem spune că acest ceva a venit din două direcții diferite. Mai întâi, entități spirituale înalte au revărsat propria lor substanță. Ele au împlinit pe vechiul Saturn o mare jertfa; aceste entități care au făcut această mare jertfă le numim, în sensul esoterismului creștin, Tronuri. Gândirea omenească și chiar și clarvederea omenească nu se pot încumeta să arunce o privire în acea evoluție sublimă pe care au trebuit să o parcurgă Tronurile înainte ca ele să fie în stare să jertfească ceea ce a devenit apoi primul germene al corpului fizic omenesc. Să încercăm să ne reprezentăm ce înseamnă o astfel de jertfă.
Dacă priviți astăzi omul, ființa pe care dumneavoastră o cunoașteți cel mai bine, veți spune: Omul, așa cum este el astăzi, pretinde anumite lucruri de la lume și dă anumite lucruri lumii. Goethe a rezumat admirabil aceasta în cuvintele: „Viața umană curge într-o perpetuă metamorfoză între a lua și a da.” [Nota 6] Omul nu trebuie să ia doar hrana fizică din lumea exterioară; și intelectul său trebuie să-și ia hrana din lumea exterioară. Aceasta este ceea ce îl face să crească și îi furnizează mijloacele pentru a se dezvolta. Dar prin asta el dobândește și facultățile care îi permit ca, la rândul rău, să dea ceea ce s-a maturizat ca idei, sentimente și, în cele din urmă, ca iubire în el. Prin faptul că el ia din lume ceva și dă celor din jur altceva facultățile lui se dezvoltă tot mai mult. El devine o ființă inteligentă, dotată cu intelect, poate dezvolta concepte, pe care apoi să le jertfească în folosul comunității umane. Omul dezvoltă sentimente și simțăminte care se transformă în iubire când acestea se revarsă asupra semenilor lui, el îi însuflețește, îi umple de viață. Căci noi știm din proprie experiență ce efect binefacător are asupra noastră și cât de mult ne poate consola și înălța sufletește cel care cu adevărat este în stare să ne dăruie iubirea sa. Aici omul are darul de a jertfi ceva. Dar oricât de mult am fi dobândit noi în privința capacității noastre de dăruire, de sacrificiu, este infim în comparație cu cea a Tronurilor. Evoluția constă însă în aceea că o ființă dobândește tot mai mult și mai mult facultatea de a jertfi, până când, în final, devine în stare să își sacrifice, să zicem așa, propria sa substanță și entitate, să resimtă ca o supremă fericire să aducă drept ofrandă ceea ce a dezvoltat ca materie și substanță.
Există astfel de ființe înalte care, prin faptul că își jertfesc propria lor substanță, se ridică la o treaptă superioară a existenței. Un spirit materialist poate să se întrebe: Cum se face că ființe care au ajuns la punctul de a-și jertfi propria lor substanță pot să se înalțe pe o treaptă superioară, deși după sacrificiul lor nu mai supraviețuiește nimic? Acest spirit materialist spune asta pentru că el nu poate înțelege că există o lume spirituală, că o astfel de ființă care dăruie mereu, care jertfește ceea ce ea a primit în timp continuă să subziste. Pe vechiul Saturn, Tronurile se aflau pe o astfel de treaptă, încât au putut să-și reverse substanțialitatea dobândită în cursul evoluției lor precedente. Prin aceasta ele însele s-au ridicat la o treaptă mai înaltă de evoluție. Iar substanța care izvora de la Tronuri, asemănătoare cu cea pe care o secretă păianjenul pentru a-și țese pânza, a fost prima temelie pe care s-a clădit corpul omenesc. A venit apoi un alt fel de entități, mai puțin elevate decât Tronurile, pe care noi le numim Spirite ale personalității sau Începătorii sau, în sensul esoterismului creștin, Arhai. Aceste Spirite ale personalității au preluat, ca să spunem așa, ceea ce a emanat de la Tronuri. Astfel, din conlucrarea acestor două feluri de entități s-a născut primul germene al corpului fizic omenesc.
Acest germene a fost elaborat în lungi perioade de timp. Apoi, așa cum am văzut ieri, a venit o noapte cosmică sau un Devachan cosmic, după care a avut loc a doua întrupare a Pământului, treapta solară. Oamenii au apărut din nou și, de asemenea, alte entități spirituale au venit să se alăture. Este voba de Spiritele focului sau, în sensul esoterismului creștin, Arhanghelii și Spiritele înțelepciunii sau Kiriotetes. Ele s-au axat în special pe dezvoltarea în continuare a ceea ce a reapărut drept corp fizic omenesc. Kiriotetes, sau Spiritele înțelepciunii, sau Domniile, au putut jertfi acum propria lor substanță, în corpul lor fizic revărsându-se ceea ce noi numim corpul eteric. Spiritele focului sau Arhanghelii și-au unit eforturile cu Spiritele personalității pentru a prelucra în continuare corpul fizic. Prin aceasta omul ajunge la nivelul vegetalului. Pe Saturn omul se afla la nivelul mineralului. Mineralele nu au decât un corp fizic, iar pe Saturn omul nu avea decât un corp fizic. Pe Soare omul se afla la nivelul plantei; el avea un corp fizic și un corp eteric.
Intervine acum un fapt de o importanță esențială, pe care trebuie să-l reținem dacă vrem să înțelegem evoluția în ansamblul ei.
Vedem cum în viața obișnuită unii copii rămân în urmă, nu reușesc să atingă nivelul unei clase și trebuie să o repete, spre marea disperare a părinților lor. Ceva analog există și în Cosmos. Unele entități rămân în urma țelului unei anumite trepte cosmice. Așa s-a întâmplat cu unele Spirite ale personalității care ar fi trebuit să se ridice la acest nivel pe Saturn, dar au rămas în urmă, nefăcând tot ceea ce trebuia pentru a-i permite omului să atingă treapta mineralului și a-l perfecționa cât mai mult, chiar la acest nivel. Aceste entități trebuie, atunci, să recupereze în faza următoare ceea ce au neglijat să facă. În ce mod puteau acționa aceste Spirite ale personalității rămase în urmă, în timpul existenței solare? Ele nu puteau să creeze o ființă așa cum ar fi trebuit să fie omul pe Soare, adică o ființă dotată cu un corp fizic și cu un corp eteric. Pentru aceasta au fost necesare Spiritele focului. Ele, Spiritele personalității rămase în urmă, au trebuit să facă pe Soare tot ce făcuseră și pe Saturn: un germene fizic de valoarea mineralului. Prin acțiunea lor au apărut pe Soare ființe cu o treaptă mai jos decât cea a omului. Acestea au format un regn inferior, precursorul regnului animal din zilele noastre. În timp ce regnul omenesc actual avansase deja pe Soare la nivelul de vegetal, regnul animal actual se afla atunci la nivelul mineralului, avea doar un corp fizic. Regnul nostru animal s-a alăturat astfel în forma sa de germene regnului uman.
Vedem astfel că omul este cel mai vechi în evoluție printre ființele pământești; el este primul născut al Creațiunii. Celelalte ființe s-au născut prin faptul că forțele evoluției legate de existența omenească mențin în urmă aceste ființe, care pe o altă treaptă ar fi putut deveni oameni, făcând posibil ca pe o treaptă ulterioară să devină ființe de un nivel inferior. Dacă Spiritele personalității rămase în urmă și-ar fi împlinit pe Saturn lucrarea pe care nu au efectuat-o decât pe Soare, regnul animal nu s-ar fi născut.
Și tot așa este – nu fac acum decât să amintesc – în privința evoluției lunare: omul a progresat pentru că anumite entități, pe care le numim Îngeri, împreună cu alte spirite mai înalte, cu Spiritele mișcării – în terminologia creștină numite Dynamis sau Puteri – i-au dat corpul astral. Prin aceasta omul a devenit în timpul existenței lunare o ființă de nivelul animalului. Dar ființele care în timpul existenței solare apăruseră ca un al doilea regn au atins acum, pe Lună, în marea lor majoritate, nivelul de plantă. Ele sunt predecesorii animalelor noastre. Apoi, sub acțiunea entităților spirituale rămase în urmă – în modul pe care l-am arătat – au apărut acele creaturi care astăzi aparțin regnului vegetal. Pe Soare nu exista încă un regn vegetal, ci numai un regn uman și un regn animal. Regnul vegetal se adaugă celorlalte regnuri abia pe Lună. Pe Lună încă nu exista un regn mineral așa cum îl găsim astăzi, ca teren și sol pe care stau toate celelalte regnuri. Regnurile naturii au apărut deci succesiv, unele după altele. Regnul uman, regnul cel mai înalt, a apărut primul. Regnul animal este un fel de rebut al acestui regn uman, un element întârziat; iar ceea ce a întârziat încă și mai mult a devenit mai târziu regn vegetal.
După ce s-a terminat evoluția lunară, a început evoluția pământească. Despre această evoluție am arătat cum Soarele și Luna s-au separat de Pământ. În acest timp ies la iveală toți germenii regnurilor anterioare: regnul animal, regnul vegetal și, în final, pe când Luna mai era încă unită cu Pământul, regnul mineral. Tocmai formarea regnului mineral, a scoarței terestre solide, a produs fenomenele de durificare și mumifiere care amenințau să pustiască Pământul. Căci regnul mineral care ne înconjoară astăzi nu este în realitate altceva decât ceea ce au eliminat regnurile superioare. Am menționat cândva că pentru a vă reprezenta modul în care s-a format treptat regnul mineral din celelalte regnuri, ca un produs de eliminare, este suficient să vă gândiți la cele descrise de știința modernă. Cărbunele pe care îl extragem din pământ este o veritabilă substanță minerală, dar ce era el altădată, cu mult, mult timp înainte? Aceste blocuri pietrificate au fost cândva arbori, plante care creșteau pe Pământ și care după ce au murit s-au mineralizat. Tot ceea ce extrageți acum drept cărbune a fost odinioară o masă vegetală. Acesta este deci un produs care mai întâi a fost eliminat; inițial, în loc de cărbuni erau plante. La fel vă puteți reprezenta că tot ceea ce formează terenul și solul Pământului nostru este rezultatul unor procese de eliminare ale regnurilor superioare. Uitați-vă cum și astăzi încă anumite produse minerale, precum cochiliile de melci, scoici etc. sunt reziduuri ale ființelor animale. Mineralul n-a existat înainte. El a apărut abia în cursul timpului prin eliminare. Regnul mineral s-a format abia pe Pământ și el s-a format pentru că întotdeauna au existat și încă mai există ființe a căror acțiune se exercită în felul în care se exercita pe Saturn. Regnul mineral a luat naștere în principal prin activitatea Spiritelor personalității. Aceste entități sunt active pe toate treptele superioare. Dar dacă evoluția s-ar fi continuat în acest fel ar fi rezultat atât de multe minerale, atât de multe durificari și pietrificări încât Pământul întreg s-ar fi pustiit treptat.
Ajungem acum la un punct important al evoluției Pământului nostru. Să ne reprezentăm cum s-a separat Soarele și cum, odată cu substanțele cele mai fine, au plecat și entitățile care acum sunt entități spirituale pe Soare. Să privim Pământul cum se pustiește, cum învelișul său mineral devine tot mai dens, cum și făpturile aflate pe el, omul de asemenea, devin tot mai secătuite. Încă de pe atunci avea loc un fel de alternanță de stări în viața omului. Vă voi ilustra despre ce este vorba referindu-mă la evoluția plantelor, lucru ce s-a întâmplat atunci și cu omul.
Primăvara, din grăuntele insignifiant răsare planta care crește, își dezvoltă florile și fructele, iar apoi toamna se veștejește. Ceea ce primăvara și vara ne umple de bucurie dispare toamna și nu mai rămâne, exterior, fizic, decât ceva insignifiant. Dar dacă dumneavoastră credeți că în timpul iernii n-ar mai subzista nimic din esența planetei, sau dacă ați căuta această esență doar în grăuntele fizic, ați înțelege greșit planta. Desigur, planta este alcătuită dintr-un corp fizic și un corp eteric, dar, la partea sa superioară, privirea clarvăzătoare mai observă că ea este învăluită de o entitate astrală, ca un chenar. Această astralitate își primește și ea forța din Soare, din spiritualul Soarelui care se revarsă pe Pământ. Conștiența clarăvăzătoare poate vedea astfel fiecare floare ca fiind nimbată de un fel de nor. Acest nor respiră viața care pulsează între Soare și Pământ. În timpul primăverii și verii, când plantele încolțesc și răsar, de la ființa Soarelui se apropie ceva ce zburdă în jurul plantelor, la suprafața lor. Când vine toamna, ființa astrală se retrage, se unește cu viața solară. Putem spune: Această astralitate vegetală își caută pe Pământ vara corpul său fizic, în care să se încorporeze, dacă nu cu totul în el, cel puțin în jurul lui. Toamna, ea se reîntoarce în Soare și nu lasă în urmă decât sămânța ca un fel de gaj, care o face să își regăsescă drumul către entitatea sa fizică.
O pulsație asemănătoare exista și între entitatea omenească fizică, aflată încă la un stadiu primitiv și simplu, și entitățile solare. Au fost timpuri când entitățile solare acționau asupra corpurilor omenești ca asupra plantelor astăzi, încojurându-le cu astralitate de primăvara până toamna. Pentru acele timpuri putem spune că ființa astrală a omului era în anumite epoci unită oarecum cu corpul fizic de pe Pământ, că apoi ea se retrăgea pe Soare pentru a reveni mai târziu. În urmă nu rămânea decât germenele.
Pământul însă se durifica tot mai mult. Ceea ce a urmat a avut o consecință de cea mai mare importanță. Dacă mai înainte, vă rog să rețineți bine, când Soarele abia se despărțise de Pământ, mai era posibil ca entitățile astrale care părăsiseră Pământul să se unească cu corpul fizic atunci când reveneau după o oarecare despărțire, datorită influenței lunare crescânde aceste corpuri s-au durificat atât de mult acolo jos încât ființele solare care coborau și voiau să le locuiască nu mai puteau face nimic cu ele. Am zugrăvit aici mai exact ceva ce ieri nu am putut să vă spun decât în mod abstact, și anume că forțele solare pierduseră posibilitatea de a modela substanțele rămase pe Pământ. Spus mai concret, asta înseamnă că aceste substanțe s-au întărit iar entitățile nu au mai găsit corpuri potrivite. Acest lucru a dus și la pustiirea Pământului, iar sufletele umane care voiau să coboare din nou găseau în cele din urmă că trupurile nu mai erau corespunzătoare pentru ele. Ele au trebuit să le lase să se descurce singure, și numai corpurile cele mai robuste au putut supraviețui. Această perioadă de pietrificare a atins punctul culminant în timpul în care Luna era unită cu Pământul și tocmai începea să se despartă de el. Sufletele care mai doreau să fie suflete omenești nu mai erau în stare să locuiască aceste corpuri. N-au mai rămas atunci pe Pământ decât foarte puține ființe umane. Această pustiire care a pus stăpânire pe Pământ se asemăna cu o moarte lentă, treptată. Pentru a descrie și mai exact cele ce s-au petrecut, putem spune: Când Luna s-a desprins, nu mai existau decât foarte puțini oameni care să suporte această unire a sufletelor care voiau să coboare cu trupurile rămase jos.
Vă voi descrie acum și mai în detaliu aceste condiții. Să ne întoarcem din nou la momentul în care evoluția lunară s-a încheiat iar Pământul reapare din sânul Universului. Pământul nu s-a născut așa cum s-a născut odinioară vechiul Saturn. Tot ceea ce a căpătat viață conținea în sine consecințele tuturor evenimentelor trecute. Aveam acolo nu numai materie fizică, ci alături de ea toate ființele care acționaseră mai înainte. Faptul că Tronurile s-au unit cu Saturn înseamnă că ele au rămas unite cu întreaga evoluție. Ele intră din nou în acțiune când Pământul reapare din întunericul sânului Universului. Odată cu ele revin și Spiritele personalității, Spiritele mișcării etc. și, de asemenea, germenii oamenilor, animalelor și plantelor, căci toate acestea erau în el.
Știința noastră fizică avansează ipoteze care sunt pură fantezie. Ea ne învață că la obârșii era o imensă nebuloasă cosmică ce se întindea până dincolo de Saturn. O astfel de nebuloasă formată din vapori și ceață n-a existat niciodată. Dacă ai fi putut să vezi doar cu ochii fizici ce se petrecea atunci, ai fi putut într-adevăr observa ceva ca o enormă masă cețoasă. Dar în această masă cețoasă exista ceva ce ochii fizici n-ar fi putut vedea: toate ființele legate de această evoluție. Tot ce s-a format și s-a structurat mai târziu nu s-a născut printr-o simplă mișcare de rotație, ci datorită necesităților ființelor care erau unite cu Întregul. Nu vă puteți face o idee rezonabilă despre aceste lucruri decât eliberându-vă de concepția care se inoculează copiilor noștri de când încep să meargă la școală. Lor li se spune că popoarele primitive aveau idei și reprezentări copilărești: bieții indieni credeau într-un Brahma care umplea întreg Universul! Și acei persani de altădată credeau în Ormuzd, zeul bun, căruia îi contrapuneau pe Ahriman! Nu mai vorbim de vechii greci, cu mulțimea lor de divinități: Zeus, Pallas Athena etc.! Asta știm noi astăzi, că toate acestea s-au născut din imaginația populară, că sunt ființe născocite de minți infantile! Și zeii vechilor germani,Wotan, Thor, nu mai sunt decât niște figuri mitologice. Noi am depășit toate acestea! Acum știm că aceste divinități nu au avut de-a face cu evoluția Universului. La început n-a existat decât o imensă nebuloasă care a început să se rotească. Din masa ei s-a desprins mai întâi un glob. Ea a continuat să se rotească. Cu timpul s-a desprins un al doilea glob, apoi un al treilea și așa mai departe. Toate aceste reprezentări însă nu sunt decât o altă formă de mitologie fizic-copernicană din ziua de azi. La rândul ei, ea va fi înlocuită de o altă mitologie. Numai că mitologiile vechi au avantajul că sunt mai adevărate decât cele moderne, care nu reprezintă decât coaja, partea abstractă, cea mai exterioară a lucrurilor. E comod să le demonstrezi copiilor cât de plauzibilă este formarea unui astfel de sistem cosmic. Nu ai decât să pui o picătură de ulei în apă [Nota 7], să decupezi un disc în formă de cerc dintr-o foaie de carton și să îl așezi pe direcția Ecuatorului. Înțepi apoi acest disc cu un ac mare, care va fi axa, și îl pui în apă; el va pluti. Începi să învârți acum tot acest mecanism „precum se învârtea nebuloasa originară odinioară”, se spune. Se formează întâi o pată de ulei, din care se desprinde apoi o picătură, a doua picătură, a treia, în mijloc rămânând o picătură mare: s-a născut un sistem cosmic în miniatură! Și acum poți să dai o explicație plauzibilă: Așa cum vedeți că se prezintă lucrurile în mic, la fel s-a petrecut și în mare! Cei care fac astfel de experiențe uită un lucru, care este bine să-l uite, dar în alte situații: se uită pe ei înșiși. Uită că ei sunt cei care învârtesc de sus acul. Comparația nu ar avea valoare decât dacă profesorul ar avea cinstea și curajul să spună: Așa cum eu stau aici și rotesc, învârt acul, așa a fost odinioară un profesor colosal în Univers care a pus totul în mișcare de rotație. Planetele au început să se desprindă, așa cum am făcut noi în mic cu ajutorul picăturii de ulei. În acest caz ar mai merge.
Noi știm că niciun profesor colosal nu rotește acul, ci că acolo sunt entități de toate gradele și că aceste entități spirituale sunt cele care atrag spre ele materia corespunzătoate. Entitățile care aveau nevoie de anumite condiții de viață când s-au retras pe Soare au atras la ele, au luat cu sine materia de care aveau nevoie, creându-și prin puterea forțelor lor spirituale scena de acțiune. – Și tot astfel au existat alte entități care au separat substanța pământască. Spiritul este cel care acționează până în cele mai mici particule materiale, până în atomi, dacă vrem să le numim așa! Și este un neadevăr dacă i se atribuie materiei ca atare o modalitate de acționare. Nu vom înțelege cum se petrec lucrurile în cele mai mici particule spațiale decât atunci când vom înțelege că spiritul acționează până în cea mai mare particulă spațială. Și nu spiritul la modul general, despre care se spune că „el umple orice materie”, un „spirit universal” sau „spirit originar”. Aici puteți, de asemenea, să amestecați, să învârtiți ce vă place. Cu asta nu am făcut nimic. Noi trebuie să recunoaștem spiritele în concretețea lor, în ce au ele aparte, în diferitele lor necesități de viață.
Aș vrea să adaug acum ceva la ceea ce a fost spus în treacăt ieri, că Soarele s-a despărțit de Pământ plus Lună și că apoi Luna s-a despărțit de Pământ. În principiu, acest lucru este corect, dar tabloul trebuie completat.
Înainte ca Soarele să se fi despărțit, pentru anumite ființe spirituale a apărut necesitatea de a separa, de a departaja anumite locuri de acțiune. Ceea ce au separat astfel formează ceea ce avem astăzi ca planete exterioare: Saturn, Jupiter și Marte. Putem deci spune: În materia universală, acolo unde se aflau la început și Soarele și Luna, se aflau Saturn, Jupiter etc., și anumite ființe. Acestea s-au separat primele, antrenând aceste corpuri cerești. Ele aveau nevoie de anumite condiții de viață pe care le-au putut găsi pe aceste planete. Apoi s-a detașat Soarele cu ființele cele mai sublime, rămânând în urmă Pământul plus Luna. Acestea au evoluat împreună până ce Luna a fost expulzată în modul arătat. Dar nu toate ființele care au plecat odată cu Soarele au fost în stare să-l urmeze în evoluția sa. Dacă ne este îngăduit să folosim o imagine figurativă – este greu de găsit cuvintele corespunzătoare într-o limbă prozaică; uneori este nevoie să vorbești metaforic – am putea spune: Atunci când Soarele s-a desprins, unele entități s-au crezut destul de puternice pentru a putea întreprinde împreună cu el această călătorie. În realitate, numai cele mai sublime entități au putut să o facă, celelalte au trebuit să se desprindă ulterior. Ele și-au creat propriul lor loc de acțiune, și astfel s-au născut Venus și Mercur. Saturn, Jupiter și Marte s-au desprins înainte de despărțirea Soarelui de Pământ. Venus și Mercur s-au despărțit după aceea de Soare și, în final, s-a despărțit de Pământ Luna.
Iată toată această evoluție sub aspectul său spiritual. Ea ne descrie istoria sistemului nostru solar, arătând-ne că pe fiecare corp ceresc se află entități diferite. Și când acest tablou trăiește cu adevărat în fața sufletului nostru putem găsi și răspunsul la întrebarea: Ce s-a întâmplat oare cu acele entități spirituale astrale care au vrut să coboare pe Pământ, iar aici jos nu au găsit decât trupuri învârtoșate pe care nu le puteau locui?
Nu toate s-au putut uni cu spiritele solare; ele nu aveau maturitatea necesară pentru asta. Atunci s-a petrecut următorul lucru: entitățile care au trebuit să abandoneze corpurile pe Pământ s-au retras pentru câtva timp pe Saturn, Jupiter și Marte. În timp ce jos Pământul a devenit un deșert, în timp ce el nu mai producea decât corpuri care nu mai puteau sluji de locuință sufletelor omenești, ele au pornit în sus, spre lumile planetare, așteptând timpul când vor găsi iarăși corpuri omenești în care să revină.
Numai foarte puține corpuri omenești, cele mai robuste, au mai putut adăposti suflete pentru a perpetua viața dincolo de criza cauzată de plecarea Lunii. Celelalte au plecat spre alte corpuri cerești. După ce Luna a fost expulzată din Pământ, forțele solare au putut acționa din nou asupra formelor umane, care au primit un nou impuls. Ele au devenit iarăși suple și plastice, încât au putut absorbi din nou sufletele care au așteptat pe Saturn, Jupiter și așa mai departe. Dacă mai înainte aceste suflete au trebuit să părăsească Pământul, acum, după ieșirea Lunii, ele revin și încep treptat să populeze corpurile umane nou apărute. Avem deci, după ieșirea Lunii, un timp în care corpurile au proliferat. După criza lunară a existat doar un număr foarte mic de oameni. Urmași ei au avut întotdeauna, dar sufletele care coborau pe Pământ nu puteau utiliza progeniturile respective și le-au lăsat să degenereze. Treptat, rasa umană se stingea. După ce însă a intervenit revigorarea, urmașii oamenilor care au supraviețuit crizei lunare au fost din nou în stare să primească sufletele care se refugiaseră pe Saturn, Jupiter, Marte. Încet, încet, Pământul a fost populat cu suflete. Și acum puteți înțelege importanța crucială a acestui eveniment al separării Lunii. Prin această separare s-a modificat de fapt totul.
Să trecem încă o dată în revistă evoluția de dinainte de separarea Lunii. A trebuit să-l considerăm pe om a fi primul vlăstar al Creației. El a apărut încă de pe Saturn. Pe Soare a apărut regnul animal, pe Lună regnul vegetal și pe Pământ regnul mineral. Or, din momentul în care Luna părăsește Pământul lucrurile se schimbă. Dacă Luna nu ar fi plecat totul ar fi murit pe acest Pământ: mai întâi oamenii, apoi animalele, și în final plantele. Pământul s-ar fi mumificat. Această mumificare a fost evitată prin plecarea Lunii. Totul s-a reanimat, s-a revigorat. Cum s-a petrecut aceast reanimare?
Regnul cel mai de jos, regnul mineral, avea cel mai puțin nevoie de așa ceva. Regnul vegetal era, într-un anumit fel, aproape uscat, dar putea fi și el readus repede la viață. Și regnul animal putea, într-o anumită măsură, să-și reia progresiv evoluția. Cele care au avut nevoie de cel mai lung timp pentru a-și reveni și a primi în ele sufletele venind din regiunile cele mai înalte ale Cosmosului au fost făpturile umane. Astfel, după plecarea Lunii, întreaga ordine a evoluției se răstoarnă. Dacă înainte primul care s-a născut a fost regnul uman, apoi regnul animal, apoi regnul vegetal și la sfârșit regnul mineral, acum regnul mineral este primul în stare să valorifice forțele revigorante. Vine la rând regnul vegetal, care se dezvoltă până la formele cele mai înalte, apoi regnul animal și abia la urmă regnul uman poate să se dezvolte până la formele cele mai înalte. După plecarea Lunii, întreg sensul evoluției suferă o răsturnare. Ființele care au avut forța de a aștepta cel mai mult pentru a-și uni spiritualul lor cu elementul fizic sunt cele care, în sensul cel mai înalt al cuvântului, s-au ridicat într-o sferă mai spirituală după plecarea Lunii. Cele care au ajuns mai devreme la capătul evoluției lor spirituale au rămas la o stare mai puțin desăvârșită. După plecarea Lunii apar mai întâi ființele rămase în urmă. Înțelegeți ușor de ce.
Să ne reprezentăm un suflet omenesc sau o ființă sufletească care, datorită durificării, nu a vrut să se încorporeze prematur. Dacă vrem să traducem în limbaj omenesc întrebarea pe care și-o punea ea, am putea să ne exprimăm astfel: Trebuie să mă încorporez acum sau să mai aștept încă? Să presupunem că Luna nu ar fi plecat decât de puțin timp și că totul ar fi încă într-o stare de durificare evidentă. Ființa care dorește să se încorporeze este însă grăbită; indiferent de circumstanțe, ea vrea să coboare, mulțumindu-se cu un corp puțin evoluat. Prin aceasta ea a rămas la o treaptă inferioară de evoluție. O altă ființă spune: Prefer să rămân încă un timp în spațiul cosmic, până când Pământul va fi ușurat și cizelat natura sa fizică. O astfel de ființă așteaptă deci un moment ulterior, prin aceasta ea reușind să exercite o influență mai mare asupra corpului fizic al entității care se încorporează, să facă din ea imaginea fizică a sufletului său. Astfel, toate ființele care s-au încorporat prea devreme au trebuit să rămână la o treaptă inferioară de dezvoltare în raport cu cele care au așteptat mai mult. Cele care constituie astăzi animalele superioare au rămas la nivelul de animal pentru că n-au putut aștepta suficient timp după plecarea Lunii. Ele s-au mulțumit cu corpurile pe care le-au putut găsi. Cele care au coborât mai târziu și-au putut modela corpul numai până la treapta raselor umane inferioare, care au pierit sau erau în curs de a pieri. A venit apoi momentul în care sufletele s-au putut uni armonios cu corpurile fizice. Acest fapt a creat propriu-zis ceea ce era apt de a evolua din punct de vedere omenesc.
Astfel, până la plecarea Lunii vedem cum pe Pământ are loc o pustiire, apoi, după plecarea Lunii, o reînflorire a condițiilor de viață, după ce acele entități care părăsiseră Pământul, pentru că acesta devenise impropriu pentru ele, se reîntorc. Însă acest lucru nu se referă numai la entitățile care au plăsmuit doar omul superior, ci și la altele care au venit pe Pământ în cu totul alte scopuri decât pentru a-l forma pe om. Și ele au trebuit să aștepte momentul potrivit pentru a intra într-un corp pământesc.
Să mergem în urmă, în India antică. Acolo întâlnim oameni pe o înaltă treaptă de evoluție. După cum sufletele care veneau de pe Marte, Saturn și Jupiter căutau să găsească corpuri fizice adecvate, tot așa aceste ființe mai evoluate căutau corpuri superioare, pentru ca să poată acționa în interiorul oamenilor. De pildă, marii învățători ai Indiei antice, sfinții Rishi, și-au pus o parte din ființa lor la dispoziție; anumite entități superioare și-au instalat locuința în ei. Alte entități superioare au preferat însă să aștepte pentru ca jos, pe Pământ, oamenii să-și maturizeze interiorul, sufletele care existau atunci nefiind încă suficient de pregătite pentru a le primi.
În timpul civilizației persane au existat anumite ființe superioare care au hotărât să coboare în interiorul omenesc, așa cum era el dezvoltat în acel moment. Și tot așa în epoca egipteană.
Dar cea mai înaltă dintre entitățile solare a așteptat în continuare. Ea își trimitea din exterior forțele sale către sfinții Rishi. Aceștia își ridicau privirea către cel pe care îl numeau Vishva Karman, și despre care spuneau: Vishva Karman este dincolo de sfera noastră. – El aștepta, căci își spunea: Interiorul omenesc nu este încă destul de pregătit pentru ca eu să pot locui în el. – În timpul civilizației persane Zoroastru își ridica ochii către Soare și contempla acolo pe Ahura Mazdao. Dar, deocamdată, această ființă sublimă nu a coborât în sfera pământească. A venit apoi epoca egipteană și apoi cea a poporului, care a așteptat cel mai mult. Atunci a venit acel om care a știut să aștepte cel mai mult și care s-a dezvoltat lăuntric în cursul a numeroase încarnări. Ființa solară a privit spre Pământ și a văzut sufletul acestui om care locuia în Iisus din Nazaret și care își pregătise interiorul. Ființa solară cea mai înaltă privi în jos și spuse: Așa cum odinioară entitățile inferioare au coborât pentru a edifica corpurile, tot astfel voi cobori eu acum și voi locui interiorul acelui om care a așteptat cel mai mult. – Desigur, au existat și înainte entități superioare care s-au unit cu oamenii. Însă doar cel care a așteptat cel mai mult, acela l-a primit pe Christos în el. La Botezul în Iordan sufletul acestuia se afla atât de sus încât spiritul care până atunci se menținuse în sferele spațiului cosmic a putut să coboare și să se unească cu interiorul său. De la Botezul în Iordan Christos a locuit în corpul lui Iisus din Nazaret, dat fiind că individualitatea care acționa prin Iisus din Nazaret ajunsese, în cursul a numeroase încarnări, la maturitatea necesară, prin care să poată primi acest înalt Spirit în trupul astfel spiritualizat.
Acest Spirit christic a fost întotdeauna prezent. Însă după separarea Lunii toate entitățile au trebuit mai întâi să se maturizeze. Mai întâi au apărut entitățile cele mai inferioare, cele care au fost cel mai puțin în stare să aștepte o adecvare cu partea lor spirituală; au urmat apoi entități din ce în ce mai înalte. Când omul a putut să-și dezvolte și mai mult interiorul și când Iisus din Nazaret a devenit matur să-l primească în el pe Christos, atunci cel dotat cu o înaltă capacitate de clarvedere putea să spună: Am văzut cum Spiritul a coborât asupra lui! Și ce ar fi spus cel asupra căruia coborâse Spiritul, dacă lăsa să vorbească ceea ce trăia acum în sufletul său? Era aceeași ființă pe care Rishi o numeau Vishva Karman. Ce ar fi trebuit să spună Vishva Karman despre sine dacă nu Rishi ar fi vorbit, ci el însuși? El este desigur Marele Spirit solar care acționează ca Spirit în lumină; el ar fi trebuit să spună: Eu sunt Lumina lumii! – Ce ar fi trebuit să spună Ahura Mazdao dacă ar fi voit să vorbească despre sine? Eu sunt Lumina lumii! – Și ce spunea același spirit când un om a devenit matur pentru a-l primi? Cum vorbește cineva care mai devreme era în spațiul cosmic, pe Soare, și acum trăiește în om? Eu sunt Lumina lumii!
Ceea ce a răsunat din înălțimile cosmice către Pământ, ca o autocaracterizare a Spiritului cosmic conducător, auzim răsunând din nou dintr-o gură omenească, fiindcă ființa însăși a luat loc într-un interior omenesc. Atunci, din Iisus din Nazaret, în momentul în care Christos se află în El, se aude pe bună dreptate:
„Eu sunt Lumina lumii!”
