Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ IOAN

GA 112


CONFERINŢA a XIV-a

Kassel, 7 iulie 1909

Pentru omul neprevenit poate părea ceva bizar când ieri am pus numele Spiritului-Tată al Universului în relaţie cu cel al morţii. Nu uitaţi că tot ieri am spus că forma sub care îl întâmpină pe om moartea în lumea fizică nu este forma ei adevărată şi că de aceea lumea exterioară, prin faptul că ne apare a fi atinsă de spectrul morţii, că trebuie să ne apară aşa, nu este adevărata formă a ceea ce se află la baza ei, nu este forma adevărată a entităţii divin-spirituale care stă de fapt la baza ei. Prin aceasta, în principiu, nu se spune altceva decât că în ce priveşte obiectele din spaţiu accesibile simţurilor şi tot ceea ce percepe în jur omul se dăruie unei iluzii, unei mari înşelătorii, unei maya. Dacă el ar recunoaşte adevărata formă, nu ar avea imaginea senzorială, ci ar avea spiritul. Dacă ar recunoaşte moartea sub adevăratul ei chip ar vedea acolo expresia pe care trebuie să o aibă această lume senzorială pentru a putea fi expresia Spiritului divin al Tatălui.

Pentru ca această lume pământească a noastră să poată lua naştere a trebuit ca o lume anterioară, suprapământească, să se densifice până la nivelul materiei fizice, să se densifice în substanţă, în sens pământesc. Prin aceasta lumea exterioară a putut să devină expresia unei lumi divin-spirituale, a unei astfel de lumi divin-spirituale care, în felul acesta, alături de ea şi în afara ei, are ceva ce se cheamă creaturi. Toate plăsmuirile anterioare existenţei noastre pământeşti se aflau, mai mult sau mai puţin, în sânul entităţii divine. Pe vechiul Saturn nu exista încă nici aerul, nici apa, nici pământul nostru, adică niciun fel de corp solid. Saturn nu era decât un corp de căldură, un spaţiu de căldură, şi toate entităţile de pe vechiul Saturn erau încă în sânul divin al Spiritului-Tată. Tot astfel erau şi pe vechiul Soare, chiar dacă densificarea a ajuns aici până la stadiul de aer. Această planetă-aer, vechiul Soare, conţinea în sânul ei, şi prin aceasta în sânul entităţii divin-spirituale, toate creaturile sale. Tot aşa a fost şi pe vechea Lună. Abia pe Pământ creaţia îşi face drum în afară, iese din sânul entităţii divin-spirituale şi devine ceva alături de ea. Acestui ceva aflat alături de fiinţa divin-spirituală, devenit totodată şi veşmânt, acoperământ al corporalităţii fizice a omului, i-au fost întreţesute treptat, i-au fost încorporate treptat spirite rămase în urmă, întârziate. Prin aceasta ea a devenit o creatură diferită de cea care ar fi trebuit să fie dacă devenea o reflectare a entităţii divin-spirituale. Entitatea divin-spirituală, după ce purtase în sânul ei toate creaturile regnurilor noastre, mineral, vegetal, animal şi uman, le-a pus în libertate, le-a lăsat, să zicem aşa, să se răspândească de jur împrejur, ca un covor. Aceasta era acum o reflectare a entităţii divin-spirituale. Ea ar fi trebuit să rămână aşa, dar aici s-au amestecat fiinţele retardate, cele care fuseseră mai înainte expulzate din sânul entităţii divin-spirituale. Ele s-au încorporat, prin aceasta creatura devenind mai lipsită de valoare decât ar fi fost altminteri.

Această opacizare s-a petrecut în epoca în care Luna s-a despărţit de Pământ şi despre care noi am spus: Dacă nimic nu s-ar mai fi întâmplat, dacă Luna nu ar fi fost expulzată, Pământul s-ar fi pustiit încă de pe atunci. Dar trebuia ca omul să fie îngrijit în continuare pentru a putea să îşi dobândească independenţa. A trebuit ca omul să se încarneze într-o materie exterioară fizic-pământească. Începând cu perioada lemuriană şi continuând pe toată perioada atlanteeană omul a trebuit să fie în aşa fel condus încât să se poată încorpora tot mai mult într-o materie fizic-senzorială. Dar în această materie fizic senzorială se aflau entităţile rămase în urmă. Aşadar omul nu a avut ce să facă decât să se lase îmbrăcat în învelişuri corporale în care se aflau entităţile întârziate.

În epoca atlanteeană au existat anumite entităţi spirituale care i-au fost tovarăşi omului. Pe acea vreme omul era încă constituit dintr-o materie moale. Carnea lui nu era atunci cum este astăzi. Aerul era plin de vapori de apă, denşi şi grei, iar omul era o fiinţă acvatică. Dacă ai fi văzut cum arăta omul atunci puteai să spui că el se aseamănă cu unele animale gelatinoase care trăiesc astăzi în apa mării, pe care abia le poţi distinge de mediul lor. Existau deja germenii tuturor organelor, dar acestea s-au solidificat abia treptat. Abia treptat s-a format sistemul osos şi aşa mai departe. Aşadar rudimentele fizice ale organelor existau, însă ele s-au întărit în timp.

La începutul perioadei atlanteene existau încă entităţi care erau, am spune, tovarăşi ai omului. Ele au rămas alături de om atât timp cât el era clarvăzător şi putea să vadă şi acele entităţi ce îi apăreau în razele solare, dar care îşi aveau, de fapt, sediul pe Soare. Căci nu numai o lumină fizică îl întâmpina pe om în lumina solară, ci şi entităţi pe care omul le vedea. Dacă omul însuşi se afla într-o stare pe care am putea-o compara cu somnul, el îşi putea spune: Acum sunt în afara corpului meu şi mă găsesc într-o sferă în care se preumblă fiinţe solare.

Către mijlocul şi ultima treime a perioadei atlanteene Pământul şi materia sa fizică s-au condensat tot mai mult şi omul începe să-şi dezvolte primele rudimente ale conştienţei de sine. Atunci a apărut posibilitatea ca omul să nu mai vadă aceste entităţi. Din acel moment aceste entităţi încep să se retragă de pe Pământ. Această conştienţă de sine prin influenţa luciferică antrenat tot mai puternic pe om în jos, în materia densă. Astfel fost posibil ca o entitate pe care trebuie să o considerăm a fi entitate luciferică să se încuibeze în corpul astral al omului şi acesta să coboare tot mai mult într-un corp fizic dens. Însă entităţile care mai înainte fuseseră tovarăşii lui au urcat din ce în ce mai sus. Ele au spus: Noi nu vrem să avem nimic de-a face cu fiinţele retardatare! – Ele s-au dezis de acestea. În corpul astral omenesc au pătruns entităţile luciferice. Entităţile superioare s-au desprins de ele, le-au împins jos, spunându-le: Nu mai aveţi ce căuta sus împreună cu noi, vedeţi cum vă descurcaţi jos.

Una dintre entităţile superioare care resping fiinţele luciferice în prăpastie pentru ca acestea să evolueze în domeniul pământesc este Mihael. Fiinţele luciferice au încercat atunci să-şi exercite influenţa asupra astralităţii oamenilor. Ele nu şi-au mai avut sediul în „cer”. Entităţile care şi-au găsit aici câmpul de acţiune au fost cele care le-a alungat pe Pământ. Orice rău, orice umbră are însă latura sa bună, care îşi găseşte raţiunea de a fi în înţelepciunea Cosmosului. Trebuia ca aceste fiinţe să fie lăsate în urmă ca evoluţie pentru ca ele să-l antreneze pe om în materia fizică, singurul loc unde ar fi fost posibil ca el să înveţe să-şi spună sieşi „Eu”, să îşi dezvolte conştienţa de sine. Dacă nu ar fi fost prins în mrejele mayei, omul nu ar fi învățat niciodată să îşi spună „Eu”. Dar omul s-ar fi stins în iluzie dacă puterile care guvernează iluzia – Lucifer-Ahriman – ar fi reuşit să îl ţină pe om prizonierul lor.

Acum trebuie să vă rog să ascultaţi cu toată prudenţa care se cuvine în cunoaştere ceea ce vă voi spune în continuare; căci nu veţi înțelege corect aceste idei decât dacă veţi şti să le dezvoltaţi în dumneavostră şi să le luaţi de fapt à la lettre, însă, desigur, nu în modul în care concepţia materialistă înţelege să ia lucrurile à la lettre.

Care este intenţia fiinţelor luciferice şi ahrimanie în ce priveşte lumea fizică? Ce vor ele să facă cu fiinţele existente la ora actuală în lume şi asupra cărora şi-au putut exercita influenţa încă din epoca atlanteeană, când au apucat să se unească cu evoluţia omenească?

Aceste fiinţe – Lucifer-Ahriman – nu vor decât să menţină toate fiinţele ce trăiesc pe Pământ în forma în care acestea s-au inserat în materia fizică densă. Dacă luăm, de pildă, o plantă, ea creşte din rădăcina ei, se dezvoltă frunză cu frunză în înălţime, până la floare. Intenţia lui Lucifer-Ahriman este de a continua la infinit această creştere, adică de a păstra această entitate ce se dezvoltă acolo asemănătoare formei fizice pe care o are, şi prin aceasta de a o smulge lumii spirituale. Căci dacă ele ar reuşi să facă aceste entităţi ale lumii spirituale să fie asemănătoare formei fizice, rezultatul ar fi, să zicem aşa, acela de a răpi Pământului cerul. Aceeaşi tendinţă este şi cu privire la animale, pe care entităţile luciferico-ahrimanice îşi doresc să le facă asemănătoare cu corpurile lor din lumea materială şi să le determine să uite originea lor divin-spirituală. Tot aşa stau lucrurile şi în ceea ce priveşte omul.

Pentru a evita acest lucru a intervenit Tatăl divin-spiritual, spunând: Desigur, fiinţele pământeşti şi-au dobândit la vârful lor, la om, cunoaşterea exterioară prin Eu; noi nu trebuie însă deocamdată să îi lăsăm să aibă acces la viaţă! Căci viaţa ar fi atunci astfel întocmită încât fiinţele, prin această viaţă, ar fi definitiv rupte de rădăcina lor divin-spirituală; omul s-ar integra în corpul fizic şi ar uita pentru totdeauna obârşia lui divin-spirituală. – Singura modalitate prin care Spiritul-Tată divin a putut salva amintirea obârşiei divine a fost să doteze cu acţiunea benefică a morţii tot ceea ce năzuia spre materie. Aşa a fost posibil ca planta care creşte să se ridice până când intervine fecundarea, moment în care forma plantei începe să se vestejească iar din sămânţă apare o nouă formă de plantă. Prin faptul că intră, că se restrânge în sămânţă, ea se află pentru un moment în lumea divin-spirituală şi este împrospătată de lumea divin-spirituală. Şi cu atât mai mult acest lucru este valabil pentru om. Dacă moartea nu ar fi fost răspândită pe Pământ, dacă omului nu i-ar fi fost date izvoare noi de forţă între moarte şi o nouă naştere pentru a nu-şi uita originea divin-spirituală, el ar fi fost sortit să rămână captiv pe Pământ şi să-şi uite obârşia divin-spirituală.

Moartea, dacă o examinăm, unde o găsim pe Pământ? Să întrebăm despre asta o fiinţă oarecare, cea care ne bucură în calitate de plantă. O fiinţă care ne încântă privirea cu florile ei minunate în câteva luni nu mai este aici, a atins-o moartea. Să privim un animal, unul care ne este poate credincios, sau orice alt animal: în scurt timp el va dispărea. Moartea vine şi asupra lui. Să privim un om, aşa cum îl cunoaştem în lumea fizică: după un timp moartea se coboară asupra lui. El nu va mai exista, căci dacă ar continua să existe şi-ar uita obârşia sa divin-spirituală. Să privim un munte. Va veni o zi în care activitatea vulcanică a globului nostru îl va înghiţi: moartea va fi trecut peste el. Uitaţi-vă la orice dorinţă: nu veţi vedea nimic în care moartea să nu fie întreţesută. Totul pe Pământ este scufundat în moarte!

Astfel, moartea este binefăcătoarea care ne smulge dintr-o existenţă ce ne-ar scoate complet în afara lumii divin-spirituale. Omul a trebuit totuşi să vină în lumea fizic-senzorială fiindcă numai aici el a putut să îşi dobândească conştienţa de sine, Eul său omenesc. Dacă ar fi trebuit ca omul să treacă mereu prin moarte fără să poată lua nimic cu el din acest imperiu al morţii, el s-ar fi întors, desigur, în lumea spirituală însă inconştient şi fară egoitate. El va trebui să intre în lumea spirituală împreună cu Eul său. De aceea omul va trebui să fecundeze sfera terestră, căreia i-a fost strâns împletită moartea, astfel încât moartea să devină sămânţa pentru un Eu în veşnicie, în spiritual.

Această posibilitate ca acţiunea distrugătoare a morţii să se transforme într-o sămânţă a egoităţii veşnice a fost dată de către impulsul lui Christos. Pe Golgota s-a pus pentru prima dată în faţa omenirii adevăratul chip al morţii. Şi prin faptul că Christos, imaginea Spiritului-Tată, s-a unit cu moartea, moartea de pe Golgota este punctul de plecare al unei noi vieţi, aşa cum am văzut ieri, al unui nou Soare. De acum, după ce omul şi-a cucerit un Eu pentru eternitate, tot ce a fost mai înainte perioada de ucenicie a omului poate dispărea, iar omul poate intra în viitor cu Eul său salvat, ce va deveni tot mai mult o copie a Eului lui Christos.

Pentru cele tocmai enunţate să luăm ca exemplu un candelabru cu şapte braţe ale cărui lumini se aprind treptat. Prima flacără să o considerăm un simbol pentru prima perioadă a evoluţiei omeneşti, evoluţia saturniană. Fiecare perioadă de evoluţie se subdivide în şapte perioade mai mici. Astfel, în prima flacără din cele şapte ale candelabrului avem un simbol pentru forţele imprimate omului în timpul perioadei saturniene. Trecând la a doua flacără din cele şapte ale candelabrului, în ea avem un simbol pentru forţele imprimate omului în vechea perioadă de evoluţie solară. În acelaşi mod, în a treia flacără din cele şapte avem un simbol pentru forţele transmise omului în epoca veche lunară. Iar într-a patra avem un simbol pentru tot ce i-a fost dat omului în perioada de evoluţie terestră. Să ne imaginăm acum lumina din centru scânteind aprins, următoarele arzând încă cu o flacără întunecată: în locul unde arde lumina din centru este punctul în care Lumina christică intră în evoluţie. Dacă impulsul christic n-ar fi pătruns în evoluţia omenească, celelalte lumini n-ar putea niciodată să fie aprinse, perioadele următoare ale evoluţiei nu ar putea veni niciodată. Astăzi ele sunt încă în întuneric.

Dacă ar fi să reprezentăm de asemenea simbolic următoarele perioade de evoluţie ar trebui ca, în timp ce următoarea lumină după cea mediană se aprinde şi devine tot mai luminoasă, prima lumină să înceapă să se stingă şi, în timp ce imediat următoarea se aprinde, cea de a doua să înceapă să se stingă şi aşa mai departe. Aceasta pentru că aici este începutul unei noi evoluţii solare! Iar dacă luminile vor arde până la ultima, pe primele le vom putea stinge pentru că roadele lor s-au scurs în luminile de pe urmă, s-au transferat în viitor.

Aveţi astfel o evoluţie în trecut care şi-a primit forţele de la Spiritul-Tată. Dacă Spiritul-Tată ar acţiona la fel şi în viitor ar însemna ca toate luminile să se stingă pe rând, fiindcă în evoluţie s-a amestecat Lucifer-Ahriman. Dar acum, pentru că a venit impulsul christic, o nouă lumină se aprinde. Începe să se formeze un Soare cosmic.

Da, moartea a trebuit întrețesută oricărei existenţe naturale, pentru că ei i s-a întrețesut Lucifer-Ahriman. Fără Lucifer-Ahriman omenirea n-ar fi ajuns să devină independentă. Numai cu Lucifer-Ahriman însă independenţa ar fi devenit din ce în ce mai mare iar în cele din urmă ar fi adus cu sine uitarea originii divin-spirituale. Din acelaşi motiv a fost nevoie să se inoculeze moartea şi în corpul nostru. Niciodată n-am fi putut lua cu noi în eternitate Eul din noi dacă expresiei exterioare a Eului, ce sălăşluieşte în sânge, nu i s-ar fi adăugat moartea.

În corpul nostru curge un sânge al vieţii: sângele roşu. Noi mai avem şi un sânge al morții: sângele albastru. Pentru ca Eul nostru să poată trăi trebuie ca în fiecare moment viaţa care curge în sângele roşu să fie omorâtă, devenind sânge albastru. Dacă nu ar fi omorâtă, omul s-ar cufunda într-atât în viaţă încât şi-ar uita obârşia sa divin-spirituală. Esoterismul occidental are pentru aceste două tipuri de sânge un anumit simbol: două coloane, una roşie şi una albastră. Cea roşie simbolizează viaţa ce curge de la Spiritul-Tată divin, dar într-o formă în care ea însăşi s-ar pierde; cealaltă simbolizează distrugerea ei. Moartea este elementul mai puternic, cel care provoacă nimicirea celuilalt element, care oricum s-ar fi pierdut singur. Dar nimicirea a ceea ce oricum s-ar fi pierdut de la sine înseamnă o chemare la înviere!

Vedem cum prin Evanghelia după Ioan, dacă o interpretăm corect, pătrundem în sensul profund al vieţii. Ceea ce am dobândit ieri şi astăzi este că în momentul în care era noastră creştină fixează în evoluţia temporală un nou început, un nou „1” se produce ceva de o extremă importanță pentru întreaga evoluţie pământească şi, în măsura în care evoluţia cosmică este legată de Pământ, chiar şi pentru evoluţia cosmică. Într-adevăr, evenimentul de pe Golgota marchează un nou centru. De aici înainte Spiritul lui Christos este unit cu Pământul. El a coborât treptat, treptat şi de atunci trăieşte în pământ. Ceea ce trebuie acum este ca oamenii să înveţe să recunoască faptul că din acel moment Christos este în pământ, că în tot ceea ce produce pământul există acest Spirit al lui Christos. Cei care nu ştiu să vadă în fiecare produs al pământului Spiritul lui Christos recunosc lucrurile sub unghiul mortii, dar când vor ajune să vadă acolo Spiritul lui Christos totul le va apărea sub unghiul vieţii.

Noi nu suntem decât la începutul a ceea ce înseamnă evoluţia christică. Viitorul acestei evoluţii constă în a vedea că întreg Pământul este corpul lui Christos. Căci de atunci Christos şi-a mutat locuinţa în Pământ, a creat aici un nou centru de lumină, străbate Pământul, iradiază de acolo în Univers şi rămâne pentru totdeauna întrețesut în aura Pământului. Dacă astăzi privim Pământul fără a vedea Spiritului lui Christos care stă la temelia lui, noi nu vedem decât latura pieritoare, cea care putrezeşte, cadavrul în descompunere al Pământului. Dacă privim Pământul fragmentat în atât de multe particule şi nu îl înțelegem pe Christos, atunci ceea ce vedem este cadavrul Pământului în descompunere. Peste tot unde vedem doar substanţa, acolo vedem neadevărul.

Astfel, studiind omul de pe Pământ nu veţi găsi adevărul; nu veţi găsi decât cadavrul lui în descompunere. Dacă studiaţi acest cadavru nu veţi putea analiza decât elementele Pământului, spunând-vă: „Pământul este alcătuit din atomi materiali” – indiferent dacă ei sunt atomi extinşi spaţial sau centre de forţă. Dacă vedem atomii din care este alcătuit Pământul vedem cadavrul Pământului, vedem ceea ce se dezagregă continuu şi care va dispărea cândva, atunci când Pământul nu va mai fi. Şi Pământul se va descompune.

Nu recunoaştem adevărul decât dacă vedem în fiecare atom o parte din Spiritul lui Christos, care de atunci se află în el. În ce constă deci Pământul, după ce Spiritul lui Christos l-a străbătut? Până la ultimul atom, el constă în viaţă! Un atom are valoare şi poate fi recunoscut ca atare doar prin aceea că dumneavoastră vedeţi în el un înveliş care circumscrie în el un spiritual. Iar acest spiritual este o parte a lui Christos.

Luaţi acum un obiect oarecare de pe Pământ. Când îl recunoaşteţi cu adevărat? Când spuneţi: El este o parte din trupul lui Christos! – Ce putea să le spună Christos celor care voiau să îl cunoască? El a luat pâinea, care este făcută din grâul pământului, şi le-a spus: „Acesta este trupul meu!” Ce spune El dându-le mustul viţei-de-vie care provine din sucul unei plante? – „Acesta este sângele meu!” Pentru că El devenise sufletul pământului, a putut să spună la ce era solid: „Aceasta este carnea mea!”, iar la sucul vegetal: „Acesta este sângele meu!”, aşa cum dumneavoastră spuneţi despre corpul şi sângele dumneavoastră:

Aceasta este carnea mea şi acesta este sângele meu. Iar cei care sunt în stare să cuprindă sensul just al acestor cuvinte ale lui Christos îşi fomează gânduri care atrag în pâine corpul lui Christos, iar în sucul viţei-de-vie sângele lui Christos, care atrag în ele Spiritul lui Christos. Şi ei se unesc cu Spiritul lui Christos. Astfel simbolul cinei-împărtăşanie devine o realitate.

Fără gândul care se uneşte cu Christos în inima omenească nu poate fi dezvoltată la împărtăşanie o forţă de atracţie faţă de Spiritul lui Christos. Prin această formă de gând însă se dezvoltă o astfel de forţă de atracţie. Astfel, pentru toţi cei care au nevoie de un simbol exterior pentru a împlini un act spiritual, şi anume unirea cu Christos, împărtăşania va fi mijlocul, va fi calea de a ajunge la stadiul în care forţa lor interioară va fi atât de mare încât vor fi plini de Christos, se vor putea uni cu Christos fără o intermediere fizic-exterioară. Cina, împărtăşania, este pregătirea pentru unirea mistică cu Christos – pregătirea. Aşa trebuie înţelese aceste lucruri. Şi aşa cum totul evoluează de la fizic până la spiritual sub acţiunea christică, tot astfel trebuie să se dezvolte mai întâi sub influenţa lui Christos lucrurile care au existat aici de la început ca o punte: împărtăşania trebuie să evolueze de la fizic la spiritual pentru a conduce la unirea reală cu Christos. – Despre aceste lucruri nu se poate vorbi decât aluziv, căci ele nu pot fi înţelese în sensul just decât dacă sunt primite în întreaga lor gravitate şi sfinţenie.

Oamenii au avut ca sarcină să recunoască faptul că de la evenimentul de pe Golgota Christos este unit cu Pământul. Ei ar trebui să recunoască acest lucru neîncetat şi, cunoscând, să se pătrundă tot mai mult de el.

Pentru aceasta a fost însă nevoie de mijlocitori. Unul dintre primii mari mijlocitori a fost acela care din Saul a devenit Paul (Pavel). Ce putea să ştie Saul, care era un fel de iniţiat evreu? Ceea ce putea şti Saul ar putea fi exprimat în următoarele cuvinte:

El putea avea cunoaşterea doctrinei secrete ebraice. Cel pe care Zoroastru l-a văzut ca Ahura Mazdao, iar Moise în rugul aprins şi în tunetul şi fulgerul de pe Sinai ca „ejeh asher ehjeh”, ca Iahve sau Iehova, acesta – el o ştia – s-a apropiat de Pământ şi urma să intre şi să acţioneze cândva într-un corp omenesc pentru ca Pământul să poată cunoaşte o înnoire. El se afla însă sub influenţa puterii de judecată a epocii sale şi a legilor evreieşti. El asistase la evenimentul de pe Golgota însă nu a putut să-şi spună că Cel care a sfârşit pe cruce era purtătorul lui Christos. Evenimentele la care fusese martor nu l-au putut convinge că Cel pe care el trebuia să îl aştepte, conform învăţăturii iudaice, se încorporase în Iisus din Nazaret. Prin ce experienţă trebuia să treacă el pentru a se convinge că, pe Golgota, în trupul muritor al lui Iisus din Nazaret se afla într-adevăr Spiritul nemuritor al lui Christos?

Din iniţierea sa ebraică el ştia că dacă Spiritul lui Christos a fost într-un corp omenesc iar acest corp a murit Christos trebuie să existe în aura Pământului. În acest caz, cel care poate privi cu ochiul spiritual în aura Pământului va putea să îl vadă acolo pe Christos. Acest lucru el îl ştia, dar până atunci nu fusese capabil să privească în aura Pământului. El era, ce-i drept, un iniţiat în înţelepciune, dar nu un clarvăzător. Pentru a deveni clarvăzător pe o cale anormală exista pentru el o condiţie preliminară, şi e1 însuşi spune în ce constă această condiţie. El o desemnează ca fiind un har de sus. El spune despre sine că ar fi un născut înainte de termen, ceea ce de obicei se traduce prin „a fi născut prematur”. El nu a fost purtat până la capăt în trupul mamei sale; el a coborât din lumea spirituală în lumea fizică înainte de a se fi cufundat pe deplin în toate elementele existenţei pământeşti. El a venit în lume înainte de ceasul în care de obicei te smulgi din legăturile prin care încă aparţii inconştient puterilor spirituale. Evenimentul Damascului a fost posibil prin faptul că ochiul lui spiritual s-a deschis precum o naştere survenită prematur. Ochiul lui spiritual s-a deschis înainte de vreme, precum o naştere prematură, el a privit în aura Pământului şi a văzut că Christos se afla în ea. Aşadar timpul în care Christos trăise într-un corp fizic omenesc se scursese deja. Dovada i-a fost dată de faptul că Christos murise pe cruce şi de faptul că cel despre care ştia că trebuie să învingă moartea pe Pământ i-a apărut spiritual ca o entitate vie. Atunci el a cunoscut semnificaţia evenimentului de pe Golgota şi a ştiut: Christos a înviat! Căci Cel pe care L-a văzut nu putuse fi văzut anterior în aura pământească. În acel moment el a înţeles cuvintele:

„Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă.” (Faptele 9, 5)

Ce este ţepuşa? Pavel a spus-o el însuşi: „Moarte, unde este ghimpele tău?” (I Corinteni 15, 55). În van vei încerca să loveşti cu piciorul în ţepuşă, căci dacă o vei face nu vei cunoaşte decât moartea. De acum însă tu nu trebuie să mai lupţi împotriva morţii, căci L-ai văzut pe Cel care a învins moartea.

De atunci Pavel a devenit propovăduitorul creştinismului, apostolul care L-a vestit pe Christos Cel viu, pe Christosul viu spiritual.

Cum a fost cu putinţă să fie văzut Christos în aura Pământului? Faptul a fost posibil pentru că în Christos Iisus, primul care a fost pătruns total de Christos, a fost – ca un prim impuls dat întregii evoluţii pământeşti pentru viitor – corpul eteric. Desigur, corpul eteric al lui Iisus din Nazaret era complet pătruns de Christos. Prin faptul că avea o stăpânire totală asupra corpului fizic, acest corp eteric a putut reconstitui după moarte corpul fizic, adică a putut lua o astfel de înţişare încât tot ce fusese în corpul fizic reapare, dar de această dată prin forţa corpului eteric. Dacă deci Christos a fost văzut după moarte, acesta era corpul eteric al lui Christos. Dar pentru cei care, prin forţa pe care au dobândit-o în cursul evenimentelor, puteau să recunoască drept trup real nu numai un corp fizic-senzorial, ci şi un corp eteric cu toate aparenţele corpului fizic, pentru aceştia Christos a înviat în trup. Și El era în realitate.

Dar chiar şi în Evanghelie ne este spus că omul, dacă a progresat în suficientă măsură încât perisabilul să dezvolte neperisabilul, el are şi un mod superior de a privi. Ne este spus şi că cei care au atins această vedere superioară l-au putut recunoaşte pe Christos. Acest lucru ne este spus destul de clar, numai că oamenii nu au voinţa să citească realmente ce este scris în Evanghelie. Luaţi, de pildă, prima apariţie a lui Christos după moarte. Acolo scrie:

„Iar Maria şedea afară lângă mormânt, plângând. Şi tot plângând, s-a aplecat să se uite în mormânt.
Şi a văzut doi îngeri îmbrăcaţi în alb şezând în locul unde fusese pus corpul lui Iisus, unul la cap şi celălalt la picioare.
Şi aceia i-au spus: Femeie, de ce plângi? Ea le-a răspuns: Pentru că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus.
Spunând aceasta, ea s-a întors şi a văzut pe Iisus stând în picioare, dar ea nu ştia că este Iisus.
Iisus i-a spus: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? Crezând că acesta este grădinarul, ea i-a spus: Domnule, dacă tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi mă voi duce să-L iau.
Iisus i-a spus: Marie! Ea s-a întors şi i-a spus: Rabbuni! (adică Învăţătorule!)” (20, 11-16)

Imaginaţi-vă acum că aţi văzut pe cineva în urmă cu câteva zile şi îl vedeţi iar după câteva zile. Credeţi că nu l-aţi recunoaşte? L-aţi mai întreba dacă el este grădinarul şi unde este cel pe care îl căutaţi dacă el însuşi era acesta? Acest lucru trebuie gândit că i s-a întâmplat Mariei sau celei care aici este numită Maria, dacă acceptaţi că orice ochi fizic L-ar fi recunoscut pe Christos şi L-ar fi văzut în acelaşi fel în care L-a văzut un ochi fizic mai înainte. Citiţi Evangheliile conform spiritului!

Trebuia mai întâi ca forţa sacră a Cuvântului să fi intrat ca forţă în femeie. Aceasta era necesar! Atunci în ea a răsunat ecoul cuvintelor şi s-a reaprins amintirea a tot ceea ce ea văzuse mai înainte. Şi asta a făcut ca ochiul ei spiritual să poată vedea pe Cel înviat. – Nu ne spune acelaşi lucru şi Pavel?

În cazul lui Pavel nu ne putem îndoi că el L-a văzut pe Christos cu ochiul său spiritual când acest Christos se găsea din nou în înălţimile spiritului, în aura Pământului. Ce spune însă Pavel?

Pentru a dovedi că Christos trăieşte, Pavel afirmă că El a apărut, S-a arătat. Şi mai menţionează ca apariţii de aceeaşi importanţă, mai întâi:

„că a fost văzut de Chefa, apoi de cei 12;
În urmă a fost văzut de peste cinci sute de fraţi, dintre care mulţi încă trăiesc, iar unii au adormit;
După aceea El a fost văzut de Iacov, apoi de toți apostolii;
Iar la urma tuturor, a fost văzut și de mine, ca de unul născut înainte de vreme.
Căci eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol.” (I Corinteni 15, 5-9)

El plasează apariţiile pe care le-au avut ceilalţi exact la acelaşi nivel cu cea pe care a avut-o el, prin vederea spirituală. De aceea Pavel spune textual: „Cum eu L-am văzut pe Christos, la fel L-au văzut ceilalţi.” Prin ceea ce au trăit ei, spune Pavel, s-a putut aprinde în ei forţa de a-L vedea pe Christos ca pe un înviat.

Înţelegem acum ce vrea să spună Pavel. Concepţia sa este de aşa natură încât poate fi imediat recunoscută ca fiind înrudită cu concepţia antroposofico-spirituală. Şi anume, ea ne spune: Există o lume spirituală. Dacă contemplăm această lume spirituală cu impulsul dat de forţa christică, noi pătrundem aici în aşa fel încât putem regăsi în această lume spirituală pe Christos înuşi, Cel ce a trecut prin evenimentul Golgotei. – Iată ce a vrut să spună Pavel. Iar cu ajutorul a ceea ce se poate numi „iniţiere creştină” omul poate deveni, să zicem aşa, cu răbdare şi perseverenţă, un urmaş al lui Pavel, poate dobândi treptat facultatea de a privi în lumea spirituală şi de a-L contempla pe Christos faţă spirituală către faţă spirituală.

În alte conferinţe am descris deseori treptele pregătitoare [ Nota 29 ] prin care ne ridicăm la însăşi contemplarea lui Christos. Discipolul trebuie să treacă la rândul lui prin toate experienţele lăuntrice descrise de Evanghelia după Ioan. În acest context vom prezenta, cât mai concis, modul în care omul, dăcă se hotărăşte să urmeze o anumită scală de sentimente, se poate ridica în lumea spirituală în care, de la evenimentul de pe Golgota, s-a aprins lumina lui Christos.

Primul dintre acestea este atunci când omul spune: Privesc planta. Ea iese din pământul mineral, creşte şi înfloreşte. Dacă însă planta ar putea dezvolta o conştienţă ca şi omul, ea ar trebui să se întoarcă spre regnul mineral, spre pământul mineral din care a ieşit şi să spună: Tu, piatră, tu eşti, printre fiinţele actuale ale naturii, o creatură inferioară în comparaţie cu mine, dar fără de tine n-aş putea exista! Şi tot astfel, dacă animalul s-ar apropia de plantă şi ar putea resimţi că ea se află la baza existenţei lui ar trebui să-şi spună: Eu, ca animal, sunt o creatură superioară ţie, plantă, dar fără tine nu aş putea trăi! Şi, cu toată umilinţa, animalul ar trebui să se închine spre plantă şi să spună: Ţie, plantă inferioară î i datorez existenţa mea! – Şi în regnul uman ar trebui să fie la fel. Un om ajuns pe o treaptă spirituală superioară ar trebui să îşi întoarcă privirea spirituală către cei de pe treapta aflată sub el şi să spună: Voi aparţineţi de fapt unei lumi inferioare; dar aşa cum planta ar trebui să se înhine în faţa pietrei şi animalul în faţa plantei, tot astfel şi omul aflat pe o treaptă superioară ar trebui să spună: Ţie, inferiorule, îţi datorez existenţa mea!

Dacă timp de săptămâni şi luni, poate ani, te adânceşti, sub îndrumarea învăţătorului corespunzător, în astfel de sentimente de umilire universală, ajungi să ştii ce înseamnă „spălarea picioarelor”. Căci atunci în faţa discipolului stă viziunea spirituală nemijlocită a ceea ce a făcut Christos atunci când El, ca fiinţă superioară, s-a închinat în faţa celor 12 şi le-a spălat picioarele. Şi atunci discipolului îi răsare întreaga semnificaţie a acestui eveniment ca într-o viziune, astfel că el ştie că acest eveniment al spălării picioarelor s-a petrecut în realitate. Firul cunoaşterii îl duce până la punctul în care orice altă dovadă este de prisos, căci el priveşte direct în lumea spirituală şi Îl vede pe Christos în scena spălării picioarelor.

Condus de maestrul său, discipolul găseşte apoi puterea să spună: Voi suporta fără crâcnire toate durerile şi suferinţele pe care mi le va aduce viaţa. Mă voi oţeli, în aşa fel încât aceste dureri şi suferinţe nu vor mai fi pentru mine dureri şi suferinţe, căci eu voi şti că acestea sunt necesităţi în Univers! Când sufletul s-a întărit destul în acest exerciţiu, el resimte interior impresia „flagelării”, se simte ca şi cum ar fi fost flagelat. Acest lucru însă îi deschide ochiul spiritual pentru a contempla el însuşi scena flagelării descrisă de Evanghelia după Ioan.

Omul este condus apoi să dezvolte forţa care îi va permite să ajungă la următoarea treaptă, pe care nu numai că poate îndura toată durerea şi suferinţa lumii, dar şi spune: Am un bun sacru pentru care pun în joc întreaga mea persoană. Dispreţul şi batjocura sunt pentru mine tot ce poate fi mai sfânt. Chiar dacă lumea mă va acoperi cu dispreţ şi batjocură, chiar dacă rămân singur, nimic nu mă va deturna de la această comoară supremă. Mă simt răspunzător de ea! Omul resimte atunci spiritual „încununarea cu spini”. Fără ajutorul vreunui document istoric, ochiul său spiritual îi mijloceşte contemplarea scenei încununării cu spini descrisă de Evanghelia după Ioan.

Şi când apoi omul, sub îndrumare corespunzătoare, este condus la momentul în care îşi priveşte existenţa sa fizică cu totul altfel decât făcea înainte, când învaţă să-şi privească propriul trup ca pe un obiect pe care îl poartă exterior, când el ajunge să exprime ca ceva evident sentimentul: Corpul meu fizic îl port în lume ca pe un instrument exterior! el a ajuns pe treapta a patra de iniţiere creştină, la „purtarea crucii”. Departe de a fi devenit un ascet vlăguit, el învaţă să îşi conducă cu mai multă forţă decât înainte instrumentul corpului său fizic. Când te-ai obişnuit să consideri corpul ca pe ceva pe care îl porţi, atunci ai ajuns la cea de a patra treaptă a iniţierii creştine, numită purtarea crucii. Şi cucereşti atunci cunoaşterea, harul de a privi spiritual acea scenă în care Christos îşi poartă crucea Sa în spate, să-ţi porţi trupul ca pe un lemn, aşa cum ai învăţat prin forţa sufletească întărită.

Intervine apoi ceva ce poate fi considerat a cincea treaptă a iniţierii creştine, numită „moartea mistică”. Ca urmare a evoluţiei sufleteşti avansate, lumea fizică din jur ne apare difuză. În jurul nostru este întuneric. Și vine apoi un moment în care această întunecime se sfâşie ca o perdea care se despică în două şi în spatele Iumii fizice îţi apare lumea spirituală. În acel moment mai intervine însă ceva: noi am cunoscut pe această treaptă ceea ce sunt păcatul şi răul sub adevăratul lor aspect, am cunoscut, cu alte cuvinte, ceea ce înseamnă „coborârea în Infern”.

Înveţi apoi nu numai să îţi consideri corpul ca pe ceva străin, ci şi să te identifici cu tot ceea ce există pe Pământ; toate lucrurile le resimţi ca aparţinând corpului tău, aşa cum se întâmpla odinioară în timpul anticei clarvederi. Şi suferinţele celorlalţi oameni, pe care îi vedem ca pe un singur organism, le trăim ca fiind ale noastre proprii. Eşti atunci unit cu Pământul în aşa rnăsură încât îl cunoşti. Vieţuieşti atunci „punerea în Pământ” sau „punerea în mormânt”. Dar, unindu-te cu pământul, învii din el, căci ai gustat din ceea ce înseamnă: „Pământul este pe cale de a deveni un nou Soare!”

Prin treptele de iniţiere patru, cinci şi şase am atins un nivel care ne permite să vedem prin contemplare proprie evenimentul de pe Golgota, să ne transpunem lăuntric în Evenimentul de pe Golgota. Nu mai avem nevoie atunci de niciun document. Documentul ne-a servit pentru a ne ajuta să crească lăstarii şi să se maturizeze.

Urmează apoi cea de a şaptea treaptă, numită „urcarea la ceruri”, cu alte cuvinte reînvierea în lumea spirituală. Este acea treaptă despre care pe drept se spune că nu poate fi exprimată printr-un cuvânt împrumutat din limba noastră, o treaptă pe care şi-o poate reprezenta doar cel ajuns în stare să gândească fără ajutorul instrumentului creierului. Minunea Învierii şi-o pot imagina doar cei care nu mai sunt siliţi să gândească prin intermediul creierului fizic.

Prin faptul că acei credincioşi care au fost de faţă atunci când s-a petrecut evenimentul de pe Golgota erau persoane al căror ochi spiritual se deschisese şi care au putut vedea ce s-a întâmplat, prin acest fapt ei ar fi fost în stare să-L vadă pe Christos aşa cum vi L-am descris, şi anume să Îl vadă atunci când El s-ar fi arătat în aura pământească ochiului lor spiritual deschis. Astfel ei L-ar fi putut vedea pe Christos presupunând că El, într-un fel, ar fi continuat să rămână mereu sub aceeaşi înfăţişare în care se afla atunci –, chiar dacă El, Christos, ca entitate spirituală în sine, n-ar fi ajuns să obţină ceva prin faptul că a biruit moartea! Şi acum ajungem la un concept foarte greu de înţeles.

Pe măsură ce evoluează pe treapta pe care se află, omul învaţă necontenit. Dar nu numai omul învaţă odată cu înaintarea sa în evoluţie, ci toate fiinţele, de la cea mai de jos până la Fiinţa divină supremă. Până acum noi am zugrăvit ce a făptuit Christos ca entitate divină în trupul lui Iisus din Nazaret din punct de vedere al efectului şi al beneficiului acestor fapte pentru omenire. Acum însă ne întrebăm: A vieţuit Christos prin acesta ceva care L-a condus la o treaptă superioară? Da, aşa s-a întâmplat. Şi fiinţele divin-spirituale au în sine trăiri ce le conduc la o treaptă superioară. Ceea ce a vieţuit însă Christos, ridicarea Sa într-o lume şi mai înaltă decât cea în care fusese înainte, aceasta a revelat-o celor care au fost tovarăşii Săi pe Pământ drept urcarea Sa la ceruri. De aceea un neiniţiat, un neclarvăzător, un om care percepe prin instrumentul creierului fizic poate înţelege – chiar dacă nu poate vedea el însuşi – primele şase trepte ale iniţierii creştine.

Pe cea de a şaptea însă, urcarea la ceruri, nu o poate înţelege decât clarvăzătorul care nu mai este legat de instrumentul creierului fizic, care a văzut el însuşi o dată ce înseamnă să gândeşti fără ajutorul creierului şi să vezi fără ajutorul creierului fizic. Aşa se leagă aceste lucruri între ele.

Aşa a evoluat lumea în epoca despre care am avut posibilitatea să vorbim în aceste 14 conferinţe ale noastre.

Am văzut deja că în cazul orbului din naştere şi al vindecării acestuia de către Christos trebuia să se reveleze păcatele săvârşite într-o viaţă precedentă. Acolo Christos propovăduia omenirii, în măsura în care ea putea înţelege aşa ceva, ideea reîncarnării. El propovăduia karma, legea conform căreia consecinţele acţiunilor dintr-o întrupare pământească reprezintă cauzele acţiunilor din următoarea întrupare pământească. El propovăduia aceasta aşa cum se face atunci când dai nişte sfaturi pentru viaţă. El voia să spună: Va veni un timp în care toţi oamenii vor recunoaşte că există karma, în care ei vor înţelege că dacă un om face ceva rău, nu este necesar să fie pedepsit de o putere pământască exterioară; căci acest rău atrage obligatoriu compensarea în această încarnare sau într-o înarnare ulterioară. Atunci avem nevoie doar să înscriem fapta sa în codul mare de legi al Cronicii Akasha, în lumea spirituală. Atunci  noi, ca oameni, nu avem nevoie să îl condamnăm, atunci noi ca oameni putem sta în faţa lui şi putem lăsa cele făptuite de el în seama legilor spirituale; putem lăsa omul în seama karmei!

„Iisus s-a dus pe Muntele Măslinilor. Dar dimineaţa a venit din nou în templu, şi tot poporul a venit la El; şi El, şezând, îi învăţa.
Atunci cărturarii şi fariseii i-au adus o femeie prinsă în adulter şi au aşezând-o în mijloc.
Și au zis Lui: Invăţătorule, această femeie a fost prinsă chiar când făptuia adulterul. Moise în lege ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe unele ca acestea; Tu dar ce zici?
Și ei spuneau asta ca să Îl ispitească şi să Îl poată învinui. Dar Iisus, aplecându-se, scria cu degetul pe pământ.” (8, 1-6)

Ce scria El? El înscria păcatul în lumea spirituală. Compensarea păcatului va veni din lumea spirituală. Apoi El îi întreabă pe ceilalţi dacă ei înşişi nu au să-şi reproşeze ceva. Căci numai în cazul în care ei nu ar fi avut nimic de compensat ar fi avut dreptul să spună că nu au nicio legătură cu păcatul acestei femei şi puteau să o judece. Aşa însă ei nu pot şti dacă nu cumva ei înşişi au depus, într-o viaţă anterioară, germenele acţiunii pe care acum o blamează; nu pot şti dacă nu ei au împins-o pe această femeie să-şi rupă acum căsnicia, dacă nu ei înşişi au comis acest păcat sau au creat într-o altă viaţă cauza pentru aceasta. Totul este înscris în karma. Iisus scrie pe pământ, pe care l-a pătruns deja cu lumina Sa spirituală; adică El încredinţează pământului ceea ce va fi karmă viitoare a pentru femeia adulteră. El a vrut să spună: Mergeţi pe căile pe care vi le trasez Eu acum! Fiţi astfel încât să puteţi spune: Noi nu judecăm, noi lăsăm în seama compensării karmice ceea ce este în om! – Dacă oamenii respectă aceasta, ei ajung la karmă. Nu este nevoie să se ppopovăduiască karma ca o dogmă. Ea a fost propovăduită prin faptă. Aşa instruia Christos.

Astfel de lucruri nu puteau fi scrise decât de discipolul care fusese iniţiat de însuşi Christos: Lazăr-Ioan, autorul Evangheliei după Ioan. El singur putea înţelege în mod corect care este efectul acţiunii unei fiinţe care de la Botezul în Iordan a lucrat continuu pentru a deveni în corpul eteric stăpân peste corpul fizic, pentru a face corpul eteric factorul care dă viaţa. Tot El putea să înţeleagă că este posibil să transformi astfel ceea ce exterior pare a fi apă, încât atunci când omul o bea, prin prealuarea ei în organele omeneşti, să se transforme în vin. El a înțeles şi faptul că este posibil să ai numai un mic număr de peşti şi câteva pâini şi să acţionezi prin forţa corpului eteric în aşa fel încât o mulţime de oameni să fie săturată. Autorul Evangheliei după Ioan ne spune toate acestea, însă noi trebuie să luăm Evanghelia în serios. Ne spune el undeva că puţinele pâini şi puţinii peşti ar fi fost mâncaţi cum se mănâncă de obicei în lumea fizică? Nicăieri nu spune aşa ceva, oricât aţi căuta în Evanghelia după Ioan. EI vă spune clar numai un lucru, că dumneavoastră trebuie să luaţi textual fiecare cuvânt, şi anume că Christos a rupt pâinea şi a adresat o rugă de mulţumire cerului:

„Iisus a luat atunci pâinile şi, mulţumind, le-a dat ucenicilor, iar ucenicii celor ce şedeau; asemenea şi din peşti, atât cât au voit.” (6, 11)

Dar sensul exact al acestor cuvinte, dacă ne ducem la textul original – în nemţeşte este redat greşit –, este aproximativ următorul: Discipolii au dat pâinile şi peştii mai departe şi pe fiecare l-a lăsat să facă ce voia cu acestea; dar nimeni nu voia să facă altceva decât să resimtă în acel moment forţa care emana din puternicul corp eteric al lui Christos. Nimeni nu voia altceva. Şi cu ce s-au săturat? În versetul 23 se spune:

„Au venit şi alte corăbii mai mici din Tiberiada aproape de locul unde ei mâncaseră pâinea, prin cuvântul de mulţumire al Domnului.”

Prin rugăciunea Domnului („Tatăl nostru”) au mâncat ei pâinea! Ei au mâncat pâine fără ca actul fizic să se fi înfăptuit. Iar prin aceasta Christos poate explica mai târziu ceea ce s-a petrecut, spunând: „Eu sunt pâinea vieţii!”

Ce mâncaseră ei, deci? Ei au mâncat forţa trupului lui Christos! Şi ce putea să rămână după asta? Nu putea să rămână decât tot forţa trupului lui Christos! Ea a acţionat cu atâta putere încât după aceea încă mai aveau ce aduna.

Pentru un ocultist, orice corp constă din 12 părţi. Acestea sunt denumite după cum urmează: Berbec, partea superioară, partea care urmează imediat este numită Taur; Gemeni sunt membrele superioare; pieptul se numeşte Rac. Zona inimii se numeşte Leu; Fecioară, trunchiul, Balanţă – şoldurile; dedesubt vine Scorpionul; Săgetător, coapsele; Capricorn, genunchii; Vărsător, gambele, iar  Peştii – picioarele.

Corpul omenesc se descompune în 12 părţi – fapt ce are bunele sale temeiuri. Dacă aduni deci ceea ce rămâne după folosirea forţei corpului lui Christos pentru săturarea făptuită, totul trebuie strâns în 12 măsuri!

„Deci au adunat şi au umplut 12 coşuri cu firimiturile rămase de la cele cinci pâini de orz; după ce toţi au fost hrăniţi.” (6, 13)

Ei nu mâncaseră deci pâinile de orz. Ei s-au hrănit şi s-au săturat cu forţa pornită de la Christos atunci când El a mulţumit sferelor din care coborâse.

Aşa trebuie înţeleasă acţiunea lumii spirituale în lumea fizică. Și aşa putem înţelege cum se integrează diversele evenimente în evenimentul major, cel de transformare treptată a Pământului în Soare. Toate se constituie ca evenimente-forţe puternice în cadrul procesului de devenire-Soare a Pământului. Vom putea înţelege şi că cele împărtăşite atunci Pământului ca un impuls puternic nu puteau să ajungă la oameni decât cu timpul, încet şi treptat. De aceea el trebuie insuflat în omenire încet şi treptat.

Aşa cum am arătat ieri, Evanghelia după Marcu a fost menită să faciliteze marile adevăruri în primul rând celor maturi pentru aşa ceva. Aceasta se petrecea în primele secole creştine. Oamenii trebuiau să recucerească prin propria lor forţă lumea din care veniseră. Să încercăm să ne clarificăm modul în care omul însuşi a coborât din înălţimile divin-spirituale până la punctul cel mai de jos, intervenit chiar în perioada în care evenimentul de pe Golgota a marcat din nou începutul unei evoluţii ascendente. El a acţionat ca un impuls puternic, care îl împinge pe om din nou în sus. Omul a coborât din înălţimi divin-spirituale, pe trepte, din ce în ce mai jos. Prin impulsul dat de Christos omul capătă forţa de a recuceri treptat, după ce mai întâi s-a îmbibat cu noua lumină spirituală, tot ceea ce deţinuse odinioară. Urcarea care a început atunci a cunoscut mai multe etape. În primele secole care au urmat evenimentului christic omul a trebuit să recâştige cele pierdute în ultimele câteva secole de dinaintea venirii lui Christos. Atunci l-a putut ajuta Evanghelia după Marcu. Ceea ce pierduse într-un timp şi mai îndepărtat a trebuit să recucerească în secolele care au urmat printr-o Evanghelie care l-a orientat mai mult spre interioritate. Aceasta a făcut-o Evanghelia după Luca.

Am văzut că şase sute de ani înainte de apariţia lui Christos pe Pământ toată spiritualitatea epocilor anterioare ale omenirii, pierdută cu timpul, a fost sintetizată de marea entitate a lui Buddha. Buddha a sintetizat toată înţelepciunea străveche care a existat, pe care omenirea o pierduse şi pentru care el a devenit un vestitor. De aceea se spune că atunci când Buddha vine pe lume naşterea sa este prezisă mamei sale, Maya. Se mai spune că cel care vesteşte naşterea spune despre copil că acesta va deveni mântuitor, conducător spre nemurire, libertate şi lumină! – În unele legende despre Buddha se spune că pe când avea 12 ani s-ar fi rătăcit, dar este regăsit mai târziu sub un arbore, înconjurat de aezi şi de înţelepţi ai Antichităţii pe care îi învăţa. În cartea mea Crestinismul ca fapt mistic puteţi vedea cum, şase sute de ani după Buddha, aceleaşi povestiri apar în Evanghelia după Luca; este ca şi cum în Evanghelia după Luca se repetă într-o formă nouă aspectele care s-au revelat prin Buddha. De aceea se şi repetă în Evanghelia după Luca episoadele conţinute în legendele despre Buddha. Până într-atât coincid lucrurile, dacă le privim în lumina cercetării spirituale.

Căpătăm în felul acesta convingerea că astfel de documente, precum Evanghelia după Ioan şi celelalte trei Evanghelii anexate ei, sunt documente de o profunzime infinită. Am studiat această profunzime într-o serie de conferinţe. Am putea continua aceste conferinţe cu alte atâtea câte au fost până aici. Mereu şi mereu am putea extrage noi şi noi adâncimi din Evanghelii. Şi am putea consacra un timp de două ori mai mare decât dublul şi altul de două ori doi dublul; mereu vom descoperi noi profunzimi! Iar noi am rămâne cu impresia că în viitor omenirea poate descoperi noi şi noi profunzimi în străfundurile acestor documente. Oamenii nu vor ajunge la capăt interpretând aceste documente. Nu trebuie să adăugăm ceva la ele, ci doar să ne pregătim să descoperim, prin cunoaşterea adevărurilor oculte, ceea ce există deja în Evanghelii. Atunci în Evanghelii ni se descoperă conexiunea universală a evoluţiei omenirii şi totodată legătura ei cu Cosmosul, iar noi învăţăm să pătrundem cu înţelegerea tot mai adânc în lumea spirituală.

Dar când am ascultat un ciclu de conferinţe precum cel prezentat aici trebuie să mai spunem: Noi nu am dobândit doar o sumă de cunoştinţe, nu am primit doar o sumă de adevăruri disparate. Ar fi, deşi indispensabil, lucrul cel mai puţin necesar; dar fără de el nu am putea primi celălalt lucru. Ceea ce trebuie însă să ne rămână din acest studiu, ca un rod aparte, este dorinţa ca cele receptate cu spiritul nostru să le transformăm – când le coborâm în inimă – într-un sentiment pentru problema în sine, în simţăminte, în impulsuri de voinţă. Dacă cele primite în spirit devin căldură a inimii, ele devin în noi forţă, devin o forţă vindecătoare pentru spirituăl, sufletesc şi corporal. Şi apoi vom spune: Pe parcursul consideraţiilor noastre spirituale ne-am adâncit în viaţa spirituală. În timpul unui studiu desfaşurat pe durata a 14 zile noi ne-am însuşit, prin această viaţă spirituală, o serie întreagă de lucruri; dar ceea ce ne-am însuşit nu au fost doar concepte şi idei goale, ci adevăruri, concepte şi idei în stare să facă să izvorască în suflet o putere vie pentru sentimentele şi simţămintele noastre. Şi aceste sentimente şi simţăminte ne vor rămâne, sunt de nepierdut; cu ele continuăm să trăim mai departe în lume. Nu doar am învăţat ceva, ci am devenit mai vii prin ceea ce am învăţat. – Plecând de la acest ciclu de conferinţe cu astfel de sentimente, ştiinţa spiritului va deveni pentru noi un conţinut de viaţă; ştiinţa spiritului nu va deveni pentru noi ceva ce ne înstrăinează de viaţa exterioară, ci ea ne va fi nouă înşine precum o reflectare a Supremului şi Înaltului despre care am vorbit în aceste conferinţe. Am spus că moartea a trebuit, ce-i drept, să pătrundă în lume, dar ideea pe care o avem despre ea nu este corectă; Christos ne-a propovăduit adevărata concepţie despre moarte. Prin aceasta moartea a devenit sămânţa unei vieţi superioare.

Afară, în exteriorul domeniului acestor conferinţe, debordează viaţa, curge existenţa exterioară. Oamenii trăiesc în ea. Ştiinţa spiritului nu va sărăci această viaţă cu nimic, nici cu cel mai mic atom, nu va lua nimic din această viațţă. Dar concepţia pe care o au în genere oamenii despre această viaţă, înainte ca oamenii să o pătrundă cu spiritul, este una incorectă. Şi această incorectitudine trebuie să ne apară ca iluzia vieţii. Această iluzie a vieţii trebuie să o lăsăm să se stingă în noi; atunci sămânţa pe care am dobândit-o printr-o iluzie, devine în noi o viaţă superioară. Acest lucru se poate întâmpla numai prin faptul că asimilăm în noi concepţia spirituală vie. Prin aceasta nu ne facem asceţi în viaţă, ci, dimpotrivă, tocmai prin aceasta învăţăm să cunoaştem viaţa în adevărata ei formă şi să ducem afară, în viaţă, o stăpânire corectă a vieţii, un rod adevărat. Noi christificăm viaţa în măsura în care noi înşine vieţuim christic ştiinţa spiritului şi căpătăm o imagine a faptului că moartea devine o reflectare a vieţii. Prin faptul că ştiinţa spiritului devine concepţia, felul nostru de a gândi, noi nu ne înstrăinăm de viaţă, ci învăţăm să recunoaştem ce este fals în modul nostru de a privi această viaţă. Şi atunci, întăriți printr-o concepţie corectă, vom păşi în viaţă ca truditori care nu se dau înapoi în faţa vieţii după ce, ascultând aceste consideraţii, am dobândit forţă şi tărie ce ne introduc în lumea spirituală.

Dacă am reuşit într-o oarecare măsură să fac ca aceste conferinţe să fie fecunde pentru viaţă, ca ele să contribuie puţin, oricât de puţin, ca dumneavoastră să învăţaţi să simţiţi cunoaşterea spiritului drept o înălţare a vieţii, o căldură de viaţă în simţirea, gândirea şi voinţa dumneavoastră, în munca dumneavoastră, atunci lumina pe care am extras-o din concepţia antroposofică despre lume va putea lumina ca foc al căldurii vieţii, ca foc al vieţii. Iar când acest foc va fi devenit ceva mai puternic pentru a putea dura şi a putea continua să ardă în viaţă, atunci ţelul pe care mi l-am propus când m-am hotărât să ţin aceste conferinţe a fost atins.

Prin aceste cuvinte încredinţez inimii dumneavoastră aceste sentimente despre care tocmai am vorbit ca pe un obiect de meditaţie interioară şi vă spun un „La revedere, cu alt prilej”.