|
Principalul obiectiv al acestui ciclu de conferinţe va fi abordarea înţelepciunii lumii orientale, adică a vechilor înţelepciuni ale umanităţii, astfel încât să proiectăm asupra lor acea lumină care se poate naşte din cunoaşterea impulsului lui Hristos şi din întreaga înţelepciune pe care acesta a inspirat-o în cursul secolelor în lumea occidentală. Pentru ca ştiinţa spirituIui să fie vie, ea nu trebuie să constea numai din a prelua de la istorie concepţii şi opinii existente deja privind lumile spirituale şi a le preda apoi mai departe; învăţătura sa trebuie să caute ca tot ceea ce putem afla, în epoca noastră, despre natura acestor lumi să devină obiectul investigaţiei [1] . Nu numai în timpurile vechi au fost oameni capabili să contemple realităţile lumilor spirituale şi să le privească aşa cum omul le vede în lumea exterioară cu privirea sensibilă; oameni care înţeleg cu raţiunea lor lumea exterioară au existat în toate epocile de evoluţie şi există şi în zilele noastre, iar sarcina omenirii nu a fost niciodată să studieze si să redea numai adevăruri transmise de istorie; de asemenea, omenirea nu este supusă la receptarea acestor învăţături despre lumile superioare dintr-un anumit loc fizic. Sursele înţelepciunii şi ale cunoaşterii superioare pot exista oriunde pe Pământ. Ar fi iraţional să predăm în şcolile noastre o matematică sau o geografie preluate din documente vechi, concepute în antichitate, ca şi să studiem înţelepciunea superioară a lumilor suprasensibile numai sub aspectele sale istorice sau preistorice. Deci sarcina noastră, în cursul acestor conferinţe, va consta în a ne apropia realităţile lumilor superioare, a intra în contact cu entităţile regnurilor suprasensibile, a ne reprezenta atât ceea ce cunoaştem deja cât şi ceea ce ne este încă total necunoscut şi a ne întreba apoi: Ce au avut de spus în timpurile vechi, oamenii preistorici, despre aceste lucruri? Cu alte cuvinte, vom aborda la început întelepciunea occidentală, şi ne vom pune după aceea întrebarea: Cum se potriveşte ceea ce putem cunoaşte ca înţelepciune vestică cu ceea ce putem cunoaşte ca înţelepciune orientală? Este vorba ca înţelepciunile lumilor superioare să fie înţelese de orice om atunci când îi sunt comunicate prin raţiune. Am insistat adesea asupra acestui punct esenţial: o simplă raţiune lipsită de orice prejudecată este suficientă pentru a înţelege şi asimila faptele lumilor superioare. Chiar dacă această raţiune lipsită de orice prejudecată este un lucru foarte rar astăzi, el există, iar cel care vrea să-l exerseze poate înţelege rezultatele aşa-numitei cunoaşteri clarvăzătoare. În orice caz, aceste fapte ale lumilor superioare nu pot fi percepute şi observate decât cu ajutorul a ceea ce se numeşte investigare clarvăzătoare, de către oameni care s-au pregătit pentru aceasta. Întrucât în aceste lumi superioare locuiese entităţi care se pot numi spirituale în raport cu omul, cercetarea lumilor spirituale însemnă, într-un sens, intrarea iniţiatului în relaţii cu aceste entităţi spirituale. Ceea ce se întâlneşte în lumile superioare nu poate fi deci explorat decât dacă clarvăzătorul [2] urcă treptele care îi permit să intre în contact cu o lumea spirituală.
Dumneavoastră aţi aflat deja multe lucruri în legătură cu
aceste
adevăruri în diferite cicluri de conferinţe; astăzi vom
încerca să
prezentăm esenţialul. Prima condiţie pentru a pătrunde în lumile
superioare este facultatea de a vedea, a cunoaşte, a face experienţe
fără concursul simţurilor exterioare, a instrumentelor pe care le
constituie ochii şi urechile noastre fizice, dar şi fără acea unealtă
de care se serveşte în particular intelectul nostru, raţiunea. Pe
cât
de putin putem privi în lumile suprasensibile cu ochii fizici,
sau auzi
cu urechile fizice, tot atât de puţin poate fi cunoscut ceva din
aceste
lumi prin raţiune, în măsura în care ea este legată de
instrumentul
fizic al creierului. Fiinţa omenească trebuie deci să se elibereze de
acea activitate pe care o exercită când se serveste de ochii săi
sau de
creierul său fizic.
Ştiţi deja că există, în viaţa normală, o stare în care
te afli în
afara corpului fizic; aceasta este starea de somn. Dintre cele patru
elemente care constituie natura omeneacă – corpul fizic, corpul eteric,
corpul astral şi Eul –, ultimele două, corpul astral şi Eul,
dobândesc
o anumită autonomie [3]. În stare de
veghe,
corpul fizic, corpul eteric, corpul astral şi Eul sunt intim legate
între ele; în timpul somnului, aceste elemente se
disociază: corpul
fizic rămâne în pat, legat de corpul eteric; corpul astral
şi Eul trec
în altă lume. În cursul normal al vieţii, omul se află deci
cufundat,
cel puţin o dată la douăzeci şi patru de ore, într-o stare
în care nu
dispune de instrumentele corpului său fizic. Dar el trebuie,
într-un
anumit fel, să plătească această eliberare a corpului de anumite părţi
ale sale, printr-o întunecare a conştienţei; el nu vede nimic din
lumea
în care se află pe durata somnului.
Organele de care are nevoie omul când vrea să privească
în lumea
spirituală, unde se află în timpul nopţii cu Eul şi cu corpul său
astral, nu se pot forma decât în corpul astral şi în
Eu. Diferenţa care
există între ceea ce se numeşte omul normal de azi şi
cercetătorul
clarvăzător este că la primul corpul astral şi Eul nu posedă încă
organe de percepţie când se separă seara de corpul fizic şi de
corpul
eteric, în timp ce la clarvăzător s-au format în corpul său
astral şi
în Eul său organe cum sunt ochii şi urechile pentru corpul fizic,
deşi
formate cu totul altfel. Prima sarcină ce-i revine celui care vrea să
devină clarvăzător va fi deci să formeze în corpul său astral şi
în Eul
său ochi şi urechi de natură spirituală.
Acesta nu este însă singurul lucru necesar: să presupunem că
cineva
ar fi ajuns, cu ajutorul mijloacelor pe care le vom menţiona pe scurt
mai departe, să-şi doteze corpul astral şi Eul cu organe spirituale. El
ar poseda un alt corp astral decât omul normal, un corp astral
structurat, organizat, dar nu ar putea percepe încă nimic din
lumea
spirituală; nu ar putea vedea încă nimic în lumea
spirituală sau, cel
puţin, nu ar putea atinge anumite trepte ale vederii. Pentru aceasta
trebuie ceva în plus. Dacă, în condiţiile actuale, un om
doreşte cu
adevărat să se ridice la clarvederea conştientă trebuie nu numai ca
organele spirituale să se fi format în corpul său astral, dar şi
ca tot
ceea ce s-a format astfel să se imprime în corpul eteric cum se
imprimă
un sigiliu în ceară. Adevărata clarvedere conştientă nu
începe decât în
cazul când organele formate în corpul astral (ochii
spirituali,
urechile spirituale etc.) se imprimă în corpul eteric.
Pentru ca să ia naştcre clarvederea, trebuie deci ca corpul eteric
să ajute corpul astral şi Eul, ca toate elementele naturii umane să
colaboreze: Eul, corpul astral, corpul eteric; cu excepţia corpului
fizic, căruia îi revine sarcina ca, o dată făcută experienţa
suprasensibilă, să pună în armonie această cunoaştere cu cea pe
care
omul o dobândeşte cu ajutorul simţurilor şi a raţiunii.
Dificultatea de a colabora la această operă este mai mare pentru
corpul eteric decât pentru corpul astral. Corpul astral şi Eul
sunt
într-adevăr în situaţia fericită, am putea spune, de a se
elibera cel
puţin o dată la douăzeci şi patru de ore de corpul fizic. Atâta
timp
cât ele sunt de dimineaţa până seara în corpul fizic,
corpul astral şi
Eul rămân legate de forţele corpului fizic şi aceste forţe le
împiedică
să-şi dezvolte organele lor proprii. Corpul astral şi Eul sunt
realităţi sufleteşti-spirituale subtile; ele se adaptează într-un
anumit fel, prin plasticitatea lor, forţelor corpului fizic şi iau
formele acestuia. Din aceasta cauză, la omul normal, ele deţin şi
în
timpul nopţii aceste forţe ale corpului fizic ca postacţiuni, şi numai
prin măsuri speciale se poate elibera corpul astral şi Eul de
postacţiunile corpului fizic, astfel încât corpul astral
să-şi poată
dezvolta propriile sale forme, adică ochii săi spirituali, urechile
sale spirituale etc. Totuşi, suntem în situaţia fericită de a
avea la
interval de douăzeci şi patru de ore o eliberare a corpului nostru
astral; avem, aşadar, posibilitatea de a acţiona asupra lui,
încât să
nu mai sufere noaptea presiunea elasticităţăţii corpului fizic ci a
propriei sale elasticităţi.
Exerciţiile pregătitoare pentru investigaţia ocultă constau în
anumite practici spirituale care acţionează asupra corpului astral şi a
Eului în timpul stării de veghe, în aşa fel
încât, o dată eliberate de
corpul fizic şi de corpul eteric, aceste două elemente să rămână
sub
influenţa a ceea ce omul a făcut pentru a se pregăti pentru clarvedere.
Să examinăm mai întâi cazul omului obişnuit, în
viaţa normală, care
se lasă pradă de dimineaţa până seara impresiilor lumii
exterioare,
dăruit simţurilor sale exterioare şi inteligenţei sale. Când
adoarme,
corpul său astral părăseşte corpul fizic. Acest corp astral este atunci
în întregime impresionat de ceea ce a trăit în cursul
zilei, el ascultă
de elasticitatea corpului fizic şi nu de a sa proprie.
Însă când omul trăieşte în stare de veghe, el
acţionează puternic
asupra sufletului său, adică a corpului său astral şi a Eului său, prin
meditaţie, concentrare şi alte exerciţii pe care le face pentru a se
ridica la cunoaşterea superioară; realizând cu totul altceva
decât în
viaţa curentă, el face astfel abstracţie de tot ceea ce-i pot spune
raţiunii sale lumea exterioară şi simţurile, dăruindu-se lucrurilor
care sunt o manifestare şi un efect al lumilor spirtuale. Dacă omul
consacră chiar şi un timp foarte scurt în starea sa de veghe
meditaţiei, concentrării sau altor exerciţii, aceasta acţionează asupra
sufletului său în aşa fel, încât corpul astral
resimte efectele acestor
activităţi când iese noaptea din corpul său fizic şi ascultă de
alte
elasticităţi decât de cele ale acestui corp. Din această cauză,
metodele care conduc la cercetarea clarvăzătoare constau în aceea
că
învăţătorii acestei cercetări aplică întreaga ştiinţă
cucerită de
milenii prin exerciţii, meditaţii, concentrări care trebuie să se facă
în stare de veghe, astfel încât postacţiunile lor să
aibă drept
consecinţă restructurarea în timpul somnului a corpului astral.
Aceasta este marea responsabilitate pe care şi-o asumă cel
care oferă asemenea exerciţii contemporanilor săi; aceste
exerciţii nu sunt inventate la întâmplare, ele sunt
rezultatul unei
munci spirituale efectuate în condiţii precise. Ceea ce prescriu
aceste
exerciţii are un asemenea efect asupra sufletului încât
atunci când, la
adormire, acesta se separă de corpul fizic, el îşi formează
în mod
corect ochii săi spirituali, urechile sale spirituale, gândirea
sa
spirituală. Cu condiţia, bineînţeles, ca ele să fie corect
executate.
Dacă aceste exerciţii sunt greşit sau rău practicate, ele produc de
asemenea efecte, şi consecinţele nu întârzie să apară;
acestea sunt
atunci forme aberante sau – pentru a întrebuinţa o expresie a
lumii
sensibile – contra naturii, care se elaborează în corpul astral.
Aceasta înseamnă că formele care se elaborează în corpul
astral sunt
contrare ordinii Universului; este ca şi când în corpul
nostru fizic
s-ar edifica organe care nu pot auzi în mod corect sunetele
exterioare
şi nici să vadă lumina exterioară, care nu ar corespunde lumii
exterioare. Printr-o meditaţie şi concentrare incorecte omul ar ajunge
în contradicţie cu Universul, în corpul său astral şi
în Eul său, şi în
loc să posede organe capabile să primească progresiv lumina lumii
spirituale el ar trebui să se dezarticuleze datorită influenţelor lumii
spirituale care, departe de a-l stimula sau de a-l îmbogăţi, s-ar
manifesta ca ceva care i-ar inhiba gândirea.
Întrucât în zilele următoare vom avea nevoie de
această noţiune, vă
rog să acordaţi mare atenţie faptului că la punctul la care am ajuns
noi putem înţelege că un element situat în lumea exterioară
– vorbim
aici de lumea exterioară spirituală – poate fi în cel mai
înalt grad
stimulator pentru om, aşa cum poate fi în cel mai înalt
grad
paralizant, în funcţie de modul în care fiinţa proprie a
omului intră
în legătură cu această lume exterioară. Să ne imaginăm că un om
cu un
corp astral rău organizat ar intra în contact cu lumea
spirituală:
aceasta acţionează asupra lui. Dacă organele sale spirituale ar fi
dezvoltate în mod corespunzător, lumea spirituală s-ar revărsa
în el,
l-ar îmbogăti cu secretele Universului. Aceeaşi lume exterioară
îl va
distruge însă sufleteşte, dacă organele sale sunt
necorespunzătoare.
Aceeaşi lume exterioară este cea care o dată îl poartă pe om
până la
cele mai înalte culmi, iar altă dată îl paralizează; este
aceeaşi lume
pe care omul va califica-o o dată ca divină şi favorabilă, când
poartă
în sine ceea ce este corect, iar altă dată va spune că este o
lume a
obstacolelor, atunci când poartă în sine un interior format
în mod
greşit. Aceste cuvinte cuprind o mare parte din cheia problemei binelui
şi răului, a principiului fecundant şi a principiului distructiv
în
Univers. Puteţi astfel recunoaşte că efectul produs asupra noastră de
realităţile şi de fiinţele lumii exterioare nu este un criteriu pentru
a judeca esenţa acestei lumi. După maniera în care abordăm lumea
exterioară, aceeaşi entitate va putea fi stimulatoare sau inhibitoare
pentru organizarea noastră spirituală ca un zeu sau ca un demon. Vă rog
ţineţi cont de acest fapt, căci ne vom servi de el de mai multe ori
în
zilele următoare.
Deci am văzut în ce constă pregătirea pentru investigaţia
clarvăzătoare cu privire la corpul astral şi la Eu, şi a trebuit să
subliniem că noi oamenii avem într-un anumit sens această şansă
că
subtilul corp astral şi Eul se separă cel puţin o dată în
douăzeci şi
patru de ore de corpul fizic şi de corpul eteric. Dar chiar în
timpul
noptii, corpul eteric nu se separă de corpul fizic; el rămâne
unit cu
el. Dumneavoastră ştiţi că numai în momentul morţii corpul fizic
rămâne
singur şi corpul eteric se retrage cu corpul astral şi Eul. Astăzi noi
nu avem nevoie să explicăm drumul pe care îl străbat cele trei
mădulare
ale naturii omeneşti între moarte şi o nouă naştere; trebuie să
ne fie
clar că în momentul morţii fiinţa omenească este eliberată de
corpul
său fizic şi de tot ce este constituit în fiinţa sa fizică, adică
de
organele de simţ şi de creier – instrument al raţiunii care acţionează
fizic. Atunci se unesc în sfârşit Eul, corpul astral şi
corpul eteric,
şi pot colabora. Iată de ce omul – chiar şi pentru scurt timp – este cu
adevărat clarvăzător în momentul morţii pentru tot ce se referă
la
viaţa lui trecută. Acest lucru a fost adesea menţionat în
conferinţele
noastre. Pentru a obţine clarvederea completă, trebuie deci realizată
această unire a Eului, a corpului astral şi a corpului eteric, care nu
se face, în mod normal, decât în momentul morţii;
corpul eteric trebuie
să fie eliberat de dependenţa în care se află în viaţa
curentă; el
trebuie, de asemenea, să fie în măsură să folosească propria sa
elasticitate, în mod independent de cea a corpului fizic, aşa cum
o
face corpul astral în timpul nopţii. Pentru aceasta este nevoie
de
exerciţii mai intense, mai energice, care cer un efort crescut. Ne vom
referi şi în zilele următoare la toate acestea, în contexte
corespunzătoare. Dar astăzi vrem să clarificăm necesitatea lor. Nu este
suficient ca omul să fi praticat aceste exerciţii pregătitoare care au
apoi o postacţiune în corpul său astral pentru formarea ochilor
şi
urechilor spirituale, ci mai sunt necesare şi anumite exerciţii pentru
a conferi corpului eteric autonomia şi libertatea sa în raport cu
corpul fizic. Care este rezultatul ce trebuie să decurgă din aceasta?
În fond, dumneavoastră îl puteţi deja deduce după ceea ce
am spus mai
înainte.
Noi putem spune că în mod normal numai în momentul
morţii corpul
astral şi corpul eteric pot acţiona în comun, independent de
corpul
fizic. Investigaţia clarvăzătoare realizează deci o stare care nu poate
fi comparată decât cu ceea ce omul nu cunoaşte de obicei
decât în
momentul morţii; pentru a deveni un clarvăzător conştient, omul trebuie
deci să atingă în cursul vieţii sale un nivel de evoluţie
în care el
este de asemenea independent de corpul fizic şi de folosirea organelor
acestuia, aşa cum va fi în momentul morţii.
Să ne punem întrebarea (vom răspunde astăzi la ea în mod
abstract,
dar vom face-o în mod concret în zilele următoare): Prin ce
mijloace se
poate ajunge la o asemenea independenţă faţă de corpul fizic, acea
stare care ne permite o cunoaştere analoagă cu cea pe care o
dobândim
în momentul morţii fizice? Omul nu se poate antrena pentru
aceasta
decât cultivând anumite sentimente, anumite nuanţe de
sentiment, care
impresionează sufletul în aşa fel încât numai prin
forţa lor ele
cuprind corpul eteric şi-l ridică în afara corpului fizic.
Trebuie deci
să acţioneze în suflet anumite impulsuri atât de puternice
ale
simţirii, gândirii şi voinţei încât să elibereze
pentru câteva momente
corpul eteric de corpul fizic. Nu am putea atinge acest rezultat
în
epoca noastră prin măsuri exterioare, fizice. Cel care ar crede că
poate provoca asemenea lucruri prin mijloace fizice s-ar înşela
în mod
profund. Aceasta ar însemna să vrei să pătrunzi în lumile
spirituale
rămânând ataşat condiţiilor şi realităţilor lumii fizice,
cu alte
cuvinte, să nu crezi cu adevărat în puterea lumii spirituale.
Numai
procese interioare ale vieţii sufleteşti puternice, intense, pot
provoca această stare [4]. Rămânând
încă în
domeniul abstract, putem spune astăzi în mod provizoriu că
esenţialul,
pentru a ajunge la o asemenea stare, constă într-o transformare a
omului, o inversare a sferei intereselor lui. Pentru viaţa sa
obişnuită, omul ascultă de anumite interese care sunt active de
dimineaţa până seara. El se interesează de lucrurile care
acţionează
asupra simţurilor sale, asupra raţiunii sale, asupra sensibilităţii
sale fizice; şi are în această privinţă perfectă dreptate, căci
el
trebuie să trăiască în această lume – ceva îl interesează
mai mult sau
altceva mai puţin, acordă mai multă atenţie unui anumit lucru: este
firesc. În această fluctuaţie continuă a intereselor care
îl înlănţuie
prin anumite forţe de atractie de spectacolul lumii exterioare trăieşte
omul; în realitate, marea majoritate a oamenilor timpului nostru
trăieşte în singurătate.
Fără a diminua prospeţimea şi intensitatea acestor impresii ale
lumii exterioare, este totuşi posibil ca omul să-şi rezerve unele
momente în care aceste interese exterioare să nu mai acţioneze
asupra
lui, când întreaga lume sensibilă exterioară îi
devine total
indiferentă, şi in care el distruge în sine toate forţele
interesului
care îl leagă de diferite aspecte ale lumii sensibile. Ar fi o
greşeală
dacă omul nu şi-ar rezerva această inhibare a interesului pentru lumea
exterioară în unele clipe privilegiate ale vieţii şi ar extinde
această
stare la întreaga viaţă. Un astfel de om ar deveni incapabil de a
participa activ la viaţa lumii exterioare; dar noi suntem chemaţi să
colaborăm în viaţa noastră la lumea exterioară şi la lucrurile
ei.
Trebuie să ne păstrăm pentru clipe sărbătoreşti momentele când
lăsăm să
moară în noi orice interes exterior şi trebuie să dobândim
într-un
anumit sens facultatea de a participa activ şi cu prospeţime la tot
ceea ce conţine lumea exterioară ca bucurii, suferinţe, plăceri sau
amărăciune, ca înflorire, lăstărire şi ofilire a vieţii,
adăugând
acestora celelalte interese. Noi trebuie să păstrăm un interes spontan
pentru lumea exterioară şi să nu devenim nişte străini pe Pământ,
căci
aceasta ar însemna să acţionăm din egoism şi să privăm forţele
noastre,
domeniul de muncă căruia ele trebuie să le fie consacrate în
stadiul
actual al evolutiei noastre; dar trebuie, de asemenea, cultivată şi
cealată latură a fiintei noastre, pentru a ajunge la lumile superioare.
Aceasta înseamnă a putea stinge în noi, în anumite
momente alese ale
vieţii, toate interesele pentru lumea exterioară; dacă avem răbdarea şi
perseverenţa, energia şi forţa să ne exersăm pentru această stingere a
intereselor exterioare atâta timp cât karma noastră o va
cere, dacă ne
exersăm pentru aceasta suficient, prin această stingere a oricărui
interes pentru lumea exterioară se va elibera în noi o mare forţă
interioară. Ceea ce omorâm astfel în lumea exterioară
retrăieşte încă
mai activ în interiorul nostru. Noi facem experienţa unei vieţi
cu
totul noi, trăim acel moment în care putem spune: Ceea ce vedem
şi
auzim prin simţurile noastre fizice nu este decât o mică parte
din
ansamblul vieţii în lumea spirituală. Este o înviere
în lumea
spirituală, un pas făcut dincolo de viaţa obişnuită, astfel
încât din
aceasta nu rezultă moartea, ci o viaţă superioară.
Când această forţă pur spirituală a devenit destul de
puternică în
sufletul nostru, cunoaştem încetul cu încetul momente
în care devenim
stăpânii corpului nostru eteric, când acesta nu mai ia
forma pe care
i-o impun structurile organelor noastre fizice, ci cea pe care noi i-o
putem oferi prin intermediul corpului astral. Noi îi dăm forma pe
care
am putut să o impregnăm mai înainte corpului astral prin
meditaţie,
concentrare etc.; imprimăm atunci corpului eteric forma plastică a
corpului astral şi trecem de la Pregătire la Iluminare, care este a
doua treaptă a investigării clarvăzătoare. Prima treaptă, prin care
transformăm corpul nostru astral în aşa fel încât
în el să apară
organe, este denumit Purificare, fiindcă acest corp astral este
purificat de forţele lumii exterioare şi ascultă pe viitor de forţele
interioare; dar nivelul la care ajunge corpul astral să imprime forma
sa corpului eteric este legat de momentul când în jurul
nostru totul
devine clar din punct de vedere spiritual, când privirii noastre
i se
revelează lumea spirituală, când se produce Iluminarea.
Ceea ce tocmai v-am descris corespunde anumitor experienţe tipice
prin care trece omul, care sunt aceleaşi pentru toti, şi pe care
fiecare om care parcurge acest drum le află din momentul când s-a
maturizat şi când acordă atenţia cerută anumitor lucruri şi
anumitor
procese suprasensibile.
Prima dintre aceste experienţe, care rezultă din organizarea
corpului astral, este fructul meditaţiei şi al concentrării; s-ar putea
spune că este o trăire de ordinul sentimentului, al sensibilităţii; şi
pentru a o descrie, expresia care ar numi-o cel mai bine ar fi: o
sciziune a întregii personalităţi care se desfăşoară în
deplină
conştienţă [5]. În momentul
în care
se observă acest fapt se poate spune: Iată-te acum devenit o fiinţă
compusă, într-un anunut fel, din două personalităţi; tu te
asemeni cu o
sabie aflată în teaca ei. Mai înainte, te puteai compara cu
o sabie
care, în loc să se afle în teaca sa, nu făcea decât
una cu ea; te
simţeai ca într-o unitate cu corpul tău fizic; dar acum este ca
şi când
te afli în corpul tău fizic ca o sabie în teaca sa, dar cu
toate
acestea eşti ca o fiinţă care se simte independentă de teaca corpului
fizic în care se află. Simţim că locuim în corpul fizic,
fără să facem
una cu el. Acestă eliberare interioară, acest sentiment interior de a
fi devenit o a doua personalitate născută din cea veche este marea
experienţă pe drumul cunoaşterii clarvăzătoare a Universului. Trebuie
subliniat că această primă experienţă este de natura sentimentului, a
senzaţiei. Trebuie să ne simţim locuind interior ca vechea
personalitate, în schimb simţindu-ne acolo cu totul liberi
în mişcările
noastre. Termenii sabie şi teacă nu sunt, bineînţeles,
decât nişte
comparaţii, căci sabia se simte limitată din toate părţile de teacă,
în
timp ce omul care are această senzaţie păstrează un sentiment foarte
puternic de mobilitate interioară, ca şi când el ar putea depăşi
într-un anumit fel limitele corpului său fizic, ar putea să
treacă prin
propria piele, să întindă antene spirituale într-o lume
care lui îi
este încă obscură, dar pe care o poate percepe şi aproape atinge
în
întuneric. Aceasta este prima mare trăire pe care o are omul.
A doua experienţă constă în aceea că cea de a doua
personalitate
conţinută în prima dobândeşte încetul cu
încetul facultatea de a ieşi
spiritual din prima. Această experienţă se manifestă prin faptul că
omul (deşi uneori pentru scurt timp) are percepţia de a se vedea pe
sine însuşi, de a se găsi în faţa propriului său dublu.
Bineînţeles,
această a doua experienţă este de o mult mai mare importanţă
decât
prima, căci ea se leagă de ceva foarte greu de suportat. Nu trebuie
uitat că în viaţa normală omul se află în corpul său fizic;
corpul
astral şi Eul care locuiesc în el se adaptează forţelor corpului
fizic
şi preiau forma sa; ele iau forma ficatului, a inimii, a creierului
fizic etc. La fel se întâmplă şi cu corpul eteric,
atâta vreme cât
acesta rămâne în corpul fizic: el ia forma creierului
fizic, a inimii
etc. Să ne gândim ce se înţelege prin expresiile creier,
inimă etc., ce
creaţii minunate, ce unelte şi organe perfecte în sine sunt. Să
ne
întrebăm ce înseamnă arta şi munca omenească faţă de
asemenea creaţii,
faţă de arta şi tehnica necesare pentru crearea unor organe atât
de
minunate ca inima, creierul etc. La nivelul actual de evoluţie, ce
poate deci face omul în materie de artă şi tehnică, faţă de
această
artă a zeilor care au elaborat corpul nostru fizic şi pe care îl
protejează atâta timp cât noi rămânem în el?
În stare de veghe, noi
trăim, aşadar, în uniune cu creaţia divină, care este corpul
nostru
fizic; corpul nostru eteric şi corpul nostru astral îmbracă forme
pe
care zeii înşişi le-au creat. Dacă ne eliberăm şi suntem
stăpâni pe
autonomia noastră lucrurile se schimbă: nu mai depindem de unealta
minunată a Creaţiei zeilor. Astfel noi nu părăsim corpul fizic ca pe un
lucru pe care l-am putea privi cu superioritate, ca pe ceva imperfect,
ci ca pe templul pe care zeii l-au construit pentru noi, şi unde trăim
în starea de veghe. Ce devenim noi atunci?
Să presupunem că am putea părăsi în orice moment acest corp
fizic,
fără o pregătire specială. Un magician oarecare ne-ar ajuta să părăsim
corpul fizic în aşa fel încât el să rămână
singur, în timp ce corpul
eteric pleacă cu corpul astral; am trece atunci printr-o experienţă
comparabilă cu cea a morţii. Să presupunem că acest lucru ar fi posibil
fără pregătirea de care am vorbit. În ce stare ne-am afla noi, o
dată
ieşiţi din acest corp şi confruntaţi cu noi înşine? Ne găsim asa
cum am
devenit din încarnare în încarnare în cursul
evoluţiei cosmice. Atâta
timp cât rămânem în corpul nostru fizic, de dimineaţa
până seara, acest
templu fizic creat de zei corijează ceea ce noi am făcut din noi
înşine
în cursul şederilor pe Pământ. Dar când ieşim din el,
corpul nostru
astral şi corpul nostru eteric se regăsesc cu cuceririle vieţilor lor
anterioare şi apar aşa cum s-au constituit ele însele, fără
corecturi.
Dacă ne părăsim corpul fizic fără o pregătire suficientă, forma fiinţei
noastre spirituale nu este nici superioară, nici mai nobilă, nici mai
pură ca cea a corpului fizic. Acesta se manifestă contrar tuturor
imperfecţiunilor cu care el şi-a încărcat karma sa. Atâta
timp cât
templul corpului fizic serveşte drept suport corpului eteric, corpului
astral şi Eului, toate acestea rămân invizibile; noi le percepem
numai
în momentul când elementele superioare ale fiinţei noastre
ies din
corpul fizic. Dacă devenim în acelaşi timp clarvăzători, toate
înclinaţiile şi pasiunile care ne rămân din vieţile noastre
anterioare
ne devin vizibile. Să presupunem că trebuie să trecem încă
în cursul
evoluţiei viitoare a Pământului printr-un mare număr de
încarnări; în
acest caz, noi vom realiza anumite lucruri. Pentru unele lucruri pe
care le vom face sunt prezente deja tendinţele, instinctele şi
pasiunile corespunzătoare; ele s-au format ca rezultat al
încarnărilor
noastre anterioare. Tot ce este capabil omul să realizeze într-un
domeniu oarecare, orice lucru de care s-a făcut vinovat faţă de unii
semeni ai săi, tot ceea ce el va avea de reparat în viitor, toate
acestea sunt deja încorporate în corpurile astral şi eteric
când el
iese din corpul său fizic. Dacă în acest moment suntem şi
clarvăzători,
ne percepem din punct de vedere spiritual-sufletesc ca şi cum am fi
goi; aceasta înseamnă că în faţa ochiului spiritual noi
ştim acum în ce
măsură am fi putut fi mai răi dacă am fi atins perfecţiunea pe care au
avut-o zeii pentru a putea realiza construcţia minunată a corpului
nostru fizic. Observăm cât suntem de departe de această
perfecţiuue,
care trebuie să fie scopul evoluţiei noastre viitoare. Ştim atunci
cât
de adânc am căzut sub lumea perfecţiunii.
Aceasta este trăirea legată de Iluminare, este ceea ce se numeste
întâlnirea cu Păzitorul pragului. Ceea ce este adevărat nu
devine mai
mult sau mai puţin adevărat prin faptul că-l vedem sau nu-l vedem.
Figura care ne apare în acest moment există tot timpul, ea este
mereu
în noi, dar noi nu o observăm pentru că nu am ieşit încă
niciodată din
noi înşine, pentru că nu ne vedem niciodată şi pentru că
rămânem
închişi în noi. În viaţa obişnuită, ceea ce vedem
când ieşim din noi
înşine prin clarvedere este Păzitorul pragului; el ne apără de
acestă
experienţă, pe care trebuie mai întâi să învăţăm s-o
suportăm. Trebuie
mai întâi să dobândim forţa care ne va permite să
spunem: Vedem
întinzându-se în faţa noastră o lume a viitorului, şi
contemplăm fără
spaimă sau oroare ceea ce am devenit, căci ştim că suntem capabili să
reechilibrăm totul. Pregătindu-ne pentru investigarea clarvăzătoare,
trebuie să dobândim facultatea de care avem nevoie pentru a
vieţui
acest moment fără ca el să ne strivească. Această pregătire constă –
noi dăm astăzi, repet, o formulare abstractă, dar mai rămâne să
intrăm
în aspectele sale concrete – în fortificarea calităţilelor
active,
pozitive ale sufletului nostru, în intensificarea cât mai
mult posibil
a curajului nostru, a sentimentului nostru de libertate, a iubirii
noastre, a energiei gândirii noastre şi a lucidităţii
intelectului
nostru, părăsim corpul nostru fizic ca o fiinţă puternică, nu ca o
fiinţă slabă; dacă rămâne în noi prea multă frică şi teamă,
nu putem
suporta acestă experienţă fără descurajare.
Vedem, aşadar, că pentru a privi în lumile spirituale există
anumite
condiţii, care într-un anumit sens este scopul cel mai
înalt care poate
fi gândit pentru viaţa umană, în evoluţia actuală şi care
face necesar
în acelaşi timp ca omul să realizeze, pentru momentele de
excepţie ale
vieţii sale, o transformare şi o răsturnare a fiinţei sale. Cea mai
mare binefacere o va simţi cel care, în epoca noastră, va cere
ca,
înainte de a avea el însuşi această trăire, să i se descrie
ce au văzut
cei care au trăit, care au privit în lumile superioare, ce poate
fi
înţeles, atunci când este povestit, fără a privi tu
însuţi în aceste
lumi. Adevărata investigare nu se poate face decât când
priveşti tu
însuţi în aceste lumi. Dar prin strădania crescândă
de a înţelege pe
cale raţională ceea ce spune cercetătorul clavăzător ajungi din ce
în
ce mai mult să spui: Când contemplu tot ce-mi aduce viaţa, sunt
obligat
să recunosc că rezultatul cercetărilor suprasensibile este raţional.
Dacă te străduieşti să dobândeşti în felul acesta o vedere
de ansamblu,
căutând mai întâi înţelegerea şi după aceea
clarvederea, acţionezi cum
trebuie, ţinând seama de nivelul actual al omenirii. Trebuie mai
întâi
să cunoaştem temeinic ştiinţa spiritului; marile idei, stimulatoare şi
reconfortante ale acestei ştiinţe nu vor aduce sufletului numai teorii,
ci îi vor conferi calităţi ale sentimentului, voinţei şi
gândirii,
astfel încât el se va căli. O dată ce sufletul a trecut
prin această
pregătire, întâlnirea cu Păzitorul pragului devine mai
uşoară: frica şi
spaima sunt depăşite când ai înţeles ce se povesteşte
despre lumile
superioare, decât dacă acest lucru nu s-ar fi
întâmplat.
După ce a avut această trăire a întâlnirii cu Păzitorul
pragului,
pentru om lumea începe să fie cu totul alta; toate lucrurile
capătă o
înfăţişare nouă; şi este justificată constatarea: Până
în prezent eu
ştiam ce este focul, dar aceasta nu era decât o iluzie, căci ceea
ce am
numit până în prezent foc este, faţă de adevărul pe care
îl cunosc
acum, ca şi cum am considera urma roţilor unui vehicul pe stradă ca
singura realitate existentă, în loc să spunem că trebuie să fi
trecut
un vehicul în care se găsea un om. Despre aceste urme spun că ele
sunt
semnul, expresia exterioară pentru vehiculul care a trecut şi în
care
se afla un om. După trecerea sa, eu nu-l mai pot vedea, dar, datorită
acestor urme, ştiu că cineva a trecut, şi acesta este esenţialul. Cel
care ar crede că urmele lăsate de roţi ar fi ceva închis în
sine, ceva
esenţial, ar confunda efectul exterior cu lucrul în sine. Astfel,
focul
luminos pe care noi îl vedem în viaţa exterioară este,
în raport cu
realitatea, cu entitatea spirituală care se ascunde în spatele
acestui
fenomen, ca urmele roţilor vehiculului care a trecut pe stradă. Focul
nu este decât o manifestare exterioară; abia dincolo de ceea ce
ochii
nostri percep ca foc, pe care-l simţim drept căldură, se află adevărata
esenţă spirituală, căreia focul exterior nu-i este decât expresia
sensibilă. Dincolo de ceea ce inspirăm ca aer, dincolo de ceea ce
pătrunde ca lumină în ochii noştri, ca sunet în urechile
noastre se
află entităţile divin-spirituale a căror înfăţişare exterioară
apare
sub formă de foc, apă, sub forma a tot ceea ce ne înconjoară.
În doctrina secretă sau învăţământul Misteriilor,
această experienţă
se numeşte trecerea prin lumile elementare. În timp ce
înainte credeam
că vedem în foc o realitate, aflăm acum că dincolo de foc se află
entităţi vii; se face, ca să spunem aşa, cunoştinţă, mai mult sau mai
puţin intimă, cu un foc cu totul diferit decât se prezintă el
în lumea
sensibilă; se face cunoştinţă cu fiinţele focului, cu ceea ce se află
ca suflet dincolo de el. La fel cum sufletul nostru se află dincolo de
corpul nostru, dincolo de focul sensibil se află sufletul si spiritul
focului. Când vieţuim sufletul şi spiritul focului pătrundem
într-un
regn spiritual, şi această trăire ne spune că focul exterior nu este un
adevăr, ci o simplă iluzie, un simplu veşmânt; eu sunt acum
printre
zeii focului tot aşa cum mai înainte eram printre oameni în
lumea
fizică; aceasta se numeşte în limbajul ştiinţei spiritului
trăirea în
elementul focului. La fel stau lucrurile şi cu ceea ce inspirăm: din
momentul în care ceea ce inspirăm ca aer exterior devine pentru
noi
veşmântul anumitor entităţi vii, noi trăim în elementul aer.
Astfel, după ce l-a întâlnit pe Păzitorul pragului, omul
poate avea
acces la vieţuirea spiritelor elementelor: al focului, al aerului, al
apei, al pământului. Aceste patru spirite care trăiesc în
elemente
există, şi cel care atinge treapta descrisă mai sus este în
contact
direct cu ele; el trăieşte în elemente şi participă la viaţa
pământului, apei, aerului şi focului. Ceea ce se înţelege
în mod
obişnuit prin acest nume nu este decât un veşmânt, semnul
exterior al
entităţilor spirituale aflate dincolo de aspectul exterior. Anumite
fiinţe divin-spirituale trăiesc deci în ceea ce ne apare ca
materie
solidă sau pământ (în sensul în care îl
înţelege ştiinţa spiritului),
ca materie lichidă sau apă, ca materie expandabilă sau aer, ca materie
caldă care arde, sau foc. Dar aceste entităţii spirituale nu sunt cele
mai înalte. Când am trecut printr-o asemenea experienţă a
lumii
elementare, ajungem la entităţile creatoare ale spiritelor care trăiesc
în elemente. Să observăm mediul fizic înconjurător; el este
alcătuit
din patru componente sensibile ale lumii elementare propriu-zise. Dacă
vedem fie plante, fie animale sau pietre în planul fizic, se
poate
spune că ele sunt constituite fie din substanţe solide, adică
pământoase, în sensul ştiinţei spiritului, fie din apă, din
,componente
gazoase, aer, căldură sau foc. Din acestea se compun toate realităţile
fizice întâlnite în lumea pietrelor, a mineralelor,
în cea a plantelor,
a animalelor şi a omului. Iar dincolo de tot ce este fizic se află
forţele creatoare, fecundante, care vin în cea mai mare parte de
la
Soare. Soarele este cel care face să tâşnească din pământ
viaţa
proliferantă, deci el este cel care trimite spre Pământ, în
primul rând
în sens fizic, forţele care fac posibil să se perceapă acolo cu
simţurile fizice ceea ce trăieşte în foc, aer, apă şi
pământ. Noi vedem
Soarele în plan fizic pentru că răspândeşte lumină fizică;
această
lumină fizică este captată de materia fizică. Omul vede Soarele de la
răsărit până la apus, şi nu-l mai vede când materia
terestră îl
acoperă, adică de la apusul său până la răsarit. Un
întuneric ca cel
care domneşte în lumea fizică de la apusul Soarelui la răsăritul
lui nu
există în lumea spirituală. În clipa în care
clarvăzătorul a dobândit
ceea ce tocmai a fost descris, în clipa în care percepe
dincolo de foc
spiritele focului, dincolo de aer spiritele aerului, dincolo de apă
spiritele apei şi dincolo de pământ spiritele pământului,
el vede
dincolo de aceste entiţăti spirituale pe cele care le domină şi le
dirijează ceva comparabil cu ceea ce se întâmplă când
Soarele
încălzeşte, luminează şi este o binefacere pentru viaţa fizică pe
care
el o face să apară şi să prolifereze pe Pământ. Clarvăzătorul
ajunge
astfel să treacă de la contemplarea entităţilor elementelor la cea a
entităţilor spirituale superioare, ceea ce în lumea spirituală
este
comparabil în mod simbolic cu ceea ce în plan fizic este
relaţia dintre
Soare şi Pământ.
Dincolo de spiritele elementelor, omul vede atunci atunci o lume
spirituală elevată, şi anume. Soarele spiritual. Când pentru
clarvăzător ceea ce în mod obişnuit este întuneric devine
lumină, când
atinge Iluminarea, aşa cum ochiul fizic are acces la Soare, el pătrunde
până la Soarele spiritual, adică la entităţile superioare. Dar
când
pătrunde el până la ele? Când pentru ceilalţi oameni
întunericul
spiritual este cel mai intens. În timp ce este liber în
ceea ce
priveşte corpul său astral şi Eul său, el trăieşte în obscuritate
în
timpul somnului, aceasta pentru că atunci nu vede lumea spirituală
care-l înconjoară. Acest întuneric creşte în mod
treptat, până la un
punct culminant, şi descreşte din nou până dimineaţa, în
momentul
trezirii. El trece printr-un maximum. Acest maximum de întuneric
spiritual poate fi comparat cu ceea ce în viaţa exterioară numim
miezul
nopţii; la fel cum în mod normal întunericul fizic exterior
este atunci
cel mai intens, tot aşa avem pentru întunericul spiritual un
moment de
maximum, o oră a miezului nopţii. Pe o anumiă treaptă de clarvedere,
lucrurile stau astfel: în timpul în care pentru omul lipsit
de
cunoştinţe spirituale întunericul spiritual creşte, el vede
spiritele
elementare; la fel se întâmplă când întunericul
descreşte din nou. Dacă
nu am atins decât o treaptă de clarvedere inferioară, la
început se
percep anumite spirite elementare, dar după aceea, când vrem să
trăim
momentul spiritual cel mai intens, miezul nopţii, apare o nouă
întunecare şi apoi din nou o iluminare. Când însă am
atins un nivel mai
ridicat de clarvedere, ceea ce se cheamă ora miezului nopţii devine cu
atât mai luminoasă; în acest moment [6] se
pot contempla
entităţile spirituale care sunt pentru spiritele elementelor ceea este
Soarele pentru pământul fizic; sunt vieţuite entităţile creatoare
superioare, entităţile solare, intervine acel moment numit vederea
Soarelui de la miezul nopţii.
Acestea sunt treptele pe care trebuie să le vieţuiască succesiv
astăzi, ca şi întotdeauna, cel care vrea să urce la cercetarea
clarvăzătoare şi să vadă dincolo de vălul pe care îl
îmbracă în
elementele terestre lumea adevărată. Aceste trepte care au fost
descrise astăzi sunt sentimentul de libertate în raport cu cea de
a
doua personalitate a sa – ca sabia în teacă –, sentimentul de a
fi în
afara corpului său fizic, ca şi cum sabia ar fi scoasă din teaca sa;
întâlnirea cu Păzitorul pragului vieţuirea spiritelor
elementelor,
adică vieţuirea acelui mare moment când spiritele focului, ale
aerului,
ale apei şi ale pământului devin nişte fiinţe printre care ne
mişcăm,
cu care avem de-a face, aşa cum în viaţa obişnuită avem de-a face
cu
oamenii şi apoi trăirea momentului in care vieţuim principiul originar
al acestor fiinţe-entităţi. Acestea sunt treptele care au fost
străbătute până acum şi care se pot parcurge şi astăzi: ele
conduc la
lumea spirituală. Ele pot fi descrise în diferite feluri, dar
orice
descriere va rămâne totdeauna imperfectă! Trebuia să le evocăm
pentru a
şti ce trebuie să facă omul pentru a cunoaşte entităţile spirituale; şi
va trebui să mai aducem în faţa sufletului ceea ce vieţuieşte
omul în
aceste lumi spirituale, dar şi ceea ce trebuie să întreprindă
concret
pentru a întâlni entităţile spirituale. După ce vom
prezenta modul în
care se obţine iniţierea occidentală, vom compara ce am obţinut
în
modul acesta din lucrul însuşi cu ceea ce a obţinut tradiţia
orientală
şi înţelepciunea străveche umană. Este ceea ce poate fi
înţeles prin
proiectarea Luminii lui Hristos asupra înţelepciunii timpurilor
precreştine.
NOTE
1.
Eu nu am prezentat niciodată ştiinţa
spiritului ca o derivată a concepţiilor transmise de istorie, ci ca o
cunoaştere actuală de cucerit în
prezent. Dacă întrebuintez uneori terminologia unor epoci
trecute, este pentru că epoca noastră, care nu se preocupă deloc de
ştiinţa spiritului, nu are o astfel de terminologie, iar vechea
terminologie este mai uşor înţeleasă decât una inventată
liber acum.
2.
Cum se vede, cuvântul „clarvăzător“ indică aici nu acea
stare
onirică
şi patologică căreia i se dă de obicei acest nume, ci, cu totul
dimpotrivă, o cunoaştere care se obţine în deplină conştienţă,
în care
sufletul se află într-o stare care corespunde repezentării
matematice;
ea este opusul unei stări de visare patologică.
3.
Aceste expresii sunt întrebuinţate aici numai în sensul care le este
dat
în cărţile mele. Nu se poate deci face asupra lor o judecată –
cum se
întâmplă atât de des – dintr-un punct de vedere care
le asociază
reprezentări cu totul diferite, ca de exemplu cele ale unei mistici
curente.
4.
Trebuie avut în vedere faptul că aceste descrieri se referă numai
la
procese sufleteşti; ele nu au o mai mare legătură cu domeniul
patologic-organic decât o au formulările matematice, care nu sunt
totuşi de natură pur formală ca acestea din urmă, ci corespund unei
realităţi spirituale. Ele
sunt, faţă de clarvederea obişnuită a ghicitorului, ceea ce este
pozitivul faţă de negativ.
5.
Ceea ce se numeşte aici „sciziunea personalităţii“ trebuie să fie
riguros diferenţiată de ceea ce anumiţi autori, descriind fapte
patologice sau onirice, disting sub acest nume sau sub cel al Eului
„dublu“. Situaţia la care ne referim se realizează numai în
deplină
conştienţă şi numai în suflet, şi este percepută de subiect
în mod atât
de clar încât Eul obişnuit rămâne întotdeuna in
mod integral el însuşi,
nu pierde nimic din fermitatea sa interioară, nici din coerenţa sa.
6.
Prin „ceasul miezului nopţii“ nu se înţelege un moment care ar
coincide
cu desfăşurarea timpului exterior, ci o stare interioară.
