Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ORIENTUL ÎN LUMINA OCCIDENTULUI

GA 113


CONFERINŢA a II-a

München , 23 august 1909

Principalul obiectiv al acestui ciclu de conferinţe va fi abordarea înţelepciunii lumii orientale, adică a vechilor înţelepciuni ale umanităţii, astfel încât să proiectăm asupra lor acea lumină care se poate naşte din cunoaşterea impulsului lui Hristos şi din întreaga înţelepciune pe care acesta a inspirat-o în cursul secolelor în lumea occidentală. Pentru ca ştiinţa spirituIui să fie vie, ea nu trebuie să constea numai din a prelua de la istorie concepţii şi opinii existente deja privind lumile spirituale şi a le preda apoi mai departe; învăţătura sa trebuie să caute ca tot ceea ce putem afla, în epoca noastră, despre natura acestor lumi să devină obiectul investigaţiei [1] . Nu numai în timpurile vechi au fost oameni capabili să contemple realităţile lumilor spirituale şi să le privească aşa cum omul le vede în lumea exterioară cu privirea sensibilă; oameni care înţeleg cu raţiunea lor lumea exterioară au existat în toate epocile de evoluţie şi există şi în zilele noastre, iar sarcina omenirii nu a fost niciodată să studieze si să redea numai adevăruri transmise de istorie; de asemenea, omenirea nu este supusă la receptarea acestor învăţături despre lumile superioare dintr-un anumit loc fizic. Sursele înţelepciunii şi ale cunoaşterii superioare pot exista oriunde pe Pământ. Ar fi iraţional să predăm în şcolile noastre o matematică sau o geografie preluate din documente vechi, concepute în antichitate, ca şi să studiem înţelepciunea superioară a lumilor suprasensibile numai sub aspectele sale istorice sau preistorice. Deci sarcina noastră, în cursul acestor conferinţe, va consta în a ne apropia realităţile lumilor superioare, a intra în contact cu entităţile regnurilor suprasensibile, a ne reprezenta atât ceea ce cunoaştem deja cât şi ceea ce ne este încă total necunoscut şi a ne întreba apoi: Ce au avut de spus în timpurile vechi, oamenii preistorici, despre aceste lucruri? Cu alte cuvinte, vom aborda la început întelepciunea occidentală, şi ne vom pune după aceea întrebarea: Cum se potriveşte ceea ce putem cunoaşte ca înţelepciune vestică cu ceea ce putem cunoaşte ca înţelepciune orientală? Este vorba ca înţelepciunile lumilor superioare să fie înţelese de orice om atunci când îi sunt comunicate prin raţiune. Am insistat adesea asupra acestui punct esenţial: o simplă raţiune lipsită de orice prejudecată este suficientă pentru a înţelege şi asimila faptele lumilor superioare. Chiar dacă această raţiune lipsită de orice prejudecată este un lucru foarte rar astăzi, el există, iar cel care vrea să-l exerseze poate înţelege rezultatele aşa-numitei cunoaşteri clarvăzătoare. În orice caz, aceste fapte ale lumilor superioare nu pot fi percepute şi observate decât cu ajutorul a ceea ce se numeşte investigare clarvăzătoare, de către oameni care s-au pregătit pentru aceasta. Întrucât în aceste lumi superioare locuiese entităţi care se pot numi spirituale în raport cu omul, cercetarea lumilor spirituale însemnă, într-un sens, intrarea iniţiatului în relaţii cu aceste entităţi spirituale. Ceea ce se întâlneşte în lumile superioare nu poate fi deci explorat decât dacă clarvăzătorul [2] urcă treptele care îi permit să intre în contact cu o lumea spirituală.

Dumneavoastră aţi aflat deja multe lucruri în legătură cu aceste adevăruri în diferite cicluri de conferinţe; astăzi vom încerca să prezentăm esenţialul. Prima condiţie pentru a pătrunde în lumile superioare este facultatea de a vedea, a cunoaşte, a face experienţe fără concursul simţurilor exterioare, a instrumentelor pe care le constituie ochii şi urechile noastre fizice, dar şi fără acea unealtă de care se serveşte în particular intelectul nostru, raţiunea. Pe cât de putin putem privi în lumile suprasensibile cu ochii fizici, sau auzi cu urechile fizice, tot atât de puţin poate fi cunoscut ceva din aceste lumi prin raţiune, în măsura în care ea este legată de instrumentul fizic al creierului. Fiinţa omenească trebuie deci să se elibereze de acea activitate pe care o exercită când se serveste de ochii săi sau de creierul său fizic.

Ştiţi deja că există, în viaţa normală, o stare în care te afli în afara corpului fizic; aceasta este starea de somn. Dintre cele patru elemente care constituie natura omeneacă – corpul fizic, corpul eteric, corpul astral şi Eul –, ultimele două, corpul astral şi Eul, dobândesc o anumită autonomie [3]. În stare de veghe, corpul fizic, corpul eteric, corpul astral şi Eul sunt intim legate între ele; în timpul somnului, aceste elemente se disociază: corpul fizic rămâne în pat, legat de corpul eteric; corpul astral şi Eul trec în altă lume. În cursul normal al vieţii, omul se află deci cufundat, cel puţin o dată la douăzeci şi patru de ore, într-o stare în care nu dispune de instrumentele corpului său fizic. Dar el trebuie, într-un anumit fel, să plătească această eliberare a corpului de anumite părţi ale sale, printr-o întunecare a conştienţei; el nu vede nimic din lumea în care se află pe durata somnului.

Organele de care are nevoie omul când vrea să privească în lumea spirituală, unde se află în timpul nopţii cu Eul şi cu corpul său astral, nu se pot forma decât în corpul astral şi în Eu. Diferenţa care există între ceea ce se numeşte omul normal de azi şi cercetătorul clarvăzător este că la primul corpul astral şi Eul nu posedă încă organe de percepţie când se separă seara de corpul fizic şi de corpul eteric, în timp ce la clarvăzător s-au format în corpul său astral şi în Eul său organe cum sunt ochii şi urechile pentru corpul fizic, deşi formate cu totul altfel. Prima sarcină ce-i revine celui care vrea să devină clarvăzător va fi deci să formeze în corpul său astral şi în Eul său ochi şi urechi de natură spirituală.

Acesta nu este însă singurul lucru necesar: să presupunem că cineva ar fi ajuns, cu ajutorul mijloacelor pe care le vom menţiona pe scurt mai departe, să-şi doteze corpul astral şi Eul cu organe spirituale. El ar poseda un alt corp astral decât omul normal, un corp astral structurat, organizat, dar nu ar putea percepe încă nimic din lumea spirituală; nu ar putea vedea încă nimic în lumea spirituală sau, cel puţin, nu ar putea atinge anumite trepte ale vederii. Pentru aceasta trebuie ceva în plus. Dacă, în condiţiile actuale, un om doreşte cu adevărat să se ridice la clarvederea conştientă trebuie nu numai ca organele spirituale să se fi format în corpul său astral, dar şi ca tot ceea ce s-a format astfel să se imprime în corpul eteric cum se imprimă un sigiliu în ceară. Adevărata clarvedere conştientă nu începe decât în cazul când organele formate în corpul astral (ochii spirituali, urechile spirituale etc.) se imprimă în corpul eteric.

Pentru ca să ia naştcre clarvederea, trebuie deci ca corpul eteric să ajute corpul astral şi Eul, ca toate elementele naturii umane să colaboreze: Eul, corpul astral, corpul eteric; cu excepţia corpului fizic, căruia îi revine sarcina ca, o dată făcută experienţa suprasensibilă, să pună în armonie această cunoaştere cu cea pe care omul o dobândeşte cu ajutorul simţurilor şi a raţiunii.

Dificultatea de a colabora la această operă este mai mare pentru corpul eteric decât pentru corpul astral. Corpul astral şi Eul sunt într-adevăr în situaţia fericită, am putea spune, de a se elibera cel puţin o dată la douăzeci şi patru de ore de corpul fizic. Atâta timp cât ele sunt de dimineaţa până seara în corpul fizic, corpul astral şi Eul rămân legate de forţele corpului fizic şi aceste forţe le împiedică să-şi dezvolte organele lor proprii. Corpul astral şi Eul sunt realităţi sufleteşti-spirituale subtile; ele se adaptează într-un anumit fel, prin plasticitatea lor, forţelor corpului fizic şi iau formele acestuia. Din aceasta cauză, la omul normal, ele deţin şi în timpul nopţii aceste forţe ale corpului fizic ca postacţiuni, şi numai prin măsuri speciale se poate elibera corpul astral şi Eul de postacţiunile corpului fizic, astfel încât corpul astral să-şi poată dezvolta propriile sale forme, adică ochii săi spirituali, urechile sale spirituale etc. Totuşi, suntem în situaţia fericită de a avea la interval de douăzeci şi patru de ore o eliberare a corpului nostru astral; avem, aşadar, posibilitatea de a acţiona asupra lui, încât să nu mai sufere noaptea presiunea elasticităţăţii corpului fizic ci a propriei sale elasticităţi.

Exerciţiile pregătitoare pentru investigaţia ocultă constau în anumite practici spirituale care acţionează asupra corpului astral şi a Eului în timpul stării de veghe, în aşa fel încât, o dată eliberate de corpul fizic şi de corpul eteric, aceste două elemente să rămână sub influenţa a ceea ce omul a făcut pentru a se pregăti pentru clarvedere.

Să examinăm mai întâi cazul omului obişnuit, în viaţa normală, care se lasă pradă de dimineaţa până seara impresiilor lumii exterioare, dăruit simţurilor sale exterioare şi inteligenţei sale. Când adoarme, corpul său astral părăseşte corpul fizic. Acest corp astral este atunci în întregime impresionat de ceea ce a trăit în cursul zilei, el ascultă de elasticitatea corpului fizic şi nu de a sa proprie.

Însă când omul trăieşte în stare de veghe, el acţionează puternic asupra sufletului său, adică a corpului său astral şi a Eului său, prin meditaţie, concentrare şi alte exerciţii pe care le face pentru a se ridica la cunoaşterea superioară; realizând cu totul altceva decât în viaţa curentă, el face astfel abstracţie de tot ceea ce-i pot spune raţiunii sale lumea exterioară şi simţurile, dăruindu-se lucrurilor care sunt o manifestare şi un efect al lumilor spirtuale. Dacă omul consacră chiar şi un timp foarte scurt în starea sa de veghe meditaţiei, concentrării sau altor exerciţii, aceasta acţionează asupra sufletului său în aşa fel, încât corpul astral resimte efectele acestor activităţi când iese noaptea din corpul său fizic şi ascultă de alte elasticităţi decât de cele ale acestui corp. Din această cauză, metodele care conduc la cercetarea clarvăzătoare constau în aceea că învăţătorii acestei cercetări aplică întreaga ştiinţă cucerită de milenii prin exerciţii, meditaţii, concentrări care trebuie să se facă în stare de veghe, astfel încât postacţiunile lor să aibă drept consecinţă restructurarea în timpul somnului a corpului astral.

Aceasta este marea responsabilitate pe care şi-o asumă cel care oferă asemenea exerciţii contemporanilor săi; aceste exerciţii nu sunt inventate la întâmplare, ele sunt rezultatul unei munci spirituale efectuate în condiţii precise. Ceea ce prescriu aceste exerciţii are un asemenea efect asupra sufletului încât atunci când, la adormire, acesta se separă de corpul fizic, el îşi formează în mod corect ochii săi spirituali, urechile sale spirituale, gândirea sa spirituală. Cu condiţia, bineînţeles, ca ele să fie corect executate. Dacă aceste exerciţii sunt greşit sau rău practicate, ele produc de asemenea efecte, şi consecinţele nu întârzie să apară; acestea sunt atunci forme aberante sau – pentru a întrebuinţa o expresie a lumii sensibile – contra naturii, care se elaborează în corpul astral. Aceasta înseamnă că formele care se elaborează în corpul astral sunt contrare ordinii Universului; este ca şi când în corpul nostru fizic s-ar edifica organe care nu pot auzi în mod corect sunetele exterioare şi nici să vadă lumina exterioară, care nu ar corespunde lumii exterioare. Printr-o meditaţie şi concentrare incorecte omul ar ajunge în contradicţie cu Universul, în corpul său astral şi în Eul său, şi în loc să posede organe capabile să primească progresiv lumina lumii spirituale el ar trebui să se dezarticuleze datorită influenţelor lumii spirituale care, departe de a-l stimula sau de a-l îmbogăţi, s-ar manifesta ca ceva care i-ar inhiba gândirea.

Întrucât în zilele următoare vom avea nevoie de această noţiune, vă rog să acordaţi mare atenţie faptului că la punctul la care am ajuns noi putem înţelege că un element situat în lumea exterioară – vorbim aici de lumea exterioară spirituală – poate fi în cel mai înalt grad stimulator pentru om, aşa cum poate fi în cel mai înalt grad paralizant, în funcţie de modul în care fiinţa proprie a omului intră în legătură cu această lume exterioară. Să ne imaginăm că un om cu un corp astral rău organizat ar intra în contact cu lumea spirituală: aceasta acţionează asupra lui. Dacă organele sale spirituale ar fi dezvoltate în mod corespunzător, lumea spirituală s-ar revărsa în el, l-ar îmbogăti cu secretele Universului. Aceeaşi lume exterioară îl va distruge însă sufleteşte, dacă organele sale sunt necorespunzătoare. Aceeaşi lume exterioară este cea care o dată îl poartă pe om până la cele mai înalte culmi, iar altă dată îl paralizează; este aceeaşi lume pe care omul va califica-o o dată ca divină şi favorabilă, când poartă în sine ceea ce este corect, iar altă dată va spune că este o lume a obstacolelor, atunci când poartă în sine un interior format în mod greşit. Aceste cuvinte cuprind o mare parte din cheia problemei binelui şi răului, a principiului fecundant şi a principiului distructiv în Univers. Puteţi astfel recunoaşte că efectul produs asupra noastră de realităţile şi de fiinţele lumii exterioare nu este un criteriu pentru a judeca esenţa acestei lumi. După maniera în care abordăm lumea exterioară, aceeaşi entitate va putea fi stimulatoare sau inhibitoare pentru organizarea noastră spirituală ca un zeu sau ca un demon. Vă rog ţineţi cont de acest fapt, căci ne vom servi de el de mai multe ori în zilele următoare.

Deci am văzut în ce constă pregătirea pentru investigaţia clarvăzătoare cu privire la corpul astral şi la Eu, şi a trebuit să subliniem că noi oamenii avem într-un anumit sens această şansă că subtilul corp astral şi Eul se separă cel puţin o dată în douăzeci şi patru de ore de corpul fizic şi de corpul eteric. Dar chiar în timpul noptii, corpul eteric nu se separă de corpul fizic; el rămâne unit cu el. Dumneavoastră ştiţi că numai în momentul morţii corpul fizic rămâne singur şi corpul eteric se retrage cu corpul astral şi Eul. Astăzi noi nu avem nevoie să explicăm drumul pe care îl străbat cele trei mădulare ale naturii omeneşti între moarte şi o nouă naştere; trebuie să ne fie clar că în momentul morţii fiinţa omenească este eliberată de corpul său fizic şi de tot ce este constituit în fiinţa sa fizică, adică de organele de simţ şi de creier – instrument al raţiunii care acţionează fizic. Atunci se unesc în sfârşit Eul, corpul astral şi corpul eteric, şi pot colabora. Iată de ce omul – chiar şi pentru scurt timp – este cu adevărat clarvăzător în momentul morţii pentru tot ce se referă la viaţa lui trecută. Acest lucru a fost adesea menţionat în conferinţele noastre. Pentru a obţine clarvederea completă, trebuie deci realizată această unire a Eului, a corpului astral şi a corpului eteric, care nu se face, în mod normal, decât în momentul morţii; corpul eteric trebuie să fie eliberat de dependenţa în care se află în viaţa curentă; el trebuie, de asemenea, să fie în măsură să folosească propria sa elasticitate, în mod independent de cea a corpului fizic, aşa cum o face corpul astral în timpul nopţii. Pentru aceasta este nevoie de exerciţii mai intense, mai energice, care cer un efort crescut. Ne vom referi şi în zilele următoare la toate acestea, în contexte corespunzătoare. Dar astăzi vrem să clarificăm necesitatea lor. Nu este suficient ca omul să fi praticat aceste exerciţii pregătitoare care au apoi o postacţiune în corpul său astral pentru formarea ochilor şi urechilor spirituale, ci mai sunt necesare şi anumite exerciţii pentru a conferi corpului eteric autonomia şi libertatea sa în raport cu corpul fizic. Care este rezultatul ce trebuie să decurgă din aceasta? În fond, dumneavoastră îl puteţi deja deduce după ceea ce am spus mai înainte.

Noi putem spune că în mod normal numai în momentul morţii corpul astral şi corpul eteric pot acţiona în comun, independent de corpul fizic. Investigaţia clarvăzătoare realizează deci o stare care nu poate fi comparată decât cu ceea ce omul nu cunoaşte de obicei decât în momentul morţii; pentru a deveni un clarvăzător conştient, omul trebuie deci să atingă în cursul vieţii sale un nivel de evoluţie în care el este de asemenea independent de corpul fizic şi de folosirea organelor acestuia, aşa cum va fi în momentul morţii.

Să ne punem întrebarea (vom răspunde astăzi la ea în mod abstract, dar vom face-o în mod concret în zilele următoare): Prin ce mijloace se poate ajunge la o asemenea independenţă faţă de corpul fizic, acea stare care ne permite o cunoaştere analoagă cu cea pe care o dobândim în momentul morţii fizice? Omul nu se poate antrena pentru aceasta decât cultivând anumite sentimente, anumite nuanţe de sentiment, care impresionează sufletul în aşa fel încât numai prin forţa lor ele cuprind corpul eteric şi-l ridică în afara corpului fizic. Trebuie deci să acţioneze în suflet anumite impulsuri atât de puternice ale simţirii, gândirii şi voinţei încât să elibereze pentru câteva momente corpul eteric de corpul fizic. Nu am putea atinge acest rezultat în epoca noastră prin măsuri exterioare, fizice. Cel care ar crede că poate provoca asemenea lucruri prin mijloace fizice s-ar înşela în mod profund. Aceasta ar însemna să vrei să pătrunzi în lumile spirituale rămânând ataşat condiţiilor şi realităţilor lumii fizice, cu alte cuvinte, să nu crezi cu adevărat în puterea lumii spirituale. Numai procese interioare ale vieţii sufleteşti puternice, intense, pot provoca această stare [4]. Rămânând încă în domeniul abstract, putem spune astăzi în mod provizoriu că esenţialul, pentru a ajunge la o asemenea stare, constă într-o transformare a omului, o inversare a sferei intereselor lui. Pentru viaţa sa obişnuită, omul ascultă de anumite interese care sunt active de dimineaţa până seara. El se interesează de lucrurile care acţionează asupra simţurilor sale, asupra raţiunii sale, asupra sensibilităţii sale fizice; şi are în această privinţă perfectă dreptate, căci el trebuie să trăiască în această lume – ceva îl interesează mai mult sau altceva mai puţin, acordă mai multă atenţie unui anumit lucru: este firesc. În această fluctuaţie continuă a intereselor care îl înlănţuie prin anumite forţe de atractie de spectacolul lumii exterioare trăieşte omul; în realitate, marea majoritate a oamenilor timpului nostru trăieşte în singurătate.

Fără a diminua prospeţimea şi intensitatea acestor impresii ale lumii exterioare, este totuşi posibil ca omul să-şi rezerve unele momente în care aceste interese exterioare să nu mai acţioneze asupra lui, când întreaga lume sensibilă exterioară îi devine total indiferentă, şi in care el distruge în sine toate forţele interesului care îl leagă de diferite aspecte ale lumii sensibile. Ar fi o greşeală dacă omul nu şi-ar rezerva această inhibare a interesului pentru lumea exterioară în unele clipe privilegiate ale vieţii şi ar extinde această stare la întreaga viaţă. Un astfel de om ar deveni incapabil de a participa activ la viaţa lumii exterioare; dar noi suntem chemaţi să colaborăm în viaţa noastră la lumea exterioară şi la lucrurile ei. Trebuie să ne păstrăm pentru clipe sărbătoreşti momentele când lăsăm să moară în noi orice interes exterior şi trebuie să dobândim într-un anumit sens facultatea de a participa activ şi cu prospeţime la tot ceea ce conţine lumea exterioară ca bucurii, suferinţe, plăceri sau amărăciune, ca înflorire, lăstărire şi ofilire a vieţii, adăugând acestora celelalte interese. Noi trebuie să păstrăm un interes spontan pentru lumea exterioară şi să nu devenim nişte străini pe Pământ, căci aceasta ar însemna să acţionăm din egoism şi să privăm forţele noastre, domeniul de muncă căruia ele trebuie să le fie consacrate în stadiul actual al evolutiei noastre; dar trebuie, de asemenea, cultivată şi cealată latură a fiintei noastre, pentru a ajunge la lumile superioare. Aceasta înseamnă a putea stinge în noi, în anumite momente alese ale vieţii, toate interesele pentru lumea exterioară; dacă avem răbdarea şi perseverenţa, energia şi forţa să ne exersăm pentru această stingere a intereselor exterioare atâta timp cât karma noastră o va cere, dacă ne exersăm pentru aceasta suficient, prin această stingere a oricărui interes pentru lumea exterioară se va elibera în noi o mare forţă interioară. Ceea ce omorâm astfel în lumea exterioară retrăieşte încă mai activ în interiorul nostru. Noi facem experienţa unei vieţi cu totul noi, trăim acel moment în care putem spune: Ceea ce vedem şi auzim prin simţurile noastre fizice nu este decât o mică parte din ansamblul vieţii în lumea spirituală. Este o înviere în lumea spirituală, un pas făcut dincolo de viaţa obişnuită, astfel încât din aceasta nu rezultă moartea, ci o viaţă superioară.

Când această forţă pur spirituală a devenit destul de puternică în sufletul nostru, cunoaştem încetul cu încetul momente în care devenim stăpânii corpului nostru eteric, când acesta nu mai ia forma pe care i-o impun structurile organelor noastre fizice, ci cea pe care noi i-o putem oferi prin intermediul corpului astral. Noi îi dăm forma pe care am putut să o impregnăm mai înainte corpului astral prin meditaţie, concentrare etc.; imprimăm atunci corpului eteric forma plastică a corpului astral şi trecem de la Pregătire la Iluminare, care este a doua treaptă a investigării clarvăzătoare. Prima treaptă, prin care transformăm corpul nostru astral în aşa fel încât în el să apară organe, este denumit Purificare, fiindcă acest corp astral este purificat de forţele lumii exterioare şi ascultă pe viitor de forţele interioare; dar nivelul la care ajunge corpul astral să imprime forma sa corpului eteric este legat de momentul când în jurul nostru totul devine clar din punct de vedere spiritual, când privirii noastre i se revelează lumea spirituală, când se produce Iluminarea.

Ceea ce tocmai v-am descris corespunde anumitor experienţe tipice prin care trece omul, care sunt aceleaşi pentru toti, şi pe care fiecare om care parcurge acest drum le află din momentul când s-a maturizat şi când acordă atenţia cerută anumitor lucruri şi anumitor procese suprasensibile.

Prima dintre aceste experienţe, care rezultă din organizarea corpului astral, este fructul meditaţiei şi al concentrării; s-ar putea spune că este o trăire de ordinul sentimentului, al sensibilităţii; şi pentru a o descrie, expresia care ar numi-o cel mai bine ar fi: o sciziune a întregii personalităţi care se desfăşoară în deplină conştienţă [5]. În momentul în care se observă acest fapt se poate spune: Iată-te acum devenit o fiinţă compusă, într-un anunut fel, din două personalităţi; tu te asemeni cu o sabie aflată în teaca ei. Mai înainte, te puteai compara cu o sabie care, în loc să se afle în teaca sa, nu făcea decât una cu ea; te simţeai ca într-o unitate cu corpul tău fizic; dar acum este ca şi când te afli în corpul tău fizic ca o sabie în teaca sa, dar cu toate acestea eşti ca o fiinţă care se simte independentă de teaca corpului fizic în care se află. Simţim că locuim în corpul fizic, fără să facem una cu el. Acestă eliberare interioară, acest sentiment interior de a fi devenit o a doua personalitate născută din cea veche este marea experienţă pe drumul cunoaşterii clarvăzătoare a Universului. Trebuie subliniat că această primă experienţă este de natura sentimentului, a senzaţiei. Trebuie să ne simţim locuind interior ca vechea personalitate, în schimb simţindu-ne acolo cu totul liberi în mişcările noastre. Termenii sabie şi teacă nu sunt, bineînţeles, decât nişte comparaţii, căci sabia se simte limitată din toate părţile de teacă, în timp ce omul care are această senzaţie păstrează un sentiment foarte puternic de mobilitate interioară, ca şi când el ar putea depăşi într-un anumit fel limitele corpului său fizic, ar putea să treacă prin propria piele, să întindă antene spirituale într-o lume care lui îi este încă obscură, dar pe care o poate percepe şi aproape atinge în întuneric. Aceasta este prima mare trăire pe care o are omul.

A doua experienţă constă în aceea că cea de a doua personalitate conţinută în prima dobândeşte încetul cu încetul facultatea de a ieşi spiritual din prima. Această experienţă se manifestă prin faptul că omul (deşi uneori pentru scurt timp) are percepţia de a se vedea pe sine însuşi, de a se găsi în faţa propriului său dublu. Bineînţeles, această a doua experienţă este de o mult mai mare importanţă decât prima, căci ea se leagă de ceva foarte greu de suportat. Nu trebuie uitat că în viaţa normală omul se află în corpul său fizic; corpul astral şi Eul care locuiesc în el se adaptează forţelor corpului fizic şi preiau forma sa; ele iau forma ficatului, a inimii, a creierului fizic etc. La fel se întâmplă şi cu corpul eteric, atâta vreme cât acesta rămâne în corpul fizic: el ia forma creierului fizic, a inimii etc. Să ne gândim ce se înţelege prin expresiile creier, inimă etc., ce creaţii minunate, ce unelte şi organe perfecte în sine sunt. Să ne întrebăm ce înseamnă arta şi munca omenească faţă de asemenea creaţii, faţă de arta şi tehnica necesare pentru crearea unor organe atât de minunate ca inima, creierul etc. La nivelul actual de evoluţie, ce poate deci face omul în materie de artă şi tehnică, faţă de această artă a zeilor care au elaborat corpul nostru fizic şi pe care îl protejează atâta timp cât noi rămânem în el? În stare de veghe, noi trăim, aşadar, în uniune cu creaţia divină, care este corpul nostru fizic; corpul nostru eteric şi corpul nostru astral îmbracă forme pe care zeii înşişi le-au creat. Dacă ne eliberăm şi suntem stăpâni pe autonomia noastră lucrurile se schimbă: nu mai depindem de unealta minunată a Creaţiei zeilor. Astfel noi nu părăsim corpul fizic ca pe un lucru pe care l-am putea privi cu superioritate, ca pe ceva imperfect, ci ca pe templul pe care zeii l-au construit pentru noi, şi unde trăim în starea de veghe. Ce devenim noi atunci?

Să presupunem că am putea părăsi în orice moment acest corp fizic, fără o pregătire specială. Un magician oarecare ne-ar ajuta să părăsim corpul fizic în aşa fel încât el să rămână singur, în timp ce corpul eteric pleacă cu corpul astral; am trece atunci printr-o experienţă comparabilă cu cea a morţii. Să presupunem că acest lucru ar fi posibil fără pregătirea de care am vorbit. În ce stare ne-am afla noi, o dată ieşiţi din acest corp şi confruntaţi cu noi înşine? Ne găsim asa cum am devenit din încarnare în încarnare în cursul evoluţiei cosmice. Atâta timp cât rămânem în corpul nostru fizic, de dimineaţa până seara, acest templu fizic creat de zei corijează ceea ce noi am făcut din noi înşine în cursul şederilor pe Pământ. Dar când ieşim din el, corpul nostru astral şi corpul nostru eteric se regăsesc cu cuceririle vieţilor lor anterioare şi apar aşa cum s-au constituit ele însele, fără corecturi. Dacă ne părăsim corpul fizic fără o pregătire suficientă, forma fiinţei noastre spirituale nu este nici superioară, nici mai nobilă, nici mai pură ca cea a corpului fizic. Acesta se manifestă contrar tuturor imperfecţiunilor cu care el şi-a încărcat karma sa. Atâta timp cât templul corpului fizic serveşte drept suport corpului eteric, corpului astral şi Eului, toate acestea rămân invizibile; noi le percepem numai în momentul când elementele superioare ale fiinţei noastre ies din corpul fizic. Dacă devenim în acelaşi timp clarvăzători, toate înclinaţiile şi pasiunile care ne rămân din vieţile noastre anterioare ne devin vizibile. Să presupunem că trebuie să trecem încă în cursul evoluţiei viitoare a Pământului printr-un mare număr de încarnări; în acest caz, noi vom realiza anumite lucruri. Pentru unele lucruri pe care le vom face sunt prezente deja tendinţele, instinctele şi pasiunile corespunzătoare; ele s-au format ca rezultat al încarnărilor noastre anterioare. Tot ce este capabil omul să realizeze într-un domeniu oarecare, orice lucru de care s-a făcut vinovat faţă de unii semeni ai săi, tot ceea ce el va avea de reparat în viitor, toate acestea sunt deja încorporate în corpurile astral şi eteric când el iese din corpul său fizic. Dacă în acest moment suntem şi clarvăzători, ne percepem din punct de vedere spiritual-sufletesc ca şi cum am fi goi; aceasta înseamnă că în faţa ochiului spiritual noi ştim acum în ce măsură am fi putut fi mai răi dacă am fi atins perfecţiunea pe care au avut-o zeii pentru a putea realiza construcţia minunată a corpului nostru fizic. Observăm cât suntem de departe de această perfecţiuue, care trebuie să fie scopul evoluţiei noastre viitoare. Ştim atunci cât de adânc am căzut sub lumea perfecţiunii.

Aceasta este trăirea legată de Iluminare, este ceea ce se numeste întâlnirea cu Păzitorul pragului. Ceea ce este adevărat nu devine mai mult sau mai puţin adevărat prin faptul că-l vedem sau nu-l vedem. Figura care ne apare în acest moment există tot timpul, ea este mereu în noi, dar noi nu o observăm pentru că nu am ieşit încă niciodată din noi înşine, pentru că nu ne vedem niciodată şi pentru că rămânem închişi în noi. În viaţa obişnuită, ceea ce vedem când ieşim din noi înşine prin clarvedere este Păzitorul pragului; el ne apără de acestă experienţă, pe care trebuie mai întâi să învăţăm s-o suportăm. Trebuie mai întâi să dobândim forţa care ne va permite să spunem: Vedem întinzându-se în faţa noastră o lume a viitorului, şi contemplăm fără spaimă sau oroare ceea ce am devenit, căci ştim că suntem capabili să reechilibrăm totul. Pregătindu-ne pentru investigarea clarvăzătoare, trebuie să dobândim facultatea de care avem nevoie pentru a vieţui acest moment fără ca el să ne strivească. Această pregătire constă – noi dăm astăzi, repet, o formulare abstractă, dar mai rămâne să intrăm în aspectele sale concrete – în fortificarea calităţilelor active, pozitive ale sufletului nostru, în intensificarea cât mai mult posibil a curajului nostru, a sentimentului nostru de libertate, a iubirii noastre, a energiei gândirii noastre şi a lucidităţii intelectului nostru, părăsim corpul nostru fizic ca o fiinţă puternică, nu ca o fiinţă slabă; dacă rămâne în noi prea multă frică şi teamă, nu putem suporta acestă experienţă fără descurajare.

Vedem, aşadar, că pentru a privi în lumile spirituale există anumite condiţii, care într-un anumit sens este scopul cel mai înalt care poate fi gândit pentru viaţa umană, în evoluţia actuală şi care face necesar în acelaşi timp ca omul să realizeze, pentru momentele de excepţie ale vieţii sale, o transformare şi o răsturnare a fiinţei sale. Cea mai mare binefacere o va simţi cel care, în epoca noastră, va cere ca, înainte de a avea el însuşi această trăire, să i se descrie ce au văzut cei care au trăit, care au privit în lumile superioare, ce poate fi înţeles, atunci când este povestit, fără a privi tu însuţi în aceste lumi. Adevărata investigare nu se poate face decât când priveşti tu însuţi în aceste lumi. Dar prin strădania crescândă de a înţelege pe cale raţională ceea ce spune cercetătorul clavăzător ajungi din ce în ce mai mult să spui: Când contemplu tot ce-mi aduce viaţa, sunt obligat să recunosc că rezultatul cercetărilor suprasensibile este raţional. Dacă te străduieşti să dobândeşti în felul acesta o vedere de ansamblu, căutând mai întâi înţelegerea şi după aceea clarvederea, acţionezi cum trebuie, ţinând seama de nivelul actual al omenirii. Trebuie mai întâi să cunoaştem temeinic ştiinţa spiritului; marile idei, stimulatoare şi reconfortante ale acestei ştiinţe nu vor aduce sufletului numai teorii, ci îi vor conferi calităţi ale sentimentului, voinţei şi gândirii, astfel încât el se va căli. O dată ce sufletul a trecut prin această pregătire, întâlnirea cu Păzitorul pragului devine mai uşoară: frica şi spaima sunt depăşite când ai înţeles ce se povesteşte despre lumile superioare, decât dacă acest lucru nu s-ar fi întâmplat.

După ce a avut această trăire a întâlnirii cu Păzitorul pragului, pentru om lumea începe să fie cu totul alta; toate lucrurile capătă o înfăţişare nouă; şi este justificată constatarea: Până în prezent eu ştiam ce este focul, dar aceasta nu era decât o iluzie, căci ceea ce am numit până în prezent foc este, faţă de adevărul pe care îl cunosc acum, ca şi cum am considera urma roţilor unui vehicul pe stradă ca singura realitate existentă, în loc să spunem că trebuie să fi trecut un vehicul în care se găsea un om. Despre aceste urme spun că ele sunt semnul, expresia exterioară pentru vehiculul care a trecut şi în care se afla un om. După trecerea sa, eu nu-l mai pot vedea, dar, datorită acestor urme, ştiu că cineva a trecut, şi acesta este esenţialul. Cel care ar crede că urmele lăsate de roţi ar fi ceva închis în sine, ceva esenţial, ar confunda efectul exterior cu lucrul în sine. Astfel, focul luminos pe care noi îl vedem în viaţa exterioară este, în raport cu realitatea, cu entitatea spirituală care se ascunde în spatele acestui fenomen, ca urmele roţilor vehiculului care a trecut pe stradă. Focul nu este decât o manifestare exterioară; abia dincolo de ceea ce ochii nostri percep ca foc, pe care-l simţim drept căldură, se află adevărata esenţă spirituală, căreia focul exterior nu-i este decât expresia sensibilă. Dincolo de ceea ce inspirăm ca aer, dincolo de ceea ce pătrunde ca lumină în ochii noştri, ca sunet în urechile noastre se află entităţile divin-spirituale a căror înfăţişare exterioară apare sub formă de foc, apă, sub forma a tot ceea ce ne înconjoară.

În doctrina secretă sau învăţământul Misteriilor, această experienţă se numeşte trecerea prin lumile elementare. În timp ce înainte credeam că vedem în foc o realitate, aflăm acum că dincolo de foc se află entităţi vii; se face, ca să spunem aşa, cunoştinţă, mai mult sau mai puţin intimă, cu un foc cu totul diferit decât se prezintă el în lumea sensibilă; se face cunoştinţă cu fiinţele focului, cu ceea ce se află ca suflet dincolo de el. La fel cum sufletul nostru se află dincolo de corpul nostru, dincolo de focul sensibil se află sufletul si spiritul focului. Când vieţuim sufletul şi spiritul focului pătrundem într-un regn spiritual, şi această trăire ne spune că focul exterior nu este un adevăr, ci o simplă iluzie, un simplu veşmânt; eu sunt acum printre zeii focului tot aşa cum mai înainte eram printre oameni în lumea fizică; aceasta se numeşte în limbajul ştiinţei spiritului trăirea în elementul focului. La fel stau lucrurile şi cu ceea ce inspirăm: din momentul în care ceea ce inspirăm ca aer exterior devine pentru noi veşmântul anumitor entităţi vii, noi trăim în elementul aer.

Astfel, după ce l-a întâlnit pe Păzitorul pragului, omul poate avea acces la vieţuirea spiritelor elementelor: al focului, al aerului, al apei, al pământului. Aceste patru spirite care trăiesc în elemente există, şi cel care atinge treapta descrisă mai sus este în contact direct cu ele; el trăieşte în elemente şi participă la viaţa pământului, apei, aerului şi focului. Ceea ce se înţelege în mod obişnuit prin acest nume nu este decât un veşmânt, semnul exterior al entităţilor spirituale aflate dincolo de aspectul exterior. Anumite fiinţe divin-spirituale trăiesc deci în ceea ce ne apare ca materie solidă sau pământ (în sensul în care îl înţelege ştiinţa spiritului), ca materie lichidă sau apă, ca materie expandabilă sau aer, ca materie caldă care arde, sau foc. Dar aceste entităţii spirituale nu sunt cele mai înalte. Când am trecut printr-o asemenea experienţă a lumii elementare, ajungem la entităţile creatoare ale spiritelor care trăiesc în elemente. Să observăm mediul fizic înconjurător; el este alcătuit din patru componente sensibile ale lumii elementare propriu-zise. Dacă vedem fie plante, fie animale sau pietre în planul fizic, se poate spune că ele sunt constituite fie din substanţe solide, adică pământoase, în sensul ştiinţei spiritului, fie din apă, din ,componente gazoase, aer, căldură sau foc. Din acestea se compun toate realităţile fizice întâlnite în lumea pietrelor, a mineralelor, în cea a plantelor, a animalelor şi a omului. Iar dincolo de tot ce este fizic se află forţele creatoare, fecundante, care vin în cea mai mare parte de la Soare. Soarele este cel care face să tâşnească din pământ viaţa proliferantă, deci el este cel care trimite spre Pământ, în primul rând în sens fizic, forţele care fac posibil să se perceapă acolo cu simţurile fizice ceea ce trăieşte în foc, aer, apă şi pământ. Noi vedem Soarele în plan fizic pentru că răspândeşte lumină fizică; această lumină fizică este captată de materia fizică. Omul vede Soarele de la răsărit până la apus, şi nu-l mai vede când materia terestră îl acoperă, adică de la apusul său până la răsarit. Un întuneric ca cel care domneşte în lumea fizică de la apusul Soarelui la răsăritul lui nu există în lumea spirituală. În clipa în care clarvăzătorul a dobândit ceea ce tocmai a fost descris, în clipa în care percepe dincolo de foc spiritele focului, dincolo de aer spiritele aerului, dincolo de apă spiritele apei şi dincolo de pământ spiritele pământului, el vede dincolo de aceste entiţăti spirituale pe cele care le domină şi le dirijează ceva comparabil cu ceea ce se întâmplă când Soarele încălzeşte, luminează şi este o binefacere pentru viaţa fizică pe care el o face să apară şi să prolifereze pe Pământ. Clarvăzătorul ajunge astfel să treacă de la contemplarea entităţilor elementelor la cea a entităţilor spirituale superioare, ceea ce în lumea spirituală este comparabil în mod simbolic cu ceea ce în plan fizic este relaţia dintre Soare şi Pământ.

Dincolo de spiritele elementelor, omul vede atunci atunci o lume spirituală elevată, şi anume. Soarele spiritual. Când pentru clarvăzător ceea ce în mod obişnuit este întuneric devine lumină, când atinge Iluminarea, aşa cum ochiul fizic are acces la Soare, el pătrunde până la Soarele spiritual, adică la entităţile superioare. Dar când pătrunde el până la ele? Când pentru ceilalţi oameni întunericul spiritual este cel mai intens. În timp ce este liber în ceea ce priveşte corpul său astral şi Eul său, el trăieşte în obscuritate în timpul somnului, aceasta pentru că atunci nu vede lumea spirituală care-l înconjoară. Acest întuneric creşte în mod treptat, până la un punct culminant, şi descreşte din nou până dimineaţa, în momentul trezirii. El trece printr-un maximum. Acest maximum de întuneric spiritual poate fi comparat cu ceea ce în viaţa exterioară numim miezul nopţii; la fel cum în mod normal întunericul fizic exterior este atunci cel mai intens, tot aşa avem pentru întunericul spiritual un moment de maximum, o oră a miezului nopţii. Pe o anumiă treaptă de clarvedere, lucrurile stau astfel: în timpul în care pentru omul lipsit de cunoştinţe spirituale întunericul spiritual creşte, el vede spiritele elementare; la fel se întâmplă când întunericul descreşte din nou. Dacă nu am atins decât o treaptă de clarvedere inferioară, la început se percep anumite spirite elementare, dar după aceea, când vrem să trăim momentul spiritual cel mai intens, miezul nopţii, apare o nouă întunecare şi apoi din nou o iluminare. Când însă am atins un nivel mai ridicat de clarvedere, ceea ce se cheamă ora miezului nopţii devine cu atât mai luminoasă; în acest moment [6] se pot contempla entităţile spirituale care sunt pentru spiritele elementelor ceea este Soarele pentru pământul fizic; sunt vieţuite entităţile creatoare superioare, entităţile solare, intervine acel moment numit vederea Soarelui de la miezul nopţii.

Acestea sunt treptele pe care trebuie să le vieţuiască succesiv astăzi, ca şi întotdeauna, cel care vrea să urce la cercetarea clarvăzătoare şi să vadă dincolo de vălul pe care îl îmbracă în elementele terestre lumea adevărată. Aceste trepte care au fost descrise astăzi sunt sentimentul de libertate în raport cu cea de a doua personalitate a sa – ca sabia în teacă –, sentimentul de a fi în afara corpului său fizic, ca şi cum sabia ar fi scoasă din teaca sa; întâlnirea cu Păzitorul pragului vieţuirea spiritelor elementelor, adică vieţuirea acelui mare moment când spiritele focului, ale aerului, ale apei şi ale pământului devin nişte fiinţe printre care ne mişcăm, cu care avem de-a face, aşa cum în viaţa obişnuită avem de-a face cu oamenii şi apoi trăirea momentului in care vieţuim principiul originar al acestor fiinţe-entităţi. Acestea sunt treptele care au fost străbătute până acum şi care se pot parcurge şi astăzi: ele conduc la lumea spirituală. Ele pot fi descrise în diferite feluri, dar orice descriere va rămâne totdeauna imperfectă! Trebuia să le evocăm pentru a şti ce trebuie să facă omul pentru a cunoaşte entităţile spirituale; şi va trebui să mai aducem în faţa sufletului ceea ce vieţuieşte omul în aceste lumi spirituale, dar şi ceea ce trebuie să întreprindă concret pentru a întâlni entităţile spirituale. După ce vom prezenta modul în care se obţine iniţierea occidentală, vom compara ce am obţinut în modul acesta din lucrul însuşi cu ceea ce a obţinut tradiţia orientală şi înţelepciunea străveche umană. Este ceea ce poate fi înţeles prin proiectarea Luminii lui Hristos asupra înţelepciunii timpurilor precreştine.


NOTE

1. Eu nu am prezentat niciodată ştiinţa spiritului ca o derivată a concepţiilor transmise de istorie, ci ca o cunoaştere actuală de cucerit în prezent. Dacă întrebuintez uneori terminologia unor epoci trecute, este pentru că epoca noastră, care nu se preocupă deloc de ştiinţa spiritului, nu are o astfel de terminologie, iar vechea terminologie este mai uşor înţeleasă decât una inventată liber acum.

2. Cum se vede, cuvântul „clarvăzător“ indică aici nu acea stare onirică şi patologică căreia i se dă de obicei acest nume, ci, cu totul dimpotrivă, o cunoaştere care se obţine în deplină conştienţă, în care sufletul se află într-o stare care corespunde repezentării matematice; ea este opusul unei stări de visare patologică.

3. Aceste expresii sunt întrebuinţate aici numai în sensul care le este dat în cărţile mele. Nu se poate deci face asupra lor o judecată – cum se întâmplă atât de des – dintr-un punct de vedere care le asociază reprezentări cu totul diferite, ca de exemplu cele ale unei mistici curente.

4. Trebuie avut în vedere faptul că aceste descrieri se referă numai la procese sufleteşti; ele nu au o mai mare legătură cu domeniul patologic-organic decât o au formulările matematice, care nu sunt totuşi de natură pur formală ca acestea din urmă, ci corespund unei realităţi spirituale. Ele sunt, faţă de clarvederea obişnuită a ghicitorului, ceea ce este pozitivul faţă de negativ.

5. Ceea ce se numeşte aici „sciziunea personalităţii“ trebuie să fie riguros diferenţiată de ceea ce anumiţi autori, descriind fapte patologice sau onirice, disting sub acest nume sau sub cel al Eului „dublu“. Situaţia la care ne referim se realizează numai în deplină conştienţă şi numai în suflet, şi este percepută de subiect în mod atât de clar încât Eul obişnuit rămâne întotdeuna in mod integral el însuşi, nu pierde nimic din fermitatea sa interioară, nici din coerenţa sa.

6. Prin „ceasul miezului nopţii“ nu se înţelege un moment care ar coincide cu desfăşurarea timpului exterior, ci o stare interioară.