|
Am văzut unde ajunge cel care aplică el însuşi metodele care permit omului să se dezvolte şi să exploreze lumile suprasensibile. Am atras atenţia, de asemenea, asupra faptului că există o anumită treaptă de dezvoltare spirituală pe care elementele pe care omul le percepe în lumea exterioară sub formă de căldură, de aer, de apă etc. încep să trăiască şi să-şi manifeste natura lor spirituală. Aceasta este ceea ce se poate numi „a trăi în lumea spiritelor elementelor“. Îi rog pe cei care se interesează de ceva timp de ştiinţa spiritului să cântărească bine sensul fiecărui cuvânt rostit şi să considere că fiecare din ele nu are nimic aproximativ, ci are un sens foarte precis. Eu nu am spus „spirite elementare“ ci „spirite ale elementelor“, şi este vorba doar de ceea ce corespunde pasajului în discuţie.
Sarcina noastră, astăzi, va consta în a ne familiariza cu
câteva
particularităţi care se prezintă celui ce abordează lumile superioare.
Înainte de orice, trebuie să remarcăm că de îndată ce urcăm
în
suprasensibil, lumii noastre obişnuite, pe care o percepem cu organele
de simţ i se adaugă alte lumi. Dintre acestea noi vom numi mai
întâi
două, aflate dincolo de cele pe care le percepem cu simţurile şi le
înţelegem cu mintea; vom indica unele particularităţi
caracteristice
care ne pot arata diferenţa dintre lumea noastră obişnuită şi cele două
lumi imediat superioare. Prima lume care se ascunde dincolo de lumea
noastră se cheamă – aşa cum dumneavoastră ştiţi cu toţii – lumea
astrală, iar pe cea care se ascunde încă mai profund în
spatele
acesteia
o numim lumea spirituală. Am putea, de asemenea, numi lumea astrală
lumea sau ţara sufletelor, şi pe cealaltă lumea sau ţara spiritelor.
Una din principalele diferenţe care ne interesează este următoarea: una
din legile cele mai generale care stăpânesc universul nostru
fizic este
cea a apariţiei şi dispariţiei; peste tot în universul nostru
fizic
apare alternanţa între naştere şi moarte, creştere şi declin,
orice
fenomen observăm, caracteristica oricărei fiinţe, până la
unităţile
cele mai evoluate ale lumii fizice, este faptul că ele se nasc şi mor
în lumea fizică. Cel mult regnul mineral, care aparţine
regnurilor
inferioare ale naturii, oferă o aparenţă de durată. Dar aceasta nu este
decât o iluzie. Dacă s-ar putea observa lumea mineralelor pe
perioade
lungi de timp, am vedea afirmându-se şi aici legea apariţiei şi a
dispariţiei.
Cercetătorului lumii astrale i se impune înainte de orice
faptul că
tot atât de importantă ca apariţia şi dispariţia în lumea
fizică este,
în astral, facultatea de transformare, metamorfoza. Ceea ce voi
spune
acum se leagă de o indicaţie dată ieri şi care ne va preocupa în
multe
sensuri, devenind din ce în ce mai concretă. În lumea
astrală, avem
de-a face cu formaţiuni mobile, formaţiuni care se transformă continuu
una în alta, încât pot fi la intervale scurte
când una când alta. Chiar
şi corpul nostru astral, care este partea lumii astrale cea mai
apropiată de noi, şi care înconjoară corpul nostru fizic ca un
fel de
nor, ca un fel de aură unduitoare, perceptibilă pentru clarvăzător, are
particularitatea de a se putea modifica continuu; această aură astrală,
care învăluie şi impregnează fiinţa omenească ca un nor
auric-astral,
este aproape în orice clipă alta, este străbătută de pasiuni
furtunoase, mai sălbatice sau mai liniştite, nutreşte anumite
gânduri.
După calitatea impulsurilor sale de voinţă, în această aură se
manifestă formele şi incluziunile cele mai diverse, şi cum în
viaţa sa
sufletească omul face să apară şi să dispară continuu diverse
gânduri,
aceasta îmbracă în fiecare moment culori şi aspecte
diferite, chiar
dacă pentru fiecare fiinţă în aură se menţine o anumită calitate,
o
anumită coloraţie fundamentală, care corespunde unor trăsături mai mult
sau mai puţin permanente ale caracterului său. Este vorba, aşadar,
chiar de corpul astral al omului, care se metamorfozează continuu.
Ieri am arătat că aceleaşi entităţi pe care le percepe omul atunci
când
începe să vieţuiască domeniul astral ca pe ceva ce poate fi
văzut, iar
apoi după ce înaintează, prin Iluminare, recunoaşte şi
astralitatea îi
pot apărea ca bune sau rele, în funcţie de propria lui pregătire.
Atât
este de mare capacitatea de transformare a ceea ce nu coboară pentru
vedere până în planul fizic, ci rămâne în
regiunile lumilor superioare
fără a coborî mai jos de planul astral, au o asemenea putere de
metamorfoză încât se pot transforma din bine în rău
şi din lumină în
întuneric. Ceea ce caracterizează deci această lume este
metamorfoza,
adică facultatea de a se transforma continuu.
În lumea spirituală propriu-zisă întâlnim durata –
chiar dacă
această durată nu este decât relativă. Această entitate intimă a
omului, pentru a se putea menţine şi a putea dura de la o
încarnare la
alta, trebuie să pătrundă în lumea spirituală, căci numai această
lume
prezintă un caracter dacă nu etern, cel puţin relativ durabil.
Naşterea şi moartea constituie astfel caracterul major al lumii
fizice; trecerea dintr-o formă în altă formă constituie
caracterul
lumii astrale; durata constituie caracterul lumii spirituale. Noi
trebuie să înţelegem că materialele constitutive ale fiinţei
umane sunt
luate din aceste trei lumi, că fiinţa omenească este construită din
elementele acestor trei lumi. Prima care i se oferă omului este lumea
fizică; el pătrunde în celelalte prin iniţiere, adică prin
dobândirea
şi dezvoltarea necesare obţinerii vederii suprasensibile. Numai atunci
cunoaşte omul ceea ce în general îi scapă în lumea
obişnuită, dar care
există la fel ca şi aceasta.
Acum trebuie să ne familiarizăm cu alt aspect. Am spus, de exemplu,
că la un anumit grad de dezvoltare, în elementul foc sau căldură
ne
întâmpină ceva viu, ceva care se manifestă ca viaţă.
Acelaşi lucru se
poate spune şi despre aer. Atunci când, în viaţa obişnuită,
o entitate
oarecare îmbracă un înveliş exterior, capătă o exprimare
fizică, ea
însăşi se retrage, pentru om, într-o lume superioară;
în lumea fizică,
omul descoperă focul fizic, dar pentru că îl cunoaşte în
lumea fizică,
aceasta este expresia anumitor entităţi spirituale care acţionează
aici, iar el trebuie să se ridice din lumea fizică în lumi
superioare
pentru a cunoaşte aceste entităţi. Niciodată nu se află într-o
anumită
lume acele entităţi care sunt obârşia şi izvorul unui fenomen
dat.
Cauza şi izvorul primordial al focului, de exemplu, pot fi găsite numai
dacă urcăm din lumea fizică în lumea imediat superioară, fiindcă
entităţile respective se manifestă în planul inferior, în
timp ce
esenţa lor rămâne în planul superior. Acest lucru nu este
valabil numai
pentru fenomenele pe care le întâlnim în planul
exterior al lumii
fizice. Spiritele focului, ale aerului, ale apei şi ale
pământului se
ascund de ochii lumii fizice şi rămân în lumile superioare,
de unde ele
se exprimă în această lume. Acest lucru nu este valabil numai
pentru
ceea ce percepem în afară de noi, ci, de asemenea, pentru tot ce
trăieşte în noi înşine, în planul fizic. Ceea ce
trăieşte pentru noi în
plan fizic nu sunt numai fenomenele lumii exterioare, numai culorile şi
sunetele, mirosurile şi gusturile, ci mai ales sentimentele, senzaţiile
şi gândurile noastre. Tot ceea ce constituie omul, de orice
natură ar
fi, trăieşte, în cursul încarnării sale, în lumea
fizică. Trebuie să
înţelegem acest lucru în mod clar. În consecinţă,
orice sentiment trăit
între naştere şi moarte, fiecare gând pe care îl
avem, orice idee etc.
sunt fenomene ale lumii fizice. Şi aşa cum dincolo de fenomenele
exterioare, de culori, de sunete, de mirosuri etc. – sau dincolo de
ceea ce ştiinţa spiritului numeşte foc, aer, apă etc. – se află
entităţi divin-spirituale, la fel există fiinţe divin-spirituale care
trăiesc dincolo de senzaţiile noastre, de sentimentele noastre,
în
spatele întregii noastre vieţi sufleteşti. Întreaga viaţă a
sufletului
nostru este manifestarea entităţilor divin-spirituale; iar ceea ce noi
trăim în mod obişnuit ca fiind Eul nostru în lumea fizică
nu este încă
adevăratul nostru Eu, nu este încă ceea ce putem numi Eul nostru
superior. Acesta din urmă se află dincolo de sentimentele noastre şi de
senzaţiile noastre, într-o lume suprasensibilă. Din această cauză
noi
nu putem face experienţa Eului superior decât când
pătrundem în lumile
superioare; el se arată atunci într-o formă cu totul diferită de
cea
din lumea fizică.
Aş vrea să vă fac să înţelegeţi, printr-un exemplu mai
special, cum
se raportează cel care trăieşte în lumea fizică la Eul său
superior, şi
aceasta în condiţiile actuale, căci cine percepe realităţile
spirituale
ştie că aceste raporturi se schimbă în cursul timpului. Cineva
care a
făcut cuiva o nedreptate poate trăi în el însuşi ceea ce se
cheamă
remuşcări. Avem de-a face cu acele trăiri sufleteşti speciale reunite,
în general, sub termenul de conştiinţă morală. Dumneavoastră
ştiţi cu
toţii ce se înţelege în mod obişnuit prin aceasta: un fel
de voce
interioară care-l mână pe om să repare nedreptatea pe care a
comis-o.
Se întâmplă foarte rar ca oamenii, în cursul vieţii
lor, să reflecteze
asupra naturii acestei conştiinţe; cei mai mulţi se vor mulţumi să-şi
spună că conştiinţa este ceva ce se simte. Ai un sentiment interior că
trebuie reparată nedreptatea pe care ai făcut-o, şi acest sentiment
chinuie sufletul atâta timp cât nu a fost întreprins
ceva în acest
sens. Conştiinţa este pentru om o trăirea sufletească interioară. Dar
dacă îl întrebaţi pe cercetătorul spiritului ce este ea,
acesta va
trebui să observe o persoană care are ceva pe conştiinţă la nivelul
vieţii sale în lumea astrală; cel care vieţuieşte interior
remuşcări îi
apare clarvăzătorului înconjurat de forme astrale stranii, care
sunt
absente când nici o remuşcare nu-i tulbură sufletul. Tot ce
frământă
conştiinţa, sentiment pe care sufletul însuşi, care trăieşte
în plan
fizic, nu face decât să-l simtă, apare observaţiei spirituale ca
forme
care roiesc în jurul omului, populează spaţiul din jurul său.
Dacă ne
întrebăm acum cum percepe clarvăzătorul naşterea acestor forme,
iată ce
constatăm: să presupunem că un om ar fi făcut rău cuiva;
gândurile care
au dat naştere acestei injustiţii fac să se nască alte
forme-gânduri,
care sunt metamorfozele primelor. Tot ceea ce gândeşte sau simte
omul
trăieşte într-adevăr în aura sa astrală ca forme
(forme-gânduri,
forme-senzaţii sau forme-sentimente). Un gând „clar“ creează
în jurul
omului o formă bine conturată; un gând sălbatic, o pasiune vor
apărea
în forme încâlcite. Toate aceste forme
înconjoară fiinţa omenească. Or,
dacă cineva face o nedreptate altuia, el gândeşte şi simte
anumite
lucruri; aceste forme şi forme-sentimente ies atunci din el şi se
fixează în ambianţa lui. Dar important este că ele nu rămân
simple
forme-gânduri, că ele nu rămân separate de omul care le-a
zămislit, ci
se alimentează din anumite lumi. Aşa cum vântul se prăvăleşte
într-o
cavitate care se află la îndemâna sa, tot astfel anumite
fiinţe, venite
din sfere despre care vom mai vorbi, ocupă formele-gânduri pe
care
aceste mustrări de cuget (remuşcări) le-au secretat, şi
formele-gânduri
proprii fiinţei omeneşti se umplu de substanţa-esenţă a acestor lumi.
Prin formele-gânduri ale sale, omul a oferit prilejul ca în
ambianţa sa
să trăiască şi alte entităţi. În realitate, aceste entităţi dau
caracterul chinuitor al remuşcărilor. Remuşcările nu ne-ar tortura,
dacă ele n-ar fi prezente. Numai în momentul în care simţim
în mod
inconştient aceste entităţi începem să fim hărţuiţi de
remuşcările unei
conştiinţe haine.
Dumneavoastră puteţi vedea din acest exemplu că realitatea care se
oferă observaţiei spirituale este cu totul diferită de cea care se
prezintă viziunii obişnuite. Pentru cea din urmă, conştiinţa nu este
decât o trăire interioară; pentru clarvăzător conştiinţa este o
sumă de
entităţi care înconjoară fiinţa omenească, ca o realitate
spiritual-astrală. De ce omul nu vede de obicei fiinţele care se
învelesc astfel cu gândurile sale ca şi cu nişte piei sau
păstăi? Din
acelaşi motiv pentru care el nu vede, de exemplu, spiritele focului.
Omul vede focul fizic în lumea fizică, dar în spatele
focului fizic se
ascunde elementul spiritual al focului: el trebuie să vadă dincolo de
foc pentru a găsi în lumile superioare spiritul focului. De
asemenea,
el trebuie să vadă în mod spiritual dincolo de conştiinţă, pentru
a
face cunoştinţă cu entităţile care trăiesc în plan astral şi a
căror
origine am descris-o.
Din faptele menţionate în diverse cicluri de conferinţe se
poate
trage o concluzie, pe care o voi formula în continuare. Ştiţi că
viaţa
interioară a omului s-a schimbat în cursul unor perioade lungi de
evoluţie. Ştiţi că atunci când noi descriem ceea ce se numeşte
astăzi
conştienţa omenească nu este vorba de aceeaşi conştienţă pe care au
avut-o, de exemplu, oamenii din India antică, în prima etapă a
erei
postatlanteene. Dumneavoastră ştiţi cu toţii că conştienţa omenească a
cunoscut o evoluţie, de la o clarvedere primordială, confuză,
până la o
conştienţa clară pe care o avem acum despre lumea fizică în stare
de
veghe.
Cu cât ne întoarcem în urmă mai mult în
evoluţie, aflăm că omenirea
dispunea de o anumită clarvedere originară, primitivă. Nu este necesar
să ne întoarcem foarte departe în timp (cel mult
câteva milenii) pentru
a constata existenţa a numeroase populaţii care nu numai că percepeau
focul fizic, dar erau capabile să discearnă dincolo de acesta spiritele
elementului foc. În conştienţa omenească s-a dezvoltat
încetul cu
încetul sentimentul că lumea superioară s-a retras din faţa
oamenilor
şi că aceştia au devenit fiinţe limitate la planul fizic. Aceasta este
un adevăr nu numai pentru aparenţele exterioare ale lumii sensibile
care ne înconjoară, ci şi pentru exprimarea în plan fizic a
vieţii
sufleteşti. De aici puteţi trage concluzia că atunci când vorbesc
despre un fenomen cum este cel al conştiinţei, şi pretind că
investigatorul ocult vieţuieşte astăzi ceea ce se numeşte conştiinţă ca
pe nişte forme spiritual-astrale care înconjoară fiinţa omenească
vreau
să spun că strămoşii omului actual ar fi trebuit să vadă aceste forme.
Ei erau într-adevăr clarvăzători; ei ar fi putut să vadă
imaginile pe
care le percepe în zilele noastre investigatorul spiritual.
Or, aşa cum focul acoperă spiritele focului, la fel conştiinţa –
această voce interioară, cum o numim noi – acoperă mai
întâi lumea
spiritelor care conduce şi frământă sufletul omului. Fenomenul pe
care
l-am prezentat ar fi trebuit să fie perceput de oamenii trecutului,
ceea ce eu am descris ca un fenomen astral. Dar aceasta presupune, ca o
condiţie, ca oamenii acelei epoci să nu fi avut încă conştiinţa
morală
interioară dezvoltată, şi ca ceea ce noi numim astăzi vocea conştiinţei
să nu fi existat încă în sufletul strămoşilor noştri;
în schimb,
aceştia ar fi observat ceea ce clarvăzătorul de azi vede în
învelişul
astral, în timp ce pentru omul actual, întrucât
percepe vocea
conştiinţei, aceasta acoperă spiritele exterioare ale conştiinţei.
Am introdus acest exemplu în mod intenţionat, căci el aduce
confirmarea cea mai evidentă a celor spuse. Se poate fixa exact,
în mod
istoric, momentul în care s-a produs trecerea de la viziunea
exterioară
a spiritelor conştiinţei la trezirea vocii interioare a conştiinţei.
Este suficient să vă gândiţi la Orestia
lui Eschil şi s-o comparaţi cu aceeaşi temă tratată de alt autor
tragic grec, Euripide, care a trăit puţin mai târziu; în
câteva decenii
a avut loc o tranziţie care confirmă ceea ce v-am spus. Revedeţi
tragedia lui Eschil şi reprezentaţi-vă în esenţă ce se
întâmplă acolo:
Agamemnon revine pe meleagurile natale după războiul Troiei; el este
asasinat de soţia sa infidelă. Oreste se întoarce acasă şi
răzbună
moartea tatălui său. El face aceasta fiindcă însăşi vocea unui
zeu
venerat îl împinge la o asemenea acţiune, iar actul său de
răzbunare
este în acord cu sentimentul popular: poporul spune că a procedat
corect, nu a făcut decât să îndeplinească un act justiţiar.
Dar el, ca
urmare a uciderii mamei sale, se vede hărţuit de Erinii, zeiţele
răzbunării. Aceste Erinii din mitologie nu sunt altceva decât
reprezentarea a ceea ce v-am descris ca fapt al observării spirituale.
Încercaţi să vedeţi dacă în această dramă antică apare
ceva ce aţi
putea numi vocea conştiinţei. În antichitate nu există nici o
expresie
pentru ceea ce noi denumim astfel, şi nici o limbă a antichităţii –
cercetarea a dovedit-o – nu are un cuvânt care s-o desemneze.
Câteva
decenii mai târziu, la Euripide, nu găsiţi nici o menţiune despre
Furii, despre Erinii. Aici veţi întâlni deja omul care
percepe vocea
interioară a conştiinţei. Este evident că în acest interval are
loc
dezvoltarea conştiinţei. În epocile precedente ale evoluţiei,
observaţia clarvăzătoare era atât de puternică încât
ceea ce resimţeau
oamenii după ce au comis o faptă rea era foarte diferit de ceea ce
acest sentiment a devenit cu timpul. Ce simţea un om al timpului de
demult, după ce săvârşea o faptă rea? Privirea sa clarvăzătoare
era
încă trează; el vedea în jurul lui ceea ce am descris –
în Grecia
acestea se numeau Erinii. Ce sentiment năştea în el vederea
continuă a
feţei Eriniilor? Un sentiment care corespundea caracterului lumii
astrale; el simţea că trebuie să transforme, să metamorfozeze aceste
forme. În lumea astrală domneşte facultatea de metamorfoză.
Când omul a
reparat fapta rea pe care a săvârşit-o, transformând-o
într-una bună,
Eriniile din mitologie se transformă în binevoitoarele Eumenide.
Aveţi
de-a face aici cu facultatea de metamorfoză! În acest context
omul
spunea: Eu am comis o faptă rea; în lumea astrală devin vizibile
lucruri îngrozitoare; ele trebuie să fie transformate; trebuie să
fac
ceea ce este necesar pentru a realiza metamorfoza. Exista o
corespondenţă între acţiunea omului şi ceea ce-l înconjura.
El nu avea
încă nimic din ce reprezintă „vocea interioară a conştiinţei“.
În Univers totul evoluează, chiar şi viaţa sufletească a
omului.
Ceea ce noi numim conştiinţă a trecut de asemenea printr-o evoluţie.
S-ar înşela amarnic cel care s-ar întoarce în urmă cu
milenii, vrând să
găsească în antichitate ceea ce trăieşte azi în suflete.
Chiar în acest
domeniu lucrurile se transformă relativ repede. Evoluţia spirituală
este comparabilă cu cea a unei plante, care dezvoltă frunză după
frunză, apoi printr-un salt produce o floare. Afirmaţia stupidă conform
căreia natura nu face salturi este un neadevăr. Natura face continuu
salturi; în momentele decisive transformările bruşte se produc
fără
întrerupere. Aşa cum trecerea de la frunzele verzi la floare
reprezintă
un salt, la fel putem observa salturi şi în viaţa spirituală:
timp de
sute, de mii de ani lucrurile se dezvoltă lent şi treptat; apoi
mişcarea se accelerează brusc, cum s-a întâmplat în
acea epocă din
secolul V înainte de Hristos, când un poet tragic a ignorat
noţiunea de
conştiinţă morală. După câţiva zeci de ani un alt poet vorbeşte
de
conştiinţă morală pentru prima dată şi dispune de un termen pentru ceea
ce noi numim astfel în zilele noastre. Observarea clarvăzătoare a
spiritelor conştiinţei, a Eriniilor, dispare pentru om. Trăirea noastră
interioară, vocea conştiinţei, ne ascunde aceste entităţi spirituale,
la fel cum manifestările exterioare ale focului ne ascund spiritele
focului.
Aşadar, se ajunge, pe două direcţii diferite, la o limită a trăirii
în lumea fizică. Una din aceste direcţii este următoarea:
când observăm
aparenţele lumii sensibile din jurul nostru şi fenomenele lumii
formelor, a culorilor, din afara noastră, ajungem la limita la care
putem spune că fiinţează spiritele exterioare. Dar şi când
pătrundem în
viaţa noastră interioară şi privim manifestările conştiinţei, ale
memoriei, ale sentimentului, ale voinţei şi ale gândirii, noi
percepem, de asemenea, un fenomen cu totul asemănător cu ceea ce se
întâmplă când contemplăm focul, aerul, apa şi
pământul: aceste
realităţi se interpun şi maschează elementul spiritual care este
dincolo de ele. Când conştiinţa a devenit un fel de voce în
sufletul
uman, ca o trăire interioară în lumea fizică, ea s-a aşezat
în faţa
lumii Eriniilor, a Furiilor, ascunzându-le observării umane.
Acest
lucru devine explicabil abia când observăm viaţa omenirii din
acest
punct de vedere. Oamenii nu vor înţelege nimic din evenimente
dacă nu
sunt în măsură să studieze devenirea lor, evoluţia lor, în
lumina
faptelor spirituale. Există, aşadar, entităţi spirituale care trăiesc
dincolo de culoare (roşu sau albastru), dincolo de sunete, mirosuri
etc., care populează lumea din jurul nostru: tot ce vedem, auzim
înţelegem cu ajutorul raţiunii le ascund pentru observarea umană.
Există însă şi entităţi care se află dincolo de ceea ce numim
viaţa
sufletului şi a firii.
Este deci îndreptăţită întrebarea: În ce relaţii
se găsesc cele două
regnuri ale lumii spirituale?
Pentru a înţelege acest lucru, trebuie să readucem în
memorie câteva
fapte pe care dumneavoastră le cunoaşteţi deja. Ştiţi că natura
omenească este constituită din patru mădulare: corpul fizic, corpul
eteric, corpul astral si Eul şi că această cvadruplă natură se explică
prin originea sa şi prin evoluţia sa. Ştim că omul privit ca
întreg nu
îşi are începutul pe Pământ, că acesta a avut el
însuşi încarnări
anterioare. Privim la o încarnare anterioară a Pământului,
pe care o
numim Vechea Lună. Ne întoarcem la o încarnare anterioară
acesteia pe
care o numim Vechiul Soare, apoi, dincolo de aceasta, la Vechiul
Saturn. Astfel, înainte ca Pământul nostru să fi luat
naştere, a
existat în Univers o formaţie planetară străveche pe care o numim
Vechiul Saturn. În acel stadiu s-a schiţat prima formă a corpului
nostru fizic actual; pe Vechiul Soare i s-a adăugat corpul eteric, pe
Vechea Lună corpul astral. Abia pe Pământ această natură umană
tripartită şi-a integrat Eul, astfel încât Vechiului Saturn
îi datorăm
germenele corpului nostru fizic, Vechiului Soare germenele corpului
nostru eteric, Vechii Luni corpul nostru astral, iar Pământului
Eul
nostru. Ştim din alte conferinţe că această evoluţie nu s-a desfăşurat
simplu: nu se poate spune pur şi simplu că mai întâi a
existat Saturn,
că Saturn s-ar fi transformat după aceea în Soare şi acesta
în Lună, şi
că din aceasta din urmă a luat naştere Pământul, ci ştim că o
asemenea
evoluţie a fost mult mai complexă. Dacă spunem că la început era
Saturn, că Saturn a devenit Vechiul Soare şi acesta Vechea Lună, dacă
rămânem la această descriere care este aproximativ exactă pentru
condiţiile noastre, nu putem spune acelaşi lucru în ceea ce
priveşte
evoluţia Lumii, care a precedat nemijlocit Pământul nostru. Vi
s-a
atras atenţia că în timpul evoluţiei lunare s-a produs o separare
a
Pământului de Soare (Pământul era atunci la stadiul de
Lună), adică
între vechea Lună şi Soare. În timp ce vorbim de Saturn şi
de vechiul
Soare ca despre corpuri nedivizate, despre evoluţia lunară trebuie să
spunem că acest corp ceresc unic s-a separat în două, în
aşa fel încât
un timp au existat simultan Vechea Lună şi Vechiul Soare. Apoi aceste
două corpuri s-au reunit, au trecut printr-o stare intermediară şi au
reapărut din nou, ca evoluţie a Pământului.
Apoi, în vremea celei mai timpurii evoluţii terestre,
substanţele şi
entităţile care în prezent sunt pe Soare şi pe Lună au fost ele
însele
unite cu Pământul; abia mai târziu ceea ce trăieşte
în Soarele actual
s-a separat de Pământ. Acesta a rămas la început unit cu
Luna actuală.
Ulterior, Luna s-a desprins de Pământ şi Pământul a fost
separat de
cele două astre. Aceste trei corpuri au fost, aşadar, altădată unul
singur; Soarele şi Luna nu s-au separat de Pământ decât
în decursul
timpului.
Să ne întrebăm acum care este sensul acestei separări în
viaţa
spirituală. Să facem abstracţie de prima separare, cea din timpul
vechii Luni, şi să luăm în considerare numai pe cea care s-a
produs în
cursul evoluţiei pământeşti propriu-zise.
Anumite entităţi îşi realizează evoluţia pe Pământul
nostru, altele
pe Soare sau prin intermediul Lunii. Aceste entităţi nu ar fi putut
progresa pe Pământ, pentru că se aflau pe altă treaptă de
dezvoltare
decât omul; ele s-au desprins de Pământ, cu Soarele, pentru
că aveau
nevoie de o altă scenă, în afara Pământului, în aşa
fel încât în
momentul separării Soarelui de Pământ constatăm că omul este o
fiinţă
care are nevoie de condiţiile pământeşti pentru propria sa
dezvoltare.
Însă alte entităţi, care nu puteau progresa pe Pământ,
şi-au luat
substanţele de care aveau nevoie şi şi-au creat astfel locuinţa lor
solară, de unde au acţionat apoi asupra Pământului. Căci aşa cum
razele
solare fizice cad pe Pământ, îl luminează şi îl
încălzesc, tot aşa
radiază şi faptele, acţiunile spiritelor Soarelui spre Pământul
nostru.
Razele solare fizice nu sunt decât manifestarea exterioară,
corporală,
a entităţilor solare. Acesta a fost sensul acestei desprinderi a
Soarelui.
Ce sens a avut deci separarea Lunii? Dacă Soarele ar fi rămas unit
cu Pământul, fiinţele care au locuit pe Soare ar fi putut găsi
mijlocul
de a progresa, dar omul nu. El ar fi fost incapabil să progreseze
în
acelaşi ritm ca entităţile solare; dacă acestea n-ar fi părăsit
Pământul şi n-ar fi exercitat din afară o influenţă atenuată,
omul ar
fi fost obligat să evolueze mult mai rapid. Plecarea Soarelui a permis
deci încetinirea ritmului evoluţiei Pământului. După
această separare,
totuşi, omul nu a găsit ritmul de evoluţie adecvat. El devenise prea
lent şi s-ar fi solidificat, mumificat, dacă Luna, care era atunci
unită cu Pământul, ar fi rămas legată de el. Omul n-ar fi putut
niciodată deveni ceea ce este astăzi: compus dintr-un corp fizic
exterior şi dintr-o viaţă spirituală interioară; el s-ar fi
solidificat, mumificat. Datorită faptului că Luna era unită cu
Pământul, exista tendinţa ca omul şi Pământul să se
solidifice, să se
usuce, să se lignifice. Încetul cu încetul, ea ar fi făcut
din Pământ
un corp ceresc populat de fiinţe omeneşti comparabile cu mumiile fără
viaţă. Trebuia ca Luna să fie separată de Pământ. S-a creat
astfel
posibilitatea de a păstra ritmul normal al evoluţiei. Ce era prea lent
putea fi accelerat, şi omul a devenit ceea ce corespunde naturii sale.
Prezenţa Soarelui ar fi stimulat pe Pământ o viaţă şi o
activitate
exterioară pe care el nu le-ar fi putut suporta; unirea dintre Lună şi
Pământ nu l-ar fi stimulat deloc, el s-ar fi uscat şi ar fi
pierdut
facultatea de a primi viaţă; impulsul pe care omul l-a primit prin
viaţa solară era unul exterior; Soarele ar fi avut un efect stimulator
asupra întregii vieţi omeneşti, dar într-un tempo prea
rapid. Soarele
acţionează ca stimulator asupra vieţii florilor; dacă el ar fi rămas
unit cu Pământul ar fi provocat o stimulare exterioară atât
de rapidă a
gândirii, a sentimentelor şi a voinţei umane, încât
omul s-ar fi
consumat în focul spiritual şi fizic al Soarelui. Dar Soarele,
care
stimula din exterior, s-a îndepărtat şi acţiunea sa a fost
slăbită în
efectele sale. Însă ea a fost la început prea slabă,
datorită
tendinţelor de durificare purtate în sine de Pământ.
Astfel, o parte a
acestor tendinţe a trebuit să fie eliminate sub forma Lunii.
Prin aceasta în evoluţia Pământului şi a omului a
pătruns un
principiu nou, principiu vitalizator care acţiona în sens
stimulator,
opus acţiunii Soarelui; în timp ce stimularea produsă de acesta
venea
din exterior, ceea ce apare acum îşi exercită acţiunea sa
vitalizatoare
din interior. Tot ce este viaţă sufletească în lumea fizică, aşa
cum
este trăită pe Pământ, nu s-a putut dezvolta decât datorită
faptului că
omul a fost salvat de la pietrificare, de la mumificare, prin
expulzarea Lunii. Tot ce este viaţă interioară , tot ce este mobilitate
sufletească, tot ce poate fi descris ca sentimente, senzaţii,
manifestări ale conştiinţei şi gândirii, toate aceste surse ale
vieţii
interioare s-au putut dezvolta din interior datorită plecării
Lunii.
Altfel, ele s-ar fi sleit în natura umană, ar fi rămas paralizate
în om.
Dacă-l întrebaţi pe cel care străbate cu privirea spirituală
Cosmosul nostru de unde provine facultatea de a percepe lucrurile exterioare, de a privi sau de a
contempla un obiect, de a se simţi incitat la observaţie, răspunsul va
fi: ea provine de la ceea ce este prezent fizic sau spiritual în
Soare.
Dar dacă vă întrebaţi de unde provine trăirea interioară, bazele gândirii,
bazele
simţirii sau cele ale conştiinţei morale etc., trebuie să priviţi cu
recunoştinţă spre Lună şi spre fiinţele care şi-au retras din substanţa
Pământului substanţa lor. Substanţele lunare aflate pe
Pământ au
împiedicat mobilitatea interioară a vieţii sufleteşti.
Totuşi, noi nu trebuie să căutăm numai în om motivele
evoluţiei
lumii, ci şi în entităţile spirituale care aparţin lumilor
superioare.
Separarea Soarelui şi a Lunii nu a avut efecte pozitive numai pentru
om, ci şi pentru entităţile legate prin evoluţia lor de fiinţa
omenească. Anumite entităţi spirituale s-au separat de Pământ
împreună
cu Soarele şi au făcut din acesta sălaşul lor; aşa cum omul nu s-ar fi
putut dezvolta dacă Soarele ar fi rămas unit cu Pământul, nici
aceste
entităţi nu s-ar fi putut dezvolta dacă nu s-ar fi produs o asemenea
separaţie. Aceste entităţi au putut evolua numai pentru că au luat cu
ele în Soare substanţele care mai înainte făceau parte din
Pământ. Ele
au putut astfel găsi condiţii de evoluţie favorabile departe de
substanţele durificatoare ale Pământului.
Să ne ridicăm deci privirea spre entităţile care se dezvoltă pe
Soare şi să spunem: Acolo, sus, locuiesc entităţile care pentru a se
dezvolta au avut nevoie de Soare, aşa cum noi avem nevoie de
Pământ.
Ele ar fi pierit dacă ar fi rămas pe Pământ. Aşa însă, după
ce au avut
loc evenimentele descrise, aceste entităţi spirituale au găsit
posibilitatea de a trimite jos, pe Pământ, influenţele lor
binefăcătoare, încât să ajute din exterior fiinţele
terestre. Spiritele
solare nu ar fi fost de nici un ajutor pentru Pământ, dacă ar fi
rămas
pe el. Abia după separarea Soarelui de Pământ entităţile solare
au
atins treptele de pe care au putut să ajute Pământul. Când
investigatorul spiritual priveşte lumina şi lucrurile lumii
exterioare, el îşi poate spune, la un anumit nivel al evoluţiei
sale:
Dincolo de culorile sau sunetele care îmi apar în mod fizic
se află
elementele pe care le putem considera entităţi solare. Aşa cum ne
întâmpină însă în prezent, ele au devenit
treptat ceea ce sunt astăzi
pentru clarvăzător. După această devenire ele ne apar ca fiinţele
spirituale pe care le întâlnim când privirea noastră
depăşeşte lumea
sensibilă.
Iar acum să ne întrebăm cine a determinat apariţia celeilalte
posibilităţi de evoluţie, care a dat impulsul interior, antrenând
concomitent şi expulzarea forţelor de solidificare. A fost necesar să
intervină nişte entităţi pentru ca substanţa Lunii să fie extrasă la
momentul potrivit din substanţa Pământului.
Pentru a întrebuinţa o formulare mai nepretenţioasă, a trebuit
să
existe anumite entităţi spirituale care au spus la un anumit moment:
Noi am asistat până în prezent la evoluţia Pământului
ca o fiinţă
existentă în spaţiu, compusă iniţial din Pământ, din Soare
şi din Lună,
reunite într-un singur corp. Apoi ele au văzut că există fiinţe
care nu
mai puteau progresa rămânând unite cu Pământul, au
văzut cum spiritele
solare au separat Soarele, ieşind din Pământ şi
continuându-şi evoluţia
pe o sferă distinctă. Apoi ele au constatat că omul se va solidifica,
se va pietrifica, că el nu ar putea deveni ceea ce trebuia să fie. Iată
motivul pentru care şi-au spus: Noi nu ne putem mulţumi cu ceea ce au
realizat spiritele solare, trebuie să facem ceva ca să protejăm
Pământul de învârtoşare. Atunci au intervenit şi au
scos Luna din sfera
Pământului. A fost fapta unor entităţi care erau mai evoluate
decât
spiritele solare, deoarece acestea din urmă, atunci când Soarele
mai
era unit cu Pământul, au trebuit să recunoască faptul că ele nu
vor mai
avea condiţii de evoluţie pe Pământ şi că ar fi bine să dispună
de o
nouă sferă de acţiune. Entităţile lunare puteau afirma, dimpotrivă, că
în ce le priveşte ele ar progresa şi pe Pământ. Ele au
lăsat spiritele
solare să plece cu Soarele şi au rămas unite cu Pământul. Acest
lucru
le-a permis, la un moment dat, atunci când au scos Luna din
corpul
Pământului, să salveze evoluţia omenirii.
Acestea erau deci, într-un anumit fel, entităţi superioare
spiritelor solare. Ele îşi puteau spune: Să lăsăm să treacă peste
noi
învârtoşarea Pământului, să nu plecăm cu spiritele
solare,
să ne
rezervăm pentru acţiunea pe care spiritele solare nu sunt în
măsură s-o
efectueze, şi anume scoaterea Lunii din Pământ. Au existat,
aşadar,
entităţi care au putut desprinde de Pământ o substanţă relativ
inferioară, pe când spiritele solare au luat substanţa mai
nobilă.
Stăpânind însă un element mai grosier, primele au făcut
dovada unei
mari puteri, căci cel mai puternic nu este cel ce guvernează ceea ce
este bun, ci, dimpotrivă, cel care reuşeşte să transforme răul în
bine.
După separarea Soarelui, în evoluţia Pământului intervin
entităţi
spirituale cărora le-a fost rezervată o acţiune importantă. Aceste
entităţi le regăsim dincolo de fenomenele vieţii noastre sufleteşti,
aşa cum dincolo de fenomenele pe care le observăm în mod exterior
găsim
spiritele Soarelui. Dacă priviţi cu ochii dumneavoastră, ascultaţi cu
urechile dumneavoastră, înţelegeti cu mintea dumneavoastră
obiectele
exterioare puteţi spune: Dincolo de tot ce văd, aud, înţeleg cu
mintea
se află acele fiinţe care îşi au lăcaşul în Soare, care
trăiesc în
Soare, care au părăsit Pământul când Soarele s-a separat de
acesta.
Dacă însă privim înapoi în propria noastră viaţă
interioară, dacă ne
îndreptăm atenţia asupra a ceea ce numim gândire,
sentiment, voinţă,
senzaţii, conştiinţă morală, vedem viaţa interioară pe care anumite
entităţi spirituale au făcut-o posibilă prin aceea că şi-au păstrat
posibilitatea de a îndepărta Luna din masa Pământului.
Sfera lor de
acţiune înglobează tot ce se află dincolo de fenomenele vieţii
sufleteşti. Aşa cum atunci când investigatorul spiritual priveşte
dincolo de focul fizic vede în acesta un spirit care îşi
are pe Soare
sfera sa proprie, tot astfel, când priveşte dincolo de
conştiinţă, el
vede spiritele conştiinţei morale, care au scos substanţa lunară din
Pământ. De aici provin entităţile spirituale ce pătrund în
formele-gânduri care sunt legate de acţiuni nocive. Oricare ar fi
valoarea lor, entităţile conştiinţei care înconjoară fiinţa
omenească
vin din domeniul lunar şi aparţin unei sfere spirituale mai puternică
şi mai înaltă, într-un anumit sens, decât cea a
Soarelui.
Din descrierea pe care v-am făcut-o astăzi puteţi aprecia că aceste
fiinţe, care sunt dincolo de manifestările noastre sufleteşti, aparţin
efectiv unui domeniu supradotat spiritual, domeniului care se află
dincolo de maya exterioară;
noi avem de-a face cu o dublă maya;
cea a lumii sensibile şi cea a vieţii sufletului. Dincolo de prima se
află entităţile care îşi au centrul lor în Soare, dincolo
de cea de a
doua se află celelalte, care aparţin unei sfere mai puternice şi mai
vaste. Cel care supervizează în mod spiritual aceste realităţi
ştie că
entităţile spirituale care se află dincolo de lumea sensibilă
exterioară au o cu totul altă origine decât cele care sunt
dincolo de
sentimente, senzaţii şi conştiinţă. Aceste entităţi care corespund, de
exemplu, conştiinţei, mitologia greacă le numeşte Erinii. Constataţi
cât de adevărată este această mitologie când Oreste spune
că aude de la
zeii care-l dirijează că acţiunea sa este justă, dar că alte entităţi,
Eriniile, îl urmăresc. Mitologia conferă sentimentul că acestea
sunt
mai vechi decât zeii din împărăţia lui Zeus; ele cer
răzbunare, chiar
acolo unde zeii exteriori ai lumii solare – ai împărăţiei lui
Zeus –
autorizează şi aprobă acţiunea sa. Omul întâlneşte, aşadar,
o generaţie
de spirite mai vechi, a căror acţiune intervine ca un corectiv,
în ceea
ce el întreprinde, condus şi dirijat de entităţile care s-au
separat o
dată cu Soarele. Avem aici un exemplu minunat privind modul în
care
mitologia şi înţelepciunile popoarelor vechi redau ceea ce
observaţia
spirituală poate cunoaşte astăzi în alt mod.
Ţineţi seama de tot ce v-am spus astăzi – vom continua să vorbim
despre acestea în conferinţele viitoare – şi veţi afla tot felul
de
întrebări care se leagă de acest subiect, ca adevărate probleme
de
conştiinţă. Unele aspecte vă vor fi rămas azi nelămurite deoarece v-am
spus că fiinţele care au intervenit la separarea Lunii sunt mai
puternice decât entităţile solare. Vă veţi lămuri încetul
cu încetul,
căci veţi vedea cât sunt de relative lucrurile în lumile
superioare;
dar un aspect vă rog să-l mai acceptaţi încă azi, ca o
întrebare. Am
văzut că dacă Luna nu s-ar fi separat de Pământ acesta s-ar fi
solidificat, lignificat şi că sufletul nostru şi-a păstrat vitalitatea
sa interioară datorită faptului că entităţi puternice au expulzat din
Pământ forţele lunare.
Asemenea evenimente ale evoluţiei nu se petrec brusc; ele se
realizează încetul cu încetul. Înfluenţele
binefăcătoare care emană din
Soare nu s-au făcut simţite nici ele brusc; ele nu şi-au atins imediat
plenitudinea şi nu şi-au manifestat efectele decât progresiv.
Deci
luaţi vă rog în considerare faptul că la un anumit moment al
evoluţiei
Pământului o fiinţă spirituală care era mai înainte unită
cu Soarele şi
pe care noi o desemnăm că fiinţa Hristos a coborât din Soare
în epoca
în care trăia Iisus din Nazareth şi s-a unit cu Pământul.
Entitatea
Hristos a pătruns în corpul lui Iisus din Nazareth. Este vorba de
un
fenomen cu totul deosebit, pe care noi nu-l putem trata în
acelaşi
context – conferinţa următoare ne va arăta clar acest lucru – cu tot ce
am vorbit astăzi. Noi am spus că fără expulzarea Lunii Pământul
s-ar fi
durificat după separarea Soarelui, că oamenii s-ar fi mumificat; acest
lucru este adevărat pentru o mare parte a vieţii de pe Pământ,
dar nu
pentru întreaga viaţă a Pământului: în ciuda
separării de forţe lunare
sau solare, pe Pământ ceva ar fi rămas supus morţii, dacă nu ar
fi
survenit evenimentul Hristos. Dacă separarea Lunii a făcut posibilă
viaţa sufletească interioară, noul impuls dat vieţii interioare a venit
de această dată din Soare prin coborârea lui Hristos. Ceea ce a
adus
Hristos pe Pământ ar fi fost un produs sufletesc mort, ar fi
rămas ca o
mumie spirituală, dacă el n-ar fi venit.
Ce constată deci investigatorul spiritual când priveşte spre
epoca
ce a precedat venirii lui Hristos? Ceva extrem de important. Când
ochiul spiritual priveşte spre timpuri de demult, atunci forma
exterioară a Pământului, aşa cum se oferă ea simţurilor fizice,
dispare, şi apare în locul ei ceva ce s-ar putea compara cu forma
omului, dar numai cu o formă. Pentru privirea spirituală,
Pământul –
spun bine Pământul – se metamorfozează şi trece de la forma sa
sensibilă exterioară la cea a unei fiinţe omeneşti cu braţele
întinse
în formă de cruce, şi care apare în mod clar ca masculin şi
feminin.
Cercetătorul spiritual vede Pământul din timpul care a precedat
coborârea lui Hristos sub înfăţişarea de om cu braţele
în formă de
cruce. Aceasta aminteşte de uimitoarea vorbă reţinută de Platon din
Misterii şi care spune că sufletul lumii este răstignit pe crucea
corpului lumii. Aceste cuvinte nu sunt altceva decât redarea
acelei
imagini care se oferă privirii spirituale. Când Hristos moare pe
cruce,
Pământul a trecut din simplă formă în realitate.
Pentru timpul dinainte de Hristos, Pământul apare vederii
spirituale
ca simplă formă. Pentru timpul de după Hristos, el apare ca fiind
revitalizat de principiul Hristos. Când acest principiu s-a unit
cu
Pământul s-a întâmplat ceva asemănător cu plecarea
Lunii: viaţa a
pătruns în ceea ce altfel ar fi rămas o simplă formă. Toate
timpurile
vechi, dacă sunt cercetate în mod corect, au făcut referire la
Hristos,
anunţând Evenimentul hristic. Aşa cum omul modern se referă la
Hristos
ca la o fiinţă care a intervenit la un anumit moment în evoluţia
umană,
iniţiaţii timpurilor precreştine au anunţat mereu că Hristos va veni;
ei indicau semnele care-L anunţau şi le permiteau să prezică venirea
Sa. Dar nimic nu a putut anunţa mai bine venirea lui Hristos
decât
viziunea măreaţă, care se oferea în anumite condiţii privirii
spirituale potrivit căreia Pământul dispărea sub forma sa fizică
şi
care contempla sufletul lumii crucificat pe corpul lumii.
Înţelepţii
din India primitivă povesteau că în momentul când se
deschidea privirea
clarvăzătoare ei descopereau, sub munţii Pământului, aproape de
centrul
Pământului, o cruce pe care era întinsă o fiinţă masculină
şi feminină,
purtând gravată pe partea sa dreaptă simbolul Soarelui, pe partea
sa
stângă simbolul Lunii, şi pe restul corpului continentele şi
oceanele
care formează Pământul. Este viziunea clarvăzătoare pe care
vechii
înţelepţi ai Indiei au avut-o privind această formă care aştepta
ca
Pământul să fie vitalizat de principiul Hristos. Vechii
înţelepţi ai
Indiei dovedeau prin acest anunţ profetic al Evenimentului hristic că
dacă pătrundeau mai adânc prin clarvedere puteau spune că Hristos
va
veni, deoarece lucrurile la care se refereau erau aici. Din această
cauză, acolo unde atinge regiunile superioare, înţelepciunea cea
mai
veche devine profeţie; ea contemplă evenimentele din viitor. Tot ce
există în viitor este efectul prezentului; şi realităţile
spirituale
ale viitorului certifică deja pentru vederea spirituală existenţa lor
în prezent. Evenimentul hristic nu a fost prevăzut în mod
abstract,
exterior, el s-a revelat spiritului clarvăzător prin aceea că pentru
viaţa lui Hristos, care s-a unit la un anumit moment al istoriei cu
viaţa Pământului, se prezenta forma sufletului lumii pe crucea
corpului
lumii.
Înţelepciunea tuturor timpurilor se află în consonanţă
intimă când
se privesc lucrurile până în fundamentul lor. Plecând
de la cele
discutate azi, va trebui să abordăm înţelepciunile diferitelor
epoci şi
ne vom strădui să le luminăm, astfel ca ele să poată apărea în
adevărata lor formă.
