Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ORIENTUL ÎN LUMINA OCCIDENTULUI

GA 113


CONFERINŢA a III-a

München , 25 august 1909

Am văzut unde ajunge cel care aplică el însuşi metodele care permit omului să se dezvolte şi să exploreze lumile suprasensibile. Am atras atenţia, de asemenea, asupra faptului că există o anumită treaptă de dezvoltare spirituală pe care elementele pe care omul le percepe în lumea exterioară sub formă de căldură, de aer, de apă etc. încep să trăiască şi să-şi manifeste natura lor spirituală. Aceasta este ceea ce se poate numi „a trăi în lumea spiritelor elementelor“. Îi rog pe cei care se interesează de ceva timp de ştiinţa spiritului să cântărească bine sensul fiecărui cuvânt rostit şi să considere că fiecare din ele nu are nimic aproximativ, ci are un sens foarte precis. Eu nu am spus „spirite elementare“ ci „spirite ale elementelor“, şi este vorba doar de ceea ce corespunde pasajului în discuţie.

Sarcina noastră, astăzi, va consta în a ne familiariza cu câteva particularităţi care se prezintă celui ce abordează lumile superioare. Înainte de orice, trebuie să remarcăm că de îndată ce urcăm în suprasensibil, lumii noastre obişnuite, pe care o percepem cu organele de simţ i se adaugă alte lumi. Dintre acestea noi vom numi mai întâi două, aflate dincolo de cele pe care le percepem cu simţurile şi le înţelegem cu mintea; vom indica unele particularităţi caracteristice care ne pot arata diferenţa dintre lumea noastră obişnuită şi cele două lumi imediat superioare. Prima lume care se ascunde dincolo de lumea noastră se cheamă – aşa cum dumneavoastră ştiţi cu toţii – lumea astrală, iar pe cea care se ascunde încă mai profund în spatele acesteia o numim lumea spirituală. Am putea, de asemenea, numi lumea astrală lumea sau ţara sufletelor, şi pe cealaltă lumea sau ţara spiritelor. Una din principalele diferenţe care ne interesează este următoarea: una din legile cele mai generale care stăpânesc universul nostru fizic este cea a apariţiei şi dispariţiei; peste tot în universul nostru fizic apare alternanţa între naştere şi moarte, creştere şi declin, orice fenomen observăm, caracteristica oricărei fiinţe, până la unităţile cele mai evoluate ale lumii fizice, este faptul că ele se nasc şi mor în lumea fizică. Cel mult regnul mineral, care aparţine regnurilor inferioare ale naturii, oferă o aparenţă de durată. Dar aceasta nu este decât o iluzie. Dacă s-ar putea observa lumea mineralelor pe perioade lungi de timp, am vedea afirmându-se şi aici legea apariţiei şi a dispariţiei.

Cercetătorului lumii astrale i se impune înainte de orice faptul că tot atât de importantă ca apariţia şi dispariţia în lumea fizică este, în astral, facultatea de transformare, metamorfoza. Ceea ce voi spune acum se leagă de o indicaţie dată ieri şi care ne va preocupa în multe sensuri, devenind din ce în ce mai concretă. În lumea astrală, avem de-a face cu formaţiuni mobile, formaţiuni care se transformă continuu una în alta, încât pot fi la intervale scurte când una când alta. Chiar şi corpul nostru astral, care este partea lumii astrale cea mai apropiată de noi, şi care înconjoară corpul nostru fizic ca un fel de nor, ca un fel de aură unduitoare, perceptibilă pentru clarvăzător, are particularitatea de a se putea modifica continuu; această aură astrală, care învăluie şi impregnează fiinţa omenească ca un nor auric-astral, este aproape în orice clipă alta, este străbătută de pasiuni furtunoase, mai sălbatice sau mai liniştite, nutreşte anumite gânduri. După calitatea impulsurilor sale de voinţă, în această aură se manifestă formele şi incluziunile cele mai diverse, şi cum în viaţa sa sufletească omul face să apară şi să dispară continuu diverse gânduri, aceasta îmbracă în fiecare moment culori şi aspecte diferite, chiar dacă pentru fiecare fiinţă în aură se menţine o anumită calitate, o anumită coloraţie fundamentală, care corespunde unor trăsături mai mult sau mai puţin permanente ale caracterului său. Este vorba, aşadar, chiar de corpul astral al omului, care se metamorfozează continuu. Ieri am arătat că aceleaşi entităţi pe care le percepe omul atunci când începe să vieţuiască domeniul astral ca pe ceva ce poate fi văzut, iar apoi după ce înaintează, prin Iluminare, recunoaşte şi astralitatea îi pot apărea ca bune sau rele, în funcţie de propria lui pregătire. Atât este de mare capacitatea de transformare a ceea ce nu coboară pentru vedere până în planul fizic, ci rămâne în regiunile lumilor superioare fără a coborî mai jos de planul astral, au o asemenea putere de metamorfoză încât se pot transforma din bine în rău şi din lumină în întuneric. Ceea ce caracterizează deci această lume este metamorfoza, adică facultatea de a se transforma continuu.

În lumea spirituală propriu-zisă întâlnim durata – chiar dacă această durată nu este decât relativă. Această entitate intimă a omului, pentru a se putea menţine şi a putea dura de la o încarnare la alta, trebuie să pătrundă în lumea spirituală, căci numai această lume prezintă un caracter dacă nu etern, cel puţin relativ durabil.

Naşterea şi moartea constituie astfel caracterul major al lumii fizice; trecerea dintr-o formă în altă formă constituie caracterul lumii astrale; durata constituie caracterul lumii spirituale. Noi trebuie să înţelegem că materialele constitutive ale fiinţei umane sunt luate din aceste trei lumi, că fiinţa omenească este construită din elementele acestor trei lumi. Prima care i se oferă omului este lumea fizică; el pătrunde în celelalte prin iniţiere, adică prin dobândirea şi dezvoltarea necesare obţinerii vederii suprasensibile. Numai atunci cunoaşte omul ceea ce în general îi scapă în lumea obişnuită, dar care există la fel ca şi aceasta.

Acum trebuie să ne familiarizăm cu alt aspect. Am spus, de exemplu, că la un anumit grad de dezvoltare, în elementul foc sau căldură ne întâmpină ceva viu, ceva care se manifestă ca viaţă. Acelaşi lucru se poate spune şi despre aer. Atunci când, în viaţa obişnuită, o entitate oarecare îmbracă un înveliş exterior, capătă o exprimare fizică, ea însăşi se retrage, pentru om, într-o lume superioară; în lumea fizică, omul descoperă focul fizic, dar pentru că îl cunoaşte în lumea fizică, aceasta este expresia anumitor entităţi spirituale care acţionează aici, iar el trebuie să se ridice din lumea fizică în lumi superioare pentru a cunoaşte aceste entităţi. Niciodată nu se află într-o anumită lume acele entităţi care sunt obârşia şi izvorul unui fenomen dat. Cauza şi izvorul primordial al focului, de exemplu, pot fi găsite numai dacă urcăm din lumea fizică în lumea imediat superioară, fiindcă entităţile respective se manifestă în planul inferior, în timp ce esenţa lor rămâne în planul superior. Acest lucru nu este valabil numai pentru fenomenele pe care le întâlnim în planul exterior al lumii fizice. Spiritele focului, ale aerului, ale apei şi ale pământului se ascund de ochii lumii fizice şi rămân în lumile superioare, de unde ele se exprimă în această lume. Acest lucru nu este valabil numai pentru ceea ce percepem în afară de noi, ci, de asemenea, pentru tot ce trăieşte în noi înşine, în planul fizic. Ceea ce trăieşte pentru noi în plan fizic nu sunt numai fenomenele lumii exterioare, numai culorile şi sunetele, mirosurile şi gusturile, ci mai ales sentimentele, senzaţiile şi gândurile noastre. Tot ceea ce constituie omul, de orice natură ar fi, trăieşte, în cursul încarnării sale, în lumea fizică. Trebuie să înţelegem acest lucru în mod clar. În consecinţă, orice sentiment trăit între naştere şi moarte, fiecare gând pe care îl avem, orice idee etc. sunt fenomene ale lumii fizice. Şi aşa cum dincolo de fenomenele exterioare, de culori, de sunete, de mirosuri etc. – sau dincolo de ceea ce ştiinţa spiritului numeşte foc, aer, apă etc. – se află entităţi divin-spirituale, la fel există fiinţe divin-spirituale care trăiesc dincolo de senzaţiile noastre, de sentimentele noastre, în spatele întregii noastre vieţi sufleteşti. Întreaga viaţă a sufletului nostru este manifestarea entităţilor divin-spirituale; iar ceea ce noi trăim în mod obişnuit ca fiind Eul nostru în lumea fizică nu este încă adevăratul nostru Eu, nu este încă ceea ce putem numi Eul nostru superior. Acesta din urmă se află dincolo de sentimentele noastre şi de senzaţiile noastre, într-o lume suprasensibilă. Din această cauză noi nu putem face experienţa Eului superior decât când pătrundem în lumile superioare; el se arată atunci într-o formă cu totul diferită de cea din lumea fizică.

Aş vrea să vă fac să înţelegeţi, printr-un exemplu mai special, cum se raportează cel care trăieşte în lumea fizică la Eul său superior, şi aceasta în condiţiile actuale, căci cine percepe realităţile spirituale ştie că aceste raporturi se schimbă în cursul timpului. Cineva care a făcut cuiva o nedreptate poate trăi în el însuşi ceea ce se cheamă remuşcări. Avem de-a face cu acele trăiri sufleteşti speciale reunite, în general, sub termenul de conştiinţă morală. Dumneavoastră ştiţi cu toţii ce se înţelege în mod obişnuit prin aceasta: un fel de voce interioară care-l mână pe om să repare nedreptatea pe care a comis-o. Se întâmplă foarte rar ca oamenii, în cursul vieţii lor, să reflecteze asupra naturii acestei conştiinţe; cei mai mulţi se vor mulţumi să-şi spună că conştiinţa este ceva ce se simte. Ai un sentiment interior că trebuie reparată nedreptatea pe care ai făcut-o, şi acest sentiment chinuie sufletul atâta timp cât nu a fost întreprins ceva în acest sens. Conştiinţa este pentru om o trăirea sufletească interioară. Dar dacă îl întrebaţi pe cercetătorul spiritului ce este ea, acesta va trebui să observe o persoană care are ceva pe conştiinţă la nivelul vieţii sale în lumea astrală; cel care vieţuieşte interior remuşcări îi apare clarvăzătorului înconjurat de forme astrale stranii, care sunt absente când nici o remuşcare nu-i tulbură sufletul. Tot ce frământă conştiinţa, sentiment pe care sufletul însuşi, care trăieşte în plan fizic, nu face decât să-l simtă, apare observaţiei spirituale ca forme care roiesc în jurul omului, populează spaţiul din jurul său. Dacă ne întrebăm acum cum percepe clarvăzătorul naşterea acestor forme, iată ce constatăm: să presupunem că un om ar fi făcut rău cuiva; gândurile care au dat naştere acestei injustiţii fac să se nască alte forme-gânduri, care sunt metamorfozele primelor. Tot ceea ce gândeşte sau simte omul trăieşte într-adevăr în aura sa astrală ca forme (forme-gânduri, forme-senzaţii sau forme-sentimente). Un gând „clar“ creează în jurul omului o formă bine conturată; un gând sălbatic, o pasiune vor apărea în forme încâlcite. Toate aceste forme înconjoară fiinţa omenească. Or, dacă cineva face o nedreptate altuia, el gândeşte şi simte anumite lucruri; aceste forme şi forme-sentimente ies atunci din el şi se fixează în ambianţa lui. Dar important este că ele nu rămân simple forme-gânduri, că ele nu rămân separate de omul care le-a zămislit, ci se alimentează din anumite lumi. Aşa cum vântul se prăvăleşte într-o cavitate care se află la îndemâna sa, tot astfel anumite fiinţe, venite din sfere despre care vom mai vorbi, ocupă formele-gânduri pe care aceste mustrări de cuget (remuşcări) le-au secretat, şi formele-gânduri proprii fiinţei omeneşti se umplu de substanţa-esenţă a acestor lumi. Prin formele-gânduri ale sale, omul a oferit prilejul ca în ambianţa sa să trăiască şi alte entităţi. În realitate, aceste entităţi dau caracterul chinuitor al remuşcărilor. Remuşcările nu ne-ar tortura, dacă ele n-ar fi prezente. Numai în momentul în care simţim în mod inconştient aceste entităţi începem să fim hărţuiţi de remuşcările unei conştiinţe haine.

Dumneavoastră puteţi vedea din acest exemplu că realitatea care se oferă observaţiei spirituale este cu totul diferită de cea care se prezintă viziunii obişnuite. Pentru cea din urmă, conştiinţa nu este decât o trăire interioară; pentru clarvăzător conştiinţa este o sumă de entităţi care înconjoară fiinţa omenească, ca o realitate spiritual-astrală. De ce omul nu vede de obicei fiinţele care se învelesc astfel cu gândurile sale ca şi cu nişte piei sau păstăi? Din acelaşi motiv pentru care el nu vede, de exemplu, spiritele focului. Omul vede focul fizic în lumea fizică, dar în spatele focului fizic se ascunde elementul spiritual al focului: el trebuie să vadă dincolo de foc pentru a găsi în lumile superioare spiritul focului. De asemenea, el trebuie să vadă în mod spiritual dincolo de conştiinţă, pentru a face cunoştinţă cu entităţile care trăiesc în plan astral şi a căror origine am descris-o.

Din faptele menţionate în diverse cicluri de conferinţe se poate trage o concluzie, pe care o voi formula în continuare. Ştiţi că viaţa interioară a omului s-a schimbat în cursul unor perioade lungi de evoluţie. Ştiţi că atunci când noi descriem ceea ce se numeşte astăzi conştienţa omenească nu este vorba de aceeaşi conştienţă pe care au avut-o, de exemplu, oamenii din India antică, în prima etapă a erei postatlanteene. Dumneavoastră ştiţi cu toţii că conştienţa omenească a cunoscut o evoluţie, de la o clarvedere primordială, confuză, până la o conştienţa clară pe care o avem acum despre lumea fizică în stare de veghe.

Cu cât ne întoarcem în urmă mai mult în evoluţie, aflăm că omenirea dispunea de o anumită clarvedere originară, primitivă. Nu este necesar să ne întoarcem foarte departe în timp (cel mult câteva milenii) pentru a constata existenţa a numeroase populaţii care nu numai că percepeau focul fizic, dar erau capabile să discearnă dincolo de acesta spiritele elementului foc. În conştienţa omenească s-a dezvoltat încetul cu încetul sentimentul că lumea superioară s-a retras din faţa oamenilor şi că aceştia au devenit fiinţe limitate la planul fizic. Aceasta este un adevăr nu numai pentru aparenţele exterioare ale lumii sensibile care ne înconjoară, ci şi pentru exprimarea în plan fizic a vieţii sufleteşti. De aici puteţi trage concluzia că atunci când vorbesc despre un fenomen cum este cel al conştiinţei, şi pretind că investigatorul ocult vieţuieşte astăzi ceea ce se numeşte conştiinţă ca pe nişte forme spiritual-astrale care înconjoară fiinţa omenească vreau să spun că strămoşii omului actual ar fi trebuit să vadă aceste forme. Ei erau într-adevăr clarvăzători; ei ar fi putut să vadă imaginile pe care le percepe în zilele noastre investigatorul spiritual.

Or, aşa cum focul acoperă spiritele focului, la fel conştiinţa – această voce interioară, cum o numim noi – acoperă mai întâi lumea spiritelor care conduce şi frământă sufletul omului. Fenomenul pe care l-am prezentat ar fi trebuit să fie perceput de oamenii trecutului, ceea ce eu am descris ca un fenomen astral. Dar aceasta presupune, ca o condiţie, ca oamenii acelei epoci să nu fi avut încă conştiinţa morală interioară dezvoltată, şi ca ceea ce noi numim astăzi vocea conştiinţei să nu fi existat încă în sufletul strămoşilor noştri; în schimb, aceştia ar fi observat ceea ce clarvăzătorul de azi vede în învelişul astral, în timp ce pentru omul actual, întrucât percepe vocea conştiinţei, aceasta acoperă spiritele exterioare ale conştiinţei.

Am introdus acest exemplu în mod intenţionat, căci el aduce confirmarea cea mai evidentă a celor spuse. Se poate fixa exact, în mod istoric, momentul în care s-a produs trecerea de la viziunea exterioară a spiritelor conştiinţei la trezirea vocii interioare a conştiinţei. Este suficient să vă gândiţi la Orestia lui Eschil şi s-o comparaţi cu aceeaşi temă tratată de alt autor tragic grec, Euripide, care a trăit puţin mai târziu; în câteva decenii a avut loc o tranziţie care confirmă ceea ce v-am spus. Revedeţi tragedia lui Eschil şi reprezentaţi-vă în esenţă ce se întâmplă acolo: Agamemnon revine pe meleagurile natale după războiul Troiei; el este asasinat de soţia sa infidelă. Oreste se întoarce acasă şi răzbună moartea tatălui său. El face aceasta fiindcă însăşi vocea unui zeu venerat îl împinge la o asemenea acţiune, iar actul său de răzbunare este în acord cu sentimentul popular: poporul spune că a procedat corect, nu a făcut decât să îndeplinească un act justiţiar. Dar el, ca urmare a uciderii mamei sale, se vede hărţuit de Erinii, zeiţele răzbunării. Aceste Erinii din mitologie nu sunt altceva decât reprezentarea a ceea ce v-am descris ca fapt al observării spirituale.

Încercaţi să vedeţi dacă în această dramă antică apare ceva ce aţi putea numi vocea conştiinţei. În antichitate nu există nici o expresie pentru ceea ce noi denumim astfel, şi nici o limbă a antichităţii – cercetarea a dovedit-o – nu are un cuvânt care s-o desemneze. Câteva decenii mai târziu, la Euripide, nu găsiţi nici o menţiune despre Furii, despre Erinii. Aici veţi întâlni deja omul care percepe vocea interioară a conştiinţei. Este evident că în acest interval are loc dezvoltarea conştiinţei. În epocile precedente ale evoluţiei, observaţia clarvăzătoare era atât de puternică încât ceea ce resimţeau oamenii după ce au comis o faptă rea era foarte diferit de ceea ce acest sentiment a devenit cu timpul. Ce simţea un om al timpului de demult, după ce săvârşea o faptă rea? Privirea sa clarvăzătoare era încă trează; el vedea în jurul lui ceea ce am descris – în Grecia acestea se numeau Erinii. Ce sentiment năştea în el vederea continuă a feţei Eriniilor? Un sentiment care corespundea caracterului lumii astrale; el simţea că trebuie să transforme, să metamorfozeze aceste forme. În lumea astrală domneşte facultatea de metamorfoză. Când omul a reparat fapta rea pe care a săvârşit-o, transformând-o într-una bună, Eriniile din mitologie se transformă în binevoitoarele Eumenide. Aveţi de-a face aici cu facultatea de metamorfoză! În acest context omul spunea: Eu am comis o faptă rea; în lumea astrală devin vizibile lucruri îngrozitoare; ele trebuie să fie transformate; trebuie să fac ceea ce este necesar pentru a realiza metamorfoza. Exista o corespondenţă între acţiunea omului şi ceea ce-l înconjura. El nu avea încă nimic din ce reprezintă „vocea interioară a conştiinţei“.

În Univers totul evoluează, chiar şi viaţa sufletească a omului. Ceea ce noi numim conştiinţă a trecut de asemenea printr-o evoluţie. S-ar înşela amarnic cel care s-ar întoarce în urmă cu milenii, vrând să găsească în antichitate ceea ce trăieşte azi în suflete. Chiar în acest domeniu lucrurile se transformă relativ repede. Evoluţia spirituală este comparabilă cu cea a unei plante, care dezvoltă frunză după frunză, apoi printr-un salt produce o floare. Afirmaţia stupidă conform căreia natura nu face salturi este un neadevăr. Natura face continuu salturi; în momentele decisive transformările bruşte se produc fără întrerupere. Aşa cum trecerea de la frunzele verzi la floare reprezintă un salt, la fel putem observa salturi şi în viaţa spirituală: timp de sute, de mii de ani lucrurile se dezvoltă lent şi treptat; apoi mişcarea se accelerează brusc, cum s-a întâmplat în acea epocă din secolul V înainte de Hristos, când un poet tragic a ignorat noţiunea de conştiinţă morală. După câţiva zeci de ani un alt poet vorbeşte de conştiinţă morală pentru prima dată şi dispune de un termen pentru ceea ce noi numim astfel în zilele noastre. Observarea clarvăzătoare a spiritelor conştiinţei, a Eriniilor, dispare pentru om. Trăirea noastră interioară, vocea conştiinţei, ne ascunde aceste entităţi spirituale, la fel cum manifestările exterioare ale focului ne ascund spiritele focului.

Aşadar, se ajunge, pe două direcţii diferite, la o limită a trăirii în lumea fizică. Una din aceste direcţii este următoarea: când observăm aparenţele lumii sensibile din jurul nostru şi fenomenele lumii formelor, a culorilor, din afara noastră, ajungem la limita la care putem spune că fiinţează spiritele exterioare. Dar şi când pătrundem în viaţa noastră interioară şi privim manifestările conştiinţei, ale memoriei, ale sentimentului, ale voinţei şi ale gândirii, noi percepem, de asemenea, un fenomen cu totul asemănător cu ceea ce se întâmplă când contemplăm focul, aerul, apa şi pământul: aceste realităţi se interpun şi maschează elementul spiritual care este dincolo de ele. Când conştiinţa a devenit un fel de voce în sufletul uman, ca o trăire interioară în lumea fizică, ea s-a aşezat în faţa lumii Eriniilor, a Furiilor, ascunzându-le observării umane. Acest lucru devine explicabil abia când observăm viaţa omenirii din acest punct de vedere. Oamenii nu vor înţelege nimic din evenimente dacă nu sunt în măsură să studieze devenirea lor, evoluţia lor, în lumina faptelor spirituale. Există, aşadar, entităţi spirituale care trăiesc dincolo de culoare (roşu sau albastru), dincolo de sunete, mirosuri etc., care populează lumea din jurul nostru: tot ce vedem, auzim înţelegem cu ajutorul raţiunii le ascund pentru observarea umană. Există însă şi entităţi care se află dincolo de ceea ce numim viaţa sufletului şi a firii.

Este deci îndreptăţită întrebarea: În ce relaţii se găsesc cele două regnuri ale lumii spirituale?

Pentru a înţelege acest lucru, trebuie să readucem în memorie câteva fapte pe care dumneavoastră le cunoaşteţi deja. Ştiţi că natura omenească este constituită din patru mădulare: corpul fizic, corpul eteric, corpul astral si Eul şi că această cvadruplă natură se explică prin originea sa şi prin evoluţia sa. Ştim că omul privit ca întreg nu îşi are începutul pe Pământ, că acesta a avut el însuşi încarnări anterioare. Privim la o încarnare anterioară a Pământului, pe care o numim Vechea Lună. Ne întoarcem la o încarnare anterioară acesteia pe care o numim Vechiul Soare, apoi, dincolo de aceasta, la Vechiul Saturn. Astfel, înainte ca Pământul nostru să fi luat naştere, a existat în Univers o formaţie planetară străveche pe care o numim Vechiul Saturn. În acel stadiu s-a schiţat prima formă a corpului nostru fizic actual; pe Vechiul Soare i s-a adăugat corpul eteric, pe Vechea Lună corpul astral. Abia pe Pământ această natură umană tripartită şi-a integrat Eul, astfel încât Vechiului Saturn îi datorăm germenele corpului nostru fizic, Vechiului Soare germenele corpului nostru eteric, Vechii Luni corpul nostru astral, iar Pământului Eul nostru. Ştim din alte conferinţe că această evoluţie nu s-a desfăşurat simplu: nu se poate spune pur şi simplu că mai întâi a existat Saturn, că Saturn s-ar fi transformat după aceea în Soare şi acesta în Lună, şi că din aceasta din urmă a luat naştere Pământul, ci ştim că o asemenea evoluţie a fost mult mai complexă. Dacă spunem că la început era Saturn, că Saturn a devenit Vechiul Soare şi acesta Vechea Lună, dacă rămânem la această descriere care este aproximativ exactă pentru condiţiile noastre, nu putem spune acelaşi lucru în ceea ce priveşte evoluţia Lumii, care a precedat nemijlocit Pământul nostru. Vi s-a atras atenţia că în timpul evoluţiei lunare s-a produs o separare a Pământului de Soare (Pământul era atunci la stadiul de Lună), adică între vechea Lună şi Soare. În timp ce vorbim de Saturn şi de vechiul Soare ca despre corpuri nedivizate, despre evoluţia lunară trebuie să spunem că acest corp ceresc unic s-a separat în două, în aşa fel încât un timp au existat simultan Vechea Lună şi Vechiul Soare. Apoi aceste două corpuri s-au reunit, au trecut printr-o stare intermediară şi au reapărut din nou, ca evoluţie a Pământului.

Apoi, în vremea celei mai timpurii evoluţii terestre, substanţele şi entităţile care în prezent sunt pe Soare şi pe Lună au fost ele însele unite cu Pământul; abia mai târziu ceea ce trăieşte în Soarele actual s-a separat de Pământ. Acesta a rămas la început unit cu Luna actuală. Ulterior, Luna s-a desprins de Pământ şi Pământul a fost separat de cele două astre. Aceste trei corpuri au fost, aşadar, altădată unul singur; Soarele şi Luna nu s-au separat de Pământ decât în decursul timpului.

Să ne întrebăm acum care este sensul acestei separări în viaţa spirituală. Să facem abstracţie de prima separare, cea din timpul vechii Luni, şi să luăm în considerare numai pe cea care s-a produs în cursul evoluţiei pământeşti propriu-zise.

Anumite entităţi îşi realizează evoluţia pe Pământul nostru, altele pe Soare sau prin intermediul Lunii. Aceste entităţi nu ar fi putut progresa pe Pământ, pentru că se aflau pe altă treaptă de dezvoltare decât omul; ele s-au desprins de Pământ, cu Soarele, pentru că aveau nevoie de o altă scenă, în afara Pământului, în aşa fel încât în momentul separării Soarelui de Pământ constatăm că omul este o fiinţă care are nevoie de condiţiile pământeşti pentru propria sa dezvoltare. Însă alte entităţi, care nu puteau progresa pe Pământ, şi-au luat substanţele de care aveau nevoie şi şi-au creat astfel locuinţa lor solară, de unde au acţionat apoi asupra Pământului. Căci aşa cum razele solare fizice cad pe Pământ, îl luminează şi îl încălzesc, tot aşa radiază şi faptele, acţiunile spiritelor Soarelui spre Pământul nostru. Razele solare fizice nu sunt decât manifestarea exterioară, corporală, a entităţilor solare. Acesta a fost sensul acestei desprinderi a Soarelui.

Ce sens a avut deci separarea Lunii? Dacă Soarele ar fi rămas unit cu Pământul, fiinţele care au locuit pe Soare ar fi putut găsi mijlocul de a progresa, dar omul nu. El ar fi fost incapabil să progreseze în acelaşi ritm ca entităţile solare; dacă acestea n-ar fi părăsit Pământul şi n-ar fi exercitat din afară o influenţă atenuată, omul ar fi fost obligat să evolueze mult mai rapid. Plecarea Soarelui a permis deci încetinirea ritmului evoluţiei Pământului. După această separare, totuşi, omul nu a găsit ritmul de evoluţie adecvat. El devenise prea lent şi s-ar fi solidificat, mumificat, dacă Luna, care era atunci unită cu Pământul, ar fi rămas legată de el. Omul n-ar fi putut niciodată deveni ceea ce este astăzi: compus dintr-un corp fizic exterior şi dintr-o viaţă spirituală interioară; el s-ar fi solidificat, mumificat. Datorită faptului că Luna era unită cu Pământul, exista tendinţa ca omul şi Pământul să se solidifice, să se usuce, să se lignifice. Încetul cu încetul, ea ar fi făcut din Pământ un corp ceresc populat de fiinţe omeneşti comparabile cu mumiile fără viaţă. Trebuia ca Luna să fie separată de Pământ. S-a creat astfel posibilitatea de a păstra ritmul normal al evoluţiei. Ce era prea lent putea fi accelerat, şi omul a devenit ceea ce corespunde naturii sale. Prezenţa Soarelui ar fi stimulat pe Pământ o viaţă şi o activitate exterioară pe care el nu le-ar fi putut suporta; unirea dintre Lună şi Pământ nu l-ar fi stimulat deloc, el s-ar fi uscat şi ar fi pierdut facultatea de a primi viaţă; impulsul pe care omul l-a primit prin viaţa solară era unul exterior; Soarele ar fi avut un efect stimulator asupra întregii vieţi omeneşti, dar într-un tempo prea rapid. Soarele acţionează ca stimulator asupra vieţii florilor; dacă el ar fi rămas unit cu Pământul ar fi provocat o stimulare exterioară atât de rapidă a gândirii, a sentimentelor şi a voinţei umane, încât omul s-ar fi consumat în focul spiritual şi fizic al Soarelui. Dar Soarele, care stimula din exterior, s-a îndepărtat şi acţiunea sa a fost slăbită în efectele sale. Însă ea a fost la început prea slabă, datorită tendinţelor de durificare purtate în sine de Pământ. Astfel, o parte a acestor tendinţe a trebuit să fie eliminate sub forma Lunii.

Prin aceasta în evoluţia Pământului şi a omului a pătruns un principiu nou, principiu vitalizator care acţiona în sens stimulator, opus acţiunii Soarelui; în timp ce stimularea produsă de acesta venea din exterior, ceea ce apare acum îşi exercită acţiunea sa vitalizatoare din interior. Tot ce este viaţă sufletească în lumea fizică, aşa cum este trăită pe Pământ, nu s-a putut dezvolta decât datorită faptului că omul a fost salvat de la pietrificare, de la mumificare, prin expulzarea Lunii. Tot ce este viaţă interioară , tot ce este mobilitate sufletească, tot ce poate fi descris ca sentimente, senzaţii, manifestări ale conştiinţei şi gândirii, toate aceste surse ale vieţii interioare s-au putut dezvolta din interior datorită plecării Lunii. Altfel, ele s-ar fi sleit în natura umană, ar fi rămas paralizate în om.

Dacă-l întrebaţi pe cel care străbate cu privirea spirituală Cosmosul nostru de unde provine facultatea de a percepe lucrurile exterioare, de a privi sau de a contempla un obiect, de a se simţi incitat la observaţie, răspunsul va fi: ea provine de la ceea ce este prezent fizic sau spiritual în Soare. Dar dacă vă întrebaţi de unde provine trăirea interioară, bazele gândirii, bazele simţirii sau cele ale conştiinţei morale etc., trebuie să priviţi cu recunoştinţă spre Lună şi spre fiinţele care şi-au retras din substanţa Pământului substanţa lor. Substanţele lunare aflate pe Pământ au împiedicat mobilitatea interioară a vieţii sufleteşti.

Totuşi, noi nu trebuie să căutăm numai în om motivele evoluţiei lumii, ci şi în entităţile spirituale care aparţin lumilor superioare. Separarea Soarelui şi a Lunii nu a avut efecte pozitive numai pentru om, ci şi pentru entităţile legate prin evoluţia lor de fiinţa omenească. Anumite entităţi spirituale s-au separat de Pământ împreună cu Soarele şi au făcut din acesta sălaşul lor; aşa cum omul nu s-ar fi putut dezvolta dacă Soarele ar fi rămas unit cu Pământul, nici aceste entităţi nu s-ar fi putut dezvolta dacă nu s-ar fi produs o asemenea separaţie. Aceste entităţi au putut evolua numai pentru că au luat cu ele în Soare substanţele care mai înainte făceau parte din Pământ. Ele au putut astfel găsi condiţii de evoluţie favorabile departe de substanţele durificatoare ale Pământului.

Să ne ridicăm deci privirea spre entităţile care se dezvoltă pe Soare şi să spunem: Acolo, sus, locuiesc entităţile care pentru a se dezvolta au avut nevoie de Soare, aşa cum noi avem nevoie de Pământ. Ele ar fi pierit dacă ar fi rămas pe Pământ. Aşa însă, după ce au avut loc evenimentele descrise, aceste entităţi spirituale au găsit posibilitatea de a trimite jos, pe Pământ, influenţele lor binefăcătoare, încât să ajute din exterior fiinţele terestre. Spiritele solare nu ar fi fost de nici un ajutor pentru Pământ, dacă ar fi rămas pe el. Abia după separarea Soarelui de Pământ entităţile solare au atins treptele de pe care au putut să ajute Pământul. Când investigatorul spiritual priveşte lumina şi lucrurile lumii exterioare, el îşi poate spune, la un anumit nivel al evoluţiei sale: Dincolo de culorile sau sunetele care îmi apar în mod fizic se află elementele pe care le putem considera entităţi solare. Aşa cum ne întâmpină însă în prezent, ele au devenit treptat ceea ce sunt astăzi pentru clarvăzător. După această devenire ele ne apar ca fiinţele spirituale pe care le întâlnim când privirea noastră depăşeşte lumea sensibilă.

Iar acum să ne întrebăm cine a determinat apariţia celeilalte posibilităţi de evoluţie, care a dat impulsul interior, antrenând concomitent şi expulzarea forţelor de solidificare. A fost necesar să intervină nişte entităţi pentru ca substanţa Lunii să fie extrasă la momentul potrivit din substanţa Pământului.

Pentru a întrebuinţa o formulare mai nepretenţioasă, a trebuit să existe anumite entităţi spirituale care au spus la un anumit moment: Noi am asistat până în prezent la evoluţia Pământului ca o fiinţă existentă în spaţiu, compusă iniţial din Pământ, din Soare şi din Lună, reunite într-un singur corp. Apoi ele au văzut că există fiinţe care nu mai puteau progresa rămânând unite cu Pământul, au văzut cum spiritele solare au separat Soarele, ieşind din Pământ şi continuându-şi evoluţia pe o sferă distinctă. Apoi ele au constatat că omul se va solidifica, se va pietrifica, că el nu ar putea deveni ceea ce trebuia să fie. Iată motivul pentru care şi-au spus: Noi nu ne putem mulţumi cu ceea ce au realizat spiritele solare, trebuie să facem ceva ca să protejăm Pământul de învârtoşare. Atunci au intervenit şi au scos Luna din sfera Pământului. A fost fapta unor entităţi care erau mai evoluate decât spiritele solare, deoarece acestea din urmă, atunci când Soarele mai era unit cu Pământul, au trebuit să recunoască faptul că ele nu vor mai avea condiţii de evoluţie pe Pământ şi că ar fi bine să dispună de o nouă sferă de acţiune. Entităţile lunare puteau afirma, dimpotrivă, că în ce le priveşte ele ar progresa şi pe Pământ. Ele au lăsat spiritele solare să plece cu Soarele şi au rămas unite cu Pământul. Acest lucru le-a permis, la un moment dat, atunci când au scos Luna din corpul Pământului, să salveze evoluţia omenirii.

Acestea erau deci, într-un anumit fel, entităţi superioare spiritelor solare. Ele îşi puteau spune: Să lăsăm să treacă peste noi învârtoşarea Pământului, să nu plecăm cu spiritele solare, să ne rezervăm pentru acţiunea pe care spiritele solare nu sunt în măsură s-o efectueze, şi anume scoaterea Lunii din Pământ. Au existat, aşadar, entităţi care au putut desprinde de Pământ o substanţă relativ inferioară, pe când spiritele solare au luat substanţa mai nobilă. Stăpânind însă un element mai grosier, primele au făcut dovada unei mari puteri, căci cel mai puternic nu este cel ce guvernează ceea ce este bun, ci, dimpotrivă, cel care reuşeşte să transforme răul în bine.

După separarea Soarelui, în evoluţia Pământului intervin entităţi spirituale cărora le-a fost rezervată o acţiune importantă. Aceste entităţi le regăsim dincolo de fenomenele vieţii noastre sufleteşti, aşa cum dincolo de fenomenele pe care le observăm în mod exterior găsim spiritele Soarelui. Dacă priviţi cu ochii dumneavoastră, ascultaţi cu urechile dumneavoastră, înţelegeti cu mintea dumneavoastră obiectele exterioare puteţi spune: Dincolo de tot ce văd, aud, înţeleg cu mintea se află acele fiinţe care îşi au lăcaşul în Soare, care trăiesc în Soare, care au părăsit Pământul când Soarele s-a separat de acesta. Dacă însă privim înapoi în propria noastră viaţă interioară, dacă ne îndreptăm atenţia asupra a ceea ce numim gândire, sentiment, voinţă, senzaţii, conştiinţă morală, vedem viaţa interioară pe care anumite entităţi spirituale au făcut-o posibilă prin aceea că şi-au păstrat posibilitatea de a îndepărta Luna din masa Pământului. Sfera lor de acţiune înglobează tot ce se află dincolo de fenomenele vieţii sufleteşti. Aşa cum atunci când investigatorul spiritual priveşte dincolo de focul fizic vede în acesta un spirit care îşi are pe Soare sfera sa proprie, tot astfel, când priveşte dincolo de conştiinţă, el vede spiritele conştiinţei morale, care au scos substanţa lunară din Pământ. De aici provin entităţile spirituale ce pătrund în formele-gânduri care sunt legate de acţiuni nocive. Oricare ar fi valoarea lor, entităţile conştiinţei care înconjoară fiinţa omenească vin din domeniul lunar şi aparţin unei sfere spirituale mai puternică şi mai înaltă, într-un anumit sens, decât cea a Soarelui.

Din descrierea pe care v-am făcut-o astăzi puteţi aprecia că aceste fiinţe, care sunt dincolo de manifestările noastre sufleteşti, aparţin efectiv unui domeniu supradotat spiritual, domeniului care se află dincolo de maya exterioară; noi avem de-a face cu o dublă maya; cea a lumii sensibile şi cea a vieţii sufletului. Dincolo de prima se află entităţile care îşi au centrul lor în Soare, dincolo de cea de a doua se află celelalte, care aparţin unei sfere mai puternice şi mai vaste. Cel care supervizează în mod spiritual aceste realităţi ştie că entităţile spirituale care se află dincolo de lumea sensibilă exterioară au o cu totul altă origine decât cele care sunt dincolo de sentimente, senzaţii şi conştiinţă. Aceste entităţi care corespund, de exemplu, conştiinţei, mitologia greacă le numeşte Erinii. Constataţi cât de adevărată este această mitologie când Oreste spune că aude de la zeii care-l dirijează că acţiunea sa este justă, dar că alte entităţi, Eriniile, îl urmăresc. Mitologia conferă sentimentul că acestea sunt mai vechi decât zeii din împărăţia lui Zeus; ele cer răzbunare, chiar acolo unde zeii exteriori ai lumii solare – ai împărăţiei lui Zeus – autorizează şi aprobă acţiunea sa. Omul întâlneşte, aşadar, o generaţie de spirite mai vechi, a căror acţiune intervine ca un corectiv, în ceea ce el întreprinde, condus şi dirijat de entităţile care s-au separat o dată cu Soarele. Avem aici un exemplu minunat privind modul în care mitologia şi înţelepciunile popoarelor vechi redau ceea ce observaţia spirituală poate cunoaşte astăzi în alt mod.

Ţineţi seama de tot ce v-am spus astăzi – vom continua să vorbim despre acestea în conferinţele viitoare – şi veţi afla tot felul de întrebări care se leagă de acest subiect, ca adevărate probleme de conştiinţă. Unele aspecte vă vor fi rămas azi nelămurite deoarece v-am spus că fiinţele care au intervenit la separarea Lunii sunt mai puternice decât entităţile solare. Vă veţi lămuri încetul cu încetul, căci veţi vedea cât sunt de relative lucrurile în lumile superioare; dar un aspect vă rog să-l mai acceptaţi încă azi, ca o întrebare. Am văzut că dacă Luna nu s-ar fi separat de Pământ acesta s-ar fi solidificat, lignificat şi că sufletul nostru şi-a păstrat vitalitatea sa interioară datorită faptului că entităţi puternice au expulzat din Pământ forţele lunare.

Asemenea evenimente ale evoluţiei nu se petrec brusc; ele se realizează încetul cu încetul. Înfluenţele binefăcătoare care emană din Soare nu s-au făcut simţite nici ele brusc; ele nu şi-au atins imediat plenitudinea şi nu şi-au manifestat efectele decât progresiv. Deci luaţi vă rog în considerare faptul că la un anumit moment al evoluţiei Pământului o fiinţă spirituală care era mai înainte unită cu Soarele şi pe care noi o desemnăm că fiinţa Hristos a coborât din Soare în epoca în care trăia Iisus din Nazareth şi s-a unit cu Pământul. Entitatea Hristos a pătruns în corpul lui Iisus din Nazareth. Este vorba de un fenomen cu totul deosebit, pe care noi nu-l putem trata în acelaşi context – conferinţa următoare ne va arăta clar acest lucru – cu tot ce am vorbit astăzi. Noi am spus că fără expulzarea Lunii Pământul s-ar fi durificat după separarea Soarelui, că oamenii s-ar fi mumificat; acest lucru este adevărat pentru o mare parte a vieţii de pe Pământ, dar nu pentru întreaga viaţă a Pământului: în ciuda separării de forţe lunare sau solare, pe Pământ ceva ar fi rămas supus morţii, dacă nu ar fi survenit evenimentul Hristos. Dacă separarea Lunii a făcut posibilă viaţa sufletească interioară, noul impuls dat vieţii interioare a venit de această dată din Soare prin coborârea lui Hristos. Ceea ce a adus Hristos pe Pământ ar fi fost un produs sufletesc mort, ar fi rămas ca o mumie spirituală, dacă el n-ar fi venit.

Ce constată deci investigatorul spiritual când priveşte spre epoca ce a precedat venirii lui Hristos? Ceva extrem de important. Când ochiul spiritual priveşte spre timpuri de demult, atunci forma exterioară a Pământului, aşa cum se oferă ea simţurilor fizice, dispare, şi apare în locul ei ceva ce s-ar putea compara cu forma omului, dar numai cu o formă. Pentru privirea spirituală, Pământul – spun bine Pământul – se metamorfozează şi trece de la forma sa sensibilă exterioară la cea a unei fiinţe omeneşti cu braţele întinse în formă de cruce, şi care apare în mod clar ca masculin şi feminin. Cercetătorul spiritual vede Pământul din timpul care a precedat coborârea lui Hristos sub înfăţişarea de om cu braţele în formă de cruce. Aceasta aminteşte de uimitoarea vorbă reţinută de Platon din Misterii şi care spune că sufletul lumii este răstignit pe crucea corpului lumii. Aceste cuvinte nu sunt altceva decât redarea acelei imagini care se oferă privirii spirituale. Când Hristos moare pe cruce, Pământul a trecut din simplă formă în realitate.

Pentru timpul dinainte de Hristos, Pământul apare vederii spirituale ca simplă formă. Pentru timpul de după Hristos, el apare ca fiind revitalizat de principiul Hristos. Când acest principiu s-a unit cu Pământul s-a întâmplat ceva asemănător cu plecarea Lunii: viaţa a pătruns în ceea ce altfel ar fi rămas o simplă formă. Toate timpurile vechi, dacă sunt cercetate în mod corect, au făcut referire la Hristos, anunţând Evenimentul hristic. Aşa cum omul modern se referă la Hristos ca la o fiinţă care a intervenit la un anumit moment în evoluţia umană, iniţiaţii timpurilor precreştine au anunţat mereu că Hristos va veni; ei indicau semnele care-L anunţau şi le permiteau să prezică venirea Sa. Dar nimic nu a putut anunţa mai bine venirea lui Hristos decât viziunea măreaţă, care se oferea în anumite condiţii privirii spirituale potrivit căreia Pământul dispărea sub forma sa fizică şi care contempla sufletul lumii crucificat pe corpul lumii. Înţelepţii din India primitivă povesteau că în momentul când se deschidea privirea clarvăzătoare ei descopereau, sub munţii Pământului, aproape de centrul Pământului, o cruce pe care era întinsă o fiinţă masculină şi feminină, purtând gravată pe partea sa dreaptă simbolul Soarelui, pe partea sa stângă simbolul Lunii, şi pe restul corpului continentele şi oceanele care formează Pământul. Este viziunea clarvăzătoare pe care vechii înţelepţi ai Indiei au avut-o privind această formă care aştepta ca Pământul să fie vitalizat de principiul Hristos. Vechii înţelepţi ai Indiei dovedeau prin acest anunţ profetic al Evenimentului hristic că dacă pătrundeau mai adânc prin clarvedere puteau spune că Hristos va veni, deoarece lucrurile la care se refereau erau aici. Din această cauză, acolo unde atinge regiunile superioare, înţelepciunea cea mai veche devine profeţie; ea contemplă evenimentele din viitor. Tot ce există în viitor este efectul prezentului; şi realităţile spirituale ale viitorului certifică deja pentru vederea spirituală existenţa lor în prezent. Evenimentul hristic nu a fost prevăzut în mod abstract, exterior, el s-a revelat spiritului clarvăzător prin aceea că pentru viaţa lui Hristos, care s-a unit la un anumit moment al istoriei cu viaţa Pământului, se prezenta forma sufletului lumii pe crucea corpului lumii.

Înţelepciunea tuturor timpurilor se află în consonanţă intimă când se privesc lucrurile până în fundamentul lor. Plecând de la cele discutate azi, va trebui să abordăm înţelepciunile diferitelor epoci şi ne vom strădui să le luminăm, astfel ca ele să poată apărea în adevărata lor formă.