Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ORIENTUL ÎN LUMINA OCCIDENTULUI

GA 113


CONFERINŢA a IV-a

München , 26 august 1909

În cele două conferinţe precedente am subliniat că privirea suprasensibilă poate vedea entităţile spirituale care se află dincolo de detaliile lumii exterioare percepute de simţuri şi că, în consecinţă, începând cu un anumit grad de dezvoltare spirituală de iniţiere, ceea ce se numeşte în mod obişnuit foc, aer, apă etc. se metamorfozează într-o substanţă vie, însufleţită, spirituală. Am menţionat în mod special că dincolo de manifestările şi evenimentele vieţii noastre, în măsura în care se desfăşoară în lumea fizică, sunt de asemenea ascunse entităţi spirituale. Atunci ne putem întreba: Dacă conştienţa suprasensibilă percepe aceste fiinţe spirituale peste tot unde simţurile noastre obişnuite intră în contact cu fenomene de căldură, de culoare etc., astfel încât am avea în faţa noastră lumea sub două forme: pe de o parte lumea sensibilă exterioară şi pe de altă parte lumea spirituală? Iar în privinţa vieţii sufletului: Percepem noi pe de o parte senzaţii, sentimente, fapte de conştiinţă, idei, şi pe de altă parte dincolo de acestea fiinţe spirituale? Sau este adevărul un altul, adică: Nu cumva lumea spirituală nu se acoperă în întregime în manifestările sale exterioare cu lumea sensibilă? Am putea formula întrebarea şi altfel: Când plecăm de la ceea ce este manifestare exterioară în lumea fizică, găsim noi oare toate entităţile spirituale posibile sau mai există alte entităţi care nu-şi găsesc exprimarea în lumea fizică? Noi punem această întrebare şi iată cum răspunde la ea conştienţa suprasensibilă: Este adevărat că dincolo de fiecare percepţie exterioară se află o fiinţă sau un fapt spiritual, dar pentru conştienţa spirituală există fiinţe şi fapte ale lumii spirituale care i se revelează pe măsură ce ea se ridică în lumile superioare şi care nu au expresie în planul fizic. Există, aşadar, pentru iniţiat şi alte experienţe decât cele care îşi aruncă umbra, care o proiectează în lumea fizică. De asemenea, există fiinţe şi fapte spirituale care nu-şi proiectează imaginea în viaţa noastră interioară şi deci nu se exprimă în faptele cunştiinţei şi ale gândirii, în sentimente şi senzaţii etc. Am putea rezuma ceea ce am spus până aici, afirmând că lumea spirituală se revelează conştienţei superioare ca fiind mult mai bogată decât ar presupune-o înfătişarea sa exterioară în lumea fizică. Acesta nu este, probabil, un lucru extraordinar pentru cea mai mare parte dintre dumneavoastră, dar el trebuie adus o dată clar în conştienţa noastră. Trebuie să ne înţelegem că nu există numai fenomene şi entităţi spirituale mascate, aşa cum, de exemplu, focul ascunde spiritele elementelor ale focului, ci şi realităţi spirituale care ne sunt total ascunse. Este necesar să facem deosebire între cele două categorii, pentru a continua studiul nostru şi pentru a ne reprezenta cu mai multă precizie unele aspecte abordate ieri.

Am menţionat ieri că există entităţi spirituale care corespund cu ceea ce numim conştiinţă. Aşadar, pentru toate realităţile interioare există entităţi spirituale. Mai observam, la sfârşitul expunerii mele, că mitul grecesc avea o înţelegere clară a faptului că acele fiinţe spirituale care se revelează astfel sunt prezentate ca animatori şi stimulatori ai vieţii noastre sufleteşti în forma Eriniilor şi că ele aparţin unei generaţii de zei şi de spirite mai vechi decât cele care ne apar dincolo de fenomenele exterioare. Din această cauză, cei care vorbeau despre Erinii spuneau că ele aparţineau unei rase divine mai vechi decât zeii populari ai grecilor, care consideraseră justă răzbunarea lui Oreste. Trimiterea Eriniilor părea să fie fapta unei inteligenţe superioare menită a corecta ceea ce zeii populari, care nu erau altceva decât expresia mitică a entităţilor aflate dincolo de lumea sensibilă, hotărâseră a fi drept. Este vorba aici de una din faptele cele mai importante ale întregii evoluţii şi noi o vom analiza astăzi mai îndeaproape.

Reamintiţi-vă ce a precedat apariţia Pământului nostru. Ştiţi că Pământul a trecut mai întâi prin stadiile Vechiul Saturn, Vechiul Soare şi Vechea Lună. Acei dintre dumneavoastră care au urmărit expunerile noastre asupra acestor subiecte cunosc că tot ceea ce se întâmplă în cursul evoluţiei Pământului în cele patru regnuri: mineral, vegetal, animal şi uman se datorează unei veritabile legiuni de entităţi spirituale care se află pe cele mai diferite trepte de evoluţie. Cele care ne trimit din Soare efectele lor binefăcătoare se află la un anumit nivel de evoluţie, în timp ce în spatele evoluţiei Pământului se ascund alte entităţi care au separat la momentul potrivit Luna. Toate aceste fiinţe intervin în structurarea evoluţiei noastre, în structurarea diferitelor regnuri care fac parte din această evoluţie, astfel încât fenomenele care ne înconjoară sunt de fapt expresia unei spiritualităţi bogat articulate. Puteţi uşor să vă reprezentaţi că au existat regnuri spirituale tot atât de complexe în cursul evoluţiei Vechiului Saturn, a Vechiului Soare şi a Vechii Luni. Nu trebuie să încercăm să le înţelegem inventând denumiri care ar fi permanent valabile pentru diferitele entităţi. Numele de care ne putem servi nu desemnează în general individualităţi, ci desemnează, totodată, şi demnităţi sau funcţiuni. Astfel, când întrebuinţăm un nume pentru a desemna o fiinţă care a acţionat pe Vechiul Soare, nu-l mai putem folosi şi pentru a caracteriza acţiunea pe care o exercită acea fiinţă mai târziu pe Pământ, căci între timp ea a avansat. Vedeţi deci că trebuie să ne exprimăm foarte exact, dacă urmărim atingerea realităţii în domeniile spiritualului.

Pământul nostru actual nu a fost precedat numai de trei încarnări planetare, ci şi de trei universuri spirituale, de trei mari regnuri cosmice, puternice, care se desoebesc între ele în mod esenţial. Când se cercetează fazele Vechiului Saturn, ale Vechiului Soare şi ale Vechii Luni, se constată un element pe care nu l-am putea compara cu nimic din ceea ce are un nume pe Pământ. Nu putem vorbi în acest caz decât în mod comparativ.

Vă amintiţi, desigur, când v-am spus că evoluţia Vechiului Saturn a fost, în esenţă, o evoluţie a căldurii, a focului. Pe Soare, această căldură s-a densificat în aer, pe Vechea Lună aerul s-a condensat în apă şi numai pe Pământul actual a apărut elementul solid numit pământ. Dar dacă aţi vrea să legaţi evoluţia căldurii şi focului Vechiului Saturn de noţiunea actuală de căldură nu v-aţi putea face despre Saturn o idee cu totul justă, căci acel foc era fundamental diferit de focul nostru pământesc. Nu puteţi compara focul lui Saturn cu focul pe care-l obţineţi din arderea lemnului sau cu cel folosit la topirea metalelor; singurul lucru pe care-l putem compara în zilele noastre cu focul Vechiului Saturn este focul care străbate sub formă de căldură propriul dumneavoastră sânge. În acest foc viu, am putea spune, în această căldură care este în acelaşi timp ceea ce vă dă viaţă, există o substanţă comparabilă cu substanţa unică din care era constituit Vechiul Saturn, pe când focul fizic actual este un derivat, un produs tardiv al focului Vechiului Saturn; această formă pe care o percepeţi cu ochii fizici în lumea exterioară, în fapt, a apărut abia pe Pământ. Numai căldura sângelui nostru ne reaminteşte fizic ceea ce exista în timpul evoluţiei fizice pe Vechiul Saturn. Vedeţi deci că noi nu avem decât puţine elemente de comparaţie pentru a înţelege, plecând de la experienţa actuală, stadiile anterioare de evoluţie.

Trebuie să vă fie clar că tot ceea ce exista pe vremea Vechiului Saturn, a Vechiului Soare şi a Vechii Luni reapare într-un anumit mod în cursul evoluţiei Pământului, însă transformat. Ceea ce exista pe Vechiul Saturn în stare de germene şi s-a dezvoltat în cursul fazelor solară şi lunară se află şi în evoluţia noastră pământească; vedem tot ce s-a dezvoltat în cursul celor trei etape succesive, în transformările pe care le-au suferit în cursul evoluţiei Pământului, dar putem spune din ce perioade evolutive anterioare provin. Vechile încarnări planetare sunt într-un anumit fel încifrate în Pământul nostru.

Să examinăm mai îndeaproape modul în care s-au infiltrat aceste lucruri în evoluţia Pământului, lumea acestei misterioase comprimări. Încercând să vă reprezentaţi ce a fost pus în discuţie în conferinţele precedente, puteţi spune că Pământul, Soarele şi Luna formau odinioară un singur corp. Toate fiinţele spirituale, toate substanţele fizice care au fost prezente în timpul Vechiului Saturn, al Vechiului Soare şi al Vechii Luni, dar şi toate entităţile spitiruale care au acţionat în aceste etape se aflau şi în acest corp. Toate aceste realităţi coexistau la începutul epocii pământeşti, astfel că noi putem caracteriza acest început astfel: mai întâi Pământul a preluat în sine rezultatul celor trei perioade precedente, împreună cu toate fiinţele spirituale aflate pe diferite trepte de dezvoltare. Toate acestea trăiau atunci pe Pământ. Dar dacă vă reprezentaţi că aceste entităţi au diferite trepte de evoluţie puteţi să spuneţi: Cel care contemplă acest Pământ trebuie să poată face deosebirea între cele trei categorii de fiinţe şi substanţe. El trebuie să-şi poată spune, referitor la începutul evoluţiei Pământului: Aici este ceva care nu putea lua naştere decât datorită faptului că a existat cândva stadiul Saturn sau stadiul Soare sau stadiul Luna, care au precedat condiţiile Pământului nostru. Aşadar, evoluiiei Pământului i-au premers trei stări anterioare, care se regăsesc în corpul Pământului la începutul evoluţiei terestre.

Acest fapt pe care eu îl evoc aici în faţa privirii dumneavostră spirituale a fost cunoscut de oamenii pe care o veche conştienţă instinctivă îi punea în contact direct cu secretele lumii spirituale, şi dacă cifra 3 este considerată ca o cifră caracteristică lumilor superioare, în ochii celor care aveau în vedere realităţile concrete şi nu nişte abstracţiuni, lucrurile înseşi şi nu concepte, era evident că Pământul nostru conţinuse în sine moştenirea Vechiului Saturn, a Vechiului Soare şi a Vechii Luni. Aceasta este ceea ce se numeşte Trinitatea superioară, Trinitatea premergătoare Pământului. Vechii iniţiaţi priveau spre timpurile vechi în care tot ce este pământesc mai era încă spiritual, şi spuneau: Tot ce a devenit solid pe Pământ a fost precedat de alte stări elementare. Înainte de a se adăuga ca al patrulea element la cele trei stări anterioare, Pământul a fost precedat de aceste trei stări; este elementul originar căruia îşi datorează existenţa tot ceea ce este pământesc. O Trinitate pe care o desemnăm prin expresiile noastre obişnuite – Saturn, Soare şi Lună – a precedat Pământul nostru. Dar ce se întâmplă cu evoluţia pământească? Ei bine, această Trinitate a continuat să evolueze până la stadiul nostru pământesc. Când se vorbeşte de aşa-numita Trinitate superioară, această expresie desemnează, în mod concret, acele trei stări anterioare ale Pământului; când se evocă cifra 4, vrem să vorbim de aceste trei stări aşa cum ele s-au transformat treptat pentru a putea prelua şi Pământul însuşi. Iată de ce toţi cei care erau în legătură, printr-o conştienţă instinctivă, cu evenimentele lumii spirituale resimţeau secretul devenirii Pământului în raportul trei la patru; ei ştiau că Pământul nostru, fiind a patra încarnare planetară, a preluat în el cele trei încarnări precedente, care au evoluat până la starea lor finală; dar trebuia ca trei din aceste stări anterioare să se dezvolte până la niveluri din ce în ce mai înalte încă înaintea Pământului. Deci se privea cu sfială sacră la ceea ce devenise patru spre trei, şi se spunea: Cele trei – Saturn, Soare, Lună – sunt temelia celor patru, care exprimă faza noastră de evoluţie; este evident că expresiile Saturn, Soare, Lună, pe care le întrebuinţez eu astăzi, nu sunt cele de care s-a servit conştienţa instinctivă.

Dacă urmărim cursul evoluţiei noastre pământeşti, ne putem întreba cum participă diferitele entităţi spirituale la ea. Această evoluţie constă în aceea că mai întâi s-a separat Soarele de Pământ, iar apoi Luna. Anumite entităţi separă Soarele de Pământ, altele separă Luna de Pământ. În ambele procese sunt implicate entităţi spirituale care le dirijează. Unele scot Soarele din Pământ, iar altele scot Luna din Pământ. Cum se implică diferitele entităţi spirituale, cele ale Vechiului Saturn, ale Vechilui Soare şi ale Vechii Luni în aceste evenimente? Ele se află pe trepte diferite de evoluţie; participă deci la evoluţie în mod diferit. Noi întâlnim mai întâi fiinţele spirituale care au realizat o evoluţie mai ales pe vechiul Soare, evoluţie care a fost tot atât de importantă pentru ele cum este pentru om etapa pământească; evoluţia lor s-a realizat astfel încât vechiul Soare a fost ales pentru a le servi drept cadru, fiindcă ele erau adaptate vechiului Soare şi făceau parte integrantă din el. Acestea sunt acele entităţi care au extras Soarele din Pământ şi în cursul epocii pământeşti, pentru că ele erau încă din timpul Vechiului Soare atât de strâns unite cu Soarele cum este unită fiinţa omenească actuală cu Pământul. Ele ajunseseră atât de departe, încât aveau nevoie de Soare pentru a continua să progreseze. O dată cu separarea Soarelui şi spiritele Soarelui au părăsit Pământul, pentru a exercita din afară influenţa lor asupra lui. După plecarea lor, au mai rămas pe Pământ spiritele saturniene şi cele lunare. Printre acestea erau acum spiritele lui Saturn, care ajunseseră atât de departe în evoluţia lor, încât puteau să ghideze şi să dirijeze plecarea Lunii din corpul Pământului. Maturitatea acestor spirite se explică prin faptul că, într-o anumită privinţă, ele precedaseră spiritele solare şi înfăptuiseră încă pe Vechiul Saturn evoluţia spiritelor solare pe Soare. Iată de ce ele au fost capabile să extragă Luna din Pământ şi să stimuleze prin aceasta dezvoltarea omului, să vitalizare din interior fiinţa omenească, care altfel s-ar fi solidificat, mumificat.

Se poate deci spune că plecarea Soarelui a fost opera spiritelor solare, iar plecarea Lunii a fost fapta spiritelor saturniene. Soarele este simbolul cosmic al acţiunii spiritelor solare; Luna al acţiunii spiritelor saturniene. Cu Pământul rămân spiritele Vechii Luni.

În zilele următoare, va fi util să focalizăm un moment bine definit al evoluţiei Pământului. Mă refer la cel în care Luna s-a desprins de Pământ. Pământul a rămas atunci singur, deoarece Soarele se separase de el anterior. Pământul se afla într-o anumită stare, diferită de cea în care este el astăzi. Dacă în timpul separării de Lună Pământul ar fi fost ceea ce este astăzi, acest episod nu ar fi fost necesar; în comparaţie cu starea prezentă, când este acoperit cu regnurile mineral, vegetal, animal şi fizic-uman, el ar fi imperfect: nimic din toate acestea nu exista; continentele nu erau încă separate unele de altele şi totul era haotic. Trebuia ca evoluţia să-şi urmeze cursul. Dacă aţi cerceta evoluţia cu privirea clarvăzătoare, aţi căuta în zadar în acel moment minerale sau un covor vegetal ca cel de astăzi, forme animale şi umane aşa cum le cunoaştem noi, căci apariţia acestora se datorează faptului că Soarele şi Luna îşi exercită acţiunea din afară. Dacă aceste corpuri cereşti au părăsit Pământul, este pentru a putea acţiona asupra lui din afară. Pământul s-a acoperit ca prin minune de forme care puteau apărea datorită acţiunii Soarelui şi Lunii, şi anume tot ceea ce noi vedem astăzi în jurul nostru. Când vorbim de momentul în care Luna a părăsit Pământul, trebuie să ne reprezentăm un Pământ imperfect şi haotic. Progresiv, Pământul s-a acoperit de formaţiuni pe care le percepem astăzi în jurul nostru cu simţurile fizice: plantele, speciile animale şi neamul omenesc. Toate acestea prosperă şi se dezvoltă gratie influenţei entităţilor care acţionează de pe Soare şi Lună. Cele de pe Soare îşi exercită influenţa asupra formelor exterioare: minerale, plante, animale şi oameni fizici; cele de pe Lună stimulează în mod deosebit viaţa psihică a animalelor şi a omului. Evoluţia Pământului este deci stimulată din exterior de aceste entităţi. Acest tablou schiţat în puţine cuvinte caracterizează evoluţia Pământului în timpul a ceea ce se numeşte epoca lemuriană şi o parte din epoca atlanteană. Doar în cursul epocii atlanteene Pământul a început progresiv să ia aspectul pe care îl are astăzi. Noi trebuie deci să distingem, în evoluţia pământească, un Pământ haotic anterior plecării Lunii şi un Pământ organizat care a primit influenţa fiinţelor spirituale din ambianţa sa.

Nu este nevoie să recurgem la informaţiile transmise de istorie pentru a expune aceste fapte. Presupuneţi că datorită unui eveniment oarecare s-ar fi pierdut tot ce au creat iniţiaţii venerabilei Indii vechi, cunoştinţele magilor Persiei, cunoştinţele caldeenilor, ale Misteriilor Greciei; admiteţi că s-ar fi pierdut toate documentele egiptene, până în epoca noastră; că nu ne-ar fi parvenit nici o scriere care să ne comunice ce se spunea odinioară în legătură cu bazele spirituale ale evuluţiei noastre pământeşti! Ei bine, cu toate acestea, nu ar fi pierdută posibilitatea de a dezvolta în zilele noastre cunoaşterea suprasensibilă. Astfel, tot ce s-a spus până acum ar putea fi regăsit prin investigare spirituală, fără nici un document istoric. Ne găsim în faţa unei cunoaşteri care poate fi obţinută în epoca noastră plecând de la elementele originare, în acelaşi fel cum pot fi învăţate matematicile din sursele originare.

Acum, după ce am făcut un scurt rezumat al cuprinzătoarei ştiinţe a spiritului, ne vom referi la un exemplu particular, pentru a vedea cum ceea ce putem afla azi prin investigaţia suprasensibilă a existat în timpurile trecute. Desigur, s-ar putea folosi şi o altă metodă, dar cea pe care noi am adoptat-o în acest ciclu de conferinţe constă în compararea a ceea ce putem afla fără ajutorul documentelor istorice cu ceea ce ne transmite un document sau altul.

Ne vom întoarce la o personalitate istorică care a trăit într-o epocă relativ îndepărtată a evoluţiei spirutuale greceşti, o personalitate despre care istoria nu ne transmite decât puţine lucruri (nici nu se ştie cu certitudine la ce dată a trăit) şi care, într-un anumit sens, i-a precedat pe toţi ceilalţi înţelepţi greci: Pherekydes din Syros. El a trăit în perioada de dezvoltare spirituală greacă, numită epoca celor şapte Înţelepţi, care a precedat tot ceea ce istoria menţionează în general despre filosofia greacă. Istoria nu indică decât puţine lucruri despre Pherekydes din Syros. Este însă interesant să luăm în considerare ceea ce se spune despre el. El este numit, printre altele, şi învăţător al lui Pythagoras. Lui i se pot atribui o bună parte din doctrinele pe care le găsim mai târziu la Heraclit, Platon şi la alţi filosofi de mai târziu. El a aparţinut perioadei arhaice a istoriei greceşti, de care se spune că a avut şapte Înţelepţi, aşa cum se precizează despre indienii din vechime că au avut şapte Rishi. Pherekydes a trăit în epoca celor şapte Înţelepţi. Se povesteşte că acest filosof spunea că la baza întregii noastre evoluţii se află trei principii, pe care el le numea Zeus, Cronos şi Chthon. Ce corespunde acestor trei denumiri? Dacă ne străduim să clarificăm ce înseamnă ele, aflăm că, evident, Cronos nu este decât un alt nume pentru Vechiul Saturn; este unul şi acelaşi lucru. Pentru Pherekydes, Cronos reprezintă suma totală a entităţilor spirituale şi divine pe care noi le situăm în sfera lui Saturn. Tot ceea ce face parte din sfera Vechiului Saturn, toate fiinţele care au contribuit la evoluţia Pământului, care au fost capabile să separe Luna le aflăm în Cronos-Saturn.

Zeus este un termen, un nume a cărui utilizare este fluctuantă în timpurile străvechi. Prin el se desemnează individualităţi spirituale aflate pe cele mai diverse trepte de evoluţie. Dar cei care au cunoscut iniţierea în Grecia antică au văzut întotdeauna în Zeus ghidul spiritelor solare. Zeus este ceea ce trăieşte în acţiunile pe care Soarele le exercită asupra Pământului. Pheriekydes din Syros desemnează ca sferă a lui Zeus pe cea a spiritelor solare, treapta a doua. Chthon desemnează starea în care se afla Pământul când Luna s-a separat de el, starea haotică în care nici o plantă, nici o specie animală, nici o rasă umană nu popula încă Pământul. Pherekydes din Syros spunea ceva uimitor: Aceste trei principii – Zeus, Cronos şi Chthon – se află la temelia evoluţiei noastre pământeşti. Ceea ce a devenit Pământul s-a realizat prin acţiunea conjugată a acestor trei principii, a acestei Trinităţi originare, sacre, care provine din stările anterioare ale Pământului. Vechiul înţelept grec cunoştea deci această Trinitate şi pe ea o descria prin cele trei nume care-i erau familiare. Înţeleptul ne zugrăveşte apoi continuarea evoluţiei. În acele timpuri îndepărtate, nu exista obiceiul de a descrie aceste realităţi în termenii seci şi prozaici pe care îi cunoaştem în prezent; se întrebuinţau mai curând reprezentări colorate pentru ceea ce se contemplase şi percepuse în spirit. Pherekydes din Syros ne spune deci: Chthon a devenit Geea, Pământul (ceea ce se numeşte astăzi Pământul), datorită ofrandei lui Zeus, pe care l-a acoperit cu veşmântul său. O expresie admirabilă pentru acea evoluţie pe care v-am rezumat-o acum în puţine cuvinte. Pâmântul era singur; în afara lui erau Soarele şi Luna, împărăţiile spirituale ale lui Zeus şi Cronos. Atunci Soarele, care se separase primul, a început să acţioneze asupra Pământului. Era un fel de fecundare a Pământului în starea sa haotică, sau, pentru a vorbi ca vechii înţelepţi greci, o fecundare a lui Chthon prin Zeus. Căldura şi lumina solară au fost trimise în lumea fizică şi prin ele s-au putut exercita efectele benefice ale împărătiei lui Zeus, care fecundează totul. Pământul a primit atunci ofranda regească. El s-a acoperit cu veşmântul său, şi acest veşmânt nu este nimic altceva decât învelişul său de forme vegetale, animale şi omeneşti fizice care a acoperit atunci Pământul. Chthon s-a transformat în Geea, datorită darului pe care i l-a făcut Zeus şi cu care Pământul s-a înveşmântat.

În aceste remarcabile exprimări în imagini, în această frumoasă limbă, vedem ce poate găsi conştienţa suprasensibilă actuală în vremea în care trăiau cei şapte Înţelepţi ai Greciei, când actiona Pherekydes din Syros, despre care abia dacă s-a păstrat ceva mai mult decât datele exterioare pe care vi le-am prezentat. Însă cel care luminează ceea ce a spus acest înţelept cu ce ne poate oferi în prezent investigaţia suprasensibilă va vedea că el n-ar fi putut descrie faptele în mod atât de pertinent încât cercetatrea suprasensibilă actuală să le confirme, dacă n-ar fi avut el însuşi cunoştinţă despre toate acestea. Ştiinţa lui Pherekydes din Syros se datorează faptului că el beneficiase de ceea ce se numeşte o iniţiere feniciană.

El a fost iniţiat în templele anticei Fenicii, de unde a adus în Grecia ceea ce-i era permis să facă cunoscut. În felul acesta au venit din Orient unele învăţături care acolo erau în concordanţă cu restul înţelepciunii orientale.

Prin aceasta eu nu am vrut decât să vă dau un exemplu, şi am mai putea da multe altele despre modul în care se poate regăsi la vechii înţelepţi – dacă ştim să-i citim corect – ceea ce cercetătorii suprasensibilului pot descoperi astăzi fără a recurge la tradiţiile istorice. Prin acest exemplu, noi nu ne-am întors foarte departe în istoria omenirii. Multe exemple arată că învăţăturile care pot fi descoperite astăzi ca fiind primordiale pot fi regăsite sub forme echivalente în epoci îndepărtate, cu condiţia să ştim cum să descifrăm expresiile. Totuşi ar fi un lucru cu totul greşit dacă, luminând înţelepciunea orientală cu ceea ce poate fi obţinut azi în lumea occidentală, am epuiza-o pe prima şi am spune pur şi simplu: Găsim în Orient cutare părere despre evoluţia cosmică – la fel vorbim şi noi astăzi; în felul acesta aflăm că în vremea lui şi Pherekydes din Syros şi în epoca egipteană, pe timpul magilor caldeeni şi în vremea Indiei antice, situaţia era aceeaşi. Dacă am considera că aceasta este singura posibilitate, s-ar putea afirma: Înţelepciunea pe care o cultivăm noi astăzi o regăsim sub formele cele mai diverse peste tot unde au trăit oameni care au năzuit spre înţelepciune; este una şi aceeaşi înţelepciune pretutindeni! Acestui mod de afirmare, într-o formă abstractă nu i se poate obiecta nimic, căci totul este exact. Dar trebuie spus că aceasta nu este decât o parte a adevărului. Aşa cum creşterea plantei nu constă în a produce mereu aceleaşi organe, de la cea mai adâncă din rădăcinile sale până la fructe, ci apar mai întâi frunzele verzi, apoi petalele colorate, staminele, pistilul şi aşa mai departe, aşa cum planta metamorfozează forma produselor sale şi le conduce spre stadii din ce în cea mai înalte, la fel stau lucrurile şi cu progresul vieţii omeneşti pe Pământ. Oricât ar fi de adevărat că aceleaşi comori de înţelepciune apar sub formele cele mai variate, există totuşi o evoluţie a acestor înţelepciuni; şi ar fi cu totul fals să spunem că în epoca indiană veche ar fi fost prezente lucrurile pe care le cunoaştem astăzi. Tot atât de puţin corect ar fi dacă am afirma că într-o plantă se întâmplă acelaşi lucru în floare ca şi în rădăcină. Putem spune că în ele acţionează aceeaşi forţă, dar aceasta nu poate fi recunoscută în realitatea sa decât dacă i se urmăreşte dezvoltarea, astfel încât recunoaştem un progres al tainelor care se află la baza evoluţiei omenirii. Categoric, învăţământul care a fost dat odinioară, în timpurile care au urmat după marea catastrofă atlanteană, poate fi dat şi astăzi; cel pe care l-a dat Pherekydes din Syros mai poate fi, de asemenea, dat şi astăzi, dar evoluţia Pământului şi a omului s-au îmbogăţit de atunci şi a căpătat nuanţe noi.

Evocam ieri momentul esential care-l reprezintă pentru omenire impulsul lui Hristos, introducând în procesul evoluţiei pământeşti un element care nu poate fi comparat cu nimic asemănător, care este absolut unic. În legătură cu aceasta mi s-a făcut următoarea obiectie: Nu ar fi totuşi nedrept ca atâtea milenii să se fi scurs înainte de apariţia lui Hristos şi atâţia oameni să nu fi putut cunoaşte înţelepciunea deplină? Cum a putut să-i fie refuzată omenirii precreştine această înţelepciune? Noi putem, desigur, recunoaşte ca fiind echitabil, în comparaţie cu justiţia universală, faptul că formele adevărului se schimbă – spun unii – dar nu se adaugă noi adevăruri, deoarece atunci ar trebui să credem că o înţelepciune mai înaltă a fost rezervată oamenilor care erau destinaţi să trăiască după Hristos. Eu nu aş menţiona aici această obiecţiune, dacă ea n-ar fi fost realmente exprimată, deoarece se poate înţelege că acest lucru se spune în multe locuri, dar nu de cei care se ocupă de ştiinţa spiritului; este evident că oamenii care s-au încarnat după Hristos sunt aceiaşi cu cei care au trăit înaintea Lui; ei parcurg încarnări succesive, şi ceea ce n-au putut învăţa înainte de venirea lui Hristos pe Pământ, sunt chemaţi să înveţe după ce a avut loc acest Eveniment. Cel care consideră că omul se încarnează în epoci diferite pentru a relua mereu aceleaşi lucruri nu crede în mod serios, cu sentimentul şi cu toată viaţa sufletului, în reîncarnare; a crede în reîncarnare înseamnă a-i înţelege scopul şi sensul şi faptul că nu este în zadar să revenim în vieţi succesive; acest lucru este necesar pentru a putea învăţa, pe Pământ, mereu ceva nou. Dacă aşa stau lucrurile, trebuie ca pe Pământ să se reverse mereu o viaţă nouă; trebuie să descoperim realităţi noi de fiecare dată când revenim pe Pământ. A spune că aceleaşi adevăruri reapar în diferitele concepţii despre lume este o abstracţie. Ceea ce este concret, adevărat, este că aceste comori de înţelepciune evoluează şi iau forme din ce în ce mai înalte, până ce apare pe Pământ ceea ce este matur pentru a trece la o altă stare de evoluţie, la fel cum Saturn, Soarele şi Luna au trecut în stadiul Pământ. Nu este o simplă repetiţie, ci un adevărat progres, acesta este aspectul cel mai important.

În aceasta constă deosebirea dintre modul de gândire oriental şi cel occidental. Potrivit sarcinii şi misiunii occidentului, cel din urmă este inseparabil de o concepţie într-adevăr istorică, concretă, a evoluţiei terestre. Iar concepţie istorică este numai cea care vede progresul şi nu repetarea aceluiaşi lucru. Noţiunea de istorie a intrat în evoluţia omenirii prin Occident. Aici a învăţat omenirea mai întâi să conceapă lucrurile în mod istoric şi nu ca o simplă revenire veşnică. Dacă printre noi ar apărea cineva care să nu fie pătruns de ideea progresului istoric şi ar adopta în mare măsură un mod de gândire oriental, al cărui adevăr nu este deloc pus sub semnul îndoielii prin aceasta, deşi spunem că trebuie să i se adauge concepţia istorică, s-ar putea ca el să piardă sensul istoriei şi ar apărea o întrebarea uimitoare: În fond, la ce bun această eternă repetiţie a aceloraşi lucruri? Aceasta este chestiunea pe care şi-a pus-o Schopenhauer, căruia îi lipsea sensul profund şi real al istoriei. În cadrul vieţii spirituale moderne, el a fost unul dintre cei care, pentru gândirea exoterică, au împrumutat multe din învăţăturile orientale. Dar este stabilit că un adevăr superior nu infirmă cu nimic un adevăr de ordin inferior; şi noi acceptăm în totalitate ceea ce se afirmă de pe poziţia anistorică. Ceea ce facem noi este să ridicăm acest adevăr mai puţin important spre un nivel mai înalt, iar în acest caz luminăm gândirea orientală cu ajutorul luminii Occidentului [1].

Aş vrea să ilustrez printr-un exemplu ceea ce tocmai v-am redat in abstracto. Din cele spuse aţi înţeles că putem regăsi sub o altă formă, în timpurile vechi, datele investigaţiei suprasensibile moderne. Noi putem proiecta o lumină asupra trecutului numai dacă o luăm din prezent. Ne vom referi, aşadar, din nou la o personalitate, o individualitate spirituală. Mai târziu vom mai discuta diferite amănunte ale acestui domeniu, dar astăzi vom scoate în evidenţă un singur aspect. Dacă ne întoarcem în timp, când în învăţăturile care circulau era prezentă ca ecou înalta şi sublima întelepciunie a Rishilor, întâlnim printre numele de zei şi pe cel al lui Indra. Care este fiinţa numită Indra în timpurile vedice? Cel mai bun mod de a răspunde la această chestiune din perspectiva ştiinţei spiritului modernă este de a caracteriza din nou, acum, modul în care în zilele noastre ne putem face, prin cercetarea suprasensibilă, o idee despre această fiinţă care există într-adevăr.

Noi am subliniat că dincolo de tot ceea ce ne înconjoară în universul exterior, dincolo de foc, de aer, de apă şi de pământ, se află entităţi spirituale. Când lăsăm să acţioneze asupra noastră, în primul rând asupra simţurilor noastre, focul sau aerul, noi percepem manifestarea exterioară a acestor entităţi. Putem căuta, ridicându-ne din lumea fizică în lumea astrală, prin vederea suprasensibilă, ceea ce se află dincolo de percepţiile noastre fizice din viaţa curentă. Întâlnim atunci numeroase entităţi pentru care aerul este manifestarea exterioară, şi care lucrează împreună în mediul nostru spiritual pentru a produce în mod exterior fenomeneie atmosferice fizice. Dacă ne întrebăm cum se prezintă regnul spiritual de dincolo de aer, când îl privim în lumea sufletească, întâlnim pe acest plan un mare număr de entităţi spirituale care nu coboară până în planul fizic, care se manifestă acolo sub formă de aer, care ne apar pe planul astral ea individualităţi. O anumită entitate este cea mai puternică. Ea mai există încă în zilele noastre; este cea care în India antică a fost numită Indra. În acelaşi timp ea este implicată în întreaga organizare a proceselor noastre respiratorii. Dacă noi putem respira astăzi, o datorăm activităţii sale. Putem privi spre ea şi să-i spunem: Ţie, o Indra, îţi datorez eu că posed instrumentul respiraţiei aşa cum îl avem, ca oameni. Dar activităţile unei asemenea fiinţe nu se limitează la acest singur aspect; ele sunt ramificate, astfel că fiinţa omenească îi mai datorează încă multe alte lucruri şi ea poate de asemenea să-i spună: O, zeule Indra, tu care mi-ai dat posibilitatea să respir, ţie îţi datorez şi forţa care străbate muşchii mei când, în război, îl înfrunt pe inamicul meu. El poate cere acestui Indra să-i dea forţa de a învinge inamicul, deoarece are loc un transfer al funcţiei aceleiaşi zeităţi, pe care noi nu avem nevoie s-o numim din moment ce ştim că ea este aici; tot prin ea fulgerul brăzdează norii, tunetul bubuie şi apar fenomenele binefăcătoare care însoţesc furtuna. Şi când în aceste împrejurări ne gândim să rugăm zeii, rugăciunea noastră urcă spre această fiinţă.

Vedem, astfel, că în lumea sufletelor exista în epoca vedică o anumită entitate care era denumită simplu Indra. Indra are tot atâta realitate pentru noi ca şi pentru oamenii de atunci.

Şi acum, un alt aspect. Aveţi în vedere această entitate aşa cum o considera realmente iniţiatul din India anticâ atunci când se întorcea spre lumea sufletelor, şi puneţi-vă următoarea întrebare: Iniţiatul timpului nostru vede oare această fiinţă exact în acelaşi fel? Trebuie să răspundem: El percepe tot ceea ce se putea vedea în acel timp din acest Indra, dar mai înţelege încă şi altceva. Dacă priviţi un om de patruzeci de ani puteţi spune că acesta este acelaşi pe care l-aţi cunoseut acum treizeci de ani, când avea zece ani; el nu şi-a schimbat numele, dar intr-o anumită privinţă a devenit altceva. Şi veţi oferi o imagine a acestui om de patruzeci de ani dacă-l descrieţi cum apărea la zece ani. Ceea ce spuneţi despre el este întru totul exact, dar în treizeci de ani el a suferit o evoluţie şi trebuie să ţineţi cont de acest lucru pentru a-l descrie aşa cum este în prezent. Credeţi că omul evoluează în cursul diferitelor lui vieţi şi de la o încarnare la alta dar că fiinţele spirituale au rămas astăzi la nivelul la care erau când, în vremea Indiei antice, conştienţa clarvăzătoare se îndrepta spre ele? Să nu fie zeii decât ceea ce au fost timp de milenii, mereu aceiaşi? În mod sigur nu. Putem cu drept cuvânt spune că Indra a evoluat din epoca când clarvăzătorii din India priveau spre el. De ce natură este această evoluţie şi cum ni se prezintă ea nouă?

Dacă ne îndreptăm conştienţa clarvăzătoare asupra figurii lui Indra, remarcăm că la un anumit moment al evoluţiei sale se întâmplă ceva extraordinar. Repet: îndreptăm conştienţa clarvăzătore în lumea sufletelor spre vechiul zeu hindus Indra şi urmărim evoluţia sa prin milenii. El primeşte la un anumit moment raze de lumină de la o altă fiinţă spirituală; prin aceasta, Indra este iluminat şi ridicat la o treaptă superioară a evoluţiei sale. Este ca şi când într-un moment din viaţa dumneavoastră învăţaţi ceva important, datorită căruia deveniţi un alt om. Aceasta este ceea ce s-a întâmplat într-o zi cu Indra: el a primit lumina spirituală emanând de la o altă entitate divină. De atunci de la Indra radiază spre noi ceea ce exista şi în vechiul Indra, dar este îmbogăţit cu lumina spirituală care emană de la altă entitate. Noi putem da o indicaţie precisă asupra momentului istoriei omenirii când s-a produs ceea ce tocmai am descris. Zeul Indra exista în lumea sufletelor pe vremea când Hristos nu putea încă fi perceput în evoluţia Pământului, dar când lumina care emana de la El începea deja să lumineze pe Indra. Această lumină spirituală nu-i parvine în mod plenar decât mai târziu, dar îi apare încă de atunci celui care este capabil să-l perceapă, dar altfel decât când nu reflecta încă lumina lui Hristos. Omul chemat să anunţe omenirii acest lucru va spune: Vechiul Indra prezenta pentru noi un mare interes; dar acum ne interesează ceea ce reflectă, ceea ce radiază de la Indra spre noi. Lumina pe care Indra o proiectează din acel moment în evoluţia spirituală a Pământului nu este lumina sa proprie, ci ea reflectă lumina lui Hristos, aşa cum Luna reflectă razele Soarelui. Lumina lui Hristos nu cade direct pe Pământ, ci este reflectată de Indra şi nu permite încă să fie recunoscut în mod direct Hristos; aşa cum lumina reflectată de Lună ne permite să recunoaştem că este lumina Soarelui a fost şi lumina pe care Moise a vestit-o poporului său; el a numit lumina lui Hristos care este ca lumina solară reflectată de Lună, Iahve sau Iehova. Găsiţi aici, deşi sub o altă formă, ceea ce am subliniat în conferinţele mele asupra Evangheliei Sfântului Ioan: Hristos se anunţă cu anticipaţie, iar Iahve sau Iehova este numele acestei lumini a lui Hristos reflectată mai întâi de o veche divinitate, este Hristosul vestit în mod profetic.

Este ca şi cum, în cursul evoluţiei Pământului, vechiul zeu Indra ar fi primit lumina lui Hristos şi ar fi reflectat-o apoi spre Pământ. Prin faptul că Indra a fost atins de lumina lui Hristos, el parcurge o evoluţie. Desigur, Indra nu a devenit Iehova. Nu trebuie să spuneţi: Indra este Iehova. Dar veţi putea înţelege că, aşa cum Indra se manifestă în fulger şi tunet, la fel se manifestă şi Iahve sau Iehova în tunet şi fulger, căci reflectarea se poate face numai în legătură cu entitatea care reflectă. Aveţi aici un exemplu de felul în care evoluţia spirituală se realizează în propria sa lume, aşa cum se realizează evoluţia oamenilor în lumea lor, şi cum fiinţele spirituale nu prezintă acelaşi aspect când le contemplăm după milenii. Lumea spirituală nu este inactivă; ea are o istorie şi istoria pământească este expresia exterioară a acestuia. În adevăr, toate evenimentele terestre îşi au cauza în evenimentele lumii spirituale şi noi trebuie să înţelegem în detaliu ce evenimente se află la baza a ceea ce se întâmplă pe Pământ.

Am vrut să vă lămuresc printr-un exemplu ce înseamnă istoria vieţii spirituale. Dacă reţineţi că există înţelepciuni pe care le aflăm în prezent şi pe care le regăsim când privim înapoi, dar cu nume, cu forme şi cu expresii schimbate, că există o evoluţie istorică, un progres în viaţa spirituală care se află la baza lumii fizice, atunci veţi fi în posesia celor două principii juste care trebuie să stea la baza oricărei ştiinţe a spiritului, care vrea să influenţeze asupra viitorului omenirii, care vrea să evolueze.

Vom vorbi din nou, mâine, despre revelaţia vieţii divine unice sub diferitele sale forme, despre cunoaşterea evoluţiei vieţii divine spre forme din ce în ce mai înalte, şi despre maturizarea progresivă a roadelor propriu-zise ale existenţei cosmice.


NOTE

1. Această expunere, care pare a fi o digresiune, se datorează faptului că răspunde la afirmaţia, atât de frecventă în concepţiile mistice despre lume, după care diferitele religii care s-au succedat istoriceşte nu sunt în fond decât diferite transformări ale unei singure înţelepciuni primordiale.