|
În cele două conferinţe precedente am subliniat că privirea
suprasensibilă poate vedea entităţile spirituale care se află dincolo
de detaliile lumii exterioare percepute de simţuri şi că, în
consecinţă, începând cu un anumit grad de dezvoltare
spirituală de
iniţiere, ceea ce se numeşte în mod obişnuit foc, aer, apă etc.
se
metamorfozează într-o substanţă vie, însufleţită,
spirituală. Am
menţionat în mod special că dincolo de manifestările şi
evenimentele
vieţii noastre, în măsura în care se desfăşoară în
lumea fizică, sunt
de asemenea ascunse entităţi spirituale. Atunci ne putem întreba:
Dacă
conştienţa suprasensibilă percepe aceste fiinţe spirituale peste tot
unde simţurile noastre obişnuite intră în contact cu fenomene de
căldură, de culoare etc., astfel încât am avea în
faţa noastră lumea
sub două forme: pe de o parte lumea sensibilă exterioară şi pe de altă
parte lumea spirituală? Iar în privinţa vieţii sufletului:
Percepem noi
pe de o parte senzaţii, sentimente, fapte de conştiinţă, idei, şi pe de
altă parte dincolo de acestea fiinţe spirituale? Sau este adevărul un
altul, adică: Nu cumva lumea spirituală nu se acoperă în
întregime în
manifestările sale exterioare cu lumea sensibilă? Am putea formula
întrebarea şi altfel: Când plecăm de la ceea ce este
manifestare
exterioară în lumea fizică, găsim noi oare toate entităţile
spirituale
posibile sau mai există alte entităţi care nu-şi găsesc exprimarea
în
lumea fizică? Noi punem această întrebare şi iată cum răspunde la
ea
conştienţa suprasensibilă: Este adevărat că dincolo de fiecare
percepţie exterioară se află o fiinţă sau un fapt spiritual, dar pentru
conştienţa spirituală există fiinţe şi fapte ale lumii spirituale care
i se revelează pe măsură ce ea se ridică în lumile superioare şi
care
nu au expresie în planul fizic. Există, aşadar, pentru iniţiat şi
alte
experienţe decât cele care îşi aruncă umbra, care o
proiectează în
lumea fizică. De asemenea, există fiinţe şi fapte spirituale care nu-şi
proiectează imaginea în viaţa noastră interioară şi deci nu se
exprimă
în faptele cunştiinţei şi ale gândirii, în sentimente
şi senzaţii etc.
Am putea rezuma ceea ce am spus până aici, afirmând că
lumea spirituală
se revelează conştienţei superioare ca fiind mult mai bogată
decât ar
presupune-o înfătişarea sa exterioară în lumea fizică.
Acesta nu este,
probabil, un lucru extraordinar pentru cea mai mare parte dintre
dumneavoastră, dar el trebuie adus o dată clar în conştienţa
noastră.
Trebuie să ne înţelegem că nu există numai fenomene şi entităţi
spirituale mascate, aşa cum, de exemplu, focul ascunde spiritele
elementelor ale focului, ci şi realităţi spirituale care ne sunt total
ascunse. Este necesar să facem deosebire între cele două
categorii,
pentru a continua studiul nostru şi pentru a ne reprezenta cu mai multă
precizie unele aspecte abordate ieri.
Am menţionat ieri că există entităţi spirituale care corespund cu
ceea ce numim conştiinţă. Aşadar, pentru toate realităţile interioare
există entităţi spirituale. Mai observam, la sfârşitul expunerii
mele,
că mitul grecesc avea o înţelegere clară a faptului că acele
fiinţe
spirituale care se revelează astfel sunt prezentate ca animatori şi
stimulatori ai vieţii noastre sufleteşti în forma Eriniilor şi că
ele
aparţin unei generaţii de zei şi de spirite mai vechi decât cele
care
ne apar dincolo de fenomenele exterioare. Din această cauză, cei care
vorbeau despre Erinii spuneau că ele aparţineau unei rase divine mai
vechi decât zeii populari ai grecilor, care consideraseră justă
răzbunarea lui Oreste. Trimiterea Eriniilor părea să fie fapta unei
inteligenţe superioare menită a corecta ceea ce zeii populari, care nu
erau altceva decât expresia mitică a entităţilor aflate dincolo
de
lumea sensibilă, hotărâseră a fi drept. Este vorba aici de una
din
faptele cele mai importante ale întregii evoluţii şi noi o vom
analiza
astăzi mai îndeaproape.
Reamintiţi-vă ce a precedat apariţia Pământului nostru. Ştiţi
că
Pământul a trecut mai întâi prin stadiile Vechiul
Saturn, Vechiul Soare
şi Vechea Lună. Acei dintre dumneavoastră care au urmărit expunerile
noastre asupra acestor subiecte cunosc că tot ceea ce se
întâmplă în
cursul evoluţiei Pământului în cele patru regnuri: mineral,
vegetal,
animal şi uman se datorează unei veritabile legiuni de entităţi
spirituale care se află pe cele mai diferite trepte de evoluţie. Cele
care ne trimit din Soare efectele lor binefăcătoare se află la un
anumit nivel de evoluţie, în timp ce în spatele evoluţiei
Pământului se
ascund alte entităţi care au separat la momentul potrivit Luna. Toate
aceste fiinţe intervin în structurarea evoluţiei noastre,
în
structurarea diferitelor regnuri care fac parte din această evoluţie,
astfel încât fenomenele care ne înconjoară sunt de
fapt expresia unei
spiritualităţi bogat articulate. Puteţi uşor să vă reprezentaţi că au
existat regnuri spirituale tot atât de complexe în cursul
evoluţiei
Vechiului Saturn, a Vechiului Soare şi a Vechii Luni. Nu trebuie să
încercăm să le înţelegem inventând denumiri care ar
fi permanent
valabile pentru diferitele entităţi. Numele de care ne putem servi nu
desemnează în general individualităţi, ci desemnează, totodată,
şi
demnităţi sau funcţiuni. Astfel, când întrebuinţăm un nume
pentru a
desemna o fiinţă care a acţionat pe Vechiul Soare, nu-l mai putem
folosi şi pentru a caracteriza acţiunea pe care o exercită acea fiinţă
mai târziu pe Pământ, căci între timp ea a avansat.
Vedeţi deci că
trebuie să ne exprimăm foarte exact, dacă urmărim atingerea realităţii
în domeniile spiritualului.
Pământul nostru actual nu a fost precedat numai de trei
încarnări
planetare, ci şi de trei universuri spirituale, de trei mari regnuri
cosmice, puternice, care se desoebesc între ele în mod
esenţial. Când
se cercetează fazele Vechiului Saturn, ale Vechiului Soare şi ale
Vechii Luni, se constată un element pe care nu l-am putea compara cu
nimic din ceea ce are un nume pe Pământ. Nu putem vorbi în
acest caz
decât în mod comparativ.
Vă amintiţi, desigur, când v-am spus că evoluţia Vechiului
Saturn a
fost, în esenţă, o evoluţie a căldurii, a focului. Pe Soare,
această
căldură s-a densificat în aer, pe Vechea Lună aerul s-a condensat
în
apă şi numai pe Pământul actual a apărut elementul solid numit
pământ.
Dar dacă aţi vrea să legaţi evoluţia căldurii şi focului Vechiului
Saturn de noţiunea actuală de căldură nu v-aţi putea face despre Saturn
o idee cu totul justă, căci acel foc era fundamental diferit de focul
nostru pământesc. Nu puteţi compara focul lui Saturn cu focul pe
care-l
obţineţi din arderea lemnului sau cu cel folosit la topirea metalelor;
singurul lucru pe care-l putem compara în zilele noastre cu focul
Vechiului Saturn este focul care străbate sub formă de căldură propriul
dumneavoastră sânge. În acest foc viu, am putea spune,
în această
căldură care este în acelaşi timp ceea ce vă dă viaţă, există o
substanţă comparabilă cu substanţa unică din care era constituit
Vechiul Saturn, pe când focul fizic actual este un derivat, un
produs
tardiv al focului Vechiului Saturn; această formă pe care o percepeţi
cu ochii fizici în lumea exterioară, în fapt, a apărut abia
pe Pământ.
Numai căldura sângelui nostru ne reaminteşte fizic ceea ce exista
în
timpul evoluţiei fizice pe Vechiul Saturn. Vedeţi deci că noi nu avem
decât puţine elemente de comparaţie pentru a înţelege,
plecând de la
experienţa actuală, stadiile anterioare de evoluţie.
Trebuie să vă fie clar că tot ceea ce exista pe vremea Vechiului
Saturn, a Vechiului Soare şi a Vechii Luni reapare într-un anumit
mod
în cursul evoluţiei Pământului, însă transformat.
Ceea ce exista pe
Vechiul Saturn în stare de germene şi s-a dezvoltat în
cursul fazelor
solară şi lunară se află şi în evoluţia noastră
pământească; vedem tot
ce s-a dezvoltat în cursul celor trei etape succesive, în
transformările pe care le-au suferit în cursul evoluţiei
Pământului,
dar putem spune din ce perioade evolutive anterioare provin. Vechile
încarnări planetare sunt într-un anumit fel încifrate
în Pământul
nostru.
Să examinăm mai îndeaproape modul în care s-au infiltrat
aceste
lucruri în evoluţia Pământului, lumea acestei misterioase
comprimări.
Încercând să vă reprezentaţi ce a fost pus în
discuţie în conferinţele
precedente, puteţi spune că Pământul, Soarele şi Luna formau
odinioară
un singur corp. Toate fiinţele spirituale, toate substanţele fizice
care au fost prezente în timpul Vechiului Saturn, al Vechiului
Soare şi
al Vechii Luni, dar şi toate entităţile spitiruale care au acţionat
în
aceste etape se aflau şi în acest corp. Toate aceste realităţi
coexistau la începutul epocii pământeşti, astfel că noi
putem
caracteriza acest început astfel: mai întâi
Pământul a preluat în sine
rezultatul celor trei perioade precedente, împreună cu toate
fiinţele
spirituale aflate pe diferite trepte de dezvoltare. Toate acestea
trăiau atunci pe Pământ. Dar dacă vă reprezentaţi că aceste
entităţi au
diferite trepte de evoluţie puteţi să spuneţi: Cel care contemplă acest
Pământ trebuie să poată face deosebirea între cele trei
categorii de
fiinţe şi substanţe. El trebuie să-şi poată spune, referitor la
începutul evoluţiei Pământului: Aici este ceva care nu
putea lua
naştere decât datorită faptului că a existat cândva stadiul
Saturn sau
stadiul Soare sau stadiul Luna, care au precedat condiţiile
Pământului
nostru. Aşadar, evoluiiei Pământului i-au premers trei stări
anterioare, care se regăsesc în corpul Pământului la
începutul
evoluţiei terestre.
Acest fapt pe care eu îl evoc aici în faţa privirii
dumneavostră
spirituale a fost cunoscut de oamenii pe care o veche conştienţă
instinctivă îi punea în contact direct cu secretele lumii
spirituale,
şi dacă cifra 3 este considerată ca o cifră caracteristică lumilor
superioare, în ochii celor care aveau în vedere realităţile
concrete şi
nu nişte abstracţiuni, lucrurile înseşi şi nu concepte, era
evident că
Pământul nostru conţinuse în sine moştenirea Vechiului
Saturn, a
Vechiului Soare şi a Vechii Luni. Aceasta este ceea ce se numeşte
Trinitatea superioară, Trinitatea premergătoare Pământului.
Vechii
iniţiaţi priveau spre timpurile vechi în care tot ce este
pământesc mai
era încă spiritual, şi spuneau: Tot ce a devenit solid pe
Pământ a fost
precedat de alte stări elementare. Înainte de a se adăuga ca al
patrulea element la cele trei stări anterioare, Pământul a fost
precedat de aceste trei stări; este elementul originar căruia îşi
datorează existenţa tot ceea ce este pământesc. O Trinitate pe
care o
desemnăm prin expresiile noastre obişnuite – Saturn, Soare şi Lună – a
precedat Pământul nostru. Dar ce se întâmplă cu
evoluţia pământească?
Ei bine, această Trinitate a continuat să evolueze până la
stadiul
nostru pământesc. Când se vorbeşte de aşa-numita Trinitate
superioară,
această expresie desemnează, în mod concret, acele trei stări
anterioare ale Pământului; când se evocă cifra 4, vrem să
vorbim de
aceste trei stări aşa cum ele s-au transformat treptat pentru a putea
prelua şi Pământul însuşi. Iată de ce toţi cei care erau
în legătură,
printr-o conştienţă instinctivă, cu evenimentele lumii spirituale
resimţeau secretul devenirii Pământului în raportul trei la
patru; ei
ştiau că Pământul nostru, fiind a patra încarnare
planetară, a preluat
în el cele trei încarnări precedente, care au evoluat
până la starea
lor finală; dar trebuia ca trei din aceste stări anterioare să se
dezvolte până la niveluri din ce în ce mai înalte
încă înaintea
Pământului. Deci se privea cu sfială sacră la ceea ce devenise
patru
spre trei, şi se spunea: Cele trei – Saturn, Soare, Lună – sunt temelia
celor patru, care exprimă faza noastră de evoluţie; este evident că
expresiile Saturn, Soare, Lună, pe care le întrebuinţez eu
astăzi, nu
sunt cele de care s-a servit conştienţa instinctivă.
Dacă urmărim cursul evoluţiei noastre pământeşti, ne putem
întreba
cum participă diferitele entităţi spirituale la ea. Această evoluţie
constă în aceea că mai întâi s-a separat Soarele de
Pământ, iar apoi
Luna. Anumite entităţi separă Soarele de Pământ, altele separă
Luna de
Pământ. În ambele procese sunt implicate entităţi
spirituale care le
dirijează. Unele scot Soarele din Pământ, iar altele scot Luna
din
Pământ. Cum se implică diferitele entităţi spirituale, cele ale
Vechiului Saturn, ale Vechilui Soare şi ale Vechii Luni în aceste
evenimente? Ele se află pe trepte diferite de evoluţie; participă deci
la evoluţie în mod diferit. Noi întâlnim mai
întâi fiinţele spirituale
care au realizat o evoluţie mai ales pe vechiul Soare, evoluţie care a
fost tot atât de importantă pentru ele cum este pentru om etapa
pământească; evoluţia lor s-a realizat astfel încât
vechiul Soare a
fost ales pentru a le servi drept cadru, fiindcă ele erau adaptate
vechiului Soare şi făceau parte integrantă din el. Acestea sunt acele
entităţi care au extras Soarele din Pământ şi în cursul
epocii
pământeşti, pentru că ele erau încă din timpul Vechiului
Soare atât de
strâns unite cu Soarele cum este unită fiinţa omenească actuală
cu
Pământul. Ele ajunseseră atât de departe, încât
aveau nevoie de Soare
pentru a continua să progreseze. O dată cu separarea Soarelui şi
spiritele Soarelui au părăsit Pământul, pentru a exercita din
afară
influenţa lor asupra lui. După plecarea lor, au mai rămas pe
Pământ
spiritele saturniene şi cele lunare. Printre acestea erau acum
spiritele lui Saturn, care ajunseseră atât de departe în
evoluţia lor,
încât puteau să ghideze şi să dirijeze plecarea Lunii din
corpul
Pământului. Maturitatea acestor spirite se explică prin faptul
că,
într-o anumită privinţă, ele precedaseră spiritele solare şi
înfăptuiseră încă pe Vechiul Saturn evoluţia spiritelor
solare pe
Soare. Iată de ce ele au fost capabile să extragă Luna din Pământ
şi să
stimuleze prin aceasta dezvoltarea omului, să vitalizare din interior
fiinţa omenească, care altfel s-ar fi solidificat, mumificat.
Se poate deci spune că plecarea Soarelui a fost opera spiritelor
solare, iar plecarea Lunii a fost fapta spiritelor saturniene. Soarele
este simbolul cosmic al acţiunii spiritelor solare; Luna al acţiunii
spiritelor saturniene. Cu Pământul rămân spiritele Vechii
Luni.
În zilele următoare, va fi util să focalizăm un moment bine
definit
al evoluţiei Pământului. Mă refer la cel în care Luna s-a
desprins de
Pământ. Pământul a rămas atunci singur, deoarece Soarele se
separase de
el anterior. Pământul se afla într-o anumită stare,
diferită de cea în
care este el astăzi. Dacă în timpul separării de Lună
Pământul ar fi
fost ceea ce este astăzi, acest episod nu ar fi fost necesar; în
comparaţie cu starea prezentă, când este acoperit cu regnurile
mineral,
vegetal, animal şi fizic-uman, el ar fi imperfect: nimic din toate
acestea nu exista; continentele nu erau încă separate unele de
altele
şi totul era haotic. Trebuia ca evoluţia să-şi urmeze cursul. Dacă aţi
cerceta evoluţia cu privirea clarvăzătoare, aţi căuta în zadar
în acel
moment minerale sau un covor vegetal ca cel de astăzi, forme animale şi
umane aşa cum le cunoaştem noi, căci apariţia acestora se datorează
faptului că Soarele şi Luna îşi exercită acţiunea din afară. Dacă
aceste corpuri cereşti au părăsit Pământul, este pentru a putea
acţiona
asupra lui din afară. Pământul s-a acoperit ca prin minune de
forme
care puteau apărea datorită acţiunii Soarelui şi Lunii, şi anume tot
ceea ce noi vedem astăzi în jurul nostru. Când vorbim de
momentul în
care Luna a părăsit Pământul, trebuie să ne reprezentăm un
Pământ
imperfect şi haotic. Progresiv, Pământul s-a acoperit de
formaţiuni pe
care le percepem astăzi în jurul nostru cu simţurile fizice:
plantele,
speciile animale şi neamul omenesc. Toate acestea prosperă şi se
dezvoltă gratie influenţei entităţilor care acţionează de pe Soare şi
Lună. Cele de pe Soare îşi exercită influenţa asupra formelor
exterioare: minerale, plante, animale şi oameni fizici; cele de pe Lună
stimulează în mod deosebit viaţa psihică a animalelor şi a
omului.
Evoluţia Pământului este deci stimulată din exterior de aceste
entităţi. Acest tablou schiţat în puţine cuvinte caracterizează
evoluţia Pământului în timpul a ceea ce se numeşte epoca
lemuriană şi o
parte din epoca atlanteană. Doar în cursul epocii atlanteene
Pământul a
început progresiv să ia aspectul pe care îl are astăzi. Noi
trebuie
deci să distingem, în evoluţia pământească, un Pământ
haotic anterior
plecării Lunii şi un Pământ organizat care a primit influenţa
fiinţelor
spirituale din ambianţa sa.
Nu este nevoie să recurgem la informaţiile transmise de istorie
pentru a expune aceste fapte. Presupuneţi că datorită unui eveniment
oarecare s-ar fi pierdut tot ce au creat iniţiaţii venerabilei Indii
vechi, cunoştinţele magilor Persiei, cunoştinţele caldeenilor, ale
Misteriilor Greciei; admiteţi că s-ar fi pierdut toate documentele
egiptene, până în epoca noastră; că nu ne-ar fi parvenit
nici o scriere
care să ne comunice ce se spunea odinioară în legătură cu bazele
spirituale ale evuluţiei noastre pământeşti! Ei bine, cu toate
acestea,
nu ar fi pierdută posibilitatea de a dezvolta în zilele noastre
cunoaşterea suprasensibilă. Astfel, tot ce s-a spus până acum ar
putea
fi regăsit prin investigare spirituală, fără nici un document istoric.
Ne găsim în faţa unei cunoaşteri care poate fi obţinută în
epoca
noastră plecând de la elementele originare, în acelaşi fel
cum pot fi
învăţate matematicile din sursele originare.
Acum, după ce am făcut un scurt rezumat al cuprinzătoarei ştiinţe a
spiritului, ne vom referi la un exemplu particular, pentru a vedea cum
ceea ce putem afla azi prin investigaţia suprasensibilă a existat
în
timpurile trecute. Desigur, s-ar putea folosi şi o altă metodă, dar cea
pe care noi am adoptat-o în acest ciclu de conferinţe constă
în
compararea a ceea ce putem afla fără ajutorul documentelor istorice cu
ceea ce ne transmite un document sau altul.
Ne vom întoarce la o personalitate istorică care a trăit
într-o
epocă relativ îndepărtată a evoluţiei spirutuale greceşti, o
personalitate despre care istoria nu ne transmite decât puţine
lucruri
(nici nu se ştie cu certitudine la ce dată a trăit) şi care,
într-un
anumit sens, i-a precedat pe toţi ceilalţi înţelepţi greci:
Pherekydes
din Syros. El a trăit în perioada de dezvoltare spirituală
greacă,
numită epoca celor şapte Înţelepţi, care a precedat tot ceea ce
istoria
menţionează în general despre filosofia greacă. Istoria nu indică
decât
puţine lucruri despre Pherekydes din Syros. Este însă interesant
să
luăm în considerare ceea ce se spune despre el. El este numit,
printre
altele, şi învăţător al lui Pythagoras. Lui i se pot atribui o
bună
parte din doctrinele pe care le găsim mai târziu la Heraclit,
Platon şi
la alţi filosofi de mai târziu. El a aparţinut perioadei arhaice
a
istoriei greceşti, de care se spune că a avut şapte Înţelepţi,
aşa cum
se precizează despre indienii din vechime că au avut şapte Rishi.
Pherekydes a trăit în epoca celor şapte Înţelepţi. Se
povesteşte că
acest filosof spunea că la baza întregii noastre evoluţii se află
trei
principii, pe care el le numea Zeus, Cronos şi Chthon. Ce corespunde
acestor trei denumiri? Dacă ne străduim să clarificăm ce înseamnă
ele,
aflăm că, evident, Cronos nu este decât un alt nume pentru
Vechiul
Saturn; este unul şi acelaşi lucru. Pentru Pherekydes, Cronos
reprezintă suma totală a entităţilor spirituale şi divine pe care noi
le situăm în sfera lui Saturn. Tot ceea ce face parte din sfera
Vechiului Saturn, toate fiinţele care au contribuit la evoluţia
Pământului, care au fost capabile să separe Luna le aflăm
în
Cronos-Saturn.
Zeus este un termen, un nume a cărui utilizare este fluctuantă
în
timpurile străvechi. Prin el se desemnează individualităţi spirituale
aflate pe cele mai diverse trepte de evoluţie. Dar cei care au cunoscut
iniţierea în Grecia antică au văzut întotdeauna în
Zeus ghidul
spiritelor solare. Zeus este ceea ce trăieşte în acţiunile pe
care
Soarele le exercită asupra Pământului. Pheriekydes din Syros
desemnează
ca sferă a lui Zeus pe cea a spiritelor solare, treapta a doua. Chthon
desemnează starea în care se afla Pământul când Luna
s-a separat de el,
starea haotică în care nici o plantă, nici o specie animală, nici
o
rasă umană nu popula încă Pământul. Pherekydes din Syros
spunea ceva
uimitor: Aceste trei principii – Zeus, Cronos şi Chthon – se află la
temelia evoluţiei noastre pământeşti. Ceea ce a devenit
Pământul s-a
realizat prin acţiunea conjugată a acestor trei principii, a acestei
Trinităţi originare, sacre, care provine din stările anterioare ale
Pământului. Vechiul înţelept grec cunoştea deci această
Trinitate şi pe
ea o descria prin cele trei nume care-i erau familiare.
Înţeleptul ne
zugrăveşte apoi continuarea evoluţiei. În acele timpuri
îndepărtate, nu
exista obiceiul de a descrie aceste realităţi în termenii seci şi
prozaici pe care îi cunoaştem în prezent; se
întrebuinţau mai curând
reprezentări colorate pentru ceea ce se contemplase şi percepuse
în
spirit. Pherekydes din Syros ne spune deci: Chthon a devenit Geea,
Pământul (ceea ce se numeşte astăzi Pământul), datorită
ofrandei lui
Zeus, pe care l-a acoperit cu veşmântul său. O expresie
admirabilă
pentru acea evoluţie pe care v-am rezumat-o acum în puţine
cuvinte.
Pâmântul era singur; în afara lui erau Soarele şi
Luna, împărăţiile
spirituale ale lui Zeus şi Cronos. Atunci Soarele, care se separase
primul, a început să acţioneze asupra Pământului. Era un
fel de
fecundare a Pământului în starea sa haotică, sau, pentru a
vorbi ca
vechii înţelepţi greci, o fecundare a lui Chthon prin Zeus.
Căldura şi
lumina solară au fost trimise în lumea fizică şi prin ele s-au
putut
exercita efectele benefice ale împărătiei lui Zeus, care
fecundează
totul. Pământul a primit atunci ofranda regească. El s-a acoperit
cu
veşmântul său, şi acest veşmânt nu este nimic altceva
decât învelişul
său de forme vegetale, animale şi omeneşti fizice care a acoperit
atunci Pământul. Chthon s-a transformat în Geea, datorită
darului pe
care i l-a făcut Zeus şi cu care Pământul s-a
înveşmântat.
În aceste remarcabile exprimări în imagini, în
această frumoasă
limbă, vedem ce poate găsi conştienţa suprasensibilă actuală în
vremea
în care trăiau cei şapte Înţelepţi ai Greciei, când
actiona Pherekydes
din Syros, despre care abia dacă s-a păstrat ceva mai mult decât
datele
exterioare pe care vi le-am prezentat. Însă cel care luminează
ceea ce
a spus acest înţelept cu ce ne poate oferi în prezent
investigaţia
suprasensibilă va vedea că el n-ar fi putut descrie faptele în
mod atât
de pertinent încât cercetatrea suprasensibilă actuală să le
confirme,
dacă n-ar fi avut el însuşi cunoştinţă despre toate acestea.
Ştiinţa
lui Pherekydes din Syros se datorează faptului că el beneficiase de
ceea ce se numeşte o iniţiere feniciană.
El a fost iniţiat în templele anticei Fenicii, de unde a adus
în
Grecia ceea ce-i era permis să facă cunoscut. În felul acesta au
venit
din Orient unele învăţături care acolo erau în concordanţă
cu restul
înţelepciunii orientale.
Prin aceasta eu nu am vrut decât să vă dau un exemplu, şi am
mai
putea da multe altele despre modul în care se poate regăsi la
vechii
înţelepţi – dacă ştim să-i citim corect – ceea ce cercetătorii
suprasensibilului pot descoperi astăzi fără a recurge la tradiţiile
istorice. Prin acest exemplu, noi nu ne-am întors foarte departe
în
istoria omenirii. Multe exemple arată că învăţăturile care pot fi
descoperite astăzi ca fiind primordiale pot fi regăsite sub forme
echivalente în epoci îndepărtate, cu condiţia să ştim cum
să descifrăm
expresiile. Totuşi ar fi un lucru cu totul greşit dacă, luminând
înţelepciunea orientală cu ceea ce poate fi obţinut azi în
lumea
occidentală, am epuiza-o pe prima şi am spune pur şi simplu: Găsim
în
Orient cutare părere despre evoluţia cosmică – la fel vorbim şi noi
astăzi; în felul acesta aflăm că în vremea lui şi
Pherekydes din Syros
şi în epoca egipteană, pe timpul magilor caldeeni şi în
vremea Indiei
antice, situaţia era aceeaşi. Dacă am considera că aceasta este singura
posibilitate, s-ar putea afirma: Înţelepciunea pe care o cultivăm
noi
astăzi o regăsim sub formele cele mai diverse peste tot unde au trăit
oameni care au năzuit spre înţelepciune; este una şi aceeaşi
înţelepciune pretutindeni! Acestui mod de afirmare, într-o
formă
abstractă nu i se poate obiecta nimic, căci totul este exact. Dar
trebuie spus că aceasta nu este decât o parte a adevărului. Aşa
cum
creşterea plantei nu constă în a produce mereu aceleaşi organe,
de la
cea mai adâncă din rădăcinile sale până la fructe, ci apar
mai întâi
frunzele verzi, apoi petalele colorate, staminele, pistilul şi aşa mai
departe, aşa cum planta metamorfozează forma produselor sale şi le
conduce spre stadii din ce în cea mai înalte, la fel stau
lucrurile şi
cu progresul vieţii omeneşti pe Pământ. Oricât ar fi de
adevărat că
aceleaşi comori de înţelepciune apar sub formele cele mai
variate,
există totuşi o evoluţie a acestor înţelepciuni; şi ar fi cu
totul fals
să spunem că în epoca indiană veche ar fi fost prezente lucrurile
pe
care le cunoaştem astăzi. Tot atât de puţin corect ar fi dacă am
afirma
că într-o plantă se întâmplă acelaşi lucru în
floare ca şi în rădăcină.
Putem spune că în ele acţionează aceeaşi forţă, dar aceasta nu
poate fi
recunoscută în realitatea sa decât dacă i se urmăreşte
dezvoltarea,
astfel încât recunoaştem un progres al tainelor care se
află la baza
evoluţiei omenirii. Categoric, învăţământul care a fost dat
odinioară,
în timpurile care au urmat după marea catastrofă atlanteană,
poate fi
dat şi astăzi; cel pe care l-a dat Pherekydes din Syros mai poate fi,
de asemenea, dat şi astăzi, dar evoluţia Pământului şi a omului
s-au
îmbogăţit de atunci şi a căpătat nuanţe noi.
Evocam ieri momentul esential care-l reprezintă pentru omenire
impulsul lui Hristos, introducând în procesul evoluţiei
pământeşti un
element care nu poate fi comparat cu nimic asemănător, care este
absolut unic. În legătură cu aceasta mi s-a făcut următoarea
obiectie:
Nu ar fi totuşi nedrept ca atâtea milenii să se fi scurs
înainte de
apariţia lui Hristos şi atâţia oameni să nu fi putut cunoaşte
înţelepciunea deplină? Cum a putut să-i fie refuzată omenirii
precreştine această înţelepciune? Noi putem, desigur, recunoaşte
ca
fiind echitabil, în comparaţie cu justiţia universală, faptul că
formele adevărului se schimbă – spun unii – dar nu se adaugă noi
adevăruri, deoarece atunci ar trebui să credem că o înţelepciune
mai
înaltă a fost rezervată oamenilor care erau destinaţi să trăiască
după
Hristos. Eu nu aş menţiona aici această obiecţiune, dacă ea n-ar fi
fost realmente exprimată, deoarece se poate înţelege că acest
lucru se
spune în multe locuri, dar nu de cei care se ocupă de ştiinţa
spiritului; este evident că oamenii care s-au încarnat după
Hristos
sunt aceiaşi cu cei care au trăit înaintea Lui; ei parcurg
încarnări
succesive, şi ceea ce n-au putut învăţa înainte de venirea
lui Hristos
pe Pământ, sunt chemaţi să înveţe după ce a avut loc acest
Eveniment.
Cel care consideră că omul se încarnează în epoci diferite
pentru a
relua mereu aceleaşi lucruri nu crede în mod serios, cu
sentimentul şi
cu toată viaţa sufletului, în reîncarnare; a crede în
reîncarnare
înseamnă a-i înţelege scopul şi sensul şi faptul că nu este
în zadar să
revenim în vieţi succesive; acest lucru este necesar pentru a
putea
învăţa, pe Pământ, mereu ceva nou. Dacă aşa stau lucrurile,
trebuie ca
pe Pământ să se reverse mereu o viaţă nouă; trebuie să descoperim
realităţi noi de fiecare dată când revenim pe Pământ. A
spune că
aceleaşi adevăruri reapar în diferitele concepţii despre lume
este o
abstracţie. Ceea ce este concret, adevărat, este că aceste comori de
înţelepciune evoluează şi iau forme din ce în ce mai
înalte, până ce
apare pe Pământ ceea ce este matur pentru a trece la o altă stare
de
evoluţie, la fel cum Saturn, Soarele şi Luna au trecut în stadiul
Pământ. Nu este o simplă repetiţie, ci un adevărat progres,
acesta este
aspectul cel mai important.
În aceasta constă deosebirea dintre modul de gândire
oriental şi cel
occidental. Potrivit sarcinii şi misiunii occidentului, cel din urmă
este inseparabil de o concepţie într-adevăr istorică, concretă, a
evoluţiei terestre. Iar concepţie istorică este numai cea care vede
progresul şi nu repetarea aceluiaşi lucru. Noţiunea de istorie a intrat
în evoluţia omenirii prin Occident. Aici a învăţat omenirea
mai întâi
să conceapă lucrurile în mod istoric şi nu ca o simplă revenire
veşnică. Dacă printre noi ar apărea cineva care să nu fie pătruns de
ideea progresului istoric şi ar adopta în mare măsură un mod de
gândire
oriental, al cărui adevăr nu este deloc pus sub semnul îndoielii
prin
aceasta, deşi spunem că trebuie să i se adauge concepţia istorică, s-ar
putea ca el să piardă sensul istoriei şi ar apărea o întrebarea
uimitoare: În fond, la ce bun această eternă repetiţie a
aceloraşi
lucruri? Aceasta este chestiunea pe care şi-a pus-o Schopenhauer,
căruia îi lipsea sensul profund şi real al istoriei. În
cadrul vieţii
spirituale moderne, el a fost unul dintre cei care, pentru
gândirea
exoterică, au împrumutat multe din învăţăturile orientale.
Dar este
stabilit că un adevăr superior nu infirmă cu nimic un adevăr de ordin
inferior; şi noi acceptăm în totalitate ceea ce se afirmă de pe
poziţia
anistorică. Ceea ce facem noi este să ridicăm acest adevăr mai puţin
important spre un nivel mai înalt, iar în acest caz luminăm
gândirea
orientală cu ajutorul luminii Occidentului [1].
Aş vrea să ilustrez printr-un exemplu ceea ce tocmai v-am redat in abstracto. Din cele spuse aţi
înţeles că putem regăsi sub o altă formă, în timpurile
vechi, datele
investigaţiei suprasensibile moderne. Noi putem proiecta o lumină
asupra trecutului numai dacă o luăm din prezent. Ne vom referi, aşadar,
din nou la o personalitate, o individualitate spirituală. Mai
târziu
vom mai discuta diferite amănunte ale acestui domeniu, dar astăzi vom
scoate în evidenţă un singur aspect. Dacă ne întoarcem
în timp, când în
învăţăturile care circulau era prezentă ca ecou înalta şi
sublima
întelepciunie a Rishilor, întâlnim printre numele de
zei şi pe cel al
lui Indra. Care este fiinţa numită Indra în timpurile vedice? Cel
mai
bun mod de a răspunde la această chestiune din perspectiva ştiinţei
spiritului modernă este de a caracteriza din nou, acum, modul în
care
în zilele noastre ne putem face, prin cercetarea suprasensibilă,
o idee
despre această fiinţă care există într-adevăr.
Noi am subliniat că dincolo de tot ceea ce ne înconjoară
în
universul exterior, dincolo de foc, de aer, de apă şi de pământ,
se
află entităţi spirituale. Când lăsăm să acţioneze asupra noastră,
în
primul rând asupra simţurilor noastre, focul sau aerul, noi
percepem
manifestarea exterioară a acestor entităţi. Putem căuta,
ridicându-ne
din lumea fizică în lumea astrală, prin vederea suprasensibilă,
ceea ce
se află dincolo de percepţiile noastre fizice din viaţa curentă.
Întâlnim atunci numeroase entităţi pentru care aerul este
manifestarea
exterioară, şi care lucrează împreună în mediul nostru
spiritual pentru
a produce în mod exterior fenomeneie atmosferice fizice. Dacă ne
întrebăm cum se prezintă regnul spiritual de dincolo de aer,
când îl
privim în lumea sufletească, întâlnim pe acest plan
un mare număr de
entităţi spirituale care nu coboară până în planul fizic,
care se
manifestă acolo sub formă de aer, care ne apar pe planul astral ea
individualităţi. O anumită entitate este cea mai puternică. Ea mai
există încă în zilele noastre; este cea care în India
antică a fost
numită Indra. În acelaşi timp ea este implicată în
întreaga organizare
a proceselor noastre respiratorii. Dacă noi putem respira astăzi, o
datorăm activităţii sale. Putem privi spre ea şi să-i spunem: Ţie, o
Indra, îţi datorez eu că posed instrumentul respiraţiei aşa cum
îl
avem, ca oameni. Dar activităţile unei asemenea fiinţe nu se limitează
la acest singur aspect; ele sunt ramificate, astfel că fiinţa omenească
îi mai datorează încă multe alte lucruri şi ea poate de
asemenea să-i
spună: O, zeule Indra, tu care mi-ai dat posibilitatea să respir, ţie
îţi datorez şi forţa care străbate muşchii mei când,
în război, îl
înfrunt pe inamicul meu. El poate cere acestui Indra să-i dea
forţa de
a învinge inamicul, deoarece are loc un transfer al funcţiei
aceleiaşi
zeităţi, pe care noi nu avem nevoie s-o numim din moment ce ştim că ea
este aici; tot prin ea fulgerul brăzdează norii, tunetul bubuie şi apar
fenomenele binefăcătoare care însoţesc furtuna. Şi când
în aceste
împrejurări ne gândim să rugăm zeii, rugăciunea noastră
urcă spre
această fiinţă.
Vedem, astfel, că în lumea sufletelor exista în epoca
vedică o
anumită entitate care era denumită simplu Indra. Indra are tot
atâta
realitate pentru noi ca şi pentru oamenii de atunci.
Şi acum, un alt aspect. Aveţi în vedere această entitate aşa
cum o
considera realmente iniţiatul din India anticâ atunci când
se întorcea
spre lumea sufletelor, şi puneţi-vă următoarea întrebare:
Iniţiatul
timpului nostru vede oare această fiinţă exact în acelaşi fel?
Trebuie
să răspundem: El percepe tot ceea ce se putea vedea în acel timp
din
acest Indra, dar mai înţelege încă şi altceva. Dacă priviţi
un om de
patruzeci de ani puteţi spune că acesta este acelaşi pe care l-aţi
cunoseut acum treizeci de ani, când avea zece ani; el nu şi-a
schimbat
numele, dar intr-o anumită privinţă a devenit altceva. Şi veţi oferi o
imagine a acestui om de patruzeci de ani dacă-l descrieţi cum apărea la
zece ani. Ceea ce spuneţi despre el este întru totul exact, dar
în
treizeci de ani el a suferit o evoluţie şi trebuie să ţineţi cont de
acest lucru pentru a-l descrie aşa cum este în prezent. Credeţi
că omul
evoluează în cursul diferitelor lui vieţi şi de la o
încarnare la alta
dar că fiinţele spirituale au rămas astăzi la nivelul la care erau
când, în vremea Indiei antice, conştienţa clarvăzătoare se
îndrepta
spre ele? Să nu fie zeii decât ceea ce au fost timp de milenii,
mereu
aceiaşi? În mod sigur nu. Putem cu drept cuvânt spune că
Indra a evoluat din epoca
când
clarvăzătorii din India priveau spre el. De ce natură este această
evoluţie şi cum ni se prezintă ea nouă?
Dacă ne îndreptăm conştienţa clarvăzătoare asupra figurii lui
Indra,
remarcăm că la un anumit moment al evoluţiei sale se
întâmplă ceva
extraordinar. Repet: îndreptăm conştienţa clarvăzătore în
lumea
sufletelor spre vechiul zeu hindus Indra şi urmărim evoluţia sa prin
milenii. El primeşte la un anumit moment raze de lumină de la o altă
fiinţă spirituală; prin aceasta, Indra este iluminat şi ridicat la o
treaptă superioară a evoluţiei sale. Este ca şi când
într-un moment din
viaţa dumneavoastră învăţaţi ceva important, datorită căruia
deveniţi
un alt om. Aceasta este ceea ce s-a întâmplat într-o
zi cu Indra: el a
primit lumina spirituală emanând de la o altă entitate divină. De
atunci de la Indra radiază spre noi ceea ce exista şi în vechiul
Indra,
dar este îmbogăţit cu lumina spirituală care emană de la altă
entitate.
Noi putem da o indicaţie precisă asupra momentului istoriei omenirii
când s-a produs ceea ce tocmai am descris. Zeul Indra exista
în lumea
sufletelor pe vremea când Hristos nu putea încă fi perceput
în evoluţia
Pământului, dar când lumina care emana de la El
începea deja să
lumineze pe Indra. Această lumină spirituală nu-i parvine în mod
plenar
decât mai târziu, dar îi apare încă de atunci
celui care este capabil
să-l perceapă, dar altfel decât când nu reflecta încă
lumina lui
Hristos. Omul chemat să anunţe omenirii acest lucru va spune: Vechiul
Indra prezenta pentru noi un mare interes; dar acum ne interesează ceea
ce reflectă, ceea ce radiază de la Indra spre noi. Lumina pe care Indra
o proiectează din acel moment în evoluţia spirituală a
Pământului nu
este lumina sa proprie, ci ea reflectă lumina lui Hristos, aşa cum Luna
reflectă razele Soarelui. Lumina lui Hristos nu cade direct pe
Pământ,
ci este reflectată de Indra şi nu permite încă să fie recunoscut
în mod
direct Hristos; aşa cum lumina reflectată de Lună ne permite să
recunoaştem că este lumina Soarelui a fost şi lumina pe care Moise a
vestit-o poporului său; el a numit lumina lui Hristos care este ca
lumina solară reflectată de Lună, Iahve sau Iehova. Găsiţi aici, deşi
sub o altă formă, ceea ce am subliniat în conferinţele mele
asupra
Evangheliei Sfântului Ioan: Hristos se anunţă cu anticipaţie, iar
Iahve
sau Iehova este numele acestei lumini a lui Hristos reflectată mai
întâi de o veche divinitate, este Hristosul vestit în
mod profetic.
Este ca şi cum, în cursul evoluţiei Pământului, vechiul
zeu Indra ar
fi primit lumina lui Hristos şi ar fi reflectat-o apoi spre
Pământ.
Prin faptul că Indra a fost atins de lumina lui Hristos, el parcurge o
evoluţie. Desigur, Indra nu a devenit Iehova. Nu trebuie să spuneţi:
Indra este Iehova. Dar veţi putea înţelege că, aşa cum Indra se
manifestă în fulger şi tunet, la fel se manifestă şi Iahve sau
Iehova
în tunet şi fulger, căci reflectarea se poate face numai în
legătură cu
entitatea care reflectă. Aveţi aici un exemplu de felul în care
evoluţia spirituală se realizează în propria sa lume, aşa cum se
realizează evoluţia oamenilor în lumea lor, şi cum fiinţele
spirituale
nu prezintă acelaşi aspect când le contemplăm după milenii. Lumea
spirituală nu este inactivă; ea are o istorie şi istoria
pământească
este expresia exterioară a acestuia. În adevăr, toate
evenimentele
terestre îşi au cauza în evenimentele lumii spirituale şi
noi trebuie
să înţelegem în detaliu ce evenimente se află la baza a
ceea ce se
întâmplă pe Pământ.
Am vrut să vă lămuresc printr-un exemplu ce înseamnă istoria
vieţii
spirituale. Dacă reţineţi că există înţelepciuni pe care le aflăm
în
prezent şi pe care le regăsim când privim înapoi, dar cu
nume, cu forme
şi cu expresii schimbate, că există o evoluţie istorică, un progres
în
viaţa spirituală care se află la baza lumii fizice, atunci veţi fi
în
posesia celor două principii juste care trebuie să stea la baza
oricărei ştiinţe a spiritului, care vrea să influenţeze asupra
viitorului omenirii, care vrea să evolueze.
Vom vorbi din nou, mâine, despre revelaţia vieţii divine unice
sub
diferitele sale forme, despre cunoaşterea evoluţiei vieţii divine spre
forme din ce în ce mai înalte, şi despre maturizarea
progresivă a
roadelor propriu-zise ale existenţei cosmice.
NOTE
1.
Această expunere, care pare a fi o digresiune, se datorează faptului că
răspunde la afirmaţia, atât de frecventă în concepţiile
mistice despre
lume, după care diferitele religii care s-au succedat istoriceşte nu
sunt în fond decât diferite transformări ale unei singure
înţelepciuni
primordiale.
