|
Am văzut în conferinţele precedente în ce măsură lumea exterioară acţionează ca o iluzie care ascunde lumea spirituală aflată în spatele ei. Când conştienţa clarvăzătoare trece dincolo de vălul iluziei, ea pătrunde în lumea spirituală. Cel care face această experienţă poate spune atunci că vălul exterior al simţurilor a devenit transparent. Acesta este, am putea spune, unul din drumurile de acces în lumea spiritului. Dar noi am văzut, de asemenea, cum, din propria noastră viaţă sufletească interioară, tot ce numim gânduri, sentimente, senzaţii, precum şi fenomenele şi mai complexe care se desfăşoară aici, vocea conştiinţei etc., formează un fel de văl care acoperă o lume spirituală. Iar când conştienţa clarvăzătoare trece şi prin acest văl, ajunge din nou într-o lume spirituală. Aceste două căi diferite de a pătrunde în lumea spirituală au fost cunsocute dintotdeauna. Cei care căutau initierea ştiau că puteau ajunge la lumea spirituală dacă înlăturau, pe de o parte, vălul exterior şi, pe de altă parte, vălul interior. De aceea întâlnim la toate popoarele Pământului o diferenţiere între zeii de sus şi zeii de jos; şi în Misteriile din toate timpurile se spunea că se poate ajunge la aceşti zei dacă te afli pe o anumită treaptă de iniţiere, dar lumea zeilor inferiori şi lumea zeilor superiori erau tratate întotdeauna în mod cu totul diferit. Consideraţiile care urmează ne vor permite să înţelegem prin ce se justifică această idee: la început omul nu poate acţiona asupra modului în care îi apare lumea exterioară, asupra aspectelor multiple ale impresiilor de culoare, de căldură etc., adică asupra covorului pestriţ al elementelor foc, aer, apă şi pământ. Soarele răsare dimineaţa, el trimite razele sale luminoase asupra tuturor lucrurilor şi lumea exterioară apare simţurilor noastre în funcţie de diferitele raporturi care se stabilesc aici; iar când suntem capabili să trecem dincolo de aceste raporturi el pătrunde în lumea spirituală. Neavând nici o influenţă asupra lumii exterioare sensibile care-l înconjoară, omul este incapabil să o altereze prin propria sa fiinţă. Ea îi este dată de entităţile spirituale care se manifestă prin fenomenele sensibile, iar el nu o poate altera prin propria sa forţă. Astfel, se poate pune problema ca atunci când omul devine iniţiat să treacă dincolo de vălul ţesut de simţuri, dar el trebuie să lase acest văl în starea în care a fost elaborat de entităţile spirituale.
Poziţia omului este cu totul alta cu privire la viaţa sa interioară.
Modul său de a gândi, de a simţi, de a voi, de a asculta vocea
conştiinţei sale depinde de gradul său de perfecţiune, de felul
în care
a lucrat asupra vieţii sale sufleteşti. Omul nu poate face ca Aurora
sau vegetaţia să aibă un roşu sau un verde mai frumos sau mai
urât; dar
este în puterea sa de a se corupe interior, facând să se
nască în el
emoţii nesănătoase, judecăţi morale eronate; el poate răspunde mai mult
sau mai puţin vocii conştiinţei sale, să cultive în ceea ce
priveşte
reprezentările sale frumuseţea sau urâţenia şi să producă
forme-gânduri
adevărate sau mincinoase. Astfel, vălul pe care sufletul nostru
îl
întinde în viaţa sa interioară asupra lumii spirituale se
schimbă
conform cu comportamentul nostru. Ceea ce contemplăm în spatele
vălului
propriei noastre vieţi spirituale depinde de însăşi natura, bună
sau
coruptă, a acestui văl; astfel, este uşor de înţeles că un suflet
corupt, imperfect sau puţin dezvoltat poate da naştere la adevărate
caricaturi şi să trezească forţe şi reprezentări false, absurde sau
contra naturii, când se ridică spre lumile superioare sau
când coboară
spre entităţile inferioare.
Deoarece în toate epocile s-a stabilit o diferenţiere
între
cunoaşterea divinităţilor de sus şi cea a divinităţilor de jos şi
întrucât coborârea era considerată în mod
esenţial ca mai periculoasă
decât urcarea se impuneau discipolilor Misteriilor care se
angajau pe
această cale exigenţe deosebit de mari.
Trebuia să menţionez acest lucru, căci aceste două căi spre lumea
spirituală joacă un mare rol în evoluţia omenirii şi pentru că o
comparaţie între Orient şi Occident nu poate fi bine
înţeleasă şi
relaţia dintre „copiii lui Lucifer“ şi „fraţii lui Hristos“ nu poate fi
concepută corect decât având în vedere aceste două
căi. În lumea
exterioară, care apare atât de des ochilor noştri ca o dezordine
pestriţă de fapte dintre cele mai diverse, nu există nimic care să nu
fie condus cu înţelepciune şi unde să nu fie în joc fiinţe,
forţe şi
fapte spirituale; evenimentele lumii fizice sunt înţelese numai
când ne
dăm seama de modul în care s-au grupat evenimentele în plan
spiritual,
sub conducerea Puterilor pe care le-am descris deja sub unghiurile cele
mai diverse. Pentru a sesiza de ce o anumită formă de
înţelepciune s-a
dezvoltat în Orient şi de ce viitorul creştinismului depinde pe
de altă
parte de dezvoltarea forţelor occidentale, trebuie să ne
îndreptăm
atenţia asupra originii şi mersului istoric al acestor două lumi.
Aţi aflat în cursul diferitelor conferinţe pe care le-aţi
urmărit că
viaţa spirituală actuală a luat naştere pe continentul pe care îl
numim
vechea Atlantidă, că o foarte veche civilizaţie s-a dezvoltat pe acest
pământ situat la vest, între Europa şi America actuală, şi
că ceea ce
întâlnim drept culturi asiatice, africane şi americane sunt
descendentele vechii culturi atlanteene. Acolo trebuie să căutăm
fundamentul a tot ce este viaţă culturală actuală. Înaintea marii
catastrofe care a răvăşit faţa Pământului şi i-a dat configuraţia
actuală, în vechea Atlantidă trăiau oameni total diferiţi de noi,
care
erau conduşi de înalţi iniţiati. Acolo s-a dezvoltat o cultură
aflată
sub influenta unui vechi mod de clarvedere, astfel încât
oamenii
acestei epoci aveau facultatea instinctivă de a vedea nu numai dincolo
de vălul exterior al lumii simţurilor, în lumea spirituală,
superioară,
ci şi dincolo de viaţa sufletească proprie, spre zeii inferiori.
În
acele vremuri, acest lucru era natural. Aşa cum pentru oamenii actuali
este normal să vadă cu ochii, să audă cu urechile etc., pentru oamenii
acelui timp era normal nu numai să vadă culorile şi să audă sunetele
dar, de asemenea, să întrevadă, dincolo de culori şi sunete,
entităţi
spirituale. Tot aşa, era natural să perceapă nu numai vocea
conştiinţei, ci şi, de exemplu, ceea ce grecii numeau Erinii. Ei le
percepeau ca entităţi spirituale; vechii atlanţi cunoşteau astfel
instinctiv o lume spirituală.
Este sensul evoluţiei omenesti ca oamenii să se fi ridicat
încetul
cu încetul de la această conştienţă veche instinctivă, dar
clarvăzătoare, până la starea de conştienţă care caracterizează
epoca
noastră. Era necesar ca omenirea să treacă prin această etapă a unei
existenţe în planul fizic. Nu ar fi fost posibil ca lumea
spirituală să
dirijeze întreaga evoluţie a omenirii ca un curent pornit din
Atlantida
până în India, trecând peste ţinuturile Europei şi
Africii până în
Asia, şi ca totul să se desfăşoare în linie dreaptă. Lucrurile nu
sunt
niciodată atât de simple; peste tot unde se conturează germenele
unei
evoluţii, ea nu se produce după o linie dreaptă; totdeauna intervine
ceva în evoluţie, iar un exemplu al vieţii curente vă va face să
înţelegeţi acest lucru. Observaţi o plantă. Puneţi o
sămânţă în pământ
şi vedeţi cum vor germina organele plantei; mai întâi
frunzele, apoi
caliciul, staminele, pistilul şi aşa mai departe. Dar pentru a asigura
viaţa normală a unei plante şi evoluţia sa, intervine un alt element,
care nu emană de la progresul în linie dreaptă al continuităţii.
Este
necesară fecundarea fructului; trebuie ca substanţa fecundatoare să
treacă de la o floare la alta, pentru ca floarea să dea naştere
fructului; fructul însuşi nu iese direct din floare, ci un
întreg
curent de influenţe se exercită din afară pentru a permite evoluţia.
Această imagine a plantei ilustrează viaţa Universului şi ne lămureşte
asupra modului cum se petrec lucrurile în lumile spirituale. Este
cu
totul fals să crezi că în viaţa spirituală poate apărea un curent
cultural şi că din el s-ar naşte mereu ceva nou. Lucrul poate dura un
timp, dar nu este suficient pentru ceea ce urmează să se producă, după
cum floarea nu este suficientă ca să apară fructul, dacă nu este
fecundată. La un moment determinat al evoluţiei, trebuie ca o influenţă
venind dintr-o altă direcţie să producă o aşa-zisă fecundare
spirituală. Dacă un curent de civilizaţie a progresat un anumit timp
în
linie dreaptă, trebuie ca o influenţă de origine diferită să apară şi
să-l fecundeze. După cum în viaţa plantei elementele masculin şi
feminin se dezvoltă separat, tot astfel, în continuarea evoluţiei
oamenilor după Atlantida, nu putea să existe un singur curent de
evoluţie care să se îndrepte din Occident spre Orient, ci trebuia
să
apară două curente, care să meargă spre est. Ele urmau să se dezvolte
separat un timp şi să se regăsească mai târziu, în scopul
de a se
fecunda reciproc. Putem urmări aceste două curente evolutive ale
omenirii, dacă examinăm în mod corespunzător cele stabilite
datorită
clarvederii. Unul din curente se formează în urma faptului că
anumite
popoare au emigrat din vechiul continent atlantean până în
nordul
Europei, pentru a atinge regiunile care înglobează Anglia, nordul
Franţei, şi apoi Scandinavia actuală, Rusia, Asia, coborând
până în
India. Popoare foarte diverse compun acest curent, care prezintă şi o
anumită viaţă spirituală. Un al doilea curent îşi urmează cursul
mai la
sud, în aşa fel încât ar trebui să-l căutăm
începând cu actualul Ocean
Atlantic, prin sudul Spaniei, traversând Africa până
în Egipt, apoi în
Arabia. Acestea sunt cele două curente, cele două mari migraţii de
popoare care se îndreaptă din Atlantida spre Orient; aceste
curente îşi
urmează mai întâi drumul propriu, până când se
fecundează reciproc.
Ce deosebeşte cele două curente? Curentul care urcă spre nord
includea oameni mai înclinaţi să se servească de simţurile şi de
percepţiile lor exterioare şi să-şi îndrepte privirea asupra
lumii
înconjurătoare. Aceşti oameni erau conduşi de iniţiaţi, care le
arătau
calea spre acele lumi spirituale care se numesc zei superiori, zei care
se află dincolo de vălul exterior al percepţiilor sensibile. Dintre
aceste divinităţi fac parte zeii mitologiei germano-nordice: Odin, Thor
etc.
Oamenii celuilalt curent posedau alte calităţi; ei erau predispuşi a
se adânci în viaţa lor sufletească, în viaţa
interioară. S-ar putea
spune – dar fără nici o nuanţă de dispreţ – că popoarele nordice erau
mai apte să contemple Universul, pe când popoarele din sud erau
mai
înclinate să se adâncească în ele însele şi să
caute lumea spirituală
dincolo de vălul sufletului lor. Nu este deci de mirare că descendenţii
acestor popoare aveau zei care aparţineau mai mult categoriei de zei
subpământeni, care guvernează în special viaţa sufletului.
Este
suficient să evocaţi, de exemplu, pe zeul egiptean Osiris. Omul
îl
întâlneşte după ce străbate poarta morţii. Este zeul care
nu poate trăi
în lumea simţurilor exterioare. El n-a trăit aici decât
în timpurile
vechi, dar pe măsură ce se apropiau timpurile noi el a fost
învins de
puterile lumii sensibile, de răufăcătorul Seth; de atunci el vieţuieşte
în lumea unde omul pătrunde după moarte, o lume pe care o afli
numai
când te afunzi în ceea ce este nemuritor, durabil în
om, în ceea ce
trece din încarnare în încarnare, în ceea ce
este viaţa interioară a
omului. Din această cauză, oamenii simţeau această viaţă interioară ca
fiind legată de Osiris.
Aceasta este deosebirea dintre predispoziţiile popoarelor din sud şi
cele din nord. În primele timpuri ale epocii care a urmat după
marea
catastrofă a Atlantidei, doar un popor dispunea într-un anumit
sens de
ambele facultăţi. El era predestinat să urmeze dubla cale care conduce
lumea spirituală şi să găsească pe aceste două căi ceea ce era
corespunzător şi fecund pentru acele timpuri. În timp ce
popoarele din
nord priveau spre aparenţele sensibile exterioare, iar cele din sud se
adânceau în profunzimile vieţii lor interioare, exista un
popor care
avea atât facultatea de a se ridica spre realităţile spirituale
care se
găseau dincolo de lumea exterioară cât şi pe aceea de a se
adânci în el
însuşi, în abisurile contemplării mistice, pentru a
descoperi în
spatele vălului sufletului său lumile spirituale. Această facultate era
prezentă la toţi atlanteenii, cel puţin în primele timpuri. O
asemenea
capacitate este însă legată de o altă trăire, cu totul
particulară.
Cine are facultatea de a străbate dincolo de vălul simţurilor,
întâlneşte aici zeii superiori, dar dacă aude că în
altă parte a
Pământului există alte zeităţi, el nu le percepe corect. Dacă
s-ar
putea însă lega cele două faculţăţi, dacă s-ar putea ridica
atât vălul
fizic cât şi cel care acoperă trăirile sufletului, s-ar face o
descoperire de o mare importanţă, şi anume că ceea ce se află în
spatele sufletului este identic în esenţa sa cu ceea ce
întâlnim
dincolo de lumea exterioară a simţurilor. Se revelează o lume
spirituală unitară, o dată din afară şi o dată dinăuntru. Dacă se
ajunge la această lume, pe cele două căi, i se recunoaşte unitatea;
cine ajunge la lumile spirituale pe calea contemplării interioare o
descoperă, în spatele vălului sufletului, şi dacă are şi
capacitatea de
a străbate vălul lumii sensibile graţie dezvoltării forţelor
suprasensibile ştie că ceea ce a descoperit în el însuşi nu
este
diferit de ceea ce a văzut în afară. Aceasta este marea trăire a
unităţii vieţii spirituale pe care vechiul popor al Indiei avea
capacitatea s-o realizeze. Când privirea sa suprasensibilă se
îndrepta
în afară, vechiul indian întâlnea entităţile
spirituale exterioare care
guvernează şi stăpânesc fenomenologia Universului, iar când
el cobora
în fiinţa sa intimă, pe cale mistică, găsea acolo Brahmanul său; el ştia că fiinţele
pe care le percepea în spatele vălului sufletului erau
asemănătoare cu
cele care, cu un puternic avânt care străbătea Cosmosul, au creat
şi
organizat şi lumea exterioară.
Măreţia şi forţa care acţionează asupra noastră din acele timpuri
trecute vine de la faptul că ele au păstrat un element care a existat
în epoca vechii civilizaţii atlanteene şi care a lăsat urme
în epoca
următoare. Totuşi, evoluţia nu avansează prin transformarea sau
conservarea vechiului, ci prin naşterea de noi curente care se
fecundează după aceea reciproc. Dacă urmărim curentul septentrional
care pleacă de la vechea Atlantidă spre Asia, trecând prin
Europa,
vedem în vechiul popor indian bastionul cel mai avansat al
civiliaţiei
care, după ce s-a unit cu alte elemente, a dat naştere culturii Indiei
antice. Iar dacă mergem puţin mai la nord, în Persia,
întâlnim cultura
protopersană, care ulterior ne apare ca fiind cea a lui Zoroastru. Dacă
o examinăm prin mijloacele clarvederii, vedem că îi este specific
faptul că oamenii priveau mai mult spre lumea exterioară şi căutau să
străbată vălul lumii sensibile, pentru a ajunge astfel la lumea
spirituală superioară. Această particularitate a caracterului persan ne
permite să înţelegem că Zoroastru, ghidul acestei culturi
protopersane,
acorda mai puţină valoare afundării mistice în viaţa interioară,
că
manifesta chiar o anumită opoziţie faţă de aceasta, dar şi că dirija
privirea oamenilor spre lumea exterioară, şi în primul rând
spre
Soarele sensibil, pentru a atrage atenţia oamenilor asupra faptului că
dincolo de acesta se află o entitatea spirituală a Soarelui, Ahura
Mazda. Aveţi exprimată astfel calea urmată de iniţiaţii popoarelor din
nord. Tocmai în sânul civilizaţiei Persiei antice, sub
conducerea
primului Zoroastru, a fost elaborată cea mai înaltă formă de
percepţie
a lumii spirituale prin intermediul lumii exterioare. Această formă de
viziune exterioară era cu atât mai puţin desăvârşită cu
cât, în
procesul de migraţie, popoarele rămăseseră în urma vechilor perşi
[1],
înaintând numai până în regiunile Orientului
aprapiat. Toate aceste
popoare se caracterizau însă prin faptul că privirea lor era
orientată
spre exterior. Toţi iniţiaţii acestor popoare au ales calea de a atrage
atenţia celor care-i conduceau asupra lumii spirituale aflate dincolo
de vălul lumii sensibile.
În cadrul Europei mai întâlnim, când urmărim
lucrurile cu ajutorul
investigaţiei suprasensibile, minunata cultură care formează baza pe
care s-au dezvoltat celelalte culturi europene – în cultura celtă
–,
unde se regăsesc urmele a tot ce este născut din colaborarea sufletului
poporului şi din cunoaşterea initiaţilor. Vestigiile îi sunt
aproape
total pierdute astăzi şi numai cunoaşterea metodelor de investigare
spirituală ne poate permite să le descifrăm în lumea sensibilă.
Vechiul
element celt, care ne apare ca solul hrănitor al tuturor celorlalte
culturi europene, nu este decât un ecou al unor culturi
încă mai vechi
care, într-un anumit sens, erau mai puţin avansate în
acesată evoluţie
decât înalta, marea civilizaţie a lui Zoroastru, dar care
au urmat
acelaşi drum ca ea, potrivit caracterului popoarelor lor. Aceste
popoare fuseseră repartizate în aşa fel încât,
conform întinderii lor
exterioare, fiecare din ele putea urma drumul lumii spirituale
într-un
mod diferit. În funcţie de tărâmul pe care locuiau, aceste
popoare
urmau această cale într-un mod mai mult sau mai puţin perfect.
Trebuie să fie clar că relaţiile pe care le întreţine omul cu
lumea
exterioară, fie că este spirituală sau fizică, exercită asupra lui o
anumită influenţă; trăirile sale nu sunt doar un fel de oglindă a
lumii, care există pentru ca omul să afle ceva, ci au ca scop să
stimuleze evoluţia sa într-un sens bine determinat. Ce
reprezintă, de
fapt, omul unei anumite epoci? El este scopul pentru care a fost
organizat de forţele cosmice care trăiesc în ambianţa sa. Suntem
rezultatul a ceea ce forţele cosmice au făcut din noi, ne dezvoltăm
după cum pătrund în noi aceste forţe cosmice. Nu numai cel care
inspiră
aer sănătos îşi modelează organele în mod corespunzător, ci
şi cel
care, adoptând un anumit fel de viaţă spirituală, îşi
construieşte
organismul spiritual, şi întrucât organismul corporal nu
este decât
efectul celui spiritual, şi-l formează şi pe acesta. Omul este o fiinţă
în evoluţie continuă. Înţelegeţi deci că la toate popoarele
acestui
curent septentrional, care primeau mai ales forţele lumii exterioare,
s-au dezvoltat îndeosebi calităţile corpului, tot ceea ce poate
modela
omul din exterior. Aceste forţe exterioare au dezvoltat în om
ceea ce
se putea vedea în mod exterior şi simţi ca acţionând
în el; din această
cauză nu găsiţi dezvoltate la aceste popoare numai virtuţi războinice,
ci şi un instrument din ce în ce mai perfect pentru a pătrunde
în lumea
exterioară; chiar creierul se perfecţionează sub efectul acestor forţe.
Iată de ce la oamenii acestor popoare sunt prezenţi germenii
înţelegerii lumii exterioare. Numai acest curent putea produce
în viaţa
spirituală calităţile care au condus omul, în final, la dominarea
forţelor naturii. S-ar putea spune că aceste populaţii au avut grijă să
perfecţioneze ceea ce se poate vedea din om din exterior, nu numai
în
domeniul fizic, ci şi intelectual, estetic, moral. Corpul fizic era din
ce în ce mai mult pătruns de spirit, iar sufletul individual,
care se
reîncarna, găsea în general la fiecare reîncarnare
condiţii corporale
mai favorabile nu numai din punct de vedere fizic ci şi moral. Tot ce
spiritualiza aparenţa exterioară a fiinţei umane şi cozpul său fizic se
putea deci dezvolta în asemenea condiţii.
Dacă ne întrebăm ce trebuia să se dezvolte la popoarele care
au
urmat cealaltă cale, putem spune că este vorba de desăvârşirea
vieţii
interioare. La ele, de exemplu, se întâlneşte, noţiunea de
conştiinţă,
pe care am căuta-o în zadar la popoarele al căror rol era să
spiritualizeze aspectul exterior al corpului. Ea apare la popoarele din
sud, care cunoşteau experienţele subtile ale sufletului şi a căror
viaţă interioară s-a îmbogăţit cu astfel de noţ iuni,
încât s-au putut
dezvolta până la acea comoară, uimitoare şi în prezent,
care este
misterioasa ştiinţă ermetică a vechilor egipteni. Această
înţelepciune
atât de mult respectată de toţi cei care o cunoşteau nu s-a putut
dezvolta decât fiindcă viaţa interioară a omului a apărut la
acest
popor. Toate artele şi toată înţelepciunea sunt născute din acest
curent al omenirii. În cadrul acestui curent se acorda mai puţină
importanţă spiritualizării corpului fizic decât spiritualizării
forţelor interioare ale sufletului şi rafinării lor continue.
Priviţi sculptura greacă! Pentru a reprezenta corpul fizic
înnobilat, spiritualizat, artistul îşi alegea modelele
dintre oamenii
popoarelor din nord. Toate statuile lui Zeus, ale Afroditei, ale Palas
Atenei aparţin, în configuraţia lor exterioară, tipului rasial
septentrional. Iar pentru a reprezenta evoluţia interioară a sufletului
se simţea nevoia să se arate că în suflet se dezvoltă forţe
modelatoare, în mod invizibil, şi pentru aceasta se prezenta o
figură
ca cea a lui Hermes sau a lui Mercur. Hermes este altfel alcătuit
decât
ceilalţi zei; el reprezintă tipul african; cu totul altfel de urechi,
altfel de păr, ochi. Se ştia că acest tip de om este purtător al
spiritului ştiinţific, al înţelepciunii şi a tot ce acţionează
asupra
sufletului omului, de unde legătura cu rolul de mesager pentru zeii
inferiori pe care îl aveau Hermes sau Mercur.
Se poate spune deci: curentul septentrional de populaţii realizează
un om care în corporalitatea sa exterioară reprezintă spiritul ca
într-o imagine; celuilalt curent de populaţii i-a revenit sarcina
de a
modela sufletul invizibil, care nu este perceptibil decât atunci
când
privirea se întoarce spre interior. Popoarele din nord au modelat
un
corp care reproduce în mod exterior imaginea divinităţii în
om.
Popoarele din sud au creat un suflet care reproduce imaginea interioară
a divinităţii în om, care acţionează în interior,
invizibilă, activă şi
eficace. Aceste două curente s-au dezvoltat mai întâi
în mod separat,
ca substanţa fecundată, masculină şi feminină, în plantă; apoi,
după ce
au atins un punct culminant, unul pe calea interiorizării, celălalt
în
căutarea unei expresii fizice a spiritualului, când a venit
timpul
potrivit cele două curente au trebuit să se fecundeze reciproc. Dacă am
urmări cele două curente şi în ce priveşte aspectul exterior,
istoric,
vom găsi confirmate cele spuse mai înainte.
Astfel, zeii popoarelor din sud au rămas nişte divinităţi mai mult
sau mai puţin invizibile, cu care omul se unea în forul său
interior,
în faţa cărora se resimţea o anumită frică, dar spre care se
putea
privi cu încredere. Am arătat deja că aceste divinităţi ale lumii
interioare sunt percepute după cun suntem noi înşine construiţi.
Dacă
omul poartă în sine calităţi morale, aceşti zei apar sub forma
lor
adevărată şi revarsă în el esenţa lor; fiinţa omenească se simte
iluminată şi transfigurată interior de ei. Dacă omului îi
lipseşte
simţul moral, dacă are numai reprezentări neadevărate, urâte,
imaginea
acestor zei este cu totul deformată şi apare sub forme
înspăimântătoare, demonice, după cum şi cea mai frumoasă
figură poate
apărea deformată şi caricaturală când o contemplăm reflectată
într-un
glob de grădină. Întâlnind zeii care apar în viaţa
lor interioară,
oamenii puteau avea senzaţia că se află în prezenţa unor buni
amici,
tovarăşi spirituali intimi, şi să-i recunoască ca sursă interioară a
vieţii lor sufleteşti, a faptelor lor; este ceva care aparţine zonei
celei mai interioare a fiinţei lor. Fiinţa omenească se putea simţi
iluminată, întărită şi transformată de aceste entităţi divine.
Dar când
se vedea deformat, el putea să se înspăimânte în faţa
spectacolului la
care privea cu groază; aceste imagini îl puteau chinui, urmări,
împinge
la cele mai mari excese, căci omul se afla în faţa celor mai
josnice
instincte ale sale. Puteţi aprecia deci de ce se avea grijă ca nici un
om să nu contemple aceşti zei fără o pregătire şi de ce centrele care-i
deschideau omului accesul la lumea spirituală cereau de la el o severă
purificare morală, o perfecţionare de sine riguroasă, o pregătire
deosebit de bună; el era permanent avertizat asupra pericolelor care
existau, în cazul înfruntării acestor zei, dacă avea un
suflet prea
slab.
Ce este deci această lume spirituală a cărei mărturie o găsim mai
întâi la popoarele meridionale? Dacă am vrea să-i
caracterizăm natura
după stăpânitorii săi, am numi-o lumea lui Lucifer, lumea
Purtătorului
de lumină, deoarece este vorba de acea lume divină a cărei strălucire
iluminează interior oamenii, fără să poată deveni vizibilă exterior şi
pe care sufletul trebuie să şi-o cucerească prin propria sa
perfecţionare. Este într-adevăr lumea lui Lucifer, pe care
curentul
meridional a găsit-o pe această cale.
Cât priveşte celelalte popoare, am văzut că ele căutau să facă
din
fiinţa exterioară a omului, încarnată sub o formă sensibilă
între
naşterea şi moartea sa, o imagine care să fie cât mai fidelă
posibil
divinităţii. Idealul lor nu putea fi decât de a atinge, în
această
privinţă, cea mai mare perfecţiune şi de a-şi consacra toate eforturile
pentru a crea cel puţin o dată pe Pământ un corp fizic atât
de
spiritualizat, atât de perfect încât să fie capabil
nu numai să
încarneze o imagine a divinităţii, dar să şi primească în
sine această
divinitate. Cu alte cuvinte, idealul lor era cel al unei
individualităţi omeneşti suficient de perfecte, spiritualizate,
înnobilate, care să facă în aşa fel încât
corpul său fizic, în cursul
existenţei pământeşti, să poată primi în el însuşi
această divinitate.
Iar celui care a arătat în modul cel mai clar realitatea lumii
spirituale care se află dincolo de iluziile simţurilor, lui Zarathustra
[2],
i-a venit pentru prima oară şi ideea: trebuie creată o corporalitate
exterioară printr-o forţă morală, intelectuală şi spirituală de aşa
natură încât corporalitatea rezultată să fie spiritualizată
la maximum
posibil. Din această cauză el şi-a dat toată silinţa să se
perfecţioneze din încarnare în încarnare,
încât de fiecare dată să se
afle într-un corp mai înnobilat, înzestrat cu cele
mai înalte calităţi
morale, estetice şi intelectuale. Vedem cum individualitatea care a
apărut pentru prima dată în vechea Persie sub numele de
Zarathustra a
lucrat asupra sa pentru a renaşte într-un corp fizic din ce
în ce mai
perfecţionat, încât să atingă un grad suprem de
spiritualizare; acest
corp nu mai este, în acest caz, numai imaginea lumii divine, ci
nobilul
receptacul în care coboară divinitatea, perceput până
atunci numai
dincolo de vălul lumii sensibile. Ceea ce Zarathustra numea lumea
spiritelor solare, plasate în spatele Soarelui fizic, ceea ce el
numea
Ahura Mazda, spiritul ascuns al binelui, se apropia din ce în ce
mai
mult de Pământ, pentru a se încarna acolo într-un
corp desăvârşit,
spiritualizat. Zarathustra a apărut, cu ocazia uneia din
încarnările
sale, în corpul 1ui Iisus din Nazareth, iar acest corp era
atât de
spiritualizat şi înnobilat încât el a putut primi
în sine spiritul care
până atunci rămânea ascuns dincolo de vălul lumii
sensibile. În acest
corp s-a putut revărsa această înaltă spiritualitate [3].
Corpul uman, care la popoarele aparţinând curentului din nord era
pregătit prin aceea că direcţia privirii era îndreptată mereu
spre
lumea spirituală, era apt să devină purtătorul acelui spirit care se
ascunde dincolo de lumea simţurilor. Astfel fusese pregătit marele,
grandiosul eveniment, prin care lumea spirituală pe care o ascunde
vălul lumii sensibile şi pe care nu o poate contempla ochiul fizic, ci
numai privirea spirituală, s-a întrupat timp de trei ani în
corpul lui
Iisus din Nazareth. Astfel, principiul spiritual, principiul hristic,
s-a dezvoltat timp de trei ani în corpul pregătit al lui Iisus
din
Nazareth.
Popoarele din nord nu aveau deci numai viziunea celor ce se ascund
dincolo de lumea exterioară, ci s-a pregătit şi posibilitatea ca
această spiritualitate să poată să se reverse pe Pământ, pentru
ca ceea
ce se vedea mai înainte numai dincolo de Soare să poată umbla
timp de
trei ani printre oamenii Pământului. Aşadar, Lucifer a pătruns
în
omenire prin curentul de popoare meridional, iar Hristos a pătruns prin
curentul de popoare nordic, conform caracterului acestor două categorii
de popoare. Iar noi trăim acum epoca în care aceste două curente
trebuie să se unească, cum o fac cele două principii, masculin şi
feminin, ca să se producă fecundarea. Noi trăim în epoca în
care
entitatea obiectivă a lui Hristos, care a pătruns din afară în
corpul
spiritualizat al lui Iisus din Nazareth, trebuie să fie înţeleasă
ca
fiind forţa unui suflet care coboară din ce în ce mai adânc
în el
însuşi, pentru a se uni cu lumea spirituală care poate fi găsită
în
interior, care-şi are originea în lumea lui Lucifer. Fecundarea
acestor
două curente se va face încetul cu încetul. Ea a
început în momentul la
care se face referinţă când ni se spune că sângele de jerfă
al lui
Hristos care curgea de pe cruce a fost strâns în cupa
sfântă a
Graalului, cum această cupă sfântă a fost adusă în
Occident, venind
dinspre Orientul unde oamenii se pregătiseră să înţeleagă venirea lui
Hristos cultivând într-un anumit mod lumina lui Lucifer. Şi
astfel
unirea acestor două curente care există în omenire nu va
înceta să
progreseze. Orice ar vrea să facă oamenii prezentului se va
împlini în
viitor, pentru mântuirea omenirii şi unirea celor două curente
în sânul
culturii: Fiinţa sublimă a lui Hristos, care conduce evoluţia lumii şi
a omenirii, va fi înţeleasă graţie luminii pe care sufletul o
primeşte
din interior, din împărăţia lui Lucifer [4].
Hristos va aduce substanţa iar Lucifer forma, şi prin unirea lor vor
apărea impulsurile care trebuie să realizeze evoluţia spirituală a
omenirii şi care vor aduce viitorul, pentru mântuirea şi binele
oamenilor.
NOTE
1. Aici nu este vorba de perşii istorici, ci de populaţiile care au trăit în cea mai veche antichitate, înainte de perioada istorică, pe teritoriul care a devenit mai târziu Persia.
2.
Zarathustra de care vorbim aici nu este, desigur, personalitatea
istorică pe care o cunoaştem toţi (Zoroastru), ci un strămoş preistoric
al acestuia. Raţiunea de a fi a acestui fenomen este că urmaşii unei
mari individualităţi continuau să poarte numele său timp de mulţi ani.
Acesta era cel puţin obiceiul în vremurile îndepărtate.
3.
Se vede aici ce absurdă denatunare este aceea de a acuza pe autorul
acestei conferinţe că l-ar fi identificat pe Hristos cu Zarathustra. El
nu l-a identificat pe Hristos cu Zarathustra, aşa cum nu l-a
identificat nici cu Buddha.
4.
Experienţa acumulată arată că acest pasaj va fi interpretat eronat,
în
sensul că eu aş considera că în sufletul uman Hristos se uneşte
cu
Lucifer. Dacă, în plus, se va subînţelege ceea ce-şi
reprezintă fiecare
prin numele de Lucifer, această judecată greşită va reprezenta un
neadevăr. Numai dacă se va face referire la forţa Lucifer
înţeleasă în
sensul dat în aceste conferinţe se va înţelege în mod
corect ce am spus
şi nu va fi prilej pentru suspiciuni; vom evita orice
neînţelegere doar
dacă vom interpreta forţa lui Lucifer în sensul exact în
care s-a
vorbit în aceste conferinţe.
