Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ORIENTUL ÎN LUMINA OCCIDENTULUI

GA 113


CONFERINŢA a V-a

München , 27 august 1909

Am văzut în conferinţele precedente în ce măsură lumea exterioară acţionează ca o iluzie care ascunde lumea spirituală aflată în spatele ei. Când conştienţa clarvăzătoare trece dincolo de vălul iluziei, ea pătrunde în lumea spirituală. Cel care face această experienţă poate spune atunci că vălul exterior al simţurilor a devenit transparent. Acesta este, am putea spune, unul din drumurile de acces în lumea spiritului. Dar noi am văzut, de asemenea, cum, din propria noastră viaţă sufletească interioară, tot ce numim gânduri, sentimente, senzaţii, precum şi fenomenele şi mai complexe care se desfăşoară aici, vocea conştiinţei etc., formează un fel de văl care acoperă o lume spirituală. Iar când conştienţa clarvăzătoare trece şi prin acest văl, ajunge din nou într-o lume spirituală. Aceste două căi diferite de a pătrunde în lumea spirituală au fost cunsocute dintotdeauna. Cei care căutau initierea ştiau că puteau ajunge la lumea spirituală dacă înlăturau, pe de o parte, vălul exterior şi, pe de altă parte, vălul interior. De aceea întâlnim la toate popoarele Pământului o diferenţiere între zeii de sus şi zeii de jos; şi în Misteriile din toate timpurile se spunea că se poate ajunge la aceşti zei dacă te afli pe o anumită treaptă de iniţiere, dar lumea zeilor inferiori şi lumea zeilor superiori erau tratate întotdeauna în mod cu totul diferit. Consideraţiile care urmează ne vor permite să înţelegem prin ce se justifică această idee: la început omul nu poate acţiona asupra modului în care îi apare lumea exterioară, asupra aspectelor multiple ale impresiilor de culoare, de căldură etc., adică asupra covorului pestriţ al elementelor foc, aer, apă şi pământ. Soarele răsare dimineaţa, el trimite razele sale luminoase asupra tuturor lucrurilor şi lumea exterioară apare simţurilor noastre în funcţie de diferitele raporturi care se stabilesc aici; iar când suntem capabili să trecem dincolo de aceste raporturi el pătrunde în lumea spirituală. Neavând nici o influenţă asupra lumii exterioare sensibile care-l înconjoară, omul este incapabil să o altereze prin propria sa fiinţă. Ea îi este dată de entităţile spirituale care se manifestă prin fenomenele sensibile, iar el nu o poate altera prin propria sa forţă. Astfel, se poate pune problema ca atunci când omul devine iniţiat să treacă dincolo de vălul ţesut de simţuri, dar el trebuie să lase acest văl în starea în care a fost elaborat de entităţile spirituale.

Poziţia omului este cu totul alta cu privire la viaţa sa interioară. Modul său de a gândi, de a simţi, de a voi, de a asculta vocea conştiinţei sale depinde de gradul său de perfecţiune, de felul în care a lucrat asupra vieţii sale sufleteşti. Omul nu poate face ca Aurora sau vegetaţia să aibă un roşu sau un verde mai frumos sau mai urât; dar este în puterea sa de a se corupe interior, facând să se nască în el emoţii nesănătoase, judecăţi morale eronate; el poate răspunde mai mult sau mai puţin vocii conştiinţei sale, să cultive în ceea ce priveşte reprezentările sale frumuseţea sau urâţenia şi să producă forme-gânduri adevărate sau mincinoase. Astfel, vălul pe care sufletul nostru îl întinde în viaţa sa interioară asupra lumii spirituale se schimbă conform cu comportamentul nostru. Ceea ce contemplăm în spatele vălului propriei noastre vieţi spirituale depinde de însăşi natura, bună sau coruptă, a acestui văl; astfel, este uşor de înţeles că un suflet corupt, imperfect sau puţin dezvoltat poate da naştere la adevărate caricaturi şi să trezească forţe şi reprezentări false, absurde sau contra naturii, când se ridică spre lumile superioare sau când coboară spre entităţile inferioare.

Deoarece în toate epocile s-a stabilit o diferenţiere între cunoaşterea divinităţilor de sus şi cea a divinităţilor de jos şi întrucât coborârea era considerată în mod esenţial ca mai periculoasă decât urcarea se impuneau discipolilor Misteriilor care se angajau pe această cale exigenţe deosebit de mari.

Trebuia să menţionez acest lucru, căci aceste două căi spre lumea spirituală joacă un mare rol în evoluţia omenirii şi pentru că o comparaţie între Orient şi Occident nu poate fi bine înţeleasă şi relaţia dintre „copiii lui Lucifer“ şi „fraţii lui Hristos“ nu poate fi concepută corect decât având în vedere aceste două căi. În lumea exterioară, care apare atât de des ochilor noştri ca o dezordine pestriţă de fapte dintre cele mai diverse, nu există nimic care să nu fie condus cu înţelepciune şi unde să nu fie în joc fiinţe, forţe şi fapte spirituale; evenimentele lumii fizice sunt înţelese numai când ne dăm seama de modul în care s-au grupat evenimentele în plan spiritual, sub conducerea Puterilor pe care le-am descris deja sub unghiurile cele mai diverse. Pentru a sesiza de ce o anumită formă de înţelepciune s-a dezvoltat în Orient şi de ce viitorul creştinismului depinde pe de altă parte de dezvoltarea forţelor occidentale, trebuie să ne îndreptăm atenţia asupra originii şi mersului istoric al acestor două lumi.

Aţi aflat în cursul diferitelor conferinţe pe care le-aţi urmărit că viaţa spirituală actuală a luat naştere pe continentul pe care îl numim vechea Atlantidă, că o foarte veche civilizaţie s-a dezvoltat pe acest pământ situat la vest, între Europa şi America actuală, şi că ceea ce întâlnim drept culturi asiatice, africane şi americane sunt descendentele vechii culturi atlanteene. Acolo trebuie să căutăm fundamentul a tot ce este viaţă culturală actuală. Înaintea marii catastrofe care a răvăşit faţa Pământului şi i-a dat configuraţia actuală, în vechea Atlantidă trăiau oameni total diferiţi de noi, care erau conduşi de înalţi iniţiati. Acolo s-a dezvoltat o cultură aflată sub influenta unui vechi mod de clarvedere, astfel încât oamenii acestei epoci aveau facultatea instinctivă de a vedea nu numai dincolo de vălul exterior al lumii simţurilor, în lumea spirituală, superioară, ci şi dincolo de viaţa sufletească proprie, spre zeii inferiori. În acele vremuri, acest lucru era natural. Aşa cum pentru oamenii actuali este normal să vadă cu ochii, să audă cu urechile etc., pentru oamenii acelui timp era normal nu numai să vadă culorile şi să audă sunetele dar, de asemenea, să întrevadă, dincolo de culori şi sunete, entităţi spirituale. Tot aşa, era natural să perceapă nu numai vocea conştiinţei, ci şi, de exemplu, ceea ce grecii numeau Erinii. Ei le percepeau ca entităţi spirituale; vechii atlanţi cunoşteau astfel instinctiv o lume spirituală.

Este sensul evoluţiei omenesti ca oamenii să se fi ridicat încetul cu încetul de la această conştienţă veche instinctivă, dar clarvăzătoare, până la starea de conştienţă care caracterizează epoca noastră. Era necesar ca omenirea să treacă prin această etapă a unei existenţe în planul fizic. Nu ar fi fost posibil ca lumea spirituală să dirijeze întreaga evoluţie a omenirii ca un curent pornit din Atlantida până în India, trecând peste ţinuturile Europei şi Africii până în Asia, şi ca totul să se desfăşoare în linie dreaptă. Lucrurile nu sunt niciodată atât de simple; peste tot unde se conturează germenele unei evoluţii, ea nu se produce după o linie dreaptă; totdeauna intervine ceva în evoluţie, iar un exemplu al vieţii curente vă va face să înţelegeţi acest lucru. Observaţi o plantă. Puneţi o sămânţă în pământ şi vedeţi cum vor germina organele plantei; mai întâi frunzele, apoi caliciul, staminele, pistilul şi aşa mai departe. Dar pentru a asigura viaţa normală a unei plante şi evoluţia sa, intervine un alt element, care nu emană de la progresul în linie dreaptă al continuităţii. Este necesară fecundarea fructului; trebuie ca substanţa fecundatoare să treacă de la o floare la alta, pentru ca floarea să dea naştere fructului; fructul însuşi nu iese direct din floare, ci un întreg curent de influenţe se exercită din afară pentru a permite evoluţia. Această imagine a plantei ilustrează viaţa Universului şi ne lămureşte asupra modului cum se petrec lucrurile în lumile spirituale. Este cu totul fals să crezi că în viaţa spirituală poate apărea un curent cultural şi că din el s-ar naşte mereu ceva nou. Lucrul poate dura un timp, dar nu este suficient pentru ceea ce urmează să se producă, după cum floarea nu este suficientă ca să apară fructul, dacă nu este fecundată. La un moment determinat al evoluţiei, trebuie ca o influenţă venind dintr-o altă direcţie să producă o aşa-zisă fecundare spirituală. Dacă un curent de civilizaţie a progresat un anumit timp în linie dreaptă, trebuie ca o influenţă de origine diferită să apară şi să-l fecundeze. După cum în viaţa plantei elementele masculin şi feminin se dezvoltă separat, tot astfel, în continuarea evoluţiei oamenilor după Atlantida, nu putea să existe un singur curent de evoluţie care să se îndrepte din Occident spre Orient, ci trebuia să apară două curente, care să meargă spre est. Ele urmau să se dezvolte separat un timp şi să se regăsească mai târziu, în scopul de a se fecunda reciproc. Putem urmări aceste două curente evolutive ale omenirii, dacă examinăm în mod corespunzător cele stabilite datorită clarvederii. Unul din curente se formează în urma faptului că anumite popoare au emigrat din vechiul continent atlantean până în nordul Europei, pentru a atinge regiunile care înglobează Anglia, nordul Franţei, şi apoi Scandinavia actuală, Rusia, Asia, coborând până în India. Popoare foarte diverse compun acest curent, care prezintă şi o anumită viaţă spirituală. Un al doilea curent îşi urmează cursul mai la sud, în aşa fel încât ar trebui să-l căutăm începând cu actualul Ocean Atlantic, prin sudul Spaniei, traversând Africa până în Egipt, apoi în Arabia. Acestea sunt cele două curente, cele două mari migraţii de popoare care se îndreaptă din Atlantida spre Orient; aceste curente îşi urmează mai întâi drumul propriu, până când se fecundează reciproc.

Ce deosebeşte cele două curente? Curentul care urcă spre nord includea oameni mai înclinaţi să se servească de simţurile şi de percepţiile lor exterioare şi să-şi îndrepte privirea asupra lumii înconjurătoare. Aceşti oameni erau conduşi de iniţiaţi, care le arătau calea spre acele lumi spirituale care se numesc zei superiori, zei care se află dincolo de vălul exterior al percepţiilor sensibile. Dintre aceste divinităţi fac parte zeii mitologiei germano-nordice: Odin, Thor etc.

Oamenii celuilalt curent posedau alte calităţi; ei erau predispuşi a se adânci în viaţa lor sufletească, în viaţa interioară. S-ar putea spune – dar fără nici o nuanţă de dispreţ – că popoarele nordice erau mai apte să contemple Universul, pe când popoarele din sud erau mai înclinate să se adâncească în ele însele şi să caute lumea spirituală dincolo de vălul sufletului lor. Nu este deci de mirare că descendenţii acestor popoare aveau zei care aparţineau mai mult categoriei de zei subpământeni, care guvernează în special viaţa sufletului. Este suficient să evocaţi, de exemplu, pe zeul egiptean Osiris. Omul îl întâlneşte după ce străbate poarta morţii. Este zeul care nu poate trăi în lumea simţurilor exterioare. El n-a trăit aici decât în timpurile vechi, dar pe măsură ce se apropiau timpurile noi el a fost învins de puterile lumii sensibile, de răufăcătorul Seth; de atunci el vieţuieşte în lumea unde omul pătrunde după moarte, o lume pe care o afli numai când te afunzi în ceea ce este nemuritor, durabil în om, în ceea ce trece din încarnare în încarnare, în ceea ce este viaţa interioară a omului. Din această cauză, oamenii simţeau această viaţă interioară ca fiind legată de Osiris.

Aceasta este deosebirea dintre predispoziţiile popoarelor din sud şi cele din nord. În primele timpuri ale epocii care a urmat după marea catastrofă a Atlantidei, doar un popor dispunea într-un anumit sens de ambele facultăţi. El era predestinat să urmeze dubla cale care conduce lumea spirituală şi să găsească pe aceste două căi ceea ce era corespunzător şi fecund pentru acele timpuri. În timp ce popoarele din nord priveau spre aparenţele sensibile exterioare, iar cele din sud se adânceau în profunzimile vieţii lor interioare, exista un popor care avea atât facultatea de a se ridica spre realităţile spirituale care se găseau dincolo de lumea exterioară cât şi pe aceea de a se adânci în el însuşi, în abisurile contemplării mistice, pentru a descoperi în spatele vălului sufletului său lumile spirituale. Această facultate era prezentă la toţi atlanteenii, cel puţin în primele timpuri. O asemenea capacitate este însă legată de o altă trăire, cu totul particulară. Cine are facultatea de a străbate dincolo de vălul simţurilor, întâlneşte aici zeii superiori, dar dacă aude că în altă parte a Pământului există alte zeităţi, el nu le percepe corect. Dacă s-ar putea însă lega cele două faculţăţi, dacă s-ar putea ridica atât vălul fizic cât şi cel care acoperă trăirile sufletului, s-ar face o descoperire de o mare importanţă, şi anume că ceea ce se află în spatele sufletului este identic în esenţa sa cu ceea ce întâlnim dincolo de lumea exterioară a simţurilor. Se revelează o lume spirituală unitară, o dată din afară şi o dată dinăuntru. Dacă se ajunge la această lume, pe cele două căi, i se recunoaşte unitatea; cine ajunge la lumile spirituale pe calea contemplării interioare o descoperă, în spatele vălului sufletului, şi dacă are şi capacitatea de a străbate vălul lumii sensibile graţie dezvoltării forţelor suprasensibile ştie că ceea ce a descoperit în el însuşi nu este diferit de ceea ce a văzut în afară. Aceasta este marea trăire a unităţii vieţii spirituale pe care vechiul popor al Indiei avea capacitatea s-o realizeze. Când privirea sa suprasensibilă se îndrepta în afară, vechiul indian întâlnea entităţile spirituale exterioare care guvernează şi stăpânesc fenomenologia Universului, iar când el cobora în fiinţa sa intimă, pe cale mistică, găsea acolo Brahmanul său; el ştia că fiinţele pe care le percepea în spatele vălului sufletului erau asemănătoare cu cele care, cu un puternic avânt care străbătea Cosmosul, au creat şi organizat şi lumea exterioară.

Măreţia şi forţa care acţionează asupra noastră din acele timpuri trecute vine de la faptul că ele au păstrat un element care a existat în epoca vechii civilizaţii atlanteene şi care a lăsat urme în epoca următoare. Totuşi, evoluţia nu avansează prin transformarea sau conservarea vechiului, ci prin naşterea de noi curente care se fecundează după aceea reciproc. Dacă urmărim curentul septentrional care pleacă de la vechea Atlantidă spre Asia, trecând prin Europa, vedem în vechiul popor indian bastionul cel mai avansat al civiliaţiei care, după ce s-a unit cu alte elemente, a dat naştere culturii Indiei antice. Iar dacă mergem puţin mai la nord, în Persia, întâlnim cultura protopersană, care ulterior ne apare ca fiind cea a lui Zoroastru. Dacă o examinăm prin mijloacele clarvederii, vedem că îi este specific faptul că oamenii priveau mai mult spre lumea exterioară şi căutau să străbată vălul lumii sensibile, pentru a ajunge astfel la lumea spirituală superioară. Această particularitate a caracterului persan ne permite să înţelegem că Zoroastru, ghidul acestei culturi protopersane, acorda mai puţină valoare afundării mistice în viaţa interioară, că manifesta chiar o anumită opoziţie faţă de aceasta, dar şi că dirija privirea oamenilor spre lumea exterioară, şi în primul rând spre Soarele sensibil, pentru a atrage atenţia oamenilor asupra faptului că dincolo de acesta se află o entitatea spirituală a Soarelui, Ahura Mazda. Aveţi exprimată astfel calea urmată de iniţiaţii popoarelor din nord. Tocmai în sânul civilizaţiei Persiei antice, sub conducerea primului Zoroastru, a fost elaborată cea mai înaltă formă de percepţie a lumii spirituale prin intermediul lumii exterioare. Această formă de viziune exterioară era cu atât mai puţin desăvârşită cu cât, în procesul de migraţie, popoarele rămăseseră în urma vechilor perşi [1], înaintând numai până în regiunile Orientului aprapiat. Toate aceste popoare se caracterizau însă prin faptul că privirea lor era orientată spre exterior. Toţi iniţiaţii acestor popoare au ales calea de a atrage atenţia celor care-i conduceau asupra lumii spirituale aflate dincolo de vălul lumii sensibile.

În cadrul Europei mai întâlnim, când urmărim lucrurile cu ajutorul investigaţiei suprasensibile, minunata cultură care formează baza pe care s-au dezvoltat celelalte culturi europene – în cultura celtă –, unde se regăsesc urmele a tot ce este născut din colaborarea sufletului poporului şi din cunoaşterea initiaţilor. Vestigiile îi sunt aproape total pierdute astăzi şi numai cunoaşterea metodelor de investigare spirituală ne poate permite să le descifrăm în lumea sensibilă. Vechiul element celt, care ne apare ca solul hrănitor al tuturor celorlalte culturi europene, nu este decât un ecou al unor culturi încă mai vechi care, într-un anumit sens, erau mai puţin avansate în acesată evoluţie decât înalta, marea civilizaţie a lui Zoroastru, dar care au urmat acelaşi drum ca ea, potrivit caracterului popoarelor lor. Aceste popoare fuseseră repartizate în aşa fel încât, conform întinderii lor exterioare, fiecare din ele putea urma drumul lumii spirituale într-un mod diferit. În funcţie de tărâmul pe care locuiau, aceste popoare urmau această cale într-un mod mai mult sau mai puţin perfect.

Trebuie să fie clar că relaţiile pe care le întreţine omul cu lumea exterioară, fie că este spirituală sau fizică, exercită asupra lui o anumită influenţă; trăirile sale nu sunt doar un fel de oglindă a lumii, care există pentru ca omul să afle ceva, ci au ca scop să stimuleze evoluţia sa într-un sens bine determinat. Ce reprezintă, de fapt, omul unei anumite epoci? El este scopul pentru care a fost organizat de forţele cosmice care trăiesc în ambianţa sa. Suntem rezultatul a ceea ce forţele cosmice au făcut din noi, ne dezvoltăm după cum pătrund în noi aceste forţe cosmice. Nu numai cel care inspiră aer sănătos îşi modelează organele în mod corespunzător, ci şi cel care, adoptând un anumit fel de viaţă spirituală, îşi construieşte organismul spiritual, şi întrucât organismul corporal nu este decât efectul celui spiritual, şi-l formează şi pe acesta. Omul este o fiinţă în evoluţie continuă. Înţelegeţi deci că la toate popoarele acestui curent septentrional, care primeau mai ales forţele lumii exterioare, s-au dezvoltat îndeosebi calităţile corpului, tot ceea ce poate modela omul din exterior. Aceste forţe exterioare au dezvoltat în om ceea ce se putea vedea în mod exterior şi simţi ca acţionând în el; din această cauză nu găsiţi dezvoltate la aceste popoare numai virtuţi războinice, ci şi un instrument din ce în ce mai perfect pentru a pătrunde în lumea exterioară; chiar creierul se perfecţionează sub efectul acestor forţe. Iată de ce la oamenii acestor popoare sunt prezenţi germenii înţelegerii lumii exterioare. Numai acest curent putea produce în viaţa spirituală calităţile care au condus omul, în final, la dominarea forţelor naturii. S-ar putea spune că aceste populaţii au avut grijă să perfecţioneze ceea ce se poate vedea din om din exterior, nu numai în domeniul fizic, ci şi intelectual, estetic, moral. Corpul fizic era din ce în ce mai mult pătruns de spirit, iar sufletul individual, care se reîncarna, găsea în general la fiecare reîncarnare condiţii corporale mai favorabile nu numai din punct de vedere fizic ci şi moral. Tot ce spiritualiza aparenţa exterioară a fiinţei umane şi cozpul său fizic se putea deci dezvolta în asemenea condiţii.

Dacă ne întrebăm ce trebuia să se dezvolte la popoarele care au urmat cealaltă cale, putem spune că este vorba de desăvârşirea vieţii interioare. La ele, de exemplu, se întâlneşte, noţiunea de conştiinţă, pe care am căuta-o în zadar la popoarele al căror rol era să spiritualizeze aspectul exterior al corpului. Ea apare la popoarele din sud, care cunoşteau experienţele subtile ale sufletului şi a căror viaţă interioară s-a îmbogăţit cu astfel de noţ iuni, încât s-au putut dezvolta până la acea comoară, uimitoare şi în prezent, care este misterioasa ştiinţă ermetică a vechilor egipteni. Această înţelepciune atât de mult respectată de toţi cei care o cunoşteau nu s-a putut dezvolta decât fiindcă viaţa interioară a omului a apărut la acest popor. Toate artele şi toată înţelepciunea sunt născute din acest curent al omenirii. În cadrul acestui curent se acorda mai puţină importanţă spiritualizării corpului fizic decât spiritualizării forţelor interioare ale sufletului şi rafinării lor continue.

Priviţi sculptura greacă! Pentru a reprezenta corpul fizic înnobilat, spiritualizat, artistul îşi alegea modelele dintre oamenii popoarelor din nord. Toate statuile lui Zeus, ale Afroditei, ale Palas Atenei aparţin, în configuraţia lor exterioară, tipului rasial septentrional. Iar pentru a reprezenta evoluţia interioară a sufletului se simţea nevoia să se arate că în suflet se dezvoltă forţe modelatoare, în mod invizibil, şi pentru aceasta se prezenta o figură ca cea a lui Hermes sau a lui Mercur. Hermes este altfel alcătuit decât ceilalţi zei; el reprezintă tipul african; cu totul altfel de urechi, altfel de păr, ochi. Se ştia că acest tip de om este purtător al spiritului ştiinţific, al înţelepciunii şi a tot ce acţionează asupra sufletului omului, de unde legătura cu rolul de mesager pentru zeii inferiori pe care îl aveau Hermes sau Mercur.

Se poate spune deci: curentul septentrional de populaţii realizează un om care în corporalitatea sa exterioară reprezintă spiritul ca într-o imagine; celuilalt curent de populaţii i-a revenit sarcina de a modela sufletul invizibil, care nu este perceptibil decât atunci când privirea se întoarce spre interior. Popoarele din nord au modelat un corp care reproduce în mod exterior imaginea divinităţii în om. Popoarele din sud au creat un suflet care reproduce imaginea interioară a divinităţii în om, care acţionează în interior, invizibilă, activă şi eficace. Aceste două curente s-au dezvoltat mai întâi în mod separat, ca substanţa fecundată, masculină şi feminină, în plantă; apoi, după ce au atins un punct culminant, unul pe calea interiorizării, celălalt în căutarea unei expresii fizice a spiritualului, când a venit timpul potrivit cele două curente au trebuit să se fecundeze reciproc. Dacă am urmări cele două curente şi în ce priveşte aspectul exterior, istoric, vom găsi confirmate cele spuse mai înainte.

Astfel, zeii popoarelor din sud au rămas nişte divinităţi mai mult sau mai puţin invizibile, cu care omul se unea în forul său interior, în faţa cărora se resimţea o anumită frică, dar spre care se putea privi cu încredere. Am arătat deja că aceste divinităţi ale lumii interioare sunt percepute după cun suntem noi înşine construiţi. Dacă omul poartă în sine calităţi morale, aceşti zei apar sub forma lor adevărată şi revarsă în el esenţa lor; fiinţa omenească se simte iluminată şi transfigurată interior de ei. Dacă omului îi lipseşte simţul moral, dacă are numai reprezentări neadevărate, urâte, imaginea acestor zei este cu totul deformată şi apare sub forme înspăimântătoare, demonice, după cum şi cea mai frumoasă figură poate apărea deformată şi caricaturală când o contemplăm reflectată într-un glob de grădină. Întâlnind zeii care apar în viaţa lor interioară, oamenii puteau avea senzaţia că se află în prezenţa unor buni amici, tovarăşi spirituali intimi, şi să-i recunoască ca sursă interioară a vieţii lor sufleteşti, a faptelor lor; este ceva care aparţine zonei celei mai interioare a fiinţei lor. Fiinţa omenească se putea simţi iluminată, întărită şi transformată de aceste entităţi divine. Dar când se vedea deformat, el putea să se înspăimânte în faţa spectacolului la care privea cu groază; aceste imagini îl puteau chinui, urmări, împinge la cele mai mari excese, căci omul se afla în faţa celor mai josnice instincte ale sale. Puteţi aprecia deci de ce se avea grijă ca nici un om să nu contemple aceşti zei fără o pregătire şi de ce centrele care-i deschideau omului accesul la lumea spirituală cereau de la el o severă purificare morală, o perfecţionare de sine riguroasă, o pregătire deosebit de bună; el era permanent avertizat asupra pericolelor care existau, în cazul înfruntării acestor zei, dacă avea un suflet prea slab.

Ce este deci această lume spirituală a cărei mărturie o găsim mai întâi la popoarele meridionale? Dacă am vrea să-i caracterizăm natura după stăpânitorii săi, am numi-o lumea lui Lucifer, lumea Purtătorului de lumină, deoarece este vorba de acea lume divină a cărei strălucire iluminează interior oamenii, fără să poată deveni vizibilă exterior şi pe care sufletul trebuie să şi-o cucerească prin propria sa perfecţionare. Este într-adevăr lumea lui Lucifer, pe care curentul meridional a găsit-o pe această cale.

Cât priveşte celelalte popoare, am văzut că ele căutau să facă din fiinţa exterioară a omului, încarnată sub o formă sensibilă între naşterea şi moartea sa, o imagine care să fie cât mai fidelă posibil divinităţii. Idealul lor nu putea fi decât de a atinge, în această privinţă, cea mai mare perfecţiune şi de a-şi consacra toate eforturile pentru a crea cel puţin o dată pe Pământ un corp fizic atât de spiritualizat, atât de perfect încât să fie capabil nu numai să încarneze o imagine a divinităţii, dar să şi primească în sine această divinitate. Cu alte cuvinte, idealul lor era cel al unei individualităţi omeneşti suficient de perfecte, spiritualizate, înnobilate, care să facă în aşa fel încât corpul său fizic, în cursul existenţei pământeşti, să poată primi în el însuşi această divinitate. Iar celui care a arătat în modul cel mai clar realitatea lumii spirituale care se află dincolo de iluziile simţurilor, lui Zarathustra [2], i-a venit pentru prima oară şi ideea: trebuie creată o corporalitate exterioară printr-o forţă morală, intelectuală şi spirituală de aşa natură încât corporalitatea rezultată să fie spiritualizată la maximum posibil. Din această cauză el şi-a dat toată silinţa să se perfecţioneze din încarnare în încarnare, încât de fiecare dată să se afle într-un corp mai înnobilat, înzestrat cu cele mai înalte calităţi morale, estetice şi intelectuale. Vedem cum individualitatea care a apărut pentru prima dată în vechea Persie sub numele de Zarathustra a lucrat asupra sa pentru a renaşte într-un corp fizic din ce în ce mai perfecţionat, încât să atingă un grad suprem de spiritualizare; acest corp nu mai este, în acest caz, numai imaginea lumii divine, ci nobilul receptacul în care coboară divinitatea, perceput până atunci numai dincolo de vălul lumii sensibile. Ceea ce Zarathustra numea lumea spiritelor solare, plasate în spatele Soarelui fizic, ceea ce el numea Ahura Mazda, spiritul ascuns al binelui, se apropia din ce în ce mai mult de Pământ, pentru a se încarna acolo într-un corp desăvârşit, spiritualizat. Zarathustra a apărut, cu ocazia uneia din încarnările sale, în corpul 1ui Iisus din Nazareth, iar acest corp era atât de spiritualizat şi înnobilat încât el a putut primi în sine spiritul care până atunci rămânea ascuns dincolo de vălul lumii sensibile. În acest corp s-a putut revărsa această înaltă spiritualitate [3]. Corpul uman, care la popoarele aparţinând curentului din nord era pregătit prin aceea că direcţia privirii era îndreptată mereu spre lumea spirituală, era apt să devină purtătorul acelui spirit care se ascunde dincolo de lumea simţurilor. Astfel fusese pregătit marele, grandiosul eveniment, prin care lumea spirituală pe care o ascunde vălul lumii sensibile şi pe care nu o poate contempla ochiul fizic, ci numai privirea spirituală, s-a întrupat timp de trei ani în corpul lui Iisus din Nazareth. Astfel, principiul spiritual, principiul hristic, s-a dezvoltat timp de trei ani în corpul pregătit al lui Iisus din Nazareth.

Popoarele din nord nu aveau deci numai viziunea celor ce se ascund dincolo de lumea exterioară, ci s-a pregătit şi posibilitatea ca această spiritualitate să poată să se reverse pe Pământ, pentru ca ceea ce se vedea mai înainte numai dincolo de Soare să poată umbla timp de trei ani printre oamenii Pământului. Aşadar, Lucifer a pătruns în omenire prin curentul de popoare meridional, iar Hristos a pătruns prin curentul de popoare nordic, conform caracterului acestor două categorii de popoare. Iar noi trăim acum epoca în care aceste două curente trebuie să se unească, cum o fac cele două principii, masculin şi feminin, ca să se producă fecundarea. Noi trăim în epoca în care entitatea obiectivă a lui Hristos, care a pătruns din afară în corpul spiritualizat al lui Iisus din Nazareth, trebuie să fie înţeleasă ca fiind forţa unui suflet care coboară din ce în ce mai adânc în el însuşi, pentru a se uni cu lumea spirituală care poate fi găsită în interior, care-şi are originea în lumea lui Lucifer. Fecundarea acestor două curente se va face încetul cu încetul. Ea a început în momentul la care se face referinţă când ni se spune că sângele de jerfă al lui Hristos care curgea de pe cruce a fost strâns în cupa sfântă a Graalului, cum această cupă sfântă a fost adusă în Occident, venind dinspre Orientul unde oamenii se pregătiseră să înţeleagă venirea lui Hristos cultivând într-un anumit mod lumina lui Lucifer. Şi astfel unirea acestor două curente care există în omenire nu va înceta să progreseze. Orice ar vrea să facă oamenii prezentului se va împlini în viitor, pentru mântuirea omenirii şi unirea celor două curente în sânul culturii: Fiinţa sublimă a lui Hristos, care conduce evoluţia lumii şi a omenirii, va fi înţeleasă graţie luminii pe care sufletul o primeşte din interior, din împărăţia lui Lucifer [4].

Hristos va aduce substanţa iar Lucifer forma, şi prin unirea lor vor apărea impulsurile care trebuie să realizeze evoluţia spirituală a omenirii şi care vor aduce viitorul, pentru mântuirea şi binele oamenilor.


NOTE

1. Aici nu este vorba de perşii istorici, ci de populaţiile care au trăit în cea mai veche antichitate, înainte de perioada istorică, pe teritoriul care a devenit mai târziu Persia.

2. Zarathustra de care vorbim aici nu este, desigur, personalitatea istorică pe care o cunoaştem toţi (Zoroastru), ci un strămoş preistoric al acestuia. Raţiunea de a fi a acestui fenomen este că urmaşii unei mari individualităţi continuau să poarte numele său timp de mulţi ani. Acesta era cel puţin obiceiul în vremurile îndepărtate.

3. Se vede aici ce absurdă denatunare este aceea de a acuza pe autorul acestei conferinţe că l-ar fi identificat pe Hristos cu Zarathustra. El nu l-a identificat pe Hristos cu Zarathustra, aşa cum nu l-a identificat nici cu Buddha.

4. Experienţa acumulată arată că acest pasaj va fi interpretat eronat, în sensul că eu aş considera că în sufletul uman Hristos se uneşte cu Lucifer. Dacă, în plus, se va subînţelege ceea ce-şi reprezintă fiecare prin numele de Lucifer, această judecată greşită va reprezenta un neadevăr. Numai dacă se va face referire la forţa Lucifer înţeleasă în sensul dat în aceste conferinţe se va înţelege în mod corect ce am spus şi nu va fi prilej pentru suspiciuni; vom evita orice neînţelegere doar dacă vom interpreta forţa lui Lucifer în sensul exact în care s-a vorbit în aceste conferinţe.