Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ORIENTUL ÎN LUMINA OCCIDENTULUI

GA 113


CONFERINŢA a VI-a

München , 28 august 1909

Am vorbit ieri despre două curente spirituale purtate de populaţii diferite care au migrat din vechea Atlantidă spre est şi despre cum s-au dezvoltat acestea în sensuri diferite, astfel încât s-au pregătit pentru a produce ceea ce trebuia să se întâmple în viitor. Am arătat cum la popoarele care au migrat spre sud a avut loc adâncirea spre acea lume spirituală care se află dincolo de lumea sufletului omenesc, cum în cazul celuilalt curent privirea a fost orientată spre mediul înconjurător al omului, pentru a pătrunde dincolo de aparenţele lumii sensibile, până la lumea spirituală pe care acestea o ascund. Am văzut cum s-au format, la populaţiile din sud, acele calităţi care conduceau sufletul spre entităţile spirituale care aparţin principiului luciferic, iar pe de altă parte cum se apropia din ce în ce mai mult de Pământ entitatea regală, spiritual-conducătoare care se afla dincolo de lumea solară, pentru ca, în sfârşit, să apară încarnată într-un corp fizic ca o individulitatea care din încarnare în încarnare şi-a spiritualizat corpul fizic atât de mult încât divinitatea să nu aibă în acesta numai o imagine, ci să se poată încarna ea însăşi. Acesta a fost marele Eveniment pe care îl putem numi încarnarea lui Hristos – a spiritului solar – în corpul lui Iisus din Nazareth, care s-a dezvoltat în cadrul curentului popoarelor din nord.

Am mai atras atenţia asupra faptului că în timp ce aceste două curente avansau unul spre altul în scopul ca într-o zi să se poată fecunda reciproc a apărut în sudul Asiei, în primele timpuri care au urmat după catastrofa Atlantidei, poporul indian, care, într-un anumit sens, reprezintă sufletul omenesc ce poate privi atât spre lumea exterioară sensibilă cât şi în sine însuşi, pentru a găsi spiritualitatea, care simţea a priori identitatea spiritului din om şi din lume. Dacă dorim să ne reprezentăm într-un mod şi mai precis raporturile care existau atât la nivelul popoarelor cât şi al iniţiaţilor între aceste concepţii şi impresii diferite putem proceda după cum urmează.

Ne putem reprezenta cum contempla sufletul protoindian suprafaţa Pământului şi cum observa munţii, pădurile şi covorul vegetal, animalele şi lumea oamenilor etc. Acest suflet, care poseda la un nivel înalt clarvederea spirituală, percepea dincolo de toate aceste aparenţe o lume spirituală ale cărei entităţi îi apăreau ca nişte forme eterice care nu coborau până la nivelul de condensare al lumii fizice. El nu percepea în lumea exterioară numai aceste elemente densificate pe care le constituie munţii, arborii, stelele, ci şi eterul mai subtil, şi toate aceste forme reprezentau lumea divină exterioară. Bineînţeles, nu ar trebui să ne imaginăm că substanţa acestor spirite nu se compunea decât din eter; la fel cum fiinţa omenească posedă un corp fizic, care poartă în el principiul eteric, principiul astral şi pe cel al Eului, corpul inferior cel mai dens pe care îl posedau aceste spirite nu era corpul fizic, ci corpul eteric, purtător al altor principii, de esenţă superioară. Iată univesul în care sufletul vechiului indian îşi cufunda privirile. Dar ce resimţea el atunci? Cu ce experienţă a sufletului era asociată această percepţie clarvăzătoare? Vechiul indian gândea: Eu mă găsesc pe Pământ, şi, în calitate de om, am evoluat în cursul a foarte lungi perioade de timp, de la primul germene omenesc de pe Vechiul Saturn până la stadiul terestru. A trebuit să cobor până la nivelul de materie fizică densă pentru a dobândi conştienţa de mine însumi. Când spun aceasta, vorbesc despre fiinţa mea ca despre un Eu. Am fost tovarăşul fiinţelor spirituale pe care le percep în jurul meu prin contemplarea lumii eterice şi a lumilor superioare. Am ieşit din ele şi am coborât, pentru a mă densifica în mod corespunzător. Tot ce este perfect în om se regăseşte în aceste sfere pe care eu le contemplu, şi nu este vorba numai de perfecţiunile şi calităţile pe care omul le posedă deja, dar şi de cele pe care trebuie să le dobândească. Totuşi, există ceva pe care nici o entitate nu o poate dobândi, dacâ nu coboară până în planul fizic. În Univers există perfecţiuni infinit mai înalte decât cele a1e conştienţei omeneşti, alte moduri de conştienţă. Dar, pentru a dezvolta conştienţa specială pe care o dezvoltă omul pe Pământ, o fiinţă trebuie să coboare pe acest Pământ şi să se încorporeze de un număr de ori în materia densă.

Oricare ar fi deci perfecţiunile infinit mai înalte ale fiinţelor spirituale pe care eu le contemplu, este una pe care ele nu o pot afla în sfera lor, căci dacă Pământul există este pentru ca să se poată naşte în fiinţa omenească acea facultate care este conştienţa Eului. A putea să spui despre tine însuţi „eu“, aşa cum o face omul, nu am întâlnit în lumile pe care eu le contemplu. Eu însumi îmi am originea în ele; tot ce trăieşte în ele trăieşte şi în mine, dar toate acestea sunt reunite în conştienţa umană a Eului. În lumea spirituală nu s-ar putea vorbi de o conştienţă omenească a Eului. Folosirea acestui cuvânt în sens uman pentru ceea ce există în aceste lumi nu are sens, nu are conţinut. Pentru tot ce se află în mod spiritual în mediul ambiental nu se poate folosi decât un cuvânt care exclude Eul, astfel încât putem spune: În această lume există tot ce există în mine, dar nu-mi este îngăduit să desemnez ceea ce există în afară cu Eul meu; trebuie să folosesc în acest sens un cuvânt care exclude Eul.

Oamenii Indiei vechi desemnau ceea ce percepeau în afara lor prin Tat, care înseamnă „acela“ în opoziţie cu „eu“. Şi pentru a exprima faptul că omul este de aceeaşi natură cu Tat, ca „acela“, şi că el nu s-a putut dezvolta ca Eu decât coborând pe Pământ, ei spuneau: Eu sunt acest Tat – tu eşti Acela. Ei rezumau în sensul cel mai înalt legătura lor intimă cu mediul înconjurător spiritual, cu această contemplare clarvăzătoare a Universului, prin cuvintele: Acesta există, dar acest univers exterior eşti tu însuţi.

Or, ei ştiau, în acelaşi timp, că această calitate exterioară pe care o desemnau prin Tat poate fi găsită, de asemezzea, coborând în adâncurile sufletului individual, apărând aşadar când din afară, când din interior. Dacă mă cufund în sufletul meu, regăsesc acolo aceeaşi substanţă spirituală originară ca cea pe care în afară eu o numesc Tat. Dar atunci, pentru a intra într-un raport corect cu spiritul care trăieşte astfel în mine, ca fundament al meu, învăluit prin viaţa fizică a sufletului, eu trebuie să mă exprim altfel şi în loc de a spune: Acesta eşti tu însuţi, voi afirma: Eu sunt Brahman, eu sunt Totul. Aceste două expresii luate împreună, „eu sunt Acesta“ şi „eu sunt Totul“, înseamnă în fond: Dacă contemplu lumea exterioară, Tat, eu găsesc o lume spirituală; dacă mă cufund în sufletul meu, găsesc o lume spirituală, şi cele două sunt acelaşi lucru. Aceasta a fost nuanţa sentimentului fundamental în timpul primei epoci a culturii postatlanteene. Cele două lumi spirituale au fost resimţite în mod unitar.

Acesta a fost unul din polii concepţiilor spirituale. Celălalt pol a fost dezvoltat în alt loc. În India antică s-a format sentimentul de unitate între viaţa exterioară şi viaţa interioară; se poate presupune că cealaltă extremă va consta în a întoarce privirea spre exterior, a nu te ocupa decât de lumea spirituală care se arată dincolo de vălul aparenţelor sensibile. Aceasta a fost într-adevăr atitudinea unui alt popor, care vede lumea spirituală exterioară, dar, prin predispoziţiile sale, el nu poate înţelege a priori că această lume este aceeaşi cu cea interioară. Nu este deci de mirare că la acest popor apar concepţii religioase şi sisteme filosofice care se adresează spiritelor şi zeilor aflaţi dincolo de lumea sensibilă, că se dau pentru aceste entiţăţi divin-spirituale aflate dincolo de lumea sensibilă denumiri mitice sau de alt fel, că în centrele de Misterii corespunzătoare discipolii sunt introduşi în acea lume spirituală aflată dincolo de lumea sensibilă. Nu este de mirare că alături de aceste Misterii şi de aceşti zei populari există concomitent Misterii care conduc oamenii prin viaţa sufletească interioară, pe calea care duce la fundamentele însele ale acestei vieti. Există, în adevăr, în timpul erei postatlanteene, un ţinut cultural în care cele două tipuri de Misterii coexistă efectiv unul alături de altul, unde se dezvoltă, pe de o parte, aşa-numitele Misterii apolinice, iar pe de altă parte cultul şi Misteriile dionysiace. Această dualitate se găseşte în Grecia antică.

Prima cale era propovăduită atât poporului cât şi iniţiaţilor, şi conducea la fiinţele lumii spirituale care se află dincolo de simţuri, într-un cuvânt, dincolo de Soare. În măsura în care grecul le cunoaşte, el le desemnează cu numele de fiinţe apolinice. Apolo, zeul solar, era reprezentantul fiinţelor spirituale divine care se ascundeau dincolo de aparenţele exterioare. Un altfel de Misteriu arată calea care trece prin viaţa interioară, în drumul spre fundamentele acestei vieţi spirituale despre care am spus ieri că fiinţa omenească nu le putea atinge fără o pregătire riguroasă şi maturitatea necesară. Ca urmare, ele erau mai protejate împotriva lipsei de maturitate decât cele apolinice. Acestea se ofereau unor cercuri populare largi, în timp ce zeii care pot fi găsiţi pe calea interioară erau rezervaţi pentru cei care puteau deveni maturi prin dezvoltarea lor morală şi intelectuală. Acest al doilea tip de Misterii era cunoscut sub numele de Misterii dionysiace, iar entitatea centrală este Dionysos. Nu este deci de mirare faptul că în Dionysos, spiritul central al acestui grup de divinităţi, poate fi găsită o entitate apropiată de sufletul omenesc, foarte asemănătoare unui om, dar un om care nu urcă până în planul fizic şi care era găsit numai când cobora din lumea fizică la fundamentele vieţii sufleteşti. Acesta este motivul profund al diviziunii vieţii spirituale la greci în apolinică şi dionysiacă. În ultimul timp s-a manifestat o intuire a faptului că în Grecia ar fi avut loc o asemenea diviziune a vieţii spirituale. În anturajul lui Richard Wagner s-a bănuit că ar exista aşa ceva, deşi nu s-a realizat o conştientizare a motivelor spirituale ale dihotomiei. Friedrich Nietzsche şi-a fundamentat prima sa lucrare, uimitoare, genială, Naşterea tragediei, pe acestă distincţie dintre apolinic şi dionysiac la greci. Acestea au fost presentimente despre ceea ce poate fi cunoscut prin investigarea spirituală. În multe locuri se înţelege astăzi că numai o asemenea aprofundare va putea da răspuns la astfel de probleme. Din toate părţile urcă acest presentiment că numai aici se află răspunsul pe care îl aşteaptă oamenii.

Să ne întoarcem privirile spre curentul de evoluţie. Am văzut deja că numai grupul cel mai avansat al curentului septentrional, civilizaţia Persiei antice, pe vremea primului Zoroastru, putea apărea ca fiind mediul ideal al creării unui corp în care să se poată încarna fiinţa care se apropia din afară de Pământ şi de omenire. Zoroastru însuşi şi-a asumat această sarcină de a pregăti din încarnare în încarnare un corp atât de spiritualizat încât să poată primi mai târziu sublimul spirit solar în plenitudinea sa, sub forma lui Hristos. Zoroastru revine în lume ca Iisus din Nazareth, obţinând în cursul încarnărilor sale succesive maturitatea necesară pentru a fi timp de trei ani purtător al spiritului solar.

Aşadar, ce raport există între Apolo şi Hristos? Aceasta este o chestiune care vă preocupă fără îndoială. Când vechii greci pronunţau numele lui Apolo, ei înţelegeau că se vorbeşte într-adevăr de această sferă spirituală care se află dincolo de Soare. Poţi face o anumită diferenţiere în modul de a concepe o entitate sau lucru, dacă ai această capacitate. Cel care şi-a dezvoltat o viaţă interioară mai bogată este capabil să vadă mai bine lucrurile decât alţii, aşa că trebuie să spunem că atunci când un grec pronunţa numele lui Apolo el se referea la entitatea care avea să se manifeste mai târziu ca Hristos, dar nu o resimţea decât în mod voalat ca Apolo. Apolo este ca un veşmânt a lui Hristos, iar forma sa exterioară se aseamănă cu o fiinţă care este acoperită cu acesta când spunem Apolo şi Hristos. Au trebuit să cadă unul după altul vălurile de pe cel care era perceput ca Apolo, pentru ca Hristos să devină vizibil şi inteligibil pentru oameni. Apolo este, aşadar, o aluzie la Hristos, dar nu este Hristos.

Care este oare particularitatea lui Hristos pentru ciclul nostru de evoluţie? Dacă ne-am reprezenta toate aceste fiinţe divin-spirituale, entităţi ale spiritului pe care vechile popoare le-au considerat ca fiind zeii de sus, care se află dincolo de lumea sensibilă, pe care oamenii îi priveau ca fiind stăpânii care conduc Universul, ar trebui să spunem că particularitatea lor este aceea că ei nu coboară până în lumea fizică; îi poate contempla numai conştienţa clarvăzătoare care se ridică deasupra planului fizic, la vederea etericului. Astfel au devenit vizibili Zeus, Apolo, Marte, Wotan, Odin, Thor etc., care sunt realităţi. Dar am mai putea spune şi că aceste entităţi spirituale nu aveau capacitatea să coboare până în planul fizic, ele puteau cel mult să se manifeste temporar sub o formă fizică, aşa cum relatează miturile care vorbesc despre apariţii de scurtă durată ale lui Zeus, sau ale altor zei, care coborau din Olimp sub o formă omenească sau sub o altă formă pentru a realiza o acţiune printre oameni. Nu putem vorbi de o încarnare fizică durabilă a acestor entităţi care se află dincolo de lumea sensibilă. Se poate deci spune că Apolo este o fiinţă care nu poate să se încarneze într-un corp fizic.

Pentru aceasta era nevoie de mai multă forţă decât avea Apolo; era necesară forţa lui Hristos. Hristos are proprietăţile tuturor celorlalte entităţi din lumea exterioară, toate proprietăţile perceptibile pentru conştienţa clarvăzătoare, dar El are, de asemenea, proprietatea de a străbate frontiera care separă lumea divină de cea a oamenilor şi poate să se încarneze într-un corp omenesc, pregătit în acest scop pe Pământ. Numai Hristos posedă acest dar în lumea divin-spirituală. Aşadar, o singură fiinţă, spun bine, o singură fiinţă dintre entităţile lumii spirituale a putut coborî până la acel punct la care să-şi stabilească lăcaşul într-un corp uman în cadrul lumii sensibile şi să trăiască ca om printre ceilalţi oameni. Acesta este marele, imensul Eveniment al încarnării lui Hristos; în această lumină trebuie să-l înţelegem. Numai o conştienţă clarvăzătoare poate descoperi zeii şi spiritele deasupra lumii fizice; Hristos este găsit în cadrul lumii fizice, deşi este de aceeaşi natură, aceeaşi esenţă ca aceste fiinţe divine. În lumea exterioară nu se pot afla decât ceilalţi zei. El este singurul care trăieşte în interiorul fiinţei umane, care părăseşte lumile spirituale exterioare pentru a pătrunde în sufletul omenesc. Este vorba de un eveniment de o extremă importanţă pentru evoluţia lumii şi a omenirii. Înainte, pentru a căuta un zeu interior, trebuia coborât până la zeii subterani ascunşi dincolo de vălul sufletului. Hristos este un zeu care poate fi găsit în exterior şi în interior. Acesta este elementul esenţial care a apărut în epoca a patra postatlanteană, după cea a Indiei, a Persiei şi a Egiptului. Ceea ce a fost gândit în vechea Indie mai mult în abstract, unitatea lumii spiritual-divine, unitatea lui Tat şi a lui Brahman, care se răspândeşte din două laturi ale sufletului, a devenit o realitate vie prin Evenimentul hristic. Mai înainte se putea spune că divinul care se găseşte pe calea care duce în exterior şi cel care se găseşte pe calea care duce în interior nu sunt unul şi acelaşi lucru. Acum, se putea spune: Omul trebuie doar să coboare în el însuşi. Dacă participi la întruparea lui Hristos, găseşti în tine o entitate care este în acelaşi timp Apolo şi Dionysos într-o singură fiinţă.

Atunci apare o altă întrebare. Am văzut că pentru om fiinţele spirituale ale lumii exterioare sunt reprezentate de Hristos, cea mai puternică entitate care, ca fiinţă exterioară, devine totodată a fiinţă interioară. Cum stau lucrurile cu celelalte entităţi pe care le-am numit fiinţe luciferice? S-ar putea oare spune că una din aceste fiinţe luciferice, un oarecare Dionysos, entitate luciferică, s-a încarnat într-o fiinţă omenească? Nu, un asemenea lucru nu se poate spune. Aceasta este experienţa evoluţiei spirituale, faptul că nu se poate spune acelaşi lucru despre această lume. Noi atingem acum un punct crucial al întregii evoluţii a omului şi Universului. Dacă ne-am întoarce în epoci foarte vechi ale evoluţei omului şi a Cosmosului, am afla că sufletul priveşte spre exterior şi vede lumea divin-spirituală în universul exterior, că el priveşte spre interior şi descoperă acolo lumea spirituală, sau, pentru a folosi expresiile grecilor, că descoperă în afară universul apolinic şi în el însuşi universul dionysiac. Dar treptat, o dată cu desfăşurarea evoluţiei, lucrurile se schimbă: în timpurile vechi, când cea mai mare parte a omenirii era clarvăzătoare, lucrurile se prezentau aşa cum vi le-am descris. Se percepeau în mod exterior divinităţile de sus şi în mod interior divinităţile de jos, şi aceste două căi se deschideau spre lumea spirituală. Dacă vorbim despre epoci mai târzii, descoperim o omenire ale cărei facultăţi clarvăzătoare au slăbit, care a pierdut din ce în ce mai mult vechea clarvedere primitivă, obscură, crepusculară. Dar să ne referim la un timp în care numai un mic număr de oameni avea o clarvedere naturală. Aceşti oameni – nu este nevoie să ne întoarcem în urmă foarte departe, îi găsim şi în epoca caldeano-egipteană – vedeau încă zeii de sus, când traversau vălul aparenţelor exterioare, sau zeii de jos, când coborau în adâncurile sufletului lor. Cei care erau la un nivel mai înalt de iniţiere aveau impresii mai clare şi mai puternice. Au existat mereu iniţiaţi care percepeau în mod plenar unitatea celor două universuri, dar aceştia erau cei mai avansaţi dintre oameni.

Existau, aşadar, pe Pământ – cu mai multe secole înaintea încarnării lui Hristos – anumiţi oameni care conservaseră vechea clarvedere şi iniţiaţi care aveau acces la una sau la cealaltă cale de investigare spirituală. A venit insă o epocă în care ceea ce putem numi lumea divinităţilor inferioare s-a retras din ce în ce mai mult din viaţa oamenilor, şi când chiar iniţiaţii mai avansaţi aveau greutăti în a le atinge; dar divinităţile superioare de dincolo de lumea sensibilă exterioară erau relativ uşor accesibile la un nivel redus de iniţiere. Iniţiaţii civilizaţiei iudeo-ebraice puteau, chiar dacă nu se aflau la un nivel deosebit de ridicat de iniţiere, să facă experienţa de a privi în lume unde, în ciuda clarvederii lor limitate, vedeau universul lui Iahve, care nu era numai o idee, o reprezentare, ci o realitate eterică pentru privirea clarvăzătoare, care le vorbea ca o fiinţă omenească. În timp ce pentru popor Iahve era doar o fiinţă despre care se spunea că există, pentru iniţiaţi el corespundea unei realităţi. Dimpotrivă, unui iniţiat al vechiului popor evreu i-ar fi fost mai greu să se cufunde în el însuşi pentru a găsi acolo domeniul divinităţilor inferioare. El ar fi trebuit să recunoască că nu pătrunde până la bază, că găseşte acolo doar viaţa sufletului său, că nu poate trece prin crusta densă a vieţii sale sufleteşti pentru a ajunge la nivelul divinităţilor de jos; acestea se retrăseseră într-un întuneric necunoscut. Era pe vremea coborârii lui Hristos pe Pământ, iar spiritele luciferice se retrăseseră în mare măsură în umbră. Iar în omenirea exterioară nu puteai auzi decât că există centre de Misterii şi că numai cei care erau iniţiaţi în acestea puteau dobândi facultatea de a mobiliza forţele vieţii lor sufleteşti pentru a ajunge la lumea dionysiacă. Se presimţea în mod vag ceea ce puteau cerceta oamenii în adâncile enigme ale Misteriilor. Dar acesta era un lucru despre care nu se vorbea decât aluziv şi despre care numai foarte puţini aveau o reprezentare clară în epoca în care Hristos era aşteptat. Mult mai precise erau reprezentările despre divinităţile exterioare. Mulţi oameni mai aveau încă trăirea vie a zeilor exteriori.

Omenirea şi-a continuat evoluţia. Care este rezultatul acestei evoluţii? Va exista o istorie a omenirii exterioare, căreia în viitor îi va fi integrată şi o istorie a Misteriilor. Omenirea exterioară va transforma viaţa sa spirituală, Hristos va pătrunde din ce în ce mai mult în ea. Dar şi în Misterii va fi recunoscută natura şi esenţa lui Hristos, pe care abia am început a o conştientiza. Sufletul omenesc va înţelege din ce în ce mai intim zeul pe care privirea îl putea cuprinde în epoca lui Zoroastru, când el se întorcea spre Soare şi devenea clarvăzător. Acest zeu care cobora spre Pământ, care era regentul lumii exterioare, va deveni din ce în ce mai interior. Hristos păşeşte astfel prin lume, şi, după ce a fost un zeu cosmic coborât pe Pământ, devine din ce în ce mai mult un zeu mistic pe care omul îl va putea vieţui într-o zi în interiorul sufletului său. Iată de ce, în epoca coborârii lui Hristos, se putea realiza ceea ce au descris mai târziu discipolii săi zicând: Noi înşine am pus mâinile noastre pe rănile Sale, noi înşine am auzit vocea Sa pe munte. Ei se puteau referi la un fapt exterior; elementul esenţial era prezenţa exterioară a lui Hristos. Atunci El nu ar fi putut fi vieţuit în mod mistic, interior; nu ar fi putut fi sesizată natura sa dionysiacă. El trebuia să fie perceput mai întâi ca Hristos exterior.

Dar progresul în conştientizarea lui Hristos de către oameni constă în aceea că el coboară din ce în ce mai adânc în suflet, că ei îl vor putea vedea din ce în ce mai interior, că-şi vor putea vieţui trăirile sufleteşti proprii în mod interior, mistic, şi că vor cunoaşte din ce în ce mai mult Hristosul exterior, Hristosul din interior al propriului suflet, Hristosul mistic. Vedeţi cum, în aşa-numitul misticism care apare în primele secole ale erei creştine la Dionisie Areopagitul care a fost prieten şi discipol al Sfântului Pavel, Hristos este recunoscut mai întâi prin facultăţi oculte exterioare. Toate descrierile acestei prime şcoli oculte sunt de aşa natură, încât Hristos este prezentat mai ales prin acele caracteristici pe care le desfăşoară în lumile exterioare şi care pot fi aflate prin clarvedere instinctivă dirijată spre exterior. Să înaintăm câteva secole şi să vedem ce s-a întâmplat în trăirile interioare adânci ale unui Maister Eckart, ale unui Johannes Tauler şi ale celor care i-au urmat, până la misticii moderni. Sunt oameni care privesc spre viaţa lor interioară. Aşa cum în timpurile vechi se privea spre interior pentru a vedea dincolo de el şi pentru a ajunge la Dionysos, misticii moderni pătrund în sufletul lor şi pot spune, ca Maister Eckart: Hristosul istoric este, desigur, un fapt, viaţa Sa se înscrie în istorie; dar există posibilitatea să cobori în tine însuţi şi să-l găseşti acolo pe Hristosul mistic. Astfel, în evoluţia sa, sufletul omenesc ajunge să găsească pe Hristos nu numai în lumea exterioară, ci să afle natura dionysiacă a lui Hristos, Hristosul mistic. Mai întâi a existat Hristosul istoric, apoi prin actiunea acestuia s-au produs astfel de efecte asupra sufletului omenese încât a devenit posibilă existenţa unui Hristos mistic. Astfel putem vorbi şi în epoca modernă de o experienţă interioară, mistică a lui Hristos; dar problema trebuie înţeleasă în sensul că înaintea intrării Sale în lumea pământească El a fost mai întâi un Hristos cosmic. Dacă odinioară coborai în profunzimile vieţii sufleteşti, nu găseai acolo pe Hristos, ci pe Dionysos. Astăzi, dacă te-ai dezvoltat în mod corespunzător, găseşti o entitate – Hristos. Hristos, din divinitate exterioară a sufletului a devenit o divinitate interioară a sufletului, care va pune stăpânire pe sufletul omenesc, pe măsură ce se va apropia din ce în ce mai mult de El prin trăirile sale sufleteşti.

Acesta este un exemplu despre felul cum se răstoarnă acţiunea priucipiilor care evoluează în lume. Când omul actual spune că există un Hristos mistic în interiorul său nu ar trebui să uite că în lume totul a evoluat, şi că conştienţa mistică nu este aceeaşi în toate timpurile, ci este rezultatul unei evoluţii. Când vechii Rishi ai Indiei îşi ridicau privirea spre lumile spirituale şi vorbeau de Vishva-Karman ei se refereau la aceeaşi fiinţă cosmică pe care Zoroastru o va numi Ahura Mazda. Aceasta era entitatea Hristos, cel care, în zilele noastre, poate fi găsit în sufletul omenesc. Acesta este rezultatul acţiunii lui Hristos însuşi pe Pământ; Hristosul cosmic, astronomic, devine Hristosul mistic; divinitatea exterioară s-a interiorizat, încetul cu încetul.

Dar, pentru că tot ce se intâmplă în lumea fizică exterioară este un efect al spiritualităţii, această hristificare a sufletului îşi manifestă, de asemenea, efectele sale asupra altui aspect al vieţii. Acest efect se va arăta, la început, doar în Misterii şi el s-a realizat deja în parte de la întemeierea Şcolilor occidentale ale Rosacrucii. Când sufletul urma calea vechilor Misterii şi cobora în el însuşi pentru a găsi zeii inferiori, el îl întâlnea acolo pe Dionysos, care nu este decât un alt nume pentru vasta lume a divinităţilor luciferice. Dar în epoca în care Hristos s-a apropiat de Pământ în gloria sa, chiar conştienţa clarvăzătoare, dacă nu a atins cele mai înalte grade, a dispărut în întuneric. A dispărut fiinţa luciferică. Numai iniţiaţii cei mai avansaţi aveau acces la lumea luciferică, celorlalţi oameni trebuia să li se spună: Dacă veţi coboră fără purificare şi nepregătiţi, aceste fiinţe luciferice vă vor apărea sub aspectul deformat de demoni, care v-ar antrena spre toate relele. De aici vin descrierile înspăimântătoare ale acestor lumi subterane şi frica pe care o inspira într-o anumită epocă chiar numele lui Lucifer. Şi întrucât oamenii care nu progresează o dată cu evoluţia resimt în mod puternic moştenirea trecutului, această frică faţă de numele lui Lucifer trăieşte încă în suflete. În realitate, lumea lui Lucifer reîncepe a se manifesta; ea apare mai întâi oamenilor clarvăzători, după ce principiul hristic a hristificat un anumit timp forţele sufletului. Când Hristos a acţionat suficient în suflet, substanţa sa pătrunde în acesta şi îi conferă, prin hristificarea sa, maturitatea necesară pentru a avea din nou acces la împărăţia entităţilor luciferice. Primii oameni care au făcut această experienţă au fost iniţiaţii rosicrucieni, care s-au străduit să înţeleagă şi să-l contemple pe Hristos, acesta pătrunzând în sufletul lor în calitate de Hristos mistic, şi să-l simtă trăind în ei; viaţa lor interioară se întăreşte prin existenţa lui Hristos în interiorul lor, care devine o forţă şi o armă împotriva tuturor ispitirilor. Substanţa lui Hristos devine în ei o lumină nouă, o lumină astrală interioară. Trăirea istorică a lui Hristos străluminează trăirile sufletului nostru, în aşa fel încât ne permite să regăsim accesul la împărăria lui Lucifer. La început, iniţiaţii rosicrucieni erau singurii capabili de aceasta, dar încetul cu încetul ei vor răspândi în lume ceea ce pot percepe din principiul luciferic, anunţând marea unire spirituală care constă în a-l înţelege pe Hristos, a cărui substanţă s-a revărsat în sufletul omenesc, cu ajutorul acelor facultăţi spirituale care se dezvoltă în spiritul fiecărui om prin infiltrarea într-un mod cu totul nou a principiului luciferic.

Munca de pregătire spirituală a unui iniţiat rosicrucian consta în a-şi concentra toate sentimentele, senzaţiile şi gândurile sale asupra figurii centrale a lui Hristos, această figură grandioasă pe care ne-o zugrăveşte Sfântul Ioan în Evanghelia sa, şi astfel să se înnobileze şi să se purifice. Căci într-adevăr totul se schimbă în sufletul care priveşte cu veneraţie la această figură descrisă de Evanghelia lui Ioan. Când preluăm în noi ceea ce radiază din ea, sufletul ni se impregnează cu Hristos, şi Hristos mistic prinde viaţă în noi. Dacă însufleţim şi mai mult aceste forţe prin studiul altor documente creştine, sufletul nostru este din ce în ce mai pătruns de substanţa spirituală a lui Hristos, el se purifică şi se ridică încetul cu încetul spre lumile superioare. Prin aceasta este clarificată şi purificată mai ales dispozitia noastră sufletească. Învăţăm să-l resimţim pe Hristos, fie în maniera universală a unui Maister Eckart şi Tauler, fie în mod delicat, ca Suso şi alţii; te simţi unit cu ceea ce s-a revărsat din marile lumi cereşti prin încarnarea lui Hristos pe Pământ. Astfel iniţiatul rosicrucian se pregăteşte să pătrundă prin clarvedere în acele lumi pe care vechile timpuri le-au numit dionysiace, iar epoca modernă luciferice.

Ce efect au aceste pătrunderi în lumile luciferice asupra unui iniţiat rosicrucian actual? Dacă sufletul se încălzeşte şi se umple de entuziasm pentru divin atunci când este hristificat, celelalte facultăţi spirituale ale noastre, cele prin care sesizăm şi înţelegem lumea, sunt luminate, străbătute şi întărite de acţiunea principiului luciferic. În acest fel se ridică iniţiatul rosicrucian spre acest principiu şi, făcând aceasta, iniţierea îi ascute şi desăvârşeşte facultătile spirituale; astfel, el nu numai că-l simte pe Hristos în mod mistic în el, ci îl poate şi descrie, poate relata cum este El, îl poate cuprinde în imagini-gânduri, în imagini spirituale; el nu-l simte şi trăieşte în mod obscur, ci îl vede în mod concret, sub o formă comparabilă cu cele din lumea exterioară sensibilă. A-l vieţui pe Hristos ca substanţă sufletească este posibil prin aceea că omul îşi îndreaptă privirea spre figura sa aşa cum ne apare din Evanghelii. Dar a-l descrie, a-l înţelege în aceeaşi manieră în care se înţeleg fenomenele şi percepţiile lumii sensibile, şi a-i sesiza măreţia şi importanţa universală, a-l percepe ca o cauză pentru tot ce se întâmplă în lume este posibil numai când iniţiatul creştin-mistic ajunge la cunoaşterea domeniului luciferic. Aşadar, în rosicrucianism, Lucifer ne conferă facultatea de a-l descrie şi înţelege pe Hristos [1].

Timp de secole nu s-a făcut altceva decât să se răspândească Evangheliile, să se reproducă Cuvântul care emană din ele, să se lase inimile să se încălzească la învăţătura Evangheliilor şi să se înflăcăreze sufletele cu căldura şi entuziasmul pe care le emană Evangheliile. Dar astăzi ne aflăm înaintea unei evoluţii în care nu mai poate fi suficientă obţinerea tradiţională a învăţăturilor Evangheliilor; oamenii vor „altceva“. Cei care nu doresc acest altceva vor purta karma opunerii la introducerea principiului luciferic în interpretarea Evangheliilor. Multe spirite ar putea spune: Ca buni creştini, este suficient să acceptăm Evangheliile; prin ele vorbeşte Hristos, chiar dacă ne-au fost transmise sub forma pe care le-a dat-o în cursul secolelor religia tradiţională. Astfel de oameni pot crede că sunt buni creştini dacă vor repeta fără încetare: Rămâneţi departe de noi, voi, cu cunoaşterea voastră spirituală, noi îl avem pe Hristos din Evanghelii şi nu vrem să ştim nimic altceva. Degeaba vor repeta aceasta, imaginându-şi că sunt buni creştini; în realitate ei sunt inamicii lui Hristos, căci, din egosim, se declară satisfăcuţi de tot ce le oferă interpretarea tradiţională a Evangheliilor şi vor să suprime ceea ce va aduce în viitor creştinismul. Cei care se cred astăzi buni creştini sunt adesea cei mai mari exterminatori ai adevăratului creştinism. Astăzi înţeleg evoluţia creştinismului numai cei care gândese şi se exprimă de o cu totul altă manieră: Nu vrem să fim egoişti şi să spunem că Evangheliile ne sunt suficiente, că nu vrem să aflăm nimic din consideraţiile voastre abstracte, căci ceea ce ne aduce ştiinţa spiritului nu este un lucru abstract.

Adevăratii creştini sunt cei care ştiu că omenirea actuală are nevoie de cu totul altceva decât creştinismul egoiştilor şi care sunt conştienţi că lumea nu mai poate trăi din vechea tradiţie a Evangheliilor; dar este necesar ca lumina lui Lucifer să se proiecteze asupra acestor Evanghelii. Oamenii percep învăţăturile care răzbesc din centrele de iniţiere ale rosicrucienilor, unde facultăţile spirituale au fost ascuţite, prin pricipiul luciferic, pentru a pătrunde din ce în ce mai adânc în mesajul evanghelic. Aceşti iniţiaţi au înţeles că Evangheliile au o profuzime infinită, astfel încât nimeni nu poate crede că le epuizează conţinutul. Astăzi a sosit timpul când rosicrucienii trebuie să lase ca învăţătura lor să se răspândească în lume, unde Misteriile sunt chemate să aplice Evangheliilor forţa lor spirituală obţinută din lumea luciferică. Aceasta este cunoaşterea occidentală a spiritului, care constă în a cultiva învăţătura care poate fi scoasă din această lume pentru a lumina Evangheliile. Ştiinta spiritului trebuie să devină un instrument pentru interpretarea Evangheliilor, cărora li se revelează grandoarea şi puterea. Introducerea în mesajele de bucurie ale esenţei creştine care parcurge Universul, iniţierea în aceasta, ca şi proiectarea asupra Evangheliilor a luminii pe care rosicrucianismul a obţinut-o din împărăţia lui Lucifer ţine de lucrarea ştiinţei spiritului.

Astfel, Hristos, care din divinitate exterioară a devenit Hristos mistic, a reintrodus sufletul omenesc, prin înnobilarea pe care i-o datorăm, în acel domeniu care a trebuit să rămână închis pentru un timp şi care într-o etapă veche a fost numit dionysiac. Omenirea o va cuceri din nou în cursul timpurilor care se deschid înaintea ei. Înţelegerea lui Hristos prin facultăţile spirituale dezvoltate şi iluminate de forţele lui Lucifer, acesta este miezul, esenţa curentului spiritual care trebuie să se infiltreze în Occident. Şi aceasta este, cu privire la viitor, misiunea rosicrucianismului.

Ce se întâmplă, de fapt, în evoluţia noastră? Hristos şi Lucifer, unul ca dumnezeu cosmic, celălalt ca divinitate interioară a omului, au mers alături în timpuri vechi, primul putea fi găsit în regiunile superioare, celălalt în regiunile inferioare. Apoi lumea a progresat şi un timp s-a ştiut că departe de Pământ există Dionysos şi Lucifer; în schimb, s-a avut trăirea că Hristosul cosmic pătrunde tot mai mult în Pământ, tot mai mult în suflet, că acum Lucifer devine din nou vizibil, recognoscibil. Astfel se pot rezuma căile urmate de aceste două entităţi divine. Ele se apropie amândouă de Pământ, din două părţi diferite; Lucifer devine invizibil când calea lui se încrucisează cu cea a lui Hristos, căci lumina sa este eclipsată de lumina lui Hristos. La început, Hristos era considerat fiinţă cosmică, iar Lucifer fiinţă intraumană. Ei îşi încrucişează drumurile. Apoi Hristos intră în sufletul omenesc, se transpune în spirit planetar al Pământului, iar pentru oameni devine tot mai mult Hristosul mistic; trăirile interioare îl adâncesc şi îl fac cunoscut. Sufletul devine astfel din ce în ce mai apt să vadă din nou cealaltă entitate care a făcut drumul invers de la fiinţa interioară spre lumea exterioară. Lucifer devine dintr-o divinitate interioară şi pur terestră o divinitate cosmică. El va străluci mai puternic în lumea pe care o vedem dincolo de aparenţele sensibile. Cunoaşterea omenească suferă o răsturnare. Dacă omenirea l-a perceput altădată pe Lucifer dincolo de vălul lumîi interioare şi pe Hristos aşa cum îl vedea Zoroastru, dincolo de lumea sensibilă exterioară, ea îl va cunoaşte în viitor pe Hristos prin afundarea şi interiorizarea în fiinta proprie, iar Lucifer va fi aflat privind în afară, în regiunile cosmice.

S-a produs deci o răsturnare totală în condiţiile de acces la cunoaştere în cursul evoluţiei omeneşti: dintr-un zeu cosmic, Hristos a devenit un dumnezeu terestru, care în viitor va fi sufletul Pământului; dintr-un zeu terestru, Lucifer a devenit un zeu cosmic, şi dacă omul va dori în viitor să urce din nou în lumea spirituală exterioară ascunsă în spatele vălului lumii sensibile, dacă el nu vrea să rămână la aparenţele grosiere ale materiei, trebuie să atingă realităţile spirituale prin expresia lor sensibilă, să se lase purtat spre lumină de Purtătorul de lumină. Iar facultatea care-i este necesară pentru a ajunge acolo nu poate înflori decât dacă şi-o făureşte din forţele care se revarsă din domeniul lui Lucifer. Omenirea s-ar cufunda în materialism, necrezând decât în existenta lumii materiale exterioare, dacă nu s-ar ridica la inspiraţie graţie principiului luciferic. În timp ce principiul hristic are ca vocaţie să fortifice fiinţa noastră interioară, principiul luciferic are ca vocaţie dezvoltarea facultăţilor noastre de cunoaştere, pentru a pătrunde Universul în plenitudinea sa. Lucifer consolidează în noi puterea de a înţelege şi a cunoaşte lumea; Hristos ne face din ce în ce mai puternici în interior.


NOTE

1. Doar reaua-credinţă sau neînţelegerea pot denatura cele prezentate datorită sensului curent dat termenului Lucifer (Purtător de lumină). Oricine înţelege ce vrem să spunem aici prin Lucifer.