|
Am vorbit ieri despre două curente spirituale purtate de populaţii diferite care au migrat din vechea Atlantidă spre est şi despre cum s-au dezvoltat acestea în sensuri diferite, astfel încât s-au pregătit pentru a produce ceea ce trebuia să se întâmple în viitor. Am arătat cum la popoarele care au migrat spre sud a avut loc adâncirea spre acea lume spirituală care se află dincolo de lumea sufletului omenesc, cum în cazul celuilalt curent privirea a fost orientată spre mediul înconjurător al omului, pentru a pătrunde dincolo de aparenţele lumii sensibile, până la lumea spirituală pe care acestea o ascund. Am văzut cum s-au format, la populaţiile din sud, acele calităţi care conduceau sufletul spre entităţile spirituale care aparţin principiului luciferic, iar pe de altă parte cum se apropia din ce în ce mai mult de Pământ entitatea regală, spiritual-conducătoare care se afla dincolo de lumea solară, pentru ca, în sfârşit, să apară încarnată într-un corp fizic ca o individulitatea care din încarnare în încarnare şi-a spiritualizat corpul fizic atât de mult încât divinitatea să nu aibă în acesta numai o imagine, ci să se poată încarna ea însăşi. Acesta a fost marele Eveniment pe care îl putem numi încarnarea lui Hristos – a spiritului solar – în corpul lui Iisus din Nazareth, care s-a dezvoltat în cadrul curentului popoarelor din nord.
Am mai atras atenţia asupra faptului că în timp ce aceste două
curente avansau unul spre altul în scopul ca într-o zi să
se poată
fecunda reciproc a apărut în sudul Asiei, în primele
timpuri care au
urmat după catastrofa Atlantidei, poporul indian, care, într-un
anumit
sens, reprezintă sufletul omenesc ce poate privi atât spre lumea
exterioară sensibilă cât şi în sine însuşi, pentru a
găsi
spiritualitatea, care simţea a priori
identitatea spiritului din om şi din lume. Dacă dorim să ne reprezentăm
într-un mod şi mai precis raporturile care existau atât la
nivelul
popoarelor cât şi al iniţiaţilor între aceste concepţii şi
impresii
diferite putem proceda după cum urmează.
Ne putem reprezenta cum contempla sufletul protoindian suprafaţa
Pământului şi cum observa munţii, pădurile şi covorul vegetal,
animalele şi lumea oamenilor etc. Acest suflet, care poseda la un nivel
înalt clarvederea spirituală, percepea dincolo de toate aceste
aparenţe
o lume spirituală ale cărei entităţi îi apăreau ca nişte forme
eterice
care nu coborau până la nivelul de condensare al lumii fizice. El
nu
percepea în lumea exterioară numai aceste elemente densificate pe
care
le constituie munţii, arborii, stelele, ci şi eterul mai subtil, şi
toate aceste forme reprezentau lumea divină exterioară.
Bineînţeles, nu
ar trebui să ne imaginăm că substanţa acestor spirite nu se compunea
decât din eter; la fel cum fiinţa omenească posedă un corp fizic,
care
poartă în el principiul eteric, principiul astral şi pe cel al
Eului,
corpul inferior cel mai dens pe care îl posedau aceste spirite nu
era
corpul fizic, ci corpul eteric, purtător al altor principii, de esenţă
superioară. Iată univesul în care sufletul vechiului indian
îşi cufunda
privirile. Dar ce resimţea el atunci? Cu ce experienţă a sufletului era
asociată această percepţie clarvăzătoare? Vechiul indian gândea:
Eu mă
găsesc pe Pământ, şi, în calitate de om, am evoluat
în cursul a foarte
lungi perioade de timp, de la primul germene omenesc de pe Vechiul
Saturn până la stadiul terestru. A trebuit să cobor până la
nivelul de
materie fizică densă pentru a dobândi conştienţa de mine
însumi. Când
spun aceasta, vorbesc despre fiinţa mea ca despre un Eu. Am fost
tovarăşul fiinţelor spirituale pe care le percep în jurul meu
prin
contemplarea lumii eterice şi a lumilor superioare. Am ieşit din ele şi
am coborât, pentru a mă densifica în mod corespunzător. Tot
ce este
perfect în om se regăseşte în aceste sfere pe care eu le
contemplu, şi
nu este vorba numai de perfecţiunile şi calităţile pe care omul le
posedă deja, dar şi de cele pe care trebuie să le dobândească.
Totuşi,
există ceva pe care nici o entitate nu o poate dobândi,
dacâ nu coboară
până în planul fizic. În Univers există perfecţiuni
infinit mai înalte
decât cele a1e conştienţei omeneşti, alte moduri de conştienţă.
Dar,
pentru a dezvolta conştienţa specială pe care o dezvoltă omul pe
Pământ, o fiinţă trebuie să coboare pe acest Pământ şi să
se
încorporeze de un număr de ori în materia densă.
Oricare ar fi deci perfecţiunile infinit mai înalte ale
fiinţelor
spirituale pe care eu le contemplu, este una pe care ele nu o pot afla
în sfera lor, căci dacă Pământul există este pentru ca să
se poată
naşte în fiinţa omenească acea facultate care este conştienţa
Eului. A
putea să spui despre tine însuţi „eu“, aşa cum o face omul, nu am
întâlnit în lumile pe care eu le contemplu. Eu
însumi îmi am originea
în ele; tot ce trăieşte în ele trăieşte şi în mine,
dar toate acestea
sunt reunite în conştienţa umană a Eului. În lumea
spirituală nu s-ar
putea vorbi de o conştienţă omenească a Eului. Folosirea acestui
cuvânt
în sens uman pentru ceea ce există în aceste lumi nu are
sens, nu are
conţinut. Pentru tot ce se află în mod spiritual în mediul
ambiental nu
se poate folosi decât un cuvânt care exclude Eul, astfel
încât putem
spune: În această lume există tot ce există în mine, dar
nu-mi este
îngăduit să desemnez ceea ce există în afară cu Eul meu;
trebuie să
folosesc în acest sens un cuvânt care exclude Eul.
Oamenii Indiei vechi desemnau ceea ce percepeau în afara lor prin
Tat, care înseamnă
„acela“ în
opoziţie cu „eu“. Şi pentru a exprima faptul că omul este de aceeaşi
natură cu Tat, ca „acela“, şi
că el nu s-a putut dezvolta ca Eu decât coborând pe
Pământ, ei spuneau:
Eu sunt acest Tat – tu eşti
Acela. Ei rezumau în sensul cel mai înalt legătura lor
intimă cu mediul
înconjurător spiritual, cu această contemplare clarvăzătoare a
Universului, prin cuvintele: Acesta există, dar acest univers exterior
eşti tu însuţi.
Or, ei ştiau, în acelaşi timp, că această calitate exterioară
pe
care o desemnau prin Tat
poate fi găsită, de asemezzea, coborând în adâncurile
sufletului
individual, apărând aşadar când din afară, când din
interior. Dacă mă
cufund în sufletul meu, regăsesc acolo aceeaşi substanţă
spirituală
originară ca cea pe care în afară eu o numesc Tat. Dar atunci, pentru a intra
într-un raport corect cu spiritul care trăieşte astfel în
mine, ca
fundament al meu, învăluit prin viaţa fizică a sufletului, eu
trebuie
să mă exprim altfel şi în loc de a spune: Acesta eşti tu
însuţi, voi
afirma: Eu sunt Brahman, eu
sunt Totul. Aceste două expresii luate împreună, „eu sunt Acesta“
şi
„eu sunt Totul“, înseamnă în fond: Dacă contemplu lumea
exterioară, Tat, eu găsesc o
lume spirituală;
dacă mă cufund în sufletul meu, găsesc o lume spirituală, şi cele
două
sunt acelaşi lucru. Aceasta a fost nuanţa sentimentului fundamental
în
timpul primei epoci a culturii postatlanteene. Cele două lumi
spirituale au fost resimţite în mod unitar.
Acesta a fost unul din polii concepţiilor spirituale. Celălalt pol a
fost dezvoltat în alt loc. În India antică s-a format
sentimentul de
unitate între viaţa exterioară şi viaţa interioară; se poate
presupune
că cealaltă extremă va consta în a întoarce privirea spre
exterior, a
nu te ocupa decât de lumea spirituală care se arată dincolo de
vălul
aparenţelor sensibile. Aceasta a fost într-adevăr atitudinea unui
alt
popor, care vede lumea spirituală exterioară, dar, prin predispoziţiile
sale, el nu poate înţelege a
priori
că această lume este aceeaşi cu cea interioară. Nu este deci de mirare
că la acest popor apar concepţii religioase şi sisteme filosofice care
se adresează spiritelor şi zeilor aflaţi dincolo de lumea sensibilă, că
se dau pentru aceste entiţăţi divin-spirituale aflate dincolo de lumea
sensibilă denumiri mitice sau de alt fel, că în centrele de
Misterii
corespunzătoare discipolii sunt introduşi în acea lume spirituală
aflată dincolo de lumea sensibilă. Nu este de mirare că alături de
aceste Misterii şi de aceşti zei populari există concomitent Misterii
care conduc oamenii prin viaţa sufletească interioară, pe calea care
duce la fundamentele însele ale acestei vieti. Există, în
adevăr, în
timpul erei postatlanteene, un ţinut cultural în care cele două
tipuri
de Misterii coexistă efectiv unul alături de altul, unde se dezvoltă,
pe de o parte, aşa-numitele Misterii apolinice, iar pe de altă parte
cultul şi Misteriile dionysiace. Această dualitate se găseşte în
Grecia
antică.
Prima cale era propovăduită atât poporului cât şi
iniţiaţilor, şi
conducea la fiinţele lumii spirituale care se află dincolo de simţuri,
într-un cuvânt, dincolo de Soare. În măsura în
care grecul le cunoaşte,
el le desemnează cu numele de fiinţe apolinice. Apolo, zeul solar, era
reprezentantul fiinţelor spirituale divine care se ascundeau dincolo de
aparenţele exterioare. Un altfel de Misteriu arată calea care trece
prin viaţa interioară, în drumul spre fundamentele acestei vieţi
spirituale despre care am spus ieri că fiinţa omenească nu le putea
atinge fără o pregătire riguroasă şi maturitatea necesară. Ca urmare,
ele erau mai protejate împotriva lipsei de maturitate decât
cele
apolinice. Acestea se ofereau unor cercuri populare largi, în
timp ce
zeii care pot fi găsiţi pe calea interioară erau rezervaţi pentru cei
care puteau deveni maturi prin dezvoltarea lor morală şi intelectuală.
Acest al doilea tip de Misterii era cunoscut sub numele de Misterii
dionysiace, iar entitatea centrală este Dionysos. Nu este deci de
mirare faptul că în Dionysos, spiritul central al acestui grup de
divinităţi, poate fi găsită o entitate apropiată de sufletul omenesc,
foarte asemănătoare unui om, dar un om care nu urcă până în
planul
fizic şi care era găsit numai când cobora din lumea fizică la
fundamentele vieţii sufleteşti. Acesta este motivul profund al
diviziunii vieţii spirituale la greci în apolinică şi dionysiacă.
În
ultimul timp s-a manifestat o intuire a faptului că în Grecia ar
fi
avut loc o asemenea diviziune a vieţii spirituale. În anturajul
lui
Richard Wagner s-a bănuit că ar exista aşa ceva, deşi nu s-a realizat o
conştientizare a motivelor spirituale ale dihotomiei. Friedrich
Nietzsche şi-a fundamentat prima sa lucrare, uimitoare, genială, Naşterea tragediei, pe acestă
distincţie dintre apolinic şi dionysiac la greci. Acestea au fost
presentimente despre ceea ce poate fi cunoscut prin investigarea
spirituală. În multe locuri se înţelege astăzi că numai o
asemenea
aprofundare va putea da răspuns la astfel de probleme. Din toate
părţile urcă acest presentiment că numai aici se află răspunsul pe care
îl aşteaptă oamenii.
Să ne întoarcem privirile spre curentul de evoluţie. Am văzut
deja
că numai grupul cel mai avansat al curentului septentrional,
civilizaţia Persiei antice, pe vremea primului Zoroastru, putea apărea
ca fiind mediul ideal al creării unui corp în care să se poată
încarna
fiinţa care se apropia din afară de Pământ şi de omenire.
Zoroastru
însuşi şi-a asumat această sarcină de a pregăti din
încarnare în
încarnare un corp atât de spiritualizat încât
să poată primi mai târziu
sublimul spirit solar în plenitudinea sa, sub forma lui Hristos.
Zoroastru revine în lume ca Iisus din Nazareth, obţinând
în cursul
încarnărilor sale succesive maturitatea necesară pentru a fi timp
de
trei ani purtător al spiritului solar.
Aşadar, ce raport există între Apolo şi Hristos? Aceasta este
o
chestiune care vă preocupă fără îndoială. Când vechii greci
pronunţau
numele lui Apolo, ei înţelegeau că se vorbeşte într-adevăr
de această
sferă spirituală care se află dincolo de Soare. Poţi face o anumită
diferenţiere în modul de a concepe o entitate sau lucru, dacă ai
această capacitate. Cel care şi-a dezvoltat o viaţă interioară mai
bogată este capabil să vadă mai bine lucrurile decât alţii, aşa
că
trebuie să spunem că atunci când un grec pronunţa numele lui
Apolo el
se referea la entitatea care avea să se manifeste mai târziu ca
Hristos, dar nu o resimţea decât în mod voalat ca Apolo.
Apolo este ca
un veşmânt a lui Hristos, iar forma sa exterioară se aseamănă cu
o
fiinţă care este acoperită cu acesta când spunem Apolo şi
Hristos. Au
trebuit să cadă unul după altul vălurile de pe cel care era perceput ca
Apolo, pentru ca Hristos să devină vizibil şi inteligibil pentru
oameni. Apolo este, aşadar, o aluzie la Hristos, dar nu este Hristos.
Care este oare particularitatea lui Hristos pentru ciclul nostru de
evoluţie? Dacă ne-am reprezenta toate aceste fiinţe divin-spirituale,
entităţi ale spiritului pe care vechile popoare le-au considerat ca
fiind zeii de sus, care se află dincolo de lumea sensibilă, pe care
oamenii îi priveau ca fiind stăpânii care conduc Universul,
ar trebui
să spunem că particularitatea lor este aceea că ei nu coboară
până în
lumea fizică; îi poate contempla numai conştienţa clarvăzătoare
care se
ridică deasupra planului fizic, la vederea etericului. Astfel au
devenit vizibili Zeus, Apolo, Marte, Wotan, Odin, Thor etc., care sunt
realităţi. Dar am mai putea spune şi că aceste entităţi spirituale nu
aveau capacitatea să coboare până în planul fizic, ele
puteau cel mult
să se manifeste temporar sub o formă fizică, aşa cum relatează miturile
care vorbesc despre apariţii de scurtă durată ale lui Zeus, sau ale
altor zei, care coborau din Olimp sub o formă omenească sau sub o altă
formă pentru a realiza o acţiune printre oameni. Nu putem vorbi de o
încarnare fizică durabilă a acestor entităţi care se află dincolo
de
lumea sensibilă. Se poate deci spune că Apolo este o fiinţă care nu
poate să se încarneze într-un corp fizic.
Pentru aceasta era nevoie de mai multă forţă decât avea Apolo;
era
necesară forţa lui Hristos. Hristos are proprietăţile tuturor
celorlalte entităţi din lumea exterioară, toate proprietăţile
perceptibile pentru conştienţa clarvăzătoare, dar El are, de asemenea,
proprietatea de a străbate frontiera care separă lumea divină de cea a
oamenilor şi poate să se încarneze într-un corp omenesc,
pregătit în
acest scop pe Pământ. Numai Hristos posedă acest dar în
lumea
divin-spirituală. Aşadar, o singură
fiinţă, spun bine, o singură
fiinţă dintre entităţile lumii spirituale a putut coborî
până la
acel punct la care să-şi stabilească lăcaşul într-un corp uman
în
cadrul lumii sensibile şi să trăiască ca om printre ceilalţi oameni.
Acesta este marele, imensul Eveniment al încarnării lui Hristos;
în
această lumină trebuie să-l înţelegem. Numai o conştienţă
clarvăzătoare
poate descoperi zeii şi spiritele deasupra lumii fizice; Hristos este
găsit în cadrul lumii fizice, deşi este de aceeaşi natură,
aceeaşi
esenţă ca aceste fiinţe divine. În lumea exterioară nu se pot
afla
decât ceilalţi zei. El este singurul care trăieşte în
interiorul
fiinţei umane, care părăseşte lumile spirituale exterioare pentru a
pătrunde în sufletul omenesc. Este vorba de un eveniment de o
extremă
importanţă pentru evoluţia lumii şi a omenirii. Înainte, pentru a
căuta
un zeu interior, trebuia coborât până la zeii subterani
ascunşi dincolo
de vălul sufletului. Hristos este un zeu care poate fi găsit în
exterior şi în interior. Acesta este elementul esenţial care a
apărut
în epoca a patra postatlanteană, după cea a Indiei, a Persiei şi
a
Egiptului. Ceea ce a fost gândit în vechea Indie mai mult
în abstract,
unitatea lumii spiritual-divine, unitatea lui Tat şi a lui Brahman, care se răspândeşte
din
două laturi ale sufletului, a devenit o realitate vie prin Evenimentul
hristic. Mai înainte se putea spune că divinul care se găseşte pe
calea
care duce în exterior şi cel care se găseşte pe calea care duce
în
interior nu sunt unul şi acelaşi lucru. Acum, se putea spune: Omul
trebuie doar să coboare în el însuşi. Dacă participi la
întruparea lui
Hristos, găseşti în tine o entitate care este în acelaşi
timp Apolo şi
Dionysos într-o singură fiinţă.
Atunci apare o altă întrebare. Am văzut că pentru om fiinţele
spirituale ale lumii exterioare sunt reprezentate de Hristos, cea mai
puternică entitate care, ca fiinţă exterioară, devine totodată a fiinţă
interioară. Cum stau lucrurile cu celelalte entităţi pe care le-am
numit fiinţe luciferice? S-ar putea oare spune că una din aceste fiinţe
luciferice, un oarecare Dionysos, entitate luciferică, s-a
încarnat
într-o fiinţă omenească? Nu, un asemenea lucru nu se poate spune.
Aceasta este experienţa evoluţiei spirituale, faptul că nu se poate
spune acelaşi lucru despre această lume. Noi atingem acum un punct
crucial al întregii evoluţii a omului şi Universului. Dacă ne-am
întoarce în epoci foarte vechi ale evoluţei omului şi a
Cosmosului, am
afla că sufletul priveşte spre exterior şi vede lumea divin-spirituală
în universul exterior, că el priveşte spre interior şi descoperă
acolo
lumea spirituală, sau, pentru a folosi expresiile grecilor, că
descoperă în afară universul apolinic şi în el însuşi
universul
dionysiac. Dar treptat, o dată cu desfăşurarea evoluţiei, lucrurile se
schimbă: în timpurile vechi, când cea mai mare parte a
omenirii era
clarvăzătoare, lucrurile se prezentau aşa cum vi le-am descris. Se
percepeau în mod exterior divinităţile de sus şi în mod
interior
divinităţile de jos, şi aceste două căi se deschideau spre lumea
spirituală. Dacă vorbim despre epoci mai târzii, descoperim o
omenire
ale cărei facultăţi clarvăzătoare au slăbit, care a pierdut din ce
în
ce mai mult vechea clarvedere primitivă, obscură, crepusculară. Dar să
ne referim la un timp în care numai un mic număr de oameni avea o
clarvedere naturală. Aceşti oameni – nu este nevoie să ne
întoarcem în
urmă foarte departe, îi găsim şi în epoca
caldeano-egipteană – vedeau
încă zeii de sus, când traversau vălul aparenţelor
exterioare, sau zeii
de jos, când coborau în adâncurile sufletului lor.
Cei care erau la un
nivel mai înalt de iniţiere aveau impresii mai clare şi mai
puternice.
Au existat mereu iniţiaţi care percepeau în mod plenar unitatea
celor
două universuri, dar aceştia erau cei mai avansaţi dintre oameni.
Existau, aşadar, pe Pământ – cu mai multe secole
înaintea încarnării
lui Hristos – anumiţi oameni care conservaseră vechea clarvedere şi
iniţiaţi care aveau acces la una sau la cealaltă cale de investigare
spirituală. A venit insă o epocă în care ceea ce putem numi lumea
divinităţilor inferioare s-a retras din ce în ce mai mult din
viaţa
oamenilor, şi când chiar iniţiaţii mai avansaţi aveau greutăti
în a le
atinge; dar divinităţile superioare de dincolo de lumea sensibilă
exterioară erau relativ uşor accesibile la un nivel redus de iniţiere.
Iniţiaţii civilizaţiei iudeo-ebraice puteau, chiar dacă nu se aflau la
un nivel deosebit de ridicat de iniţiere, să facă experienţa de a privi
în lume unde, în ciuda clarvederii lor limitate, vedeau
universul lui
Iahve, care nu era numai o idee, o reprezentare, ci o realitate eterică
pentru privirea clarvăzătoare, care le vorbea ca o fiinţă omenească.
În
timp ce pentru popor Iahve era doar o fiinţă despre care se spunea că
există, pentru iniţiaţi el corespundea unei realităţi. Dimpotrivă, unui
iniţiat al vechiului popor evreu i-ar fi fost mai greu să se cufunde
în
el însuşi pentru a găsi acolo domeniul divinităţilor inferioare.
El ar
fi trebuit să recunoască că nu pătrunde până la bază, că găseşte
acolo
doar viaţa sufletului său, că nu poate trece prin crusta densă a vieţii
sale sufleteşti pentru a ajunge la nivelul divinităţilor de jos;
acestea se retrăseseră într-un întuneric necunoscut. Era pe
vremea
coborârii lui Hristos pe Pământ, iar spiritele luciferice
se
retrăseseră în mare măsură în umbră. Iar în omenirea
exterioară nu
puteai auzi decât că există centre de Misterii şi că numai cei
care
erau iniţiaţi în acestea puteau dobândi facultatea de a
mobiliza
forţele vieţii lor sufleteşti pentru a ajunge la lumea dionysiacă. Se
presimţea în mod vag ceea ce puteau cerceta oamenii în
adâncile enigme
ale Misteriilor. Dar acesta era un lucru despre care nu se vorbea
decât
aluziv şi despre care numai foarte puţini aveau o reprezentare clară
în
epoca în care Hristos era aşteptat. Mult mai precise erau
reprezentările despre divinităţile exterioare. Mulţi oameni mai aveau
încă trăirea vie a zeilor exteriori.
Omenirea şi-a continuat evoluţia. Care este rezultatul acestei
evoluţii? Va exista o istorie a omenirii exterioare, căreia în
viitor
îi va fi integrată şi o istorie a Misteriilor. Omenirea
exterioară va
transforma viaţa sa spirituală, Hristos va pătrunde din ce în ce
mai
mult în ea. Dar şi în Misterii va fi recunoscută natura şi
esenţa lui
Hristos, pe care abia am început a o conştientiza. Sufletul
omenesc va
înţelege din ce în ce mai intim zeul pe care privirea
îl putea cuprinde
în epoca lui Zoroastru, când el se întorcea spre
Soare şi devenea
clarvăzător. Acest zeu care cobora spre Pământ, care era regentul
lumii
exterioare, va deveni din ce în ce mai interior. Hristos păşeşte
astfel
prin lume, şi, după ce a fost un zeu cosmic coborât pe
Pământ, devine
din ce în ce mai mult un zeu mistic pe care omul îl va
putea vieţui
într-o zi în interiorul sufletului său. Iată de ce,
în epoca coborârii
lui Hristos, se putea realiza ceea ce au descris mai târziu
discipolii
săi zicând: Noi înşine am pus mâinile noastre pe
rănile Sale, noi
înşine am auzit vocea Sa pe munte. Ei se puteau referi la un fapt
exterior; elementul esenţial era prezenţa exterioară a lui Hristos.
Atunci El nu ar fi putut fi vieţuit în mod mistic, interior; nu
ar fi
putut fi sesizată natura sa dionysiacă. El trebuia să fie perceput mai
întâi ca Hristos exterior.
Dar progresul în conştientizarea lui Hristos de către oameni
constă
în aceea că el coboară din ce în ce mai adânc
în suflet, că ei îl vor
putea vedea din ce în ce mai interior, că-şi vor putea vieţui
trăirile
sufleteşti proprii în mod interior, mistic, şi că vor cunoaşte
din ce
în ce mai mult Hristosul exterior, Hristosul din interior al
propriului
suflet, Hristosul mistic. Vedeţi cum, în aşa-numitul misticism
care
apare în primele secole ale erei creştine la Dionisie Areopagitul
care
a fost prieten şi discipol al Sfântului Pavel, Hristos este
recunoscut
mai întâi prin facultăţi oculte exterioare. Toate
descrierile acestei
prime şcoli oculte sunt de aşa natură, încât Hristos este
prezentat mai
ales prin acele caracteristici pe care le desfăşoară în lumile
exterioare şi care pot fi aflate prin clarvedere instinctivă dirijată
spre exterior. Să înaintăm câteva secole şi să vedem ce s-a
întâmplat
în trăirile interioare adânci ale unui Maister Eckart, ale
unui
Johannes Tauler şi ale celor care i-au urmat, până la misticii
moderni.
Sunt oameni care privesc spre viaţa lor interioară. Aşa cum în
timpurile vechi se privea spre interior pentru a vedea dincolo de el şi
pentru a ajunge la Dionysos, misticii moderni pătrund în sufletul
lor
şi pot spune, ca Maister Eckart: Hristosul istoric este, desigur, un
fapt, viaţa Sa se înscrie în istorie; dar există
posibilitatea să
cobori în tine însuţi şi să-l găseşti acolo pe Hristosul
mistic.
Astfel, în evoluţia sa, sufletul omenesc ajunge să găsească pe
Hristos
nu numai în lumea exterioară, ci să afle natura dionysiacă a lui
Hristos, Hristosul mistic. Mai întâi a existat Hristosul
istoric, apoi
prin actiunea acestuia s-au produs astfel de efecte asupra sufletului
omenese încât a devenit posibilă existenţa unui Hristos
mistic. Astfel
putem vorbi şi în epoca modernă de o experienţă interioară,
mistică a
lui Hristos; dar problema trebuie înţeleasă în sensul că
înaintea
intrării Sale în lumea pământească El a fost mai
întâi un Hristos
cosmic. Dacă odinioară coborai în profunzimile vieţii sufleteşti,
nu
găseai acolo pe Hristos, ci pe Dionysos. Astăzi, dacă te-ai dezvoltat
în mod corespunzător, găseşti o entitate – Hristos. Hristos, din
divinitate exterioară a sufletului a devenit o divinitate interioară a
sufletului, care va pune stăpânire pe sufletul omenesc, pe măsură
ce se
va apropia din ce în ce mai mult de El prin trăirile sale
sufleteşti.
Acesta este un exemplu despre felul cum se răstoarnă acţiunea
priucipiilor care evoluează în lume. Când omul actual spune
că există
un Hristos mistic în interiorul său nu ar trebui să uite că
în lume
totul a evoluat, şi că conştienţa mistică nu este aceeaşi în
toate
timpurile, ci este rezultatul unei evoluţii. Când vechii Rishi ai
Indiei îşi ridicau privirea spre lumile spirituale şi vorbeau de
Vishva-Karman ei se refereau la aceeaşi fiinţă cosmică pe care
Zoroastru o va numi Ahura Mazda. Aceasta era entitatea Hristos, cel
care, în zilele noastre, poate fi găsit în sufletul
omenesc. Acesta
este rezultatul acţiunii lui Hristos însuşi pe Pământ;
Hristosul
cosmic, astronomic, devine Hristosul mistic; divinitatea exterioară s-a
interiorizat, încetul cu încetul.
Dar, pentru că tot ce se intâmplă în lumea fizică
exterioară este un
efect al spiritualităţii, această hristificare a sufletului îşi
manifestă, de asemenea, efectele sale asupra altui aspect al vieţii.
Acest efect se va arăta, la început, doar în Misterii şi el
s-a
realizat deja în parte de la întemeierea Şcolilor
occidentale ale
Rosacrucii. Când sufletul urma calea vechilor Misterii şi cobora
în el
însuşi pentru a găsi zeii inferiori, el îl
întâlnea acolo pe Dionysos,
care nu este decât un alt nume pentru vasta lume a divinităţilor
luciferice. Dar în epoca în care Hristos s-a apropiat de
Pământ în
gloria sa, chiar conştienţa clarvăzătoare, dacă nu a atins cele mai
înalte grade, a dispărut în întuneric. A dispărut
fiinţa luciferică.
Numai iniţiaţii cei mai avansaţi aveau acces la lumea luciferică,
celorlalţi oameni trebuia să li se spună: Dacă veţi coboră fără
purificare şi nepregătiţi, aceste fiinţe luciferice vă vor apărea sub
aspectul deformat de demoni, care v-ar antrena spre toate relele. De
aici vin descrierile înspăimântătoare ale acestor lumi
subterane şi
frica pe care o inspira într-o anumită epocă chiar numele lui
Lucifer.
Şi întrucât oamenii care nu progresează o dată cu evoluţia
resimt în
mod puternic moştenirea trecutului, această frică faţă de numele lui
Lucifer trăieşte încă în suflete. În realitate, lumea
lui Lucifer
reîncepe a se manifesta; ea apare mai întâi oamenilor
clarvăzători,
după ce principiul hristic a hristificat un anumit timp forţele
sufletului. Când Hristos a acţionat suficient în suflet,
substanţa sa
pătrunde în acesta şi îi conferă, prin hristificarea sa,
maturitatea
necesară pentru a avea din nou acces la împărăţia entităţilor
luciferice. Primii oameni care au făcut această experienţă au fost
iniţiaţii rosicrucieni, care s-au străduit să înţeleagă şi să-l
contemple pe Hristos, acesta pătrunzând în sufletul lor
în calitate de
Hristos mistic, şi să-l simtă trăind în ei; viaţa lor interioară
se
întăreşte prin existenţa lui Hristos în interiorul lor,
care devine o
forţă şi o armă împotriva tuturor ispitirilor. Substanţa lui
Hristos
devine în ei o lumină nouă, o lumină astrală interioară. Trăirea
istorică a lui Hristos străluminează trăirile sufletului nostru,
în aşa
fel încât ne permite să regăsim accesul la împărăria
lui Lucifer. La
început, iniţiaţii rosicrucieni erau singurii capabili de
aceasta, dar
încetul cu încetul ei vor răspândi în lume ceea
ce pot percepe din
principiul luciferic, anunţând marea unire spirituală care constă
în
a-l înţelege pe Hristos, a cărui substanţă s-a revărsat în
sufletul
omenesc, cu ajutorul acelor facultăţi spirituale care se dezvoltă
în
spiritul fiecărui om prin infiltrarea într-un mod cu totul nou a
principiului luciferic.
Munca de pregătire spirituală a unui iniţiat rosicrucian consta
în
a-şi concentra toate sentimentele, senzaţiile şi gândurile sale
asupra
figurii centrale a lui Hristos, această figură grandioasă pe care ne-o
zugrăveşte Sfântul Ioan în Evanghelia sa, şi astfel să se
înnobileze şi
să se purifice. Căci într-adevăr totul se schimbă în
sufletul care
priveşte cu veneraţie la această figură descrisă de Evanghelia lui
Ioan. Când preluăm în noi ceea ce radiază din ea, sufletul
ni se
impregnează cu Hristos, şi Hristos mistic prinde viaţă în noi.
Dacă
însufleţim şi mai mult aceste forţe prin studiul altor documente
creştine, sufletul nostru este din ce în ce mai pătruns de
substanţa
spirituală a lui Hristos, el se purifică şi se ridică încetul cu
încetul spre lumile superioare. Prin aceasta este clarificată şi
purificată mai ales dispozitia noastră sufletească. Învăţăm să-l
resimţim pe Hristos, fie în maniera universală a unui Maister
Eckart şi
Tauler, fie în mod delicat, ca Suso şi alţii; te simţi unit cu
ceea ce
s-a revărsat din marile lumi cereşti prin încarnarea lui Hristos
pe
Pământ. Astfel iniţiatul rosicrucian se pregăteşte să pătrundă
prin
clarvedere în acele lumi pe care vechile timpuri le-au numit
dionysiace, iar epoca modernă luciferice.
Ce efect au aceste pătrunderi în lumile luciferice asupra unui
iniţiat rosicrucian actual? Dacă sufletul se încălzeşte şi se
umple de
entuziasm pentru divin atunci când este hristificat, celelalte
facultăţi spirituale ale noastre, cele prin care sesizăm şi
înţelegem
lumea, sunt luminate, străbătute şi întărite de acţiunea
principiului
luciferic. În acest fel se ridică iniţiatul rosicrucian spre
acest
principiu şi, făcând aceasta, iniţierea îi ascute şi
desăvârşeşte
facultătile spirituale; astfel, el nu numai că-l simte pe Hristos
în
mod mistic în el, ci îl poate şi descrie, poate relata cum
este El, îl
poate cuprinde în imagini-gânduri, în imagini
spirituale; el nu-l simte
şi trăieşte în mod obscur, ci îl vede în mod concret,
sub o formă
comparabilă cu cele din lumea exterioară sensibilă. A-l vieţui pe
Hristos ca substanţă sufletească este posibil prin aceea că omul
îşi
îndreaptă privirea spre figura sa aşa cum ne apare din
Evanghelii. Dar
a-l descrie, a-l înţelege în aceeaşi manieră în care
se înţeleg
fenomenele şi percepţiile lumii sensibile, şi a-i sesiza măreţia şi
importanţa universală, a-l percepe ca o cauză pentru tot ce se
întâmplă
în lume este posibil numai când iniţiatul creştin-mistic
ajunge la
cunoaşterea domeniului luciferic. Aşadar, în rosicrucianism,
Lucifer ne
conferă facultatea de a-l descrie şi înţelege pe Hristos [1].
Timp de secole nu s-a făcut altceva decât să se
răspândească
Evangheliile, să se reproducă Cuvântul care emană din ele, să se
lase
inimile să se încălzească la învăţătura Evangheliilor şi să
se
înflăcăreze sufletele cu căldura şi entuziasmul pe care le emană
Evangheliile. Dar astăzi ne aflăm înaintea unei evoluţii în
care nu mai
poate fi suficientă obţinerea tradiţională a învăţăturilor
Evangheliilor; oamenii vor „altceva“. Cei care nu doresc acest altceva
vor purta karma opunerii la introducerea principiului luciferic
în
interpretarea Evangheliilor. Multe spirite ar putea spune: Ca buni
creştini, este suficient să acceptăm Evangheliile; prin ele vorbeşte
Hristos, chiar dacă ne-au fost transmise sub forma pe care le-a dat-o
în cursul secolelor religia tradiţională. Astfel de oameni pot
crede că
sunt buni creştini dacă vor repeta fără încetare: Rămâneţi
departe de
noi, voi, cu cunoaşterea voastră spirituală, noi îl avem pe
Hristos din
Evanghelii şi nu vrem să ştim nimic altceva. Degeaba vor repeta
aceasta, imaginându-şi că sunt buni creştini; în realitate
ei sunt
inamicii lui Hristos, căci, din egosim, se declară satisfăcuţi de tot
ce le oferă interpretarea tradiţională a Evangheliilor şi vor să
suprime ceea ce va aduce în viitor creştinismul. Cei care se cred
astăzi buni creştini sunt adesea cei mai mari exterminatori ai
adevăratului creştinism. Astăzi înţeleg evoluţia creştinismului
numai
cei care gândese şi se exprimă de o cu totul altă manieră: Nu
vrem să
fim egoişti şi să spunem că Evangheliile ne sunt suficiente, că nu vrem
să aflăm nimic din consideraţiile voastre abstracte, căci ceea ce ne
aduce ştiinţa spiritului nu este un lucru abstract.
Adevăratii creştini sunt cei care ştiu că omenirea actuală are
nevoie de cu totul altceva decât creştinismul egoiştilor şi care
sunt
conştienţi că lumea nu mai poate trăi din vechea tradiţie a
Evangheliilor; dar este necesar ca lumina lui Lucifer să se proiecteze
asupra acestor Evanghelii. Oamenii percep învăţăturile care
răzbesc din
centrele de iniţiere ale rosicrucienilor, unde facultăţile spirituale
au fost ascuţite, prin pricipiul luciferic, pentru a pătrunde din ce
în
ce mai adânc în mesajul evanghelic. Aceşti iniţiaţi au
înţeles că
Evangheliile au o profuzime infinită, astfel încât nimeni
nu poate
crede că le epuizează conţinutul. Astăzi a sosit timpul când
rosicrucienii trebuie să lase ca învăţătura lor să se
răspândească în
lume, unde Misteriile sunt chemate să aplice Evangheliilor forţa lor
spirituală obţinută din lumea luciferică. Aceasta este cunoaşterea
occidentală a spiritului, care constă în a cultiva
învăţătura care
poate fi scoasă din această lume pentru a lumina Evangheliile. Ştiinta
spiritului trebuie să devină un instrument pentru interpretarea
Evangheliilor, cărora li se revelează grandoarea şi puterea.
Introducerea în mesajele de bucurie ale esenţei creştine care
parcurge
Universul, iniţierea în aceasta, ca şi proiectarea asupra
Evangheliilor
a luminii pe care rosicrucianismul a obţinut-o din împărăţia lui
Lucifer ţine de lucrarea ştiinţei spiritului.
Astfel, Hristos, care din divinitate exterioară a devenit Hristos
mistic, a reintrodus sufletul omenesc, prin înnobilarea pe care
i-o
datorăm, în acel domeniu care a trebuit să rămână
închis pentru un timp
şi care într-o etapă veche a fost numit dionysiac. Omenirea o va
cuceri
din nou în cursul timpurilor care se deschid înaintea ei.
Înţelegerea
lui Hristos prin facultăţile spirituale dezvoltate şi iluminate de
forţele lui Lucifer, acesta este miezul, esenţa curentului spiritual
care trebuie să se infiltreze în Occident. Şi aceasta este, cu
privire
la viitor, misiunea rosicrucianismului.
Ce se întâmplă, de fapt, în evoluţia noastră?
Hristos şi Lucifer,
unul ca dumnezeu cosmic, celălalt ca divinitate interioară a omului, au
mers alături în timpuri vechi, primul putea fi găsit în
regiunile
superioare, celălalt în regiunile inferioare. Apoi lumea a
progresat şi
un timp s-a ştiut că departe de Pământ există Dionysos şi
Lucifer; în
schimb, s-a avut trăirea că Hristosul cosmic pătrunde tot mai mult
în
Pământ, tot mai mult în suflet, că acum Lucifer devine din
nou vizibil,
recognoscibil. Astfel se pot rezuma căile urmate de aceste două
entităţi divine. Ele se apropie amândouă de Pământ, din
două părţi
diferite; Lucifer devine invizibil când calea lui se
încrucisează cu
cea a lui Hristos, căci lumina sa este eclipsată de lumina lui Hristos.
La început, Hristos era considerat fiinţă cosmică, iar Lucifer
fiinţă
intraumană. Ei îşi încrucişează drumurile. Apoi Hristos
intră în
sufletul omenesc, se transpune în spirit planetar al
Pământului, iar
pentru oameni devine tot mai mult Hristosul mistic; trăirile interioare
îl adâncesc şi îl fac cunoscut. Sufletul devine
astfel din ce în ce mai
apt să vadă din nou cealaltă entitate care a făcut drumul invers de la
fiinţa interioară spre lumea exterioară. Lucifer devine dintr-o
divinitate interioară şi pur terestră o divinitate cosmică. El va
străluci mai puternic în lumea pe care o vedem dincolo de
aparenţele
sensibile. Cunoaşterea omenească suferă o răsturnare. Dacă omenirea l-a
perceput altădată pe Lucifer dincolo de vălul lumîi interioare şi
pe
Hristos aşa cum îl vedea Zoroastru, dincolo de lumea sensibilă
exterioară, ea îl va cunoaşte în viitor pe Hristos prin
afundarea şi
interiorizarea în fiinta proprie, iar Lucifer va fi aflat privind
în
afară, în regiunile cosmice.
S-a produs deci o răsturnare totală în condiţiile de acces la
cunoaştere în cursul evoluţiei omeneşti: dintr-un zeu cosmic,
Hristos a
devenit un dumnezeu terestru, care în viitor va fi sufletul
Pământului;
dintr-un zeu terestru, Lucifer a devenit un zeu cosmic, şi dacă omul va
dori în viitor să urce din nou în lumea spirituală
exterioară ascunsă
în spatele vălului lumii sensibile, dacă el nu vrea să
rămână la
aparenţele grosiere ale materiei, trebuie să atingă realităţile
spirituale prin expresia lor sensibilă, să se lase purtat spre lumină
de Purtătorul de lumină. Iar facultatea care-i este necesară pentru a
ajunge acolo nu poate înflori decât dacă şi-o făureşte din
forţele care
se revarsă din domeniul lui Lucifer. Omenirea s-ar cufunda în
materialism, necrezând decât în existenta lumii
materiale exterioare,
dacă nu s-ar ridica la inspiraţie graţie principiului luciferic.
În
timp ce principiul hristic are ca vocaţie să fortifice fiinţa noastră
interioară, principiul luciferic are ca vocaţie dezvoltarea
facultăţilor noastre de cunoaştere, pentru a pătrunde Universul
în
plenitudinea sa. Lucifer consolidează în noi puterea de a
înţelege şi a
cunoaşte lumea; Hristos ne face din ce în ce mai puternici
în interior.
NOTE
1.
Doar reaua-credinţă sau neînţelegerea pot denatura cele
prezentate
datorită sensului curent dat termenului Lucifer (Purtător de lumină).
Oricine înţelege ce vrem să spunem aici prin Lucifer.
