|
Din ultimele două conferinţe veţi fi înţeles că în evoluţia omenirii există anumite evenimente care nu sunt luate în seamă în viata exterioară, iar prin aceasta multe lucruri din ce se întâmplă în fundamentele spirituale ale acestei evoluţii sunt greşit înţelese. Concluziile conferinţei de ieri v-au permis să vedeţi că vieţuirea mistică a lui Hristos, vieţuire pe care omul o poate realiza când coboară în trăirile sufletului său cu ceea ce am numit substanţa lui Hristos n-a existat întotdeauna, ea s-a dezvoltat în timp; faptul istoric al încarnării lui Hristos a fost o premisă necesară pentru prezenţa Hristosului mistic în suflet, astfel încât nu se poate spune că trăirea Hristosului mistic ar fi fost posibilă oricând pentru sufletele omeneşti, chiar şi în perioada precreştină. Un Meister Eckart sau alte personalităţi comparabile, cu trăirile lor interioare, nu sunt posibile decât în era creştină, nu mai înainte. O gândire abstractă nu va recunoaşte acest lucru; este ceea ce va apărea în cazul unei gândiri concrete, realist-spirituale. Chiar şi lucrurile pe care le-am spus despre denumirile entitătilor luciferice şi despre fiinţa lui Hristos sunt de înţeles numai dacă se admite că în întreaga organizare omenească a avut loc, în cursul mileniilor care au precedat şi a secolelor care au urmat după încarnarea lui Hristos, o transformare imperceptibilă pentru simţuri şi raţiunea exterioară, dar nu mai puţin radicală. Oamenii s-au transformat în mod esenţial după marea catastrofă atlanteană. Or, dacă în trăirile din ciclul actual al omenirii experienţa de viaţă exterioară este legată de faptul că omul, atunci când intră într-o încarnare, percepe lumea prin instrumentele care-i stau la dispoziţie în cele trei învelişuri ale sale (corpurile fizic, eteric şi astral), modul de a înţelege lumea în diferite epoci succesive depinde de schimbările pe care le suferă organizarea acestor învelişuri. Nu există un mod de a vedea care să fie absolut acelaşi pentru toate epocile. Oamenii nu pot vedea Universul decât conform cu propria lor organizare.
Să ne reprezentăm acum cea mai radicală transformare care a avut loc
în natura omenească începând de la catastrofa
atlanteană, de-a lungul
marilor culturi ale Indiei antice, ale Persiei antice, ale Caldeei şi
Egiptului, ale Greciei şi Romei, până în epoca noastră.
Înaintea
catastrofei atlanteene, relaţiile dintre diferitele mădulare ale
fiinţei umane erau diferite faţă de epocile ulterioare: coacţionarea
corpului fizic cu cel eteric s-a modificat. De exemplu, corpul eteric
al capului era mai dezvoltat decât capul fizic şi avea legături
mai
puţin strânse cu capul. Evoluţia se exprimă în faptul că
legăturile
dintre acestea devin mai intense şi că cele două corpuri sunt din ce
în
ce mai asemănătoare. Or, toate forţele care organizează corpul fizic,
care îl compun şi îi armonizează părţile, se află în
corpul eteric. Se
poate deci spune că, în ceea ce priveşte omenirea atlanteană,
forţele
care construiau corpul fizic acţionau asupra lui din exterior, deoarece
corpul eteric era în afara corpului, mai ales în ceea ce
priveşte
capul. Mai târziu, aceste forţe s-au integrat corpului fizic, şi
ele îl
animă şi stimulează acum mai ales din interior. Dar toate acestea au
trebuit să fie pregătite printr-o lentă glisare a corpului eteric
în
corpul fizic. Dacă vrem să înţelegem vechea cultură indiană,
trebuie să
ne fie clar că lucrurile se prezentau acolo cu totul altfel decât
mai
târziu, chiar în timpurile caldeano-egiptene. În
cazul oamenilor epocii
greco-latine se atinsese deja o pătrundere completă a corpului fizic de
către corpul eteric, astfel încât pentru conştienţa
clarvăzătoare
organizarea corpului eteric al omului nu depăşea limitele corpului
fizic.
Nu aceasta era situaţia în cazul oamenilor Indiei antice.
În acel
timp, conştienţa clarvăzătoare ar fi arătat cum corpul eteric – mai
ales la nivelul capului – depăşea corpul fizic. Din această cauză
vechiul popor indian vedea lumea în cu totul alt mod decât
poporul
egiptean. Omul greco-latin avea în esenţă acelaşi mod de a vedea
ca şi
noi, percepea lumea, prin aparenţele sensibile, sub formă de culori,
sunete, forme etc. Dar pentru spiritul Indiei antice toată această lume
era saturată de un fel de abur eteric care se ridica din toate
lucrurile, ca şi când ele ar fi ars şi nişte vapori subtili s-ar
fi
degajat din orice formă. Se vedea un element eteric care acoperea orice
lucru, ca o rouă subtilă sau ca o uşoară promoroacă. În timp ce
atunci
acest lucru se vedea în mod natural, în zilele noastre
sufletul omenesc
nu ar putea obţine o astfel de vedere decât prin exerciţiile
recomandate de ştiinţa spiritului.
Ceea ce caracterizează sensul evoluţiei de-a lungul diferitor epoci
culturale este faptul că corpul eteric pătrunde din ce în ce mai
profund în corpul fizic. Astfel s-a transformat percepţia
omenească,
deoarece aceasta depinde de organizarea corpului eteric. Şi acest
aspect, la rândul său, este legat de evoluţia entităţilor
luciferice,
care se manifestă mai întâi din interiorul Pământului
şi al sufletului,
pentru a urca la trepte de existenţă cosmică, şi de faptul că fiinţa
lui Hristos, după ce a fost o divinitate cosmică, coboară până la
a se
încarna într-un corp omenesc şi se manifestă de această
dată în
interiorul Pământului şi al sufletului. Această
întrepătrundere dintre
principiul apolinic şi principiul dionysiac, această păşire în
sens
invers, am putea spune, a fiinţei Lucifer şi a fiinţei Hristos nu a
fost posibilă decât fiindcă organizarea omenească s-a modificat
în
sensul descris. Dar ea nu a făcut aceasta numai pentru judecarea
trecutului, ci şi pentru pregătirea viitorului. Noi trăim azi
într-o
epocă în care întrepătrunderea cea mai intimă a corpurilor
eteric şi
fizic a fost deja împlinită. Trăim acum mişcarea inversă, prin
care
corpul eteric iese lent din corpul fizic. Aceasta este evoluţia normală
a omenirii în viitor, părăsirea progresivă a corpului fizic de
către
corpul eteric; vor veni timpuri când constituţia omului se va
prezenta
sub acelaşi aspect ca în timpurile antice, când noi ne vom
simţi corpul
eteric depăşind în toate direcţiile corpul nostru fizic. La ora
actuală
ne aflăm la mijlocul acestei tranformări, şi dacă am şti acest lucru am
înţelege câte ceva din manifestările morbide ale
prezentului. Toate
acestea corespund unor mari legi cosmice. Omul nu ar putea atinge
scopul evoluţiei sale dacă el ar trece printr-o „încrucişare“ a
mădularelor organismului său. Totuşi, tot ce este în noi este
pătruns
de ceea ce ne înconjoară: de entităţile divine care sunt în
lumea
spirituală şi care trimit în noi curenţii lor, tot aşa cum
elementele
fizice ale Pământului îşi trimit curenţii lor în
organismul nostru
fizic. În timpurile antice, când corpul eteric era exterior
corpului
fizic, anumiţi curenti îl străbăteau continuu, iar omul îi
percepea în
mod conştient şi îi resimţea ca revelaţii cosmice. Omul simţea
acest
lucru ca pe ceva care se revela interiorităţii sale. Curenţii se
revărsau din lumea spirituală în corpul său eteric; era ceea ce
lucra
la dezvoltarea corpului său fizic.
Pentru a caracteriza acum din exterior ce am spus în cursul
acestor
ultime zile, se poate spune: Ceea ce se deversase în corpul
eteric al
omului, ceea ce acesta resimţea ca elementul cel mai interior al său
erau influenţele lumii luciferice preatlanteene. Omul păstrase o
moştenire adusă din influenţele luciferice care se revărsaseră în
corpul său eteric. Faptul că aceste influenţe se întunecau din ce
în ce
mai mult, că omul nu mai percepea nimic din ele în epoca
încarnării lui
Hristos, cu excepţia cazului în care era vorba de un înalt
grad de
iniţiere, se explică prin faptul că corpul eteric intra din ce în
ce
mai mult în corpul fizic, se unea cu el şi omul învăţa să
se servească
de organele fizice. Din această cauză, fiinţa divină care trebuia să
apară pe Pământ sub o formă fizică perceptibilă s-a
încarnat ca
celelalte entităţi fizice. Omenirea de atunci nu putea avea
înţelegere
decât pentru un zeu încarnat, fiindcă se obişnuise să nu
perceapă ca
adevărat decât ceea ce îi revelau instrumentele corpului
său fizic.
Trebuia ca lucrurile să se desfăşoare astfel pentru ca cei care
îl
înconjurau pe Hristos să poată spune, pentru a întări cele
întâmplate:
Noi am pus mâinile noastre pe rănile Sale şi degetele noastre
în urmele
cuielor. Trebuia ca această mărturie a simţurilor să poată trăi
în om
ca un sentiment care atunci când există contribuie la confirmarea
unui
lucru. În India, în timpurile vechi, acestei mărturii nu i
s-ar fi
acordat nici o valoare; s-ar fi spus: Percepţia sensibilă a
spiritualului nu are pentru mine mare valoare; dacă vrei să percepi
spiritul, trebuie să te ridici până la un anumit grad de
cunoaştere
clarvăzătoare. Aşadar, înţelegerea lui Hristos a trebuit mai
întâi să
se dezvolte ca tot ce există în lume.
Totuşi, fiinţa omenească pierdea încetul cu încetul,
epuiza în mod
progresiv impusul luciferic pe care îl avusese în corpul
său eteric,
cel pe care îl moştenise din epocile îndepărtate,
când corpul său
eteric nu trăia încă în întregime în corpul
fizic, fiind încă în
exteriorul acestuia şi primind în părţile sale exterioare
influenţa lui
Lucifer; coborârea corpului eteric în corpul fizic a făcut
încetul cu
încetul ca omul să-şi piardă facultatea de a percepe lumile
superioare
cu organele sale eterice. Se poate deci spune, despre un anumit timp,
că strămoşii omului putuseră contempla lumile superioare şi că ceea ce
ei au văzut s-a păstrat în scrierile lor. În acest sens se
poate vorbi
de o înţelepciune antică. Mai târziu însă aceasta nu
a mai putut fi
înţeleasă nemijlocit, căci, în măsura în care corpul
eteric pătrunde în
corpul fizic, fiinţa omenească nu se mai poate folosi decât de
simţurile sale şi de raţiunea sa fizică, iar forţele sale clarvăzătoare
paralizează. Posibilitatea de a contempla lumile spirituale nu-i mai
este dată decât iniţiatului, care urcă la lumile suprasensibile
printr-un antrenament sistematic.
În prezent se derulează procesul invers: omenirea a ajuns la
un
stadiu în care corpul eteric se eliberează din nou de corpul
fizic, dar
nu trebuie crezut că acest corp eteric va obţine de la sine tot ce a
adus ca moştenire din trecut. Dacă n-ar face decât să se
desprindă de
corpul fizic, nu ar păstra în el nimic din forţele pe care le-a
avut
altădată. În viitor, el trebuie să renască din corpul fizic al
omului;
dar dacă acesta nu-i oferă nimic, el rămâne fără conţinut; este
sensul
evoluţiei umanităţii ca oamenii să elibereze corpul eteric din
corporalitatea fizică şi să-l poată eventual lăsa să plece gol. Ce
importanţă ar avea aceasta? Corpul eteric este purtătorul tuturor
forţelor şi cel care impulsionează ce se întâmplă în
corpul fizic. El
nu trebuie să furnizeze forţe corpului fizic numai când se află
în
întregime în el, ci permanent, chiar şi când se va
afla din nou parţial
în afara acestuia. Dacă îl lăsăm vid, dacă nu-i dăm nimic,
el nu va
putea acţiona asupra corpului fizic, căci nu va avea forţa de
retroacţiune. După ce a trecut prin corpul fizic, corpul eteric trebuie
să-şi obţină forţele din corpul fizic. De aici trebuie să-i fie ele
date, pentru ca atunci când va fi afară să poată avea
retroacţiuni
asupra corpului fizic. Este sarcina omenirii prezente de a prelua
în ea
numai ceea ce este posibil în cadrul acţionării în corpul
fizic. Ceea
ce se prelucrează în interiorul corpului fizic se va putea
integra
evoluţiei, şi când omul va trăi – în încarnările sale
ulterioare –
într-un organism fizic din care corpul eteric se va fi desprins
până la
un anumit punet, va rămâne în conştienţa sa graţie acestui
corp eteric
parţial eliberat.
Ce dă, aşadar, corpului fizic capacitatea de a transmite moştenirea
sa corpului eteric? Ce permite omului să reverse în corpul său
eteric
forţele care-l vor pune într-o zi în situaţia să poarte un
corp capabil
să-i trimită din nou anumite forţe din exterior? Dacă trei milenii
înainte de Hristos şi trei milenii după Hristos omul n-ar fi
cunoscut
nimic altceva decât ceea ce omenirea a primit în afară de
Evenimentul
lui Hristos, el n-ar fi trăit în corpul său fizic nimic care să
poată
însoti ca forţă corpul eteric când acesta se desprinde de
corpul fizic.
Omul poate transmite ceea ce dobândeşte el prin trăirea lui
Hristos în
cadrul lumii fizice. Orice legătură cu principiul hristic, cu trăirile
legate de Evenimentul Hristos coboară în aşa fel în
trăirile sufletului
în cadrul lumii fizice, încât acest suflet şi, o dată
cu el, orice
aparţine de corporal este astfel pregătit încât poate
revărsa în corpul
eteric ceea ce îi va fi necesar în viitor. Astfel a trebuit
să aibă loc
trăirea lui Hristos, aşa a trebuit ea să pătrundă sufletul uman pentru
ca oamenii să poată înţelege în viitor sensul evoluţiei
lor. Ceea ce se
întâmplă acum în corpul fizic comunică forţele sale
corpului eteric, şi
dacă acesta este hrănit cu ceea ce corpul fizic vieţuieşte în
legătură
cu Hristos, el va primi forţele necesare pentru a radia din nou lumină
şi a poseda forţele de viaţă care vor susţine corpul fizic în
viitor.
Aşadar, ceea ce au vieţuit oamenii legat de Hristos prin acea
inversiune a principiilor de care am vorbit îşi are sensul său
pentru
viitorul evoluţiei.
Totuşi, doar acest fapt nu ar fi suficient. Gânditi-vă că prin
faptul că resimţiţi trăirea lui Hristos în sufletul
dumneavoastră, prin
aceea că-L cunoaşteţi din ce în ce mai bine, că El se uneşte din
ce în
ce mai mult cu trăirile sufletului dumneavoastră exercitaţi o influenţă
asupra corpului eteric, revărsaţi în el curenţi de forţă. Dar
dacă
acest corp eteric, retrăgându-se, pătrunde într-un element
de
falsitate, dacă nu întâlneşte în exterior forţele
capabile să întreţină
şi să anime viaţa principului hristic depusă în el, atunci va
căpăta
această forţă a lui Hristos când va fi parţial liber, dar va
intra
într-un element în care nu va putea trăi şi forţele
exterioare îl vor
nimici. Datorită hristificării lui, va înainta într-un
element care
nu-i este potrivit şi acţiunea sa se va face simţită într-un mod
distructiv asupra corpului fizic. Care este deci al doilea factor
indispensabil? Corpul eteric trebuie să se adapteze, pentru a primi din
nou lumina împărăţiei lui Lucifer. Fiinţa omenească vedea
altădată pe
Lucifer apărând din interior; prin vălul vieţii sale interioare
trebuie
să se pregătească a-l recunoaşte ca o entitate cosmică în lumea
înconjurătoare şi să-şi înzestreze corpul eteric cu astfel
de forţe
încât Lucifer să poată fi un element fecundant şi
stimulator, şi nu
distrugător. Omul trebuie să treacă prin trăirea lui Hristos, dar
astfel încât să devină receptiv, să vadă temeiurile
spirituale ale
acestei lumi, bazele evenimentelor spirituale din care a luat naştere
aceasta. Şi din acest punct de vedere este just să spui, după natura
evoluţiei, că antrenamentul ştiinţei spiritului pregăteşte oamenii să
înţeleagă din nou lumina împărăţiei lui Lucifer,
întrucât corpul eteric
al omului nu poate primi decât în acest fel forţele vitale
corespunzătoare. Fiinţa omenească a primit deja influenţa lui Hristos
înainte de venirea sa pe Pământ. Când Zoroastru
îi învăţa pe oameni
despre existenţa lui Ahura Mazda forţa lui Hristos radia spre
Pământ
şi, pe de altă parte, pătrundea forţa lui Lucifer. Lucrurile se
inversează; în viitor forţa lui Lucifer va radia din afară,
în interior
va trăi Hristos. Organismul omenesc trebuie să primească din nou
influenţa din două directii deodată. Vechiul locuitor al Indiei vechi
intuia, pe de o parte, „Acesta eşti tu“ şi, pe de altă parte, „Eu sunt
Totul“, identificând astfel ceea ce se vedea în exterior şi
ceea ce se
percepea interior. Acest lucru era resimtit în India veche ca un
adevăr
abstract. Omenirea îl va trăi sufleteşte în mod concret pe
Pământ când
timpurile vor fi împlinite pentru aceasta şi când va
renaşte într-o
formă nouă datorită pregătirilor corespunzătoare, ceea ce s-a
manifestat ca o vestire în India antică. Acesta este drumul
evoluţiei
omenirii în perioada postatlanteană.
Rezultă din aceasta că evoluţia omenirii nu este liniară, că ea se
desfăşoară ca orice lucru în natură. V-am dat exemplul plantei
care
creşte, dar care nu ar putea avea fructe dacă dezvoltarea sa nu ar
primi un impuls nou. Imaginea arată că alte influenţe trebuie să se
adauge primelor. Nici o evoluţie nu este posibilă în linie
dreaptă.
Iată de ce trebuia ca principiile lui Hristos şi Lucifer să se
întrepătrundă. Cel care vede evoluţia numai în linie
dreaptă nu va
putea înţelege niciodată adevărata dezvoltare a lumilor; numai
cel care
sesizează cum curenţi separaţi se fecundează reciproc poate
înţelege cu
adevărat ce este dezvoltarea. Viziunea exterioară era diferită în
timpul culturii Indiei antice, când oamenii aveau o constituţie
diferită. Nu ne putem face astăzi o idee precisă despre ce era această
viziune decât prin metodele de investigaţie ale ştiinţei
spiritului
adaptate la epoca noastră. Ceea ce a fost odinioară o facultate
naturală nu poate fi dabândit astăzi decât în mod
artificial. Chiar
unui cunoscător bine pregătit al ştiinţei spiritului îi este greu
să
înţeleagă în ce fel trăirile sufletului erau diferite
în epoca Indiei
antice faţă de cele din epocile ulterioare, şi nu se pot găsi
decât
cuvinte aproximative pentru a încerca să le exprimi.
Când omul contemplă astăzi lumea, el o percepe prin diferitele
sale
simţuri. Noi nu putem aborda acum în detaliu tot ceea ce ştiinţa
modernă spune despre senzaţiile diferitelor simţuri. Astăzi nici nu
trebuie să ne intereseze acest lucru. Putem rămâne la
reprezentările
curente: omul percepe lumea exterioară prin diferitele sale simţuri şi
uneşte aceste diverse impresii între ele prin capacitatea
spirituală
care este legată de creierul fizic. Reflectând la acestea, veţi
putea
să vă daţi seama că există totuşi o diferenţă considerabilă între
perceptiile sensibile, din punct de vedere al naturii lor profunde.
Comparaţi, de exemplu, auzul, senzaţia auditivă, cu senzaţia vizuală;
este destul de evident că, atunci când noi auzim, există în
lumea
exterioară o anumită mişcare a materiei, o mişcare regulată a aerului.
Aceasta este ceea ce găsim în exterior: când dirijăm
instrumentul
auzului spre acest aer animat de o mişcare regulată, trăim ceea ce
numim o senzaţie auditivă. Şi totuşi trăirea interioară a auzului şi
aerul exterior în mişcare sunt două lucruri total diferite.
În ceea ce
priveşte simţul văzului, lucrurile nu sunt atât de simple ca
în cazul
auzului. Fizica modernă are despre văz o idee simplificată,
presupunând
prin analogie ipoteza unei materii mai subtile însufleţită de
asemenea
de vibraţii comparabile cu cele ale aerului. Dar, pentru un
gânditor
realist, se menţine o mare diferenţă. În ceea ce priveşte
urechea, ne
putem convinge foarte uşor de existenţa unei realităţi exterioare
în
vibraţie, şi recunoaştem într-un fenomen sonor deplasarea
efectivă a
unei substanţe exterioare; este suficient, de exemplu, să punem mici
bucăţi de hârtie pe o coardă de vioară pe care o frecăm cu un
arcuş.
Dar nimeni nu poate controla existenţa vibraţiilor eterului; aceasta
este o ipoteză care nu există decât pentru teoria fizică; pentru
o
gândire realistă, ea nu există. Senzaţia vizuală este în
mod esenţial
diferită de senzaţia auditivă. Când vorbim de senzaţia de lumină,
ceea
ce percepem prezintă un caracter de obiectivitate mult mai mare
decât
ceea ce percepem cu ajutorul auzului. Noi percepem lumina ca culoare, o
percepem extinsă în spaţiu, dar nu putem ieşi şi căuta în
acelaşi fel
în lumea exterioară procese obiective, ca în cazul
sunetului. Omul
modem trece uşor peste astfel de diferenţe. Cu conştienţa sa mult mai
fină faţă de lumea exterioară, omul Indiei antice nu ar fi neglijat
asemenea lucruri, căci el conştientiza aceste diferenţe exterioare.
Eu am vrut doar să arătat că între diversele domenii ale
simţurilor
există diferenţe caracteristice, potrivit esenţei lor. Dacă studiaţi
limba germană, veţi fi frapaţi că se desemnează prin acelaşi termen o
trăire sufletească interioară a simţurilor şi, cu unele impecizii, este
adevărat, o impresie care ne vine, într-un anumit fel, din
exterior.
Acesta este termenul Gefühl (sentiment,
simtire). Dumneavostră ştiţi că cele cinci simţtui ale omului sunt
vederea, auzul, mirosul, gustul şi pipăitul (das Gefühl). Se dă în
mod curent
numele de Gefühl,
sentiment,
impresiilor exerioare transmise de aceste simţuri. Or, acest termen,
printr-o analogie de o putere de înţelegere infinit mai mare
decât se
crede de obicei, desemnează, de asemenea, o trăire interioară a
sufletului. Când resimţiţi bucurie, suferinţă numiţi acestea un
sentiment. Sentimentul de care vorbim este o trăire sufletească intimă,
în timp ce cealaltă trăire, cea a pipăitului, este caracterizată
de
prezenţa unui obiect exterior care o prilejuieşte. Cealaltă simţire se
poate lega de un obiect exterior, dar aceasta nu este singura sa cauză,
pentru că sentimentul corespunzător se poate manifesta în mod
diferit
la un om sau la altul. Geniul limbii acţionează aici într-un mod
cu
adevărat deosebit, stabilind un raport între două trăiri, una
legată de
simţul exterior şi alta de fiinţa interioară. Pentru înţelegerea
actuală, aceste lucruri sunt foarte îndepărtate. Or, în
această
privinţă nu a fost mereu aşa. Ajungem aici la altă concepţie despre
ceea ce am caracterizat mai înainte în mod exterior. Am
descris
pătrunderea corpului eteric în corpul fizic, apoi retragerea sa.
Acest
lucru este legat de faptul că şi în viaţa interioară a omului se
întâmplă ceva. În zilele noastre, trăirea
sentimentului în interior şi
trăirea simţirii (care în limba germană se exprimă prin acelaşi
cuvânt,
Gefühl, n.tr.),
prilejuită de
un obiect cu ajutorul simţului pipăitului, sunt separate. Dar cu
cât ne
întoarcem mai mult în urmă în evoluţie, cu cât
corpul eteric este mai
exterior corpului fizic, aceste două trăiri se apropie. Acum ele sunt
foarte îndepărtate una de alta. În epoca Indiei antice
această
distincţie nu se făcea simţită ca astăzi. Pipăitul intern şi pipăitul
extern erau mai apropiate. În ce fel?
Dacă întâlniţi pe cineva care nutreşte faţă de
dumneavoastră gânduri
rele – să spunem că îi sunteţi antipatic – riscaţi să nu ştiţi
nimic
despre sentimentele sale dacă nu vă serviţi decât de simţurile
dumneavoastră exterioare, de creierul fizic. Numai dacă v-ar agresa aţi
observa acest lucru, simţul pipăitului dumneavoastră ar percepe
situaţia! În India veche, organizarea fiinţei umane permitea nu
numai
ca omul să înţeleagă ceea ce acţionează asupra simţului grosier
al
pipăitului actual, dar şi să resimtă ceea ce acum s-a retras în
interiorul fiintei umane, anume sentimentele interioare pe care alţii
le au faţă de ei. Simpatia care trăia în altul făcea să se nască
în
sufletul său un sentiment comparabil cu cel pe care ni-l provoacă acum
simţul pipăitului. El simţea ce se întâmplă în mod
fizic şi psihic.
Fiinţa omenească nu avea încă toate bogăţiile vieţii noastre
afective;
ea era încă legată de lumea exterioară, nu era încă
atât de
interiorizată ca la omul modern. În multe privinţe, durerile şi
bucuriile omului corespundeau mult mai mult evenimentelor lumii
exterioare decât în zilele noastre; fiinţa omenească era
incapabilă să
se retragă în ea însăşi cum o facem noi astăzi. Viaţa
noastră
interioară modernă s-a eliberat mult mai mult de condiţiile mediului
ambiant. Omul modern poate chiar ajunge să trăiască în cele mai
bune
condiţii exterioare şi să se simtă invadat de o durere interioară care
vine din modul său de a vedea lumea, fără a fi motivat de
împrejurări
exterioare. Acest lucru ar fi fost imposibil pe vremea Indiei antice.
Pe atunci procesele interioare dădeau o imagine mai fidelă a ceea ce se
desfăşura în mediul exterior. Sentimentele omului erau mult mai
mult în
legătură cu ceea ce îl înconjura. Aceasta se datora
faptului că omul
avea, prin organizarea sa în acea epocă, cu totul alte relaţii cu
lumina, de exemplu. Lumina în care noi ne scăldăm nu are numai o
parte
exterioară, fizică; tot ceea ce este fizic conţine şi o parte
spirituală şi una sufletească în sine. În cursul evoluţiei,
această
parte sufletească şi spirituală unită cu lumea exterioară a scăpat
percepţiei omeneşti, şi elementul fizic a devenit din ce în ce
mai mult
singurul perceptibil. Omul ajunge să nu mai perceapă lumina decât
prin
acţiunea sa asupra ochiului. În timpurile vechi, el o percepea
pătrunzând ca un fluid în întregul său organism, iar
în lumina care-l
străbătea îşi simţea sufletul. În zilele noastre, acest
suflet al
luminii se opreşte la nivelul pielii omului. Altădată, în India
organismul era total scăldat de lumină, şi omul percepea sufletul
luminii. Ea era purtătoarea simpatiei şi antipatiei care se percepeau
în alte fiinţe, şi este ceea ce se retrăgea din om o dată cu
sufletul
luminii.
De aceste fapte se leagă alte trăiri. Dumneavoastră inspiraţi şi
expiraţi aerul; vă percepeţi respiraţia mai ales prin efectele sale
mecanice. Când răsuflarea acţionează astfel încât se
răceşte,
condensarea ei vă permite s-o vedeţi. Acesta este un mijloc mecanic de
percepere a respiraţiei. Oricât de necrezut poate părea astăzi,
este
totuşi adevărat că cea mai mare parte a oamenilor vechii Indii
percepeau respiraţia cu totul altfel. Investigaţia spirituală o poate
confirma. Sufletul luminii nu se retrăsese încă din ceea ce se
întâmpla
în ambianţa oamenilor şi ei percepeau aerul inhalat şi expirat
în
nuanţe de diferite culori, mai închise sau mai deschise, din care
cauză
ei nu ar fi spus simplu aer, ci aer de foc; vedeau aerul intrând
în ei
şi ieşind din ei ca nişte raze de foc. Aveţi, aşadar, posibilitatea de
a înţelege că întreaga ambianţă aeriană era altceva pentru
vechiul
indian decât pentru omul actual. Omul actual percepe aerul ca
fiind
transparent, nu vede conţinutul aerului ambiant. Când trece un
curent
de aer el îl conştientizează datorită rezistenţei pe care acesta
o
opune. Omul a pierdut până şi ultimul rest de clarvedere
instinctivă.
Când un curent de aer traversează o cameră, noi nu-l percepem
decât
prin rezistenţa pe care el ne-o opune; omul Indiei antice vedea mase de
foc parcurgând spaţiul.
Iată un exemplu care ne demonstrează cum se evidenţiază chiar şi
în
trăirile exterioare metamorfoza suferită de fiinţa omenească în
cursul
evoluţiei sale. Procesele evoluţiei se petrec discret, şi noi nu vom
putea niciodată înţelege ceea ce spun Vedele dacă nu ştim
în ce sens
sunt utilizate cuvintele. Dacă nu ştim că ceea ce citim exprimă ce
vedeau atunci oamenii, cuvintele îşi pierd sensul şi noi
interpretăm
totul greşit. Este imposibil să abordăm documentele vechi fără a ţine
cont de realităţi.
Ceea ce trăieşte în sufletul omenesc se transformă în
cursul
timpului; acum vă va fi clar un fapt pe care, dacă nu ai aceste
premise, care sunt cu totul independente de dovezile pe care le poate
găsi cercetarea fizică, nu-l poţi înţelege numai pe baza acestor
dovezi. Priviţi cum sunt enumerate elementele în textele
orientale:
pământ, apă, foc, aer, eter. Abia începând cu epoca
greacă întâlnim
enumerarea care ne este familiară astăzi, şi pe care se
întemeiază
concepţiile noastre asupra lucruilor. De ce se întâmplă
aşa? Omul
vechii Indii vedea realităţile exterioare tot ca omul modern; prin
solid el înţelegea ceea ce este elementul pământ, prin
fluid el
percepea ceea ce, în sens spiritual, numim apă. Ce noi numim
astăzi aer
era pentru el foc, căci percepea focul deja în aer şi numea „foc“
ceea
ce vedea astfel. Noi nu-l mai vedem, îl simţim drept căldură.
Oamenii
vechii Indii percepeau un element pe care noi îl numim astăzi
„aer“,
căci totul s-a metamorfozat începând cu cea de a patra
epocă
postatlanteană; pentru noi aerul este pătruns de lumină, nu revelează
lumina. Concepţia despre aer şi despre foc s-a inversat.
Tot ce am spus despre Hristos şi despre Lucifer, despre
încrucişarea
drumurilor lor, despre transformarea lui Hristos dintr-o entitate
cosmică într-o entitate interioară a omului, şi despre Lucifer,
care a
devenit din entitate interioară o entitate cosmică, s-a împlinit
în
egală măsură în toate domeniile existenţei; astfel, ceea ce
în prima
epocă postatlanteană era încă ceva ce noi numim foc este perceput
acum
ca aer şi ceea ce noi percepem ca foc era atunci perceput ca aer. Ce se
află la baza evoluţiei se revelează nu numai în lucrurile mari,
ci şi
în cele mici, şi nu trebuie atribuite
întâmplârii. Vedeţi până la ce
adâncimi se poate coborî în detaliile evoluţiei
când contemplăm
lucrurile dintr-un punct de vedere pur realist, cel al ştiinţei
spiritului. O conştienţă ca cea a vechiului indian mai resimţea
încă
unitatea între ceea ce se întâmplă în
interiorul sufletului şi ceea ce
se derula în afara acestuia; iată de ce fiinţa omenească trăia
atunci
mai mult în mediul său înconjurător. Noi mai găsim ultimele
ecouri ale
acestor stări de clarvedere instinctivă în clarvederea
rudimentară a
oamenilor înzestrati cu ceea ce se cheamă darul celei de a doua
vederi.
Dacă mergeţi pe stradă şi vă gândiţi la cineva pe care nu-l
puteţi
vedea în mod fizic în acel moment iar puţin timp după aceea
îl
întâlniţi vă întrebaţi cum se face că v-a venit ideea
să vă gândiţi la
el. Acest lucru se întâmplă deoarece imaginea sa a pătruns
în viaţa
dumneavoastră subconştientă şi a urcat în conştienţa
dumneavoastră sub
formă de gând, înainte de a-l fi văzut. În zilele
noastre, omul nu mai
posedă decât rudimentele unei facultăţi care altădată a fost
importantă; atunci existau relaţii mult mai strânse între
pipăitul
exterior şi „pipăitul interior“ sau sentiment. Eu nu fac decât să
dezvolt ceea ce vi s-a spus adesea: Omenirea a evoluat de la vechea
clarvedere confuză la conştienţa actuală a lumii sensibile şi va trebui
să ajungă la o clarvedere deplin conştientă. Această stare va fi trăită
de către om în mod conştient, astfel încât el va şti
că corpul său
eteric iese din corpul său fizic şi se va putea servi de organele sale
eterice ca de cele ale corpului său fizic.
În epocile anterioare, mai spiritualizate, oamenii erau mai
înţelepţi decât ştiinţa modernă, abstractă şi materialistă,
şi aveau
conştienţa că o veche clarvedere a străbătut Universul, că s-a ieşit
din această clarvedere şi că s-a intrat în starea actuală.
Oamenii nu
exprimau ceea ce ştiau în formule şi în teorii abstracte,
ci în imagini
puternice şi colorate; miturile nu sunt lucruri gândite,
elaborate în
toate detaliile, nici imagini fantastice, cum susţin unele
savantlâcuri
fantaziste de azi; ele sunt expresia unei înţelepciuni originare,
profunde, dobândite prin clarvedere spirituală. Există conştienţa
că în
timpurile de demult omul percepea lumea într-un mod mai
cuprinzător.
Simţirea vechilor indieni era o ultimă rămăşiţă a unei clarvederi
primordiale înceţoşate. Acest lucru se ştia odinioară, dar se
ştia, de
asemenea, că această clarvedere (o numim aici în mod global)
regresa,
lăsând loc progresiv unei vieţi pur exterioare şi limitate la
lumea
sensibilă. Şi acest fapt s-a exprimat în miturile fundamentale.
Se
ştia, de exemplu, că existau Misterii al căror drum ducea la
cunoaşterea spiritelor subterane de care noi am vorbit, şi altele al
căror drum conducea la spiritele cosmice. Se făcea o distincţie netă
între cele două, şi cel care nu era iniţiat nu ştia nimic despre
aceasta, tot aşa cum cel care în prezent nu caută căile
corespunzătoare
de perfecţionare nu bănuieşte nimic de existenţa unei
înţelepciuni a
Misteriilor. Dar despre aceasta se afla mereu câte ceva. Despre
Misterii trebuie spus că strălucirea lor ne apare cu atât mai
mare cu
cât ne întoarcem mai mult în trecut. Deja Misteriile
greceşti nu sunt
cele mai strălucitoare. Şi esenţa Misteriilor cunoaşte o anumită
decadenţă. Cu toate acestea, oamenii ştiau că ceea ce emana din aceste
locuri în care acţiona încă conştienţa clarvăzătoare era
în raport cu
substanţa spirituală care străbate lumea şi o face să trăiască; ei
ştiau, de asemenea, că acolo unde domnea conştienţa clarvăzătoare se
mai putea afla ceva despre legităţile unui Univers despre care altfel
nu se cunoaşte nimic. Deşi în decadenţă, Oracolele erau centre
unde se
cultiva conştienţa clarvăzătoare şi în care se spunea oamenilor
ceea ce
nu se poate afla nici prin percepţia sensibilă obişnuită, nici prin
gândirea legată de simţuri. Dar aici se ştia şi că omul evoluează
şi că
ceea ce s-a putut dobândi prin vechea clarvedere nu este valabil
şi
utilizabil decât pentru epocile vechi, nu şi pentru timpurile noi.
Grecii erau deci conştienţi de faptul că ceea ce vine de la Oracole
stimulează curiozitatea oamenilor şi dorinta de a cunoaste ceva din
legile misterioase ale Universului, dar şi faptul că nu mai erau
adaptaţi la folosirea corectă a unor astfel de rezultate ale
clarvederii, că acum relaţiile cu Universul erau altele şi că,
rămânând
la rezultatele vechii clarvederi nu se mai poate face nimic în
mod
corect. Ceea ce se potrivea oamenilor din trecut nu se mai potriveşte
oamenilor de azi. Acest lucru se voia să se spună, şi se spunea,
în
imagini sublime ca cele din mitul lui Oedip. Printr-un Oracol, adică de
la un centru unde se percep prin intermediul clarvederii legăturile
tainice care scapă privirii oamenilor, i se revelează tatălui lui Oedip
că, dacă va avea un fiu, acesta va aduce nenorociri, îşi va
asasina
tatăl şi se va căsători cu mama sa. Acest fiu i se naşte. El
încearcă
să împiedice să se împlinescă prezicerile Oracolului şi
copilul este
exilat departe de patria sa. Fiul află de Oracol, altfel spus, el află
ceea ce nu se poate revela sufletului decât prin viziunea
clarvăzătoare. Conştienţa greacă voia să spună prin aceasta că,
în
cazul în care această cunoaştere provine dintr-un trecut
îndepărtat,
organismul omenesc a evoluat deja în aşa măsură încât
nu se mai poate
adapta la acest fel de clarvedere, nu mai are din aceasta un profit.
Oedip, ca efect al unei conştienţe evoluate, interpretează revelaţiile
Oracolului în aşa fel încât, în loc să-i
preîntâmpine prezicerile,
grăbeşte împlinirea lor, cu alte cuvinte, omul nu mai ţine
în mâini
frâiele conştienţei clarvăzătoare; vechea clarvedere nu-i mai
este de
nici un folos. Dar s-a ştiut şi că aceste legături se vor inversa, că
revelaţiile clarvăzătoare vor deveni într-o zi o realitate pentru
omenire. Aceasta numai pentru un timp, când un anumit strat al
vieţuirii trebuia să-şi arunce vălul asupra a ceea ce provine din
aceste lumi. Şi despre acest lucru exista o conştienţă, şi l-au
exprimat forţele creatoare de mituri ale evoluţiei umane.
Am văzut că Evenimentul hristic a fost punctul decisiv al evoluţiei,
în care cele două forţe, principiul lui Lucifer şi cel al lui
Hristos,
s-au încrucişat. Acesta a fost, aşadar, punctul crucial în
care, venind
din altă parte, din Cosmos, ceea ce provine din izvoarele spirituale
trebuia să se reverse ca un ferment în evoluţia umanitătii. Acest
ferment care fusese pierdut trebuia să se reverse din nou în
omenire.
Ceea ce devenise vătămător pentru oameni, ceea ce chiar devenise pentru
ei răul, trebuia să fie amestecat ca un ferment şi transformat în
bine.
Răul trebuie să fie înglobat în forţa spirituală aducătoare
de
fertilitate a evoluţiei umanităţii şi să colaboreze pentru realizarea
binelui. Şi acest lucru este exprimat în mitologie.
Există o altă legendă care spune că un Oracol a prezis unor părinţi
că vor avea un fiu care va aduce nenorocire întregului său popor.
El îl
va ucide pe tatăl său şi se va căsători cu mama sa. Mama a născut. Din
cauza acestei preziceri, ea şi-a exilat fiul pe insula Cariot, unde a
fost găsit de regina insulei. Şi cum ea şi soţul său nu aveau copii
l-au adoptat. Dar puţin mai târziu ei au avut un fiu. Atunci,
fiul
adoptiv s-a crezut neglijat şi l-a omorât. Acest fapt l-a obligat
să
fugă. El a ajuns la curtea lui Pilat, în Palestina, unde a primit
slujba de intendent. Aici el s-a certat cu vecinul său; în cursul
certei, l-a omorât şi mai târziu s-a însurat cu
văduva lui. Atunci a
aflat că cel pe care-l omorâse era adevăratul său tată, şi că se
căsătorise cu mama sa. Legenda ne spune că cel care a făptuit
atâtea
nelegiuni nu a avut soarta lui Oedip, ci, asaltat de remuşcări, a mers
la Hristos, care l-a luat cu El; acesta era Iuda, din insula Cariot
(Iscarioteanul). Ceea ce trăia în Iuda, acest rău, este ca un
ferment
care s-a infiltrat în mersul întregii evoluţii omeneşti.
Căci
evenimentul din Palestina este legat de trădarea lui Iuda; Iuda face
parte din ansamblul Celor doisprezece, nu putem avea o idee completă
despre ei fără el. De acestă dată prezicerile Oracolului s-au
împlinit
şi s-au încorporat evoluţiei omului, ca şi răul, care este
transformat
şi acţionează pentru realizarea binelui. Această legendă, care conţine
mai multă înţelepciune decât ştiinţa exterioară, ne
demonstrează că în
cursul timpului are loc o transformare în natura omenescă, astfel
că
acelaşi fapt trebuie înţeles cu totul altfel în epoci
diferite. Felul
în care se realizează prezicerile unui Oracol în vremea lui
Hristos nu
se poate relata ca atunci când se vorbeşte de vremea lui Oedip.
Acelaşi
fapt ne este prezentat o dată ca legenda lui Oedip şi altă dată ca
legenda lui Iuda, dar numai cunoscând faptele spirituale care
stau la
baza oricărei deveniri a lumii şi omenirii se înţelege ceea ce
apare
ochiului exterior şi concepţiei istorice exterioare ca o consecinţă a
acestora. Realităţile lumii sensibile, impresiile senzoriale sau
manifestările sufletului omenesc devin inteligibile de îndată ce
cunoaştem temeliile spirituale pe care ele se bazează. Descoperirile pe
care le face investigatorul lumii spirituale sunt oferite de bunăvoie
celor care le primesc şi care cercetează faptele exterioare care le
confirmă. Eu am subliniat adesea ce legătură trebuie să existe
între
investigaţia spirituală şi cercetarea faptelor materiale. Dacă ceea ce
se descoperă în lumea spirituală este adevărat, se va confirma
în lumea
fizică. Orice investigator adevărat al vieţii spiritului vă va spune că
el oferă ceea ce ştie despre lumile superioare şi invită să se
cerceteze faptele exterioare în lumina aserţiunilor sale.
Comparaţi, de
exemplu, ceea ce v-am spus despre reîncarnarea lui Zoroastru cu
ceea ce
spune istoria exerioară. Veţi vedea că tot ce am afirmat despre aceste
evenimente poate fi supus verificărilor, dacă se analizează faptele
istoriei exterioare. Partea exterioară a lucrurilor nu poate fi
înţeleasă decât dacă se cunoaşte partea lor interioară, cea
spirituală.
