Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ORIENTUL ÎN LUMINA OCCIDENTULUI

GA 113


CONFERINŢA a VII-a

München , 29 august 1909

Din ultimele două conferinţe veţi fi înţeles că în evoluţia omenirii există anumite evenimente care nu sunt luate în seamă în viata exterioară, iar prin aceasta multe lucruri din ce se întâmplă în fundamentele spirituale ale acestei evoluţii sunt greşit înţelese. Concluziile conferinţei de ieri v-au permis să vedeţi că vieţuirea mistică a lui Hristos, vieţuire pe care omul o poate realiza când coboară în trăirile sufletului său cu ceea ce am numit substanţa lui Hristos n-a existat întotdeauna, ea s-a dezvoltat în timp; faptul istoric al încarnării lui Hristos a fost o premisă necesară pentru prezenţa Hristosului mistic în suflet, astfel încât nu se poate spune că trăirea Hristosului mistic ar fi fost posibilă oricând pentru sufletele omeneşti, chiar şi în perioada precreştină. Un Meister Eckart sau alte personalităţi comparabile, cu trăirile lor interioare, nu sunt posibile decât în era creştină, nu mai înainte. O gândire abstractă nu va recunoaşte acest lucru; este ceea ce va apărea în cazul unei gândiri concrete, realist-spirituale. Chiar şi lucrurile pe care le-am spus despre denumirile entitătilor luciferice şi despre fiinţa lui Hristos sunt de înţeles numai dacă se admite că în întreaga organizare omenească a avut loc, în cursul mileniilor care au precedat şi a secolelor care au urmat după încarnarea lui Hristos, o transformare imperceptibilă pentru simţuri şi raţiunea exterioară, dar nu mai puţin radicală. Oamenii s-au transformat în mod esenţial după marea catastrofă atlanteană. Or, dacă în trăirile din ciclul actual al omenirii experienţa de viaţă exterioară este legată de faptul că omul, atunci când intră într-o încarnare, percepe lumea prin instrumentele care-i stau la dispoziţie în cele trei învelişuri ale sale (corpurile fizic, eteric şi astral), modul de a înţelege lumea în diferite epoci succesive depinde de schimbările pe care le suferă organizarea acestor învelişuri. Nu există un mod de a vedea care să fie absolut acelaşi pentru toate epocile. Oamenii nu pot vedea Universul decât conform cu propria lor organizare.

Să ne reprezentăm acum cea mai radicală transformare care a avut loc în natura omenească începând de la catastrofa atlanteană, de-a lungul marilor culturi ale Indiei antice, ale Persiei antice, ale Caldeei şi Egiptului, ale Greciei şi Romei, până în epoca noastră. Înaintea catastrofei atlanteene, relaţiile dintre diferitele mădulare ale fiinţei umane erau diferite faţă de epocile ulterioare: coacţionarea corpului fizic cu cel eteric s-a modificat. De exemplu, corpul eteric al capului era mai dezvoltat decât capul fizic şi avea legături mai puţin strânse cu capul. Evoluţia se exprimă în faptul că legăturile dintre acestea devin mai intense şi că cele două corpuri sunt din ce în ce mai asemănătoare. Or, toate forţele care organizează corpul fizic, care îl compun şi îi armonizează părţile, se află în corpul eteric. Se poate deci spune că, în ceea ce priveşte omenirea atlanteană, forţele care construiau corpul fizic acţionau asupra lui din exterior, deoarece corpul eteric era în afara corpului, mai ales în ceea ce priveşte capul. Mai târziu, aceste forţe s-au integrat corpului fizic, şi ele îl animă şi stimulează acum mai ales din interior. Dar toate acestea au trebuit să fie pregătite printr-o lentă glisare a corpului eteric în corpul fizic. Dacă vrem să înţelegem vechea cultură indiană, trebuie să ne fie clar că lucrurile se prezentau acolo cu totul altfel decât mai târziu, chiar în timpurile caldeano-egiptene. În cazul oamenilor epocii greco-latine se atinsese deja o pătrundere completă a corpului fizic de către corpul eteric, astfel încât pentru conştienţa clarvăzătoare organizarea corpului eteric al omului nu depăşea limitele corpului fizic.

Nu aceasta era situaţia în cazul oamenilor Indiei antice. În acel timp, conştienţa clarvăzătoare ar fi arătat cum corpul eteric – mai ales la nivelul capului – depăşea corpul fizic. Din această cauză vechiul popor indian vedea lumea în cu totul alt mod decât poporul egiptean. Omul greco-latin avea în esenţă acelaşi mod de a vedea ca şi noi, percepea lumea, prin aparenţele sensibile, sub formă de culori, sunete, forme etc. Dar pentru spiritul Indiei antice toată această lume era saturată de un fel de abur eteric care se ridica din toate lucrurile, ca şi când ele ar fi ars şi nişte vapori subtili s-ar fi degajat din orice formă. Se vedea un element eteric care acoperea orice lucru, ca o rouă subtilă sau ca o uşoară promoroacă. În timp ce atunci acest lucru se vedea în mod natural, în zilele noastre sufletul omenesc nu ar putea obţine o astfel de vedere decât prin exerciţiile recomandate de ştiinţa spiritului.

Ceea ce caracterizează sensul evoluţiei de-a lungul diferitor epoci culturale este faptul că corpul eteric pătrunde din ce în ce mai profund în corpul fizic. Astfel s-a transformat percepţia omenească, deoarece aceasta depinde de organizarea corpului eteric. Şi acest aspect, la rândul său, este legat de evoluţia entităţilor luciferice, care se manifestă mai întâi din interiorul Pământului şi al sufletului, pentru a urca la trepte de existenţă cosmică, şi de faptul că fiinţa lui Hristos, după ce a fost o divinitate cosmică, coboară până la a se încarna într-un corp omenesc şi se manifestă de această dată în interiorul Pământului şi al sufletului. Această întrepătrundere dintre principiul apolinic şi principiul dionysiac, această păşire în sens invers, am putea spune, a fiinţei Lucifer şi a fiinţei Hristos nu a fost posibilă decât fiindcă organizarea omenească s-a modificat în sensul descris. Dar ea nu a făcut aceasta numai pentru judecarea trecutului, ci şi pentru pregătirea viitorului. Noi trăim azi într-o epocă în care întrepătrunderea cea mai intimă a corpurilor eteric şi fizic a fost deja împlinită. Trăim acum mişcarea inversă, prin care corpul eteric iese lent din corpul fizic. Aceasta este evoluţia normală a omenirii în viitor, părăsirea progresivă a corpului fizic de către corpul eteric; vor veni timpuri când constituţia omului se va prezenta sub acelaşi aspect ca în timpurile antice, când noi ne vom simţi corpul eteric depăşind în toate direcţiile corpul nostru fizic. La ora actuală ne aflăm la mijlocul acestei tranformări, şi dacă am şti acest lucru am înţelege câte ceva din manifestările morbide ale prezentului. Toate acestea corespund unor mari legi cosmice. Omul nu ar putea atinge scopul evoluţiei sale dacă el ar trece printr-o „încrucişare“ a mădularelor organismului său. Totuşi, tot ce este în noi este pătruns de ceea ce ne înconjoară: de entităţile divine care sunt în lumea spirituală şi care trimit în noi curenţii lor, tot aşa cum elementele fizice ale Pământului îşi trimit curenţii lor în organismul nostru fizic. În timpurile antice, când corpul eteric era exterior corpului fizic, anumiţi curenti îl străbăteau continuu, iar omul îi percepea în mod conştient şi îi resimţea ca revelaţii cosmice. Omul simţea acest lucru ca pe ceva care se revela interiorităţii sale. Curenţii se revărsau din lumea spirituală în corpul său eteric; era ceea ce lucra la dezvoltarea corpului său fizic.

Pentru a caracteriza acum din exterior ce am spus în cursul acestor ultime zile, se poate spune: Ceea ce se deversase în corpul eteric al omului, ceea ce acesta resimţea ca elementul cel mai interior al său erau influenţele lumii luciferice preatlanteene. Omul păstrase o moştenire adusă din influenţele luciferice care se revărsaseră în corpul său eteric. Faptul că aceste influenţe se întunecau din ce în ce mai mult, că omul nu mai percepea nimic din ele în epoca încarnării lui Hristos, cu excepţia cazului în care era vorba de un înalt grad de iniţiere, se explică prin faptul că corpul eteric intra din ce în ce mai mult în corpul fizic, se unea cu el şi omul învăţa să se servească de organele fizice. Din această cauză, fiinţa divină care trebuia să apară pe Pământ sub o formă fizică perceptibilă s-a încarnat ca celelalte entităţi fizice. Omenirea de atunci nu putea avea înţelegere decât pentru un zeu încarnat, fiindcă se obişnuise să nu perceapă ca adevărat decât ceea ce îi revelau instrumentele corpului său fizic. Trebuia ca lucrurile să se desfăşoare astfel pentru ca cei care îl înconjurau pe Hristos să poată spune, pentru a întări cele întâmplate: Noi am pus mâinile noastre pe rănile Sale şi degetele noastre în urmele cuielor. Trebuia ca această mărturie a simţurilor să poată trăi în om ca un sentiment care atunci când există contribuie la confirmarea unui lucru. În India, în timpurile vechi, acestei mărturii nu i s-ar fi acordat nici o valoare; s-ar fi spus: Percepţia sensibilă a spiritualului nu are pentru mine mare valoare; dacă vrei să percepi spiritul, trebuie să te ridici până la un anumit grad de cunoaştere clarvăzătoare. Aşadar, înţelegerea lui Hristos a trebuit mai întâi să se dezvolte ca tot ce există în lume.

Totuşi, fiinţa omenească pierdea încetul cu încetul, epuiza în mod progresiv impusul luciferic pe care îl avusese în corpul său eteric, cel pe care îl moştenise din epocile îndepărtate, când corpul său eteric nu trăia încă în întregime în corpul fizic, fiind încă în exteriorul acestuia şi primind în părţile sale exterioare influenţa lui Lucifer; coborârea corpului eteric în corpul fizic a făcut încetul cu încetul ca omul să-şi piardă facultatea de a percepe lumile superioare cu organele sale eterice. Se poate deci spune, despre un anumit timp, că strămoşii omului putuseră contempla lumile superioare şi că ceea ce ei au văzut s-a păstrat în scrierile lor. În acest sens se poate vorbi de o înţelepciune antică. Mai târziu însă aceasta nu a mai putut fi înţeleasă nemijlocit, căci, în măsura în care corpul eteric pătrunde în corpul fizic, fiinţa omenească nu se mai poate folosi decât de simţurile sale şi de raţiunea sa fizică, iar forţele sale clarvăzătoare paralizează. Posibilitatea de a contempla lumile spirituale nu-i mai este dată decât iniţiatului, care urcă la lumile suprasensibile printr-un antrenament sistematic.

În prezent se derulează procesul invers: omenirea a ajuns la un stadiu în care corpul eteric se eliberează din nou de corpul fizic, dar nu trebuie crezut că acest corp eteric va obţine de la sine tot ce a adus ca moştenire din trecut. Dacă n-ar face decât să se desprindă de corpul fizic, nu ar păstra în el nimic din forţele pe care le-a avut altădată. În viitor, el trebuie să renască din corpul fizic al omului; dar dacă acesta nu-i oferă nimic, el rămâne fără conţinut; este sensul evoluţiei umanităţii ca oamenii să elibereze corpul eteric din corporalitatea fizică şi să-l poată eventual lăsa să plece gol. Ce importanţă ar avea aceasta? Corpul eteric este purtătorul tuturor forţelor şi cel care impulsionează ce se întâmplă în corpul fizic. El nu trebuie să furnizeze forţe corpului fizic numai când se află în întregime în el, ci permanent, chiar şi când se va afla din nou parţial în afara acestuia. Dacă îl lăsăm vid, dacă nu-i dăm nimic, el nu va putea acţiona asupra corpului fizic, căci nu va avea forţa de retroacţiune. După ce a trecut prin corpul fizic, corpul eteric trebuie să-şi obţină forţele din corpul fizic. De aici trebuie să-i fie ele date, pentru ca atunci când va fi afară să poată avea retroacţiuni asupra corpului fizic. Este sarcina omenirii prezente de a prelua în ea numai ceea ce este posibil în cadrul acţionării în corpul fizic. Ceea ce se prelucrează în interiorul corpului fizic se va putea integra evoluţiei, şi când omul va trăi – în încarnările sale ulterioare – într-un organism fizic din care corpul eteric se va fi desprins până la un anumit punet, va rămâne în conştienţa sa graţie acestui corp eteric parţial eliberat.

Ce dă, aşadar, corpului fizic capacitatea de a transmite moştenirea sa corpului eteric? Ce permite omului să reverse în corpul său eteric forţele care-l vor pune într-o zi în situaţia să poarte un corp capabil să-i trimită din nou anumite forţe din exterior? Dacă trei milenii înainte de Hristos şi trei milenii după Hristos omul n-ar fi cunoscut nimic altceva decât ceea ce omenirea a primit în afară de Evenimentul lui Hristos, el n-ar fi trăit în corpul său fizic nimic care să poată însoti ca forţă corpul eteric când acesta se desprinde de corpul fizic. Omul poate transmite ceea ce dobândeşte el prin trăirea lui Hristos în cadrul lumii fizice. Orice legătură cu principiul hristic, cu trăirile legate de Evenimentul Hristos coboară în aşa fel în trăirile sufletului în cadrul lumii fizice, încât acest suflet şi, o dată cu el, orice aparţine de corporal este astfel pregătit încât poate revărsa în corpul eteric ceea ce îi va fi necesar în viitor. Astfel a trebuit să aibă loc trăirea lui Hristos, aşa a trebuit ea să pătrundă sufletul uman pentru ca oamenii să poată înţelege în viitor sensul evoluţiei lor. Ceea ce se întâmplă acum în corpul fizic comunică forţele sale corpului eteric, şi dacă acesta este hrănit cu ceea ce corpul fizic vieţuieşte în legătură cu Hristos, el va primi forţele necesare pentru a radia din nou lumină şi a poseda forţele de viaţă care vor susţine corpul fizic în viitor. Aşadar, ceea ce au vieţuit oamenii legat de Hristos prin acea inversiune a principiilor de care am vorbit îşi are sensul său pentru viitorul evoluţiei.

Totuşi, doar acest fapt nu ar fi suficient. Gânditi-vă că prin faptul că resimţiţi trăirea lui Hristos în sufletul dumneavoastră, prin aceea că-L cunoaşteţi din ce în ce mai bine, că El se uneşte din ce în ce mai mult cu trăirile sufletului dumneavoastră exercitaţi o influenţă asupra corpului eteric, revărsaţi în el curenţi de forţă. Dar dacă acest corp eteric, retrăgându-se, pătrunde într-un element de falsitate, dacă nu întâlneşte în exterior forţele capabile să întreţină şi să anime viaţa principului hristic depusă în el, atunci va căpăta această forţă a lui Hristos când va fi parţial liber, dar va intra într-un element în care nu va putea trăi şi forţele exterioare îl vor nimici. Datorită hristificării lui, va înainta într-un element care nu-i este potrivit şi acţiunea sa se va face simţită într-un mod distructiv asupra corpului fizic. Care este deci al doilea factor indispensabil? Corpul eteric trebuie să se adapteze, pentru a primi din nou lumina împărăţiei lui Lucifer. Fiinţa omenească vedea altădată pe Lucifer apărând din interior; prin vălul vieţii sale interioare trebuie să se pregătească a-l recunoaşte ca o entitate cosmică în lumea înconjurătoare şi să-şi înzestreze corpul eteric cu astfel de forţe încât Lucifer să poată fi un element fecundant şi stimulator, şi nu distrugător. Omul trebuie să treacă prin trăirea lui Hristos, dar astfel încât să devină receptiv, să vadă temeiurile spirituale ale acestei lumi, bazele evenimentelor spirituale din care a luat naştere aceasta. Şi din acest punct de vedere este just să spui, după natura evoluţiei, că antrenamentul ştiinţei spiritului pregăteşte oamenii să înţeleagă din nou lumina împărăţiei lui Lucifer, întrucât corpul eteric al omului nu poate primi decât în acest fel forţele vitale corespunzătoare. Fiinţa omenească a primit deja influenţa lui Hristos înainte de venirea sa pe Pământ. Când Zoroastru îi învăţa pe oameni despre existenţa lui Ahura Mazda forţa lui Hristos radia spre Pământ şi, pe de altă parte, pătrundea forţa lui Lucifer. Lucrurile se inversează; în viitor forţa lui Lucifer va radia din afară, în interior va trăi Hristos. Organismul omenesc trebuie să primească din nou influenţa din două directii deodată. Vechiul locuitor al Indiei vechi intuia, pe de o parte, „Acesta eşti tu“ şi, pe de altă parte, „Eu sunt Totul“, identificând astfel ceea ce se vedea în exterior şi ceea ce se percepea interior. Acest lucru era resimtit în India veche ca un adevăr abstract. Omenirea îl va trăi sufleteşte în mod concret pe Pământ când timpurile vor fi împlinite pentru aceasta şi când va renaşte într-o formă nouă datorită pregătirilor corespunzătoare, ceea ce s-a manifestat ca o vestire în India antică. Acesta este drumul evoluţiei omenirii în perioada postatlanteană.

Rezultă din aceasta că evoluţia omenirii nu este liniară, că ea se desfăşoară ca orice lucru în natură. V-am dat exemplul plantei care creşte, dar care nu ar putea avea fructe dacă dezvoltarea sa nu ar primi un impuls nou. Imaginea arată că alte influenţe trebuie să se adauge primelor. Nici o evoluţie nu este posibilă în linie dreaptă. Iată de ce trebuia ca principiile lui Hristos şi Lucifer să se întrepătrundă. Cel care vede evoluţia numai în linie dreaptă nu va putea înţelege niciodată adevărata dezvoltare a lumilor; numai cel care sesizează cum curenţi separaţi se fecundează reciproc poate înţelege cu adevărat ce este dezvoltarea. Viziunea exterioară era diferită în timpul culturii Indiei antice, când oamenii aveau o constituţie diferită. Nu ne putem face astăzi o idee precisă despre ce era această viziune decât prin metodele de investigaţie ale ştiinţei spiritului adaptate la epoca noastră. Ceea ce a fost odinioară o facultate naturală nu poate fi dabândit astăzi decât în mod artificial. Chiar unui cunoscător bine pregătit al ştiinţei spiritului îi este greu să înţeleagă în ce fel trăirile sufletului erau diferite în epoca Indiei antice faţă de cele din epocile ulterioare, şi nu se pot găsi decât cuvinte aproximative pentru a încerca să le exprimi.

Când omul contemplă astăzi lumea, el o percepe prin diferitele sale simţuri. Noi nu putem aborda acum în detaliu tot ceea ce ştiinţa modernă spune despre senzaţiile diferitelor simţuri. Astăzi nici nu trebuie să ne intereseze acest lucru. Putem rămâne la reprezentările curente: omul percepe lumea exterioară prin diferitele sale simţuri şi uneşte aceste diverse impresii între ele prin capacitatea spirituală care este legată de creierul fizic. Reflectând la acestea, veţi putea să vă daţi seama că există totuşi o diferenţă considerabilă între perceptiile sensibile, din punct de vedere al naturii lor profunde. Comparaţi, de exemplu, auzul, senzaţia auditivă, cu senzaţia vizuală; este destul de evident că, atunci când noi auzim, există în lumea exterioară o anumită mişcare a materiei, o mişcare regulată a aerului. Aceasta este ceea ce găsim în exterior: când dirijăm instrumentul auzului spre acest aer animat de o mişcare regulată, trăim ceea ce numim o senzaţie auditivă. Şi totuşi trăirea interioară a auzului şi aerul exterior în mişcare sunt două lucruri total diferite. În ceea ce priveşte simţul văzului, lucrurile nu sunt atât de simple ca în cazul auzului. Fizica modernă are despre văz o idee simplificată, presupunând prin analogie ipoteza unei materii mai subtile însufleţită de asemenea de vibraţii comparabile cu cele ale aerului. Dar, pentru un gânditor realist, se menţine o mare diferenţă. În ceea ce priveşte urechea, ne putem convinge foarte uşor de existenţa unei realităţi exterioare în vibraţie, şi recunoaştem într-un fenomen sonor deplasarea efectivă a unei substanţe exterioare; este suficient, de exemplu, să punem mici bucăţi de hârtie pe o coardă de vioară pe care o frecăm cu un arcuş. Dar nimeni nu poate controla existenţa vibraţiilor eterului; aceasta este o ipoteză care nu există decât pentru teoria fizică; pentru o gândire realistă, ea nu există. Senzaţia vizuală este în mod esenţial diferită de senzaţia auditivă. Când vorbim de senzaţia de lumină, ceea ce percepem prezintă un caracter de obiectivitate mult mai mare decât ceea ce percepem cu ajutorul auzului. Noi percepem lumina ca culoare, o percepem extinsă în spaţiu, dar nu putem ieşi şi căuta în acelaşi fel în lumea exterioară procese obiective, ca în cazul sunetului. Omul modem trece uşor peste astfel de diferenţe. Cu conştienţa sa mult mai fină faţă de lumea exterioară, omul Indiei antice nu ar fi neglijat asemenea lucruri, căci el conştientiza aceste diferenţe exterioare.

Eu am vrut doar să arătat că între diversele domenii ale simţurilor există diferenţe caracteristice, potrivit esenţei lor. Dacă studiaţi limba germană, veţi fi frapaţi că se desemnează prin acelaşi termen o trăire sufletească interioară a simţurilor şi, cu unele impecizii, este adevărat, o impresie care ne vine, într-un anumit fel, din exterior. Acesta este termenul Gefühl (sentiment, simtire). Dumneavostră ştiţi că cele cinci simţtui ale omului sunt vederea, auzul, mirosul, gustul şi pipăitul (das Gefühl). Se dă în mod curent numele de Gefühl, sentiment, impresiilor exerioare transmise de aceste simţuri. Or, acest termen, printr-o analogie de o putere de înţelegere infinit mai mare decât se crede de obicei, desemnează, de asemenea, o trăire interioară a sufletului. Când resimţiţi bucurie, suferinţă numiţi acestea un sentiment. Sentimentul de care vorbim este o trăire sufletească intimă, în timp ce cealaltă trăire, cea a pipăitului, este caracterizată de prezenţa unui obiect exterior care o prilejuieşte. Cealaltă simţire se poate lega de un obiect exterior, dar aceasta nu este singura sa cauză, pentru că sentimentul corespunzător se poate manifesta în mod diferit la un om sau la altul. Geniul limbii acţionează aici într-un mod cu adevărat deosebit, stabilind un raport între două trăiri, una legată de simţul exterior şi alta de fiinţa interioară. Pentru înţelegerea actuală, aceste lucruri sunt foarte îndepărtate. Or, în această privinţă nu a fost mereu aşa. Ajungem aici la altă concepţie despre ceea ce am caracterizat mai înainte în mod exterior. Am descris pătrunderea corpului eteric în corpul fizic, apoi retragerea sa. Acest lucru este legat de faptul că şi în viaţa interioară a omului se întâmplă ceva. În zilele noastre, trăirea sentimentului în interior şi trăirea simţirii (care în limba germană se exprimă prin acelaşi cuvânt, Gefühl, n.tr.), prilejuită de un obiect cu ajutorul simţului pipăitului, sunt separate. Dar cu cât ne întoarcem mai mult în urmă în evoluţie, cu cât corpul eteric este mai exterior corpului fizic, aceste două trăiri se apropie. Acum ele sunt foarte îndepărtate una de alta. În epoca Indiei antice această distincţie nu se făcea simţită ca astăzi. Pipăitul intern şi pipăitul extern erau mai apropiate. În ce fel?

Dacă întâlniţi pe cineva care nutreşte faţă de dumneavoastră gânduri rele – să spunem că îi sunteţi antipatic – riscaţi să nu ştiţi nimic despre sentimentele sale dacă nu vă serviţi decât de simţurile dumneavoastră exterioare, de creierul fizic. Numai dacă v-ar agresa aţi observa acest lucru, simţul pipăitului dumneavoastră ar percepe situaţia! În India veche, organizarea fiinţei umane permitea nu numai ca omul să înţeleagă ceea ce acţionează asupra simţului grosier al pipăitului actual, dar şi să resimtă ceea ce acum s-a retras în interiorul fiintei umane, anume sentimentele interioare pe care alţii le au faţă de ei. Simpatia care trăia în altul făcea să se nască în sufletul său un sentiment comparabil cu cel pe care ni-l provoacă acum simţul pipăitului. El simţea ce se întâmplă în mod fizic şi psihic. Fiinţa omenească nu avea încă toate bogăţiile vieţii noastre afective; ea era încă legată de lumea exterioară, nu era încă atât de interiorizată ca la omul modern. În multe privinţe, durerile şi bucuriile omului corespundeau mult mai mult evenimentelor lumii exterioare decât în zilele noastre; fiinţa omenească era incapabilă să se retragă în ea însăşi cum o facem noi astăzi. Viaţa noastră interioară modernă s-a eliberat mult mai mult de condiţiile mediului ambiant. Omul modern poate chiar ajunge să trăiască în cele mai bune condiţii exterioare şi să se simtă invadat de o durere interioară care vine din modul său de a vedea lumea, fără a fi motivat de împrejurări exterioare. Acest lucru ar fi fost imposibil pe vremea Indiei antice. Pe atunci procesele interioare dădeau o imagine mai fidelă a ceea ce se desfăşura în mediul exterior. Sentimentele omului erau mult mai mult în legătură cu ceea ce îl înconjura. Aceasta se datora faptului că omul avea, prin organizarea sa în acea epocă, cu totul alte relaţii cu lumina, de exemplu. Lumina în care noi ne scăldăm nu are numai o parte exterioară, fizică; tot ceea ce este fizic conţine şi o parte spirituală şi una sufletească în sine. În cursul evoluţiei, această parte sufletească şi spirituală unită cu lumea exterioară a scăpat percepţiei omeneşti, şi elementul fizic a devenit din ce în ce mai mult singurul perceptibil. Omul ajunge să nu mai perceapă lumina decât prin acţiunea sa asupra ochiului. În timpurile vechi, el o percepea pătrunzând ca un fluid în întregul său organism, iar în lumina care-l străbătea îşi simţea sufletul. În zilele noastre, acest suflet al luminii se opreşte la nivelul pielii omului. Altădată, în India organismul era total scăldat de lumină, şi omul percepea sufletul luminii. Ea era purtătoarea simpatiei şi antipatiei care se percepeau în alte fiinţe, şi este ceea ce se retrăgea din om o dată cu sufletul luminii.

De aceste fapte se leagă alte trăiri. Dumneavoastră inspiraţi şi expiraţi aerul; vă percepeţi respiraţia mai ales prin efectele sale mecanice. Când răsuflarea acţionează astfel încât se răceşte, condensarea ei vă permite s-o vedeţi. Acesta este un mijloc mecanic de percepere a respiraţiei. Oricât de necrezut poate părea astăzi, este totuşi adevărat că cea mai mare parte a oamenilor vechii Indii percepeau respiraţia cu totul altfel. Investigaţia spirituală o poate confirma. Sufletul luminii nu se retrăsese încă din ceea ce se întâmpla în ambianţa oamenilor şi ei percepeau aerul inhalat şi expirat în nuanţe de diferite culori, mai închise sau mai deschise, din care cauză ei nu ar fi spus simplu aer, ci aer de foc; vedeau aerul intrând în ei şi ieşind din ei ca nişte raze de foc. Aveţi, aşadar, posibilitatea de a înţelege că întreaga ambianţă aeriană era altceva pentru vechiul indian decât pentru omul actual. Omul actual percepe aerul ca fiind transparent, nu vede conţinutul aerului ambiant. Când trece un curent de aer el îl conştientizează datorită rezistenţei pe care acesta o opune. Omul a pierdut până şi ultimul rest de clarvedere instinctivă. Când un curent de aer traversează o cameră, noi nu-l percepem decât prin rezistenţa pe care el ne-o opune; omul Indiei antice vedea mase de foc parcurgând spaţiul.

Iată un exemplu care ne demonstrează cum se evidenţiază chiar şi în trăirile exterioare metamorfoza suferită de fiinţa omenească în cursul evoluţiei sale. Procesele evoluţiei se petrec discret, şi noi nu vom putea niciodată înţelege ceea ce spun Vedele dacă nu ştim în ce sens sunt utilizate cuvintele. Dacă nu ştim că ceea ce citim exprimă ce vedeau atunci oamenii, cuvintele îşi pierd sensul şi noi interpretăm totul greşit. Este imposibil să abordăm documentele vechi fără a ţine cont de realităţi.

Ceea ce trăieşte în sufletul omenesc se transformă în cursul timpului; acum vă va fi clar un fapt pe care, dacă nu ai aceste premise, care sunt cu totul independente de dovezile pe care le poate găsi cercetarea fizică, nu-l poţi înţelege numai pe baza acestor dovezi. Priviţi cum sunt enumerate elementele în textele orientale: pământ, apă, foc, aer, eter. Abia începând cu epoca greacă întâlnim enumerarea care ne este familiară astăzi, şi pe care se întemeiază concepţiile noastre asupra lucruilor. De ce se întâmplă aşa? Omul vechii Indii vedea realităţile exterioare tot ca omul modern; prin solid el înţelegea ceea ce este elementul pământ, prin fluid el percepea ceea ce, în sens spiritual, numim apă. Ce noi numim astăzi aer era pentru el foc, căci percepea focul deja în aer şi numea „foc“ ceea ce vedea astfel. Noi nu-l mai vedem, îl simţim drept căldură. Oamenii vechii Indii percepeau un element pe care noi îl numim astăzi „aer“, căci totul s-a metamorfozat începând cu cea de a patra epocă postatlanteană; pentru noi aerul este pătruns de lumină, nu revelează lumina. Concepţia despre aer şi despre foc s-a inversat.

Tot ce am spus despre Hristos şi despre Lucifer, despre încrucişarea drumurilor lor, despre transformarea lui Hristos dintr-o entitate cosmică într-o entitate interioară a omului, şi despre Lucifer, care a devenit din entitate interioară o entitate cosmică, s-a împlinit în egală măsură în toate domeniile existenţei; astfel, ceea ce în prima epocă postatlanteană era încă ceva ce noi numim foc este perceput acum ca aer şi ceea ce noi percepem ca foc era atunci perceput ca aer. Ce se află la baza evoluţiei se revelează nu numai în lucrurile mari, ci şi în cele mici, şi nu trebuie atribuite întâmplârii. Vedeţi până la ce adâncimi se poate coborî în detaliile evoluţiei când contemplăm lucrurile dintr-un punct de vedere pur realist, cel al ştiinţei spiritului. O conştienţă ca cea a vechiului indian mai resimţea încă unitatea între ceea ce se întâmplă în interiorul sufletului şi ceea ce se derula în afara acestuia; iată de ce fiinţa omenească trăia atunci mai mult în mediul său înconjurător. Noi mai găsim ultimele ecouri ale acestor stări de clarvedere instinctivă în clarvederea rudimentară a oamenilor înzestrati cu ceea ce se cheamă darul celei de a doua vederi. Dacă mergeţi pe stradă şi vă gândiţi la cineva pe care nu-l puteţi vedea în mod fizic în acel moment iar puţin timp după aceea îl întâlniţi vă întrebaţi cum se face că v-a venit ideea să vă gândiţi la el. Acest lucru se întâmplă deoarece imaginea sa a pătruns în viaţa dumneavoastră subconştientă şi a urcat în conştienţa dumneavoastră sub formă de gând, înainte de a-l fi văzut. În zilele noastre, omul nu mai posedă decât rudimentele unei facultăţi care altădată a fost importantă; atunci existau relaţii mult mai strânse între pipăitul exterior şi „pipăitul interior“ sau sentiment. Eu nu fac decât să dezvolt ceea ce vi s-a spus adesea: Omenirea a evoluat de la vechea clarvedere confuză la conştienţa actuală a lumii sensibile şi va trebui să ajungă la o clarvedere deplin conştientă. Această stare va fi trăită de către om în mod conştient, astfel încât el va şti că corpul său eteric iese din corpul său fizic şi se va putea servi de organele sale eterice ca de cele ale corpului său fizic.

În epocile anterioare, mai spiritualizate, oamenii erau mai înţelepţi decât ştiinţa modernă, abstractă şi materialistă, şi aveau conştienţa că o veche clarvedere a străbătut Universul, că s-a ieşit din această clarvedere şi că s-a intrat în starea actuală. Oamenii nu exprimau ceea ce ştiau în formule şi în teorii abstracte, ci în imagini puternice şi colorate; miturile nu sunt lucruri gândite, elaborate în toate detaliile, nici imagini fantastice, cum susţin unele savantlâcuri fantaziste de azi; ele sunt expresia unei înţelepciuni originare, profunde, dobândite prin clarvedere spirituală. Există conştienţa că în timpurile de demult omul percepea lumea într-un mod mai cuprinzător. Simţirea vechilor indieni era o ultimă rămăşiţă a unei clarvederi primordiale înceţoşate. Acest lucru se ştia odinioară, dar se ştia, de asemenea, că această clarvedere (o numim aici în mod global) regresa, lăsând loc progresiv unei vieţi pur exterioare şi limitate la lumea sensibilă. Şi acest fapt s-a exprimat în miturile fundamentale. Se ştia, de exemplu, că existau Misterii al căror drum ducea la cunoaşterea spiritelor subterane de care noi am vorbit, şi altele al căror drum conducea la spiritele cosmice. Se făcea o distincţie netă între cele două, şi cel care nu era iniţiat nu ştia nimic despre aceasta, tot aşa cum cel care în prezent nu caută căile corespunzătoare de perfecţionare nu bănuieşte nimic de existenţa unei înţelepciuni a Misteriilor. Dar despre aceasta se afla mereu câte ceva. Despre Misterii trebuie spus că strălucirea lor ne apare cu atât mai mare cu cât ne întoarcem mai mult în trecut. Deja Misteriile greceşti nu sunt cele mai strălucitoare. Şi esenţa Misteriilor cunoaşte o anumită decadenţă. Cu toate acestea, oamenii ştiau că ceea ce emana din aceste locuri în care acţiona încă conştienţa clarvăzătoare era în raport cu substanţa spirituală care străbate lumea şi o face să trăiască; ei ştiau, de asemenea, că acolo unde domnea conştienţa clarvăzătoare se mai putea afla ceva despre legităţile unui Univers despre care altfel nu se cunoaşte nimic. Deşi în decadenţă, Oracolele erau centre unde se cultiva conştienţa clarvăzătoare şi în care se spunea oamenilor ceea ce nu se poate afla nici prin percepţia sensibilă obişnuită, nici prin gândirea legată de simţuri. Dar aici se ştia şi că omul evoluează şi că ceea ce s-a putut dobândi prin vechea clarvedere nu este valabil şi utilizabil decât pentru epocile vechi, nu şi pentru timpurile noi.

Grecii erau deci conştienţi de faptul că ceea ce vine de la Oracole stimulează curiozitatea oamenilor şi dorinta de a cunoaste ceva din legile misterioase ale Universului, dar şi faptul că nu mai erau adaptaţi la folosirea corectă a unor astfel de rezultate ale clarvederii, că acum relaţiile cu Universul erau altele şi că, rămânând la rezultatele vechii clarvederi nu se mai poate face nimic în mod corect. Ceea ce se potrivea oamenilor din trecut nu se mai potriveşte oamenilor de azi. Acest lucru se voia să se spună, şi se spunea, în imagini sublime ca cele din mitul lui Oedip. Printr-un Oracol, adică de la un centru unde se percep prin intermediul clarvederii legăturile tainice care scapă privirii oamenilor, i se revelează tatălui lui Oedip că, dacă va avea un fiu, acesta va aduce nenorociri, îşi va asasina tatăl şi se va căsători cu mama sa. Acest fiu i se naşte. El încearcă să împiedice să se împlinescă prezicerile Oracolului şi copilul este exilat departe de patria sa. Fiul află de Oracol, altfel spus, el află ceea ce nu se poate revela sufletului decât prin viziunea clarvăzătoare. Conştienţa greacă voia să spună prin aceasta că, în cazul în care această cunoaştere provine dintr-un trecut îndepărtat, organismul omenesc a evoluat deja în aşa măsură încât nu se mai poate adapta la acest fel de clarvedere, nu mai are din aceasta un profit. Oedip, ca efect al unei conştienţe evoluate, interpretează revelaţiile Oracolului în aşa fel încât, în loc să-i preîntâmpine prezicerile, grăbeşte împlinirea lor, cu alte cuvinte, omul nu mai ţine în mâini frâiele conştienţei clarvăzătoare; vechea clarvedere nu-i mai este de nici un folos. Dar s-a ştiut şi că aceste legături se vor inversa, că revelaţiile clarvăzătoare vor deveni într-o zi o realitate pentru omenire. Aceasta numai pentru un timp, când un anumit strat al vieţuirii trebuia să-şi arunce vălul asupra a ceea ce provine din aceste lumi. Şi despre acest lucru exista o conştienţă, şi l-au exprimat forţele creatoare de mituri ale evoluţiei umane.

Am văzut că Evenimentul hristic a fost punctul decisiv al evoluţiei, în care cele două forţe, principiul lui Lucifer şi cel al lui Hristos, s-au încrucişat. Acesta a fost, aşadar, punctul crucial în care, venind din altă parte, din Cosmos, ceea ce provine din izvoarele spirituale trebuia să se reverse ca un ferment în evoluţia umanitătii. Acest ferment care fusese pierdut trebuia să se reverse din nou în omenire. Ceea ce devenise vătămător pentru oameni, ceea ce chiar devenise pentru ei răul, trebuia să fie amestecat ca un ferment şi transformat în bine. Răul trebuie să fie înglobat în forţa spirituală aducătoare de fertilitate a evoluţiei umanităţii şi să colaboreze pentru realizarea binelui. Şi acest lucru este exprimat în mitologie.

Există o altă legendă care spune că un Oracol a prezis unor părinţi că vor avea un fiu care va aduce nenorocire întregului său popor. El îl va ucide pe tatăl său şi se va căsători cu mama sa. Mama a născut. Din cauza acestei preziceri, ea şi-a exilat fiul pe insula Cariot, unde a fost găsit de regina insulei. Şi cum ea şi soţul său nu aveau copii l-au adoptat. Dar puţin mai târziu ei au avut un fiu. Atunci, fiul adoptiv s-a crezut neglijat şi l-a omorât. Acest fapt l-a obligat să fugă. El a ajuns la curtea lui Pilat, în Palestina, unde a primit slujba de intendent. Aici el s-a certat cu vecinul său; în cursul certei, l-a omorât şi mai târziu s-a însurat cu văduva lui. Atunci a aflat că cel pe care-l omorâse era adevăratul său tată, şi că se căsătorise cu mama sa. Legenda ne spune că cel care a făptuit atâtea nelegiuni nu a avut soarta lui Oedip, ci, asaltat de remuşcări, a mers la Hristos, care l-a luat cu El; acesta era Iuda, din insula Cariot (Iscarioteanul). Ceea ce trăia în Iuda, acest rău, este ca un ferment care s-a infiltrat în mersul întregii evoluţii omeneşti. Căci evenimentul din Palestina este legat de trădarea lui Iuda; Iuda face parte din ansamblul Celor doisprezece, nu putem avea o idee completă despre ei fără el. De acestă dată prezicerile Oracolului s-au împlinit şi s-au încorporat evoluţiei omului, ca şi răul, care este transformat şi acţionează pentru realizarea binelui. Această legendă, care conţine mai multă înţelepciune decât ştiinţa exterioară, ne demonstrează că în cursul timpului are loc o transformare în natura omenescă, astfel că acelaşi fapt trebuie înţeles cu totul altfel în epoci diferite. Felul în care se realizează prezicerile unui Oracol în vremea lui Hristos nu se poate relata ca atunci când se vorbeşte de vremea lui Oedip. Acelaşi fapt ne este prezentat o dată ca legenda lui Oedip şi altă dată ca legenda lui Iuda, dar numai cunoscând faptele spirituale care stau la baza oricărei deveniri a lumii şi omenirii se înţelege ceea ce apare ochiului exterior şi concepţiei istorice exterioare ca o consecinţă a acestora. Realităţile lumii sensibile, impresiile senzoriale sau manifestările sufletului omenesc devin inteligibile de îndată ce cunoaştem temeliile spirituale pe care ele se bazează. Descoperirile pe care le face investigatorul lumii spirituale sunt oferite de bunăvoie celor care le primesc şi care cercetează faptele exterioare care le confirmă. Eu am subliniat adesea ce legătură trebuie să existe între investigaţia spirituală şi cercetarea faptelor materiale. Dacă ceea ce se descoperă în lumea spirituală este adevărat, se va confirma în lumea fizică. Orice investigator adevărat al vieţii spiritului vă va spune că el oferă ceea ce ştie despre lumile superioare şi invită să se cerceteze faptele exterioare în lumina aserţiunilor sale. Comparaţi, de exemplu, ceea ce v-am spus despre reîncarnarea lui Zoroastru cu ceea ce spune istoria exerioară. Veţi vedea că tot ce am afirmat despre aceste evenimente poate fi supus verificărilor, dacă se analizează faptele istoriei exterioare. Partea exterioară a lucrurilor nu poate fi înţeleasă decât dacă se cunoaşte partea lor interioară, cea spirituală.