Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

ORIENTUL ÎN LUMINA OCCIDENTULUI

GA 113


CONFERINŢA a VIII-a

München , 30 august 1909

Vorbind până acum de entităţi care aparţin de împărătia lui Hristos sau de cea a lui Lucifer, am acordat atenţie mai ales modului în care forţele propriului său suflet îi permit omului să atingă şi să vieţuiască în cursul evoluţiei sale aceste entităţi. Am făcut deci să reiasă, de exemplu, cum drumul cunoaşterii care conducea omul spre entităţile cosmice, în vremurile precreştine, în centrul cărora se afla Hristos, se ridica de la om spre Cosmos, în timp ce în celălalt sens drumul care ducea în împărătia lui Lucifer pătrundea în suflet, pentru a străbate vălul care îl masca. Şi noi am subliniat că apariţia lui Hristos pe Pământ a adus o astfel de transformare, încât cele două împărăţii au ajuns să se suprapună; în prezent, omenirea se îndreaptă spre o epocă în care pe Hristos va trebui să-l căutăm în interior, iar pe Lucifer în exterior. Acum trebuie să revenim în câteva cuvinte asupra esenţei principiului luciferic, cu scopul a pune în concordanţă aceste cunoştinţe cu cele care v-au fost oferite anterior în legătură cu entităţile luciferice. În lume lucrurile sunt complicate, şi orice poate fi luat în considerare din punctele de vedere cele mai diverse. Aşa se face că uneori ele par să se contrazică, fiindcă le abordăm când într-un mod, când în altul. Ele sunt totuşi în consonanţă. Aşa cum un om descrie o frunză, o dată în funcţie de suprafaţa superioară, apoi de cea inferioară, deşi este vorba de aceeaşi frunză, şi cel care descrie principiul luciferic în mod corect urmăreşte, aşa cum am făcut noi în ultimele conferinţe, drumul pe care sufletul trebuie să apuce pentru a ajunge la acest principiu. Dar, bineînţeles, se poate examina şi dintr-un alt punct de vedere, ca să zicem aşa extrapământesc, evoluţia Pământului şi Universului, pentru ca să caracterizăm altfel decât înainte locul pe care îl ocupă entităţile luciferice în devenirea lumii. Aceasta este ceea ce vom face în câteva cuvinte.

Reamintiţi-vă că Pământul nostru constituia iniţial o fiinţă comună cu Soarele şi Luna, că Soarele s-a separat de Pământ pentru a deveni reşedinţa unor entităţi mai evoluate, a căror acţiune trebuia să se exercite din afară asupra Pământului, şi că entităţi încă mai elevate au rămas unite cu Pământul după separarea Soarelui, pentru a retrage la rândul lor substanţa Lunii din Pământ. Dacă vă gândiţi că acestea sunt aceleaşi entităţi care au separat Luna de Pământ, care au provocat, din interior, în om naşterea unei noi vieţi a sufletului şi l-au ferit de mumificare, vă daţi seama de concordania care există între ceea ce m-aţi auzit spunând în alte conferinţe şi ceea ce v-am explicat în aceste ultime zile.

În ceea ce priveşte entităţile care s-au despărţit de Pământ o dată cu Soarele, este natural că omul trebuia să le întâlnească şi în evolutia sa ulterioară, prin aceea că îşi îndrepta privirea în direcţia Soarelui pe care ele l-au însoţit. Omul trebuia să caute fiinţele solare în activitatea şi împărăţia lor, cu toate subentităţile lor, în drumul său de la sine spre exterior, dincolo de vălul lumii sensibile. Dar acele entităţi care mai erau încă într-o anumită măsură nişte mari binefăcători ai omenirii, care prin separarea Lunii au stimulat viaţa sa interioară, pe acestea le va fi avut de căutat în timp ce cobora în propria sa interioritate, în timp ce se adâncea într-o regiune sufletească subterană, pentru a găsi acolo ceea ce se ascunsese privirii exterioare, zeii subterani care separaseră Luna. Dacă luăm în considerare numai aceste două categorii, adică zeii solari şi zeii lunari, putem face o primă distincţie care se poate caracteriza după cum urmează: zei care se află în cerurile exterioare şi zei care se află mai jos de suflet; drumul spre lumea exterioară îl numim drum solar şi drumul spre lumea interioară a sufletului îl numim drum luciferic (îndeosebi pentru a dispune de un termen).

Entităţile luciferice sunt cele care nu au participat la separarea Soarelui de Pământ; există şi alte entităţi, neaparţinând nici uneia din aceste regnuri, care sunt mari binefăcători ai omenirii, dar care au trebuit să rămână ascunse la început şi care nu au luat parte la separarea Soarelui. Erau acele entităţi care rămăseseră în urmă pe Vechea Lună şi nu atinseseră gradul pe care trebuiau să-l aibă în calitate de entităţi de o natură spirituală mult superioară celei a oamenilor de pe Vechea Lună. Ce au ratat ele atunci? Au ratat să participe la separarea Soarelui în timpul evoluţiei următoare a Pământului. Într-un anumit sens, ele ar fi avut chemarea să părăsească Pământul, ca şi spiritele solare, şi să acţioneze asupra lui de pe Soare; or, aceasta ele nu au putut s-o facă. Într-o anumită măsură, au încercat să se separe de Pământ o dată cu Soarele, dar nu au putut suporta condiţiile de evoluţie solare şi au recăzut pe Pământ. Aceste entităţi nu erau dintre cele care au rămas de la început cu Pământul, când Soarele s-a desprins de el, dar ele nu şi-au putut continua evoluţia pe Soare şi au rămas în cele din urmă legate de evoluţia Pământului. Ce au făcut aceste entităţi mai departe, în cursul evoluţiei pământeşti? Situaţia lor era cu totul particulară şi ele au încercat să-şi urmeze propria evoluţie pe Pământ cu ajutorul evoluţiei omeneşti. Ele nu puteau acţiona asupra Eului uman, întrucât nu obţinuseră pentru aceasta o forţă suficientă pe Vechea Lună. O puteau avea numai cele care emigraseră de pe Pământ o dată cu Soarele şi, de asemenea, cele care separaseră Luna de Pământ. Entităţile recăzute din Soare s-au adresat atunci sufletului omenesc, pe când acesta nu era încă matur pentru a primi revelaţia spiritelor binefăcătoare care separaseră Luna de Pământ. Astfel, aceste entităţi au acţionat prea curând asupra sufletului omenesc. Dacă omul ar fi aşteptat ca acţiunea binefăcătoare a entităţilor care acţionau de pe Lună să aibă loc în interiorul sufletului, această transformare nu s-ar fi produs prematur. Ea ar fi avut loc mai târziu. Zeii lunari ar fi pregătit lent sufletul omenesc pentru timpurile când ar fi fost posibilă o evoluţie corespunzătoare a Eului. Aşa însă, entităţile rămase în urmă au pătruns în om şi şi-au revărsat acţiunea lor în corpul astral şi nu în Eu. Ele au acţionat în interiorul corpului astral exact cum o fac zeii lunari, astfel încât au căutat în interiorul sufletului drumul pe care au mers mai târziu adevăraţii zei lunari. Aceste entităţi s-au asociat astfel în împărăţia lui Lucifer. Ele sunt cele pe care Biblia le-a simbolizat prin şarpe. Ele au intrat prea curând în corpul astral uman şi s-au manifestat întru totul ca celelalte entităţi care acţionează din interior. Dacă numim entităţi luciferice divinităţile care acţionează din interior, trebuie să desemnăm cu acelaşi nume şi aceste fiinţe rămase în urmă. Totuşi, asemenea fiinţe care au supus omul influenţelor lor înainte de timp au devenit într-un anumit sens ispititorii săi, iar pe de altă parte, ele i-au adus libertatea, posibilitatea de a deveni independent în corpul său astral faţă de divinităţile care i-ar fi luat individualitatea sub protecţie, deversând dintr-o dată în Eu elementul divin pe care ea este chemată să-l primească. Astfel, aceste entităţi luciferice au acţionat asupra corpului astral al omului, l-au umplut cu tot ceea ce-l poate stimula pentru atingerea sferelor superioare, spirituale; ele au influenţat sufletul omenesc şi, fiind superioare omului, l-au sedus, într-un anumit sens; noi trebuie să numim acest fel de fiinţe luciferice ispititorii omului. Ceea ce a primit fiinţa omenească în cursul evoluţiei Pământului, ceea ce i-a adus, pe de o parte, libertatea şi, pe de altă parte, posibilitatea răului a venit din interiorul omului, din împărătia lui Lucifer. Aceste entităii nu se puteau manifesta din exterior; ele trebuiau să se strecoare în interiorul sufletului. Asupra omului poate acţiona, venind din afară, ceea ce atinge Eul său şi nu numai corpul său astral. Astfel, vedeţi că în vasta împărăţie a Purtătorilor de lumină, a entităţilor luciferice există subrase care au devenit ispititorii omului şi că tocmai din cauza lor au fost luate măsuri severe în centrele în care oamenii puteau fi iniţiaţi în domeniile aflate dincolo de vălul lumii sufleteşti. Oamenii care se angajau pe acest drum nu întâlneau acolo numai entităţi luciferice binefăcătoare, care luminau din interior sufletul omului, ci, înainte de ele, pe cele care exercitau ispite asupra lor, stimulând în suflet mai ales orgoliul, ambiţia şi vanitatea.

Este clar că nu trebuie să încercăm niciodată să cuprindem în toată complexitatea lor lumile care se află dincolo de lumea sensibilă şi de lumea sufletului, cu ajutorul notiunilor elaborate de cultura noastră actuală.

Pentru a vorbi de entităţile luciferice ar trebui să cunoastem despre această lume întinderea ei, toate genurile, speciile şi varietăţile ei. Am vedea că atunci când se vorbeşte de periculozitatea unui anumit tip de fiinţe luciferice nu întotdeuna este conştientizată întreaga dimensiune a regnului respectiv; poate fi corect să vorbim, ca în cutare sau cutare document, despre anumite specii de fiinţe luciferice, dar nu trebuie uitat că realitatea este mai vastă, infinit mai vastă decât ştie omul în mod obişnuit. Într-un timp în care privirea spre exterior şi spre interior era încă foarte pătrunzătoare, la apariţia unei anumite epoci culturale, omul simţea, când urma calea spre exterior: „Acesta eşti tu“, şi când urma calea spre interior: „Eu sunt Totul“ şi înţelegea cum calea spre exterior şi calea spre interior conduc amândouă la acelaşi şi unitar Eu. În această primă epocă postatlanteană s-a putut simţi şi gândi cu totul altfel despre ceea ce se află la baza regnurilor spirituale decât mai târziu. Din această cauză este extrem de greu pentru conştienţa obişnuită să se plaseze în această primă epocă culturală postatlanteană şi să se identifice cu un suflet care trăia în acea epocă minunată.

Am văzut ieri cum sentimentul de atunci era de o altă natură, cum oamenii simţeau că sufletul lumii năvălea din toate părţile şi le străbătea pielea; ei au putut astfel acumula din mediul înconjurător o experienţă la care acum ființa omenească nu mai are acces.

Dar de acestea se mai leagă încă şi altceva. Dumneavoastră aţi aflat din ştiinţa ocultă că se pot distinge mai multe epoci culturale în cursul evoluţiei postatlanteene. Cultura protoindiană, cultura caldeano-egipteană, cultura greco-latină (epoca în care a avut loc venirea lui Hristos); în sfârşit, propria noastră cultură. Trebuie să mai urmeze alte două perioade, înainte ca Pământul să sufere o transformare analoagă celei din timpul catastrofei Atlantidei. Avem deci şapte epoci culturale; epoca greco-latină, o dată cu venirea lui Hristos, constituie mijlocul şi punctul de cotitură al acestor şapte perioade. Celelalte epoci culturale se află într-o anumită relaţie: epoca culturală caldeano-egipteană se repetă în anumite fenomene din epoca a cincea, adică a noastră, deci anumite fenomene, anumite fapte, anumite concepţii care au existat în vechea cultură caldeano-egipteană trebuie să reapară în epoca noastră. Ele revin însă sub o altă formă şi sunt impregnate de aportul impulsului hristic. Nu este deci vorba de o simplă repetiţie, căci tot ceea ce se repetă astfel se cufundă în elementul pe care Hristos l-a introdus pe Pământ. Lucrurile se repetă, şi în acelaşi timp nu se repetă! Cei care au dobândit o cunoaştere mai profundă în cursul evoluţiei umanităţii şi au participat la ea cu sufletul au simţit întotdeauna aceasta. Ei au avut, chiar fără să aibă uneori multe cunoştinţe oculte, un fel de amintire a vechilor trăiri egiptene. Ceea ce înţelepţii egipteni au înglobat, din cunoaşterea fenomenelor cereşti, în ştiinţa lor ermetică reînvie în epoca noastră, a cincea, sub o formă mai materialistă. Au simţit reînvierea acestor fenomene mai ales cei care participaseră la aceasta. Să dăm un singur exemplu. În epoca a cincea a apărut din nou pe Pământ o individualitate care, odinioară, în templele din Egipt, îşi îndreptase privirea sa interioară spre astre şi sonda secretele spaţiului sub conducerea înţelepţilor Egiptului. Acesta a fost Kepler. Iar ceea ce existase sub o anumită formă în sufletul egiptean a reapărut sub o formă nouă, cea a marilor legi ale lui Kepler, care sunt o componentă importantă a astrofizicii noastre moderne. În sufletul acestei individualităţi s-a născut un sentiment care s-a exprimat prin următoarele cuvinte (pe care le puteti regăsi în scrierile lui Kepler): Eu am mers şi am adus vasele sacre din sfintele locuri ale Egiptului; le-am aşezat în prezent, pentru ca oamenii să poată astăzi înţelege ceva din ceea ce va acţiona în perioadele viitoare. Am putea da un număr mare de exemple de acest fel, care v-ar putea face să sesizaţi modul în care retrăiesc, sub o formă nouă, impulsurile civilizaţiei caldeano-egiptene.

Ne aflăm în cea de a cincea epocă postatlanteană. Aceasta va fi înlocuită mai târziu de epoca a şasea, care va fi de o mare importanţă, căci ea va repeta pe o treaptă superioară vechea epocă protopersană a lui Zoroastru. Zoroastru a contemplat Soarele pentru a vedea în spatele luminii sale fizice spiritul lui Hristos (pe care el l-a numit Ahura Mazda) şi a-l anunţa oamenilor. Între timp, Hristos a coborât pe Pământ. El trebuie să pătrundă în sufletele care se vor pregăti pentru aceasta în cursul epocii a şasea, în aşa fel încât un anumit număr dintre acestea să fie capabile să regăsească în ele însele sentimentul puternic pe care Zoroastru putea să-l trezească atunci când vorbea de Ahura Mazda. Căci, în epoca a şasea, ceea ce s-a manifestat în Persia antică va trebui să se reveleze din nou, prin contemplarea şi recunoaşterea înţelepciunii solare, la un mare număr de oameni, sub o formă mult mai interiorizată şi spiritualizată. V-am semnalat deja că grecii au vorbit în felul lor şi după gradul lor de înţelegere despre acest Ahura Mazda şi că l-au desemnat cu numele de Apolo. În Misteriile lor grecii dezvoltau esenţa profundă a acestuia. Mai presus de orice, ei vedeau în el spiritul care dirijează nu numai forţele fizice ale Soarelui, ci, de asemenea, pe cel care conduce forţele solare spirituale spre Pământ. Iar când maieştrii Misteriilor apolinice voiau să vorbească discipolilor lor de influenţele de ordin spiritual şi moral exercitate de Apolo, ei spuneau că o dată cu Apolo întreg Pământul a răsunat de sfânta muzică a sferelor, zeul trimiţiând spre Pământ razele lumii spirituale; ei îl vedeau însoţit şi asistat de Muze. O înţelepciune profundă se ascunde în această imagine a lui Apolo înconjurat de nouă Muze. Dacă vă amintiţi că omul este constituit dintr-un corp fizic, dintr-un corp eteric şi dintr-un corp astral, dintr-un suflet al senzaţiei, dintr-un suflet al înţelegerii, dintr-un suflet al raţiunii, dintr-un suflet al coştienţei etc. puteţi spune: Omul, cu Eul său, este un centru care reuneşte în jurul lui şapte sau nouă părţi constitutive. Dacă urcăm de la fiinţa omenească la o fiinţă divină, trebuie să ne reprezentăm că Eul corespunde acestei entităţi şi că diferitele părţi constitutive sunt pentru entitatea divină individualităţi izolate. Aşa cum corpurile fizic, eteric şi astral etc. compun fiinţa omenească, grupându-se în jurul Eului său, tot astfel Muzele se grupează în jurul lui Apolo. Şi tot ce era revelat în legătură cu aceasta adepţilor Misteriilor apolinice capătă o semnificaţie profundă. Lor li se încredinţa un secret referitor la evoluţie, anume că zeul care-i vorbise odinioară lui Zoroastru în cursul epocii a doua de cultură trebuia să le vorbească din nou oamenilor în epoca a şasea. Şi pentru a-i face să înţeleagă, se spunea despre cântecul lui Apolo că şi-ar atinge scopul pe Pământ în cursul epocii a şasea. Această învăţătură cu care se familiarizau adepiii Misteriilor apolinice preciza că a doua epocă de evoluţie postatlanteeană s-ar repeta într-a şasea, pe o treaptă superioară.

În ceea ce priveşte prima epocă, ea va reapărea, într-o formă superioară, în cursul epocii a şaptea.

Cunoaşterea primei epoci postatlanteene, ridicată la un nivel superior prin hristificare, constituie un ideal înalt pentru omul modern: să regăsescă sub o formă nouă modul de simţire, modul de percepţie care a existat, la un nivel inferior, în prima epocă postatlanteană. În cele din urmă, omul trebuie să recunoască, la capătul erei postatlanteene, că cele două căi pe care le poate urma, pe de o parte în afară, spre lumea sensibilă, pe de altă parte spre înăuntru, îl conduc la o unitate. Iată de ce este bine să ne transpunem în modul de simţire şi în gândurile vechilor indieni atât de diferite de cele ale epocii noastre intermediare. Chiar dacă nu decelăm decât câteva trăsături ale acestora, putem observa ceva din modul de a simţi şi gândi atât de diferit, din atitudinea diferit fundamentată faţă de înţelepciune şi viaţă prezente în fiinţa umană care nu avea încă o conştienţă trează a Eului. Ceea ce este consemnat în Vede este învăţătura primilor mari Maeştri ai Indiei antice: sfinţii Rishi. Trebuie să menţionăm că Rishii şi-au primit inspiraţia de la înalta individualitate care ghidase popoarele Atlantidei la traversarea Europei, în drumul lor spre Asia. Într-un anumit sens, sfinţii Rishi erau discipolii acestei înalte individualităţi, ai lui Manu. Ce i-a învăţat el? El le-a arătat modul în care au ajuns la înţelepciunea postatlanteană. A ajunge la cunoaştere prin observarea naturii exterioare şi coborârea în străfundurile sufletului nostru, cum a devenit posibil abia în zilele noastre, n-ar fi avut nici un sens la acea epocă.

În prima epocă culturală postatlanteană, corpul eteric era încă în mai mare parte decât azi exterior corpului fizic. Fiinţa omenească se putea servi de corpul şi de organele sale eterice când se angaja integral în viaţa corpului fizic, când uita, ca să spunem aşa, că se află în corpul său fizic şi se dăruia în întregime corpului său eteric. El se simţea atunci ca şi când ar fi fost scos afară din el însuşi, ca o sabie trasă din teacă. Această senzaţie era însoţită, de asemenea, de percepţii care pot fi descrise în felul următor: Nu vezi cu ochii, nu auzi cu urechile, nu gândeşti cu organul fizic al înţelegerii, te serveşti numai de organele corpului tău eteric. Şi atunci se manifesta înţelepciunea vie. Acestea nu mai erau idei-gânduri ale oamenilor, ci idei după care zeii au format lumea exterioară. Ceea ce noi numim astăzi idei, ceea ce noi producem cu instrumentul creierului, omul Indiei vechi, care trăia într-adevăr în lumea spirituală, nu ştia; el nu elucubra, nu născocea sisteme raţionale şi logice, ci, ridicându-se deasupra corpului fizic şi trăind în corpul său eteric, se vedea înconjurat de întregul ocean al gândurilor divine a căror acţiune cosmică a lăstărit Universul. Organele sale de simţ eterice percepeau modul în care zeii au gândit prin imaginile-model originare, arhetipurile tuturor lucrurilor. El nu avea nevoie să gândească logic. De ce este necesară astăzi acestă logică? Pentru că prin gândirea logică noi trebuie să aflăm mai întâi adevărul şi pentru că ne putem înşela în ceea ce priveşte legăturile pe care le stabilim între idei. Dacă am fi organizaţi în aşa fel încât un gând corect să se asocieze instinctiv cu un alt gând corect, nu am avea nevoie de logică. Omul Indiei vechi nu avea nevoie de logică, el contempla gândurile divine, care erau de la sine corecte. El avea în jurul lui o plasă eteric-cosmică ţesută din gândurile zeilor. În această ţesătură de gânduri, care îi apărea ca o lumină sufletească ce traversează lumea, el vedea totodată înţelepciunea primordială veşnică. Aşa, în stare de maximă perfecţiune, cum am descris-o aici, nu o puteau realiza decât sfinţii Rishi, care puteau propovădui datorită acestei clarvederi marile entităţi cosmice. Ce resimţeau ei, aşadar? Ei resimţeau că prin această reţea cosmică de înţelepciune, în care totul era înscris în tablouri profetice vii, pătrunse de sufletul luminii, se revarsă în ei adevărul, cunoaşterea. Aşa cum omul de mai târziu va avea sentimentul că atunci când respiră în el pătrunde ceva, şi aceşti oameni din India antică aveau impresia că zeii le transmiteau înţelepciunea, că ei o aspirau aşa cum noi aspirăm aerul care ne este trimis. Sflnţii Rishi aspirau lumina sufletului spiritualizată de înţelepciune şi-i puteau învăţa pe discipolii lor ceea ce primiseră în felul acesta. Ei le spuneau că ceea ce ei învăţau era suflul expirat de Brahman. Aceasta este expresia corectă: „expirat de Brahman şi aspirat de oameni“; era poziţia Rishilor faţă de înţelepciunea cosmică pe care o propovăduiau oamenilor şi pe care o găsim în imagini palide în ceea ce ne-au transmis Vedele. Căci Vedele nu sunt decât o imagine slabă a înţelepciunii originare a Rishilor. Când le citesc, oamenii ar trebui să fie conştienţi că acestea sunt imagini palide ale înţelepciunii primordiale a Rishilor. Totuşi, trebuie să vedem în Vede altceva decât ne spun celelalte texte sacre cunoscute. Există o foarte mare diversitate de documente în lume, şi noi ne putem apropia mai mult de unul sau altul; Evanghelia Sfântului Ioan, de exemplu, este plină de o viaţă interioară, de o viaţă a sufletului pătrunsă de forţele lui Hristos. Dar dacă avem în vedere expresia exterioară a Evangheliei lui Ioan, ea este mai îndepărtată de conţinutul său decât ceea ce se spune în Vede faţă de fondul lor. Forma şi fondul acestora din urmă sunt mult mai intim legate, fiindcă înţelepciunea aspirată a fost preluată şi redată direct în cuvintele textului vedic, pe când autorul Evangheliei, Sfântul Ioan a primit revelaţii profunde şi nu le-a consemnat decât cu timpul, sub o formă mai putin apropiată de conţinutul lor.

Trebuie ca aceste lucruri să ne fie foarte clare, dacă vrem să înţelegem cu adevărat evoluţia. Din această cauză, este necesar să simţim că este un sentiment natural când un creştin spune că preţuieşte Evanghelia Sfântului Ioan mai presus de scriere, dar, de asemenea, când simte şi necesitatea de a nu rămâne la cuvântul acestei Evanghelii, ci de a pătrunde până la spiritul său, aşa cum face ştiinţa spiritului, atunci spune: Această Evanghelie devine pentru mine ceea ce trebuie să fie numai când pătrund dincolo de ce ne este dat în expresia sa exterioară. Dimpotrivă, cel care vrea să se situeze pe o poziţie corectă în raport cu Vedele trebuie să-şi spună, ca omul din India veche, că ceea ce se află în Vede nu este o simplă transcriere omenească a înţelepciunii divine revelate mai târziu, ci reproducerea imediată a ceea ce este înţelepciune aspirată. Iată de ce textul vedic şi diferitele sale pării, mai ales Rig Veda, nu sunt numai documente ale sacrului, ci au ceva sacru în ele însele pentru cei care le-au simţit originea; iată de ce Vedele au fost venerate în timpurile vechi cu aceeaşi fervoare ca o fiintă divină. Trebuie să înţelegem acest lucru din trăirea sufletească a vechiului indian. Noi ne îndreptăm spre un ideal, acela de a ne regăsi la un nivel superior, adică de a reîntemeia pe o treaptă superioară prima epocă culturală. Trebuie să învăţăm ceva din ceea ce se spune cu privire la cuvântul Vedelor, şi anume că Baravatcha a studiat Vedele timp de trei secole. Omul actual crede că la capătul a trei secole de studiu el ştie enorm de multe lucruri, că dacă el însuşi ar studia Vedele, chiar un timp scurt, ar cunoaşte multe. Legenda povesteşte că într-o zi Indra i-a apărut lui Baravatcha şi i-a spus: Tu ai studiat Vedele timp de trei secole, dar uită-te la aceşti munţi foarte înalţi din faţa ta: unul reprezintă prima parte a Vedelor – Rig Veda –, celălalt a doua parte a Vedelor – Sama Veda –, iar al treilea a treia parte, Yagur Veda. Atunci Indra a luat din cei trei munţi trei mici bulgări de pământ cât poţi ţine într-o mână şi i-a spus: Uită-te la aceşti bulgări de pământ! Tu ştii acum despre Vede cam cât reprezintă aceşti bulgări raportaţi la aceşti munţi înalţi şi masivi. Dacă aţi transforma cele spuse în această povestire într-un sentiment, aţi putea spune: Dacă vă apropiaţi de cea mai înaltă înţelepciune, sub orice formă ar fi ea şi sub forma în care ne apare în zilele noastre, când avem chemarea a o căuta din nou prin mesajul rosicrucienilor, nu din cărţi, ci din ceea ce există în lume, şi dacă adăugaţi acest sentiment datelor ştiinţei spiritului şi vă plasaţi într-un raport just cu privire la ele, abia dacă aţi putea spune despre dumneavoastră că aţi aflat despre cunoaşterea spiritului cât a înţeles Baravatcha din Vede. Ar trebuie ca fiecare să cunoască această parabolă; atunci omul ar găsi în mod afectiv relaţia corectă cu înţelepciunea cuprinzătoare a Universului. Acest sentiment ar trebui să ne facă să resimtim ceva infinit din care nu putem avea decât un mic bulgăre. Prin aceasta primim şi aspiraţia de a progresa în sensul corect şi cu răbdare până se va mai adăuga un nou bulgăraş. Presimţirea este unul din sentimentele cele mai binefăcătoare ale sufletului. Multe pot fi învăţate de la înţelepciunea primordială a Orientului. Printre lucrurile cele mai valoroase ce pot fi reţinute din această învăţătură sunt cele care se referă la sentiment şi la simţirea noastră. Indicaţia pe care zeul Indra a dat-o lui Baravatcha de a se situa pe o poziţie corectă faţă de Vede este una din aceste învăţături. Acestea sunt sentimentele de frică sacră şi de veneraţie pe care trebuie să le regăsim, dacă vrem să întâmpinăm o epocă în care ne va fi permis să vedem în ce constă revelaţia Misteriilor moderne, să vedem din nou urzeala unei lumi de înţelepciune ţesută de gândurile divine şi nu de gândurile omeneşti. Acesta este şi cel mai bun lucru pe care-l putem învăţa în materie de sentiment. Dar nu trebuie să credem că posedăm deja aceste sentimente în starea de conştienţă obişnuită, ci să înţelegem că drumul către sentimentele cele mai înalte trece prin cunoaştere. Şi dacă vrem să renunţăm, din comoditate, la a căuta astfel sentimentele prin înălţimea eterică a gândurile, vom rămâne la trivialitatea sentimentelor obişnuite, confundându-le cu afundarea interioară a sufletului în divinitate. Aceste sentimente care animau oamenii în India antică au constituit o trăsătură fundamentală a întregii înţelepciuni a primei epoci postadanteene, permiţând astfel să se stabilească un raport corect cu Universul, pentru a simţi unitatea lumilor spirituale când se căuta calea spre exterior şi spre interior.

Toate civilizaţiile ulterioare se caracterizează printr-un sentiment diferit. Pe când în India veche cele două căi, a revelaţiei interioare şi a revelaţiei exterioare, converg într-o unitate, în epocile următoare, dimpotrivă, ele devin divergente; pe de o parte, noi avem revelaţia din afară, şi pe de alta, revelatia dinăuntru. Aşa stau lucrurile în epoca a doua postatlanteană, când le găsim separate, atât în popor, cât şi în sânul Misteriilor, fie că acestea sunt exterioare, dirijate spre Ahura Mazda, fie pur interioare. Unitatea ascunsă a celor două lumi spirituale, care se mai percepeau în mod viu în India antică, a dispărut pentru omul epocii a doua postatlanteene şi făcea parte încă de atunci din fundamentul impenetrabil al existenţei, despre care mai exista un presentiment, dar care nu mai putea trăi în suflet. Omul Indiei antice spunea: Merg în afară de mine sau în mine, ajung la unitate; persanul urma calea spre exterior şi, dacă era adept al lui Zoroastru, spunea: Eu merg spre Ormuzd – iar dacă urma calea spre interior: Eu cobor spre entitatea Mithra! Dar aceste două drumuri nu se mai întâlneau. În el se păstra numai presentimentul că ele trebuiau să se regăsească undeva. Iată de ce vorbea despre acea fiinţă ca despre necunoscutul întuneric pe care nu îl putem decât presimţi, despre zeul primordial necunoscut. Acesta era o fiinţă spirituală primordială despre care se ştia că există, dar care nu putea fi găsită. Zaruana akarana, acesta era numele acestei divinităţi persane ascunsă în întuneric, la care însă nu se mai putea ajunge pe nici una din căi. Ceea ce se putea atinge era ceea ce se afla în spatele vălului lumii sensibile, fiinţa despre existenţa căreia vorbea Zoroastru, cu alte cuvinte, un zeu care era o emanatie a lui Zaruana akarana. Acesta era Ahura Mazda, Stăpânul lumii spiritelor solare de la care veneau efectele binefăcătoare pe care, spre deosebire de acţiunile Soarelui fizic, trebuie să le numim spirituale, şi de la care vechiul persan primea regulile morale şi legile existente, ceea ce cel care se ridica prin iniţiere la regulile şi legile morale aducea ca legi morale ale comportării şi acţiunii oamenilor. În jurul acestui spirit solar se percepeau servitorii săi Amshaspanzii, dispuşi în jurul tronului său ca nişte mesageri. El dirija ansamblul împărăţiei sale, ei conduceau diversele sale părţi. Sub ordinele lor se aflau entităţile imediat inferioare, care se numesc de obicei Izeţi sau Izaraţi. Vechiul persan privea dincolo de împărăţia ascunsă în spatele vălului lumii sensibile şi vedea acolo o entitate spirituală supremă, Ahura Mazda, şi sub ea o întreagă cohortă de Amshaspanzi; apoi, entităţi subordonate, Izeţi sau Izaraţi; în sfârşit, entităţi care în lumea spirituală sunt ceea ce sunt în suflet gândurile oamenilor. În suflet, aceste gânduri nu sunt decât nişte imagini, umbre ale adevărurilor; afară, în lumea spirituală, gândurile noastre corespund unor entităţi spirituale. Persanul numea aceste fiinţe Fravashi; ele se găseau imediat deasupra omului. În spatele vălului lumii sensibile se reprezenta deci, în cadrul evoluţiei culturii persane, o întreagă ierarhie de fiinţe spirituale ridicându-se până la Ormuzd. Dar, în momentul în care nu se mai observă acordul perfect care există între împărăţia spirituală care se atinge pe cale exterioară şi împărăţia spirituală care poate fi găsită prin calea interioară, modul în care se percepe împărăţia interioară depinde deja în mare parte de om. În această epocă, întreaga natură a omului devenise alta decât natura vechiului indian. Corpul eteric uman coborâse mult în corpul fizic. Din această cauză vechiul persan nu se putea servi de organele corpului eteric, cum o făcea vechiul indian. Organele de care se folosea vechiul persan erau cele care erau încorporate primordial omului în ceea ce astăzi numim corpul astral sau corpul sensibilităţii. Dumneavoastră ştiti că în fiinţa omenească distingem corpul fizic, corpul eteric, corpul sensibilităţii sau astral, sufletul sensibilitătii, sufletul înţelegerii sau al raţiunii şi sufletul conştienţei, apoi ceea ce se numeşte Sinea spirituală, spiritul vieţii şi în sfârşit Omul-spirit propriu-zis.

Omul-spirit
Spiritul vieţii
Sinea spirituală.

Sufletul conştienţei
Sufletul înţelgerii sau raţiunii
Sufletul sensibilităţi sau al senzaţiei

Corpul sensibilităţii sau al senzaţiei
Corpul eteric
Corpul fizic.

Când se ridica până la cunoştinţele cele mai înalte, vechiul indian se servea de corpul său eteric, în modul prezentat. Persanul nu mai putea face acest lucru, dar el se putea sevi de corpul senzaţiei; prin el omul se ridica la cele mai înalte cunoştinţe. Pentru că nu mai putea vedea cu corpul eteric, unitatea supremă s-a ascuns privirii sale; cu corpul sensibilităţii el mai putea privi în afară, şi, într-o anumită măsură, se bucura de o viziune astrală. Mulţi oameni ai epocii persane au putut percepe astfel în mod astral pe Ahura Mazda şi pe slujitorii săi. Or, dumneavoastră ştiti din lucrarea mea Teosofia: corpul sensibilităţii este strâns legat cu sufletul sensibilităţii. Ca urmare, atunci când persanul se servea de corpul sensibilităţii sufletul sensibilităţii era, ca să spunem aşa, acolo; dar el nu era încă în situaţia de a se folosi de el, căci nu fusese încă dezvoltat; acesta trebuia mai întâi să fie dezvoltat. Din această cauză, vechiul persan era deci într-o situaţie foarte specială: el se servea de corpul astral sau al sensibilităţii, de ceea ce punea în joc sufletul sensibilităţii în starea în care se afla atunci şi simţea că atunci când corpul său astral, dezvoltat deja la această epocă, se ridica până la Ahura Mazda sufletul sensibilităţii îl urma şi se afla expus pericolului de a imprima în corpul astral sentimentele sale; el nu putea încă exterioriza ceea ce se păstra în el din vechile tentaţii lucifericc, căci nu era încă capabil s-o facă, dar transmitea efectele acestora corpului astral.

În Persia antică s-au conştientizat astfel efectele sufletului sensibilităţii asupra corpului astral, care reprezentau parcă o reflectare a imaginii trimise de lumea exterioară a ceea ce acţiona din vremuri îndepărtate în sufletul sensibilităţii. Văzută din interior, aceasta este ceea ce se numeşte influenţa lui Ahriman, influenţa lui Mefistofel. Din această cauză există senzaţia a două puteri. Dacă se percepea ceea ce omul poate atinge când priveşte spre exterior se contemplau Misteriile lui Ahura Mazda; dacă se îndrepta privirea spre interior, se afla, cu ajutorul corpului astral, prin intermediul a ceea ce acţionase Lucifer în faţa adversarului lui Ahura Mazda, a lui Ahriman. Un singur lucru proteja de atacurile lui Ahriman: trebuia să fie accelerată prin iniţiere evoluţia omului, prin formarea sufletului sensibilităţii. Dezvoltându-l şi purificându-l, anticipând cursul evoluţiei, se urma drumul interior, drum care nu mai conducea spre Ahura Mazda, ci spre împărăţia luminoasă a lui Lucifer. Şi ceea ce pătrundea sufletul omenesc pe această cale interioară a fost ceea ce s-a numit mai târziu zeul Mithra. Iată de ce Misteriile persane care cultivau viaţa interioară sunt Misteriile lui Mithra, pe când cele care cultivau calea exterioară erau cele ale lui Ahura Mazda.

Să păşim acum în epoca postatlanteană următoare, epoca caldeano-egipteană. Aflăm acolo un fenomen surprinzător. Nu în zadar îl desemnăm cu două nume, căci pe de o parte este vorba de un popor din Asia care aparţine de curentul septentrional (aceştia sunt caldeenii) şi, pe de altă parte, un popor care face parte din curentul meridional (acesta este poporul egiptean). Deci este vorba de o epocă în care două curente de popoare tocmai se întâlnesc. Dacă vă amintiţi că în curentul septentrional se dezvolta de preferinţă viziunea exterioară, căutarea entităţilor ascunse în spatele vălului lumii sensibile, şi că poporul egiptean căuta spiritele accesibile pe calea interioară, veţi înţelege cum au coacţionat aici două curente. Aşadar, se ciocnesc calea exterioară a caldeenilor şi calea interioară a egiptenilor. Este ceea ce au intuit cu multă justeţe grecii, când au comparat zeii caldeeni cu împărăţia lor apolinică. Ceea ce le venea de la caldeeni, ei căutau în Misteriile lui Apolo, iar când vorbeau de Osiris şi de tot ceea ce se referă la el, ei îi căutau forma corespunzătoare în Misteriile lui Dionysos. Se presimţeau intuitiv raporturile spirituale care existau în mod efectiv.

Omenirea evoluează în timp, şi pe măsură ce progresează dezvoltă noi organe. În perioada Indiei vechi au fost dezvoltate corpul eteric şi organele sale; în perioada protopersană era folosit corpul sensibilităţii, care se perfecţionează; în epoca caldeano-egipteană a fost dezvoltat sufletul sensibilităţii, un mădular predominant interior. Pe când corpul sensibilităţii este încă orientat în afară, sufletul sensibilităţii este orientat spre interior. Se îndepărtează deci încă mai mult ca înainte de lumile divin-spirituale. Viaţa sufletului se desfăşoară în interior şi, pentru tot ce nu este în om trebuie să se limiteze la ceea ce percep simţurile. Pe de o parte, lumea sensibilă este deci tot mai prezentă şi, pe de altă parte, viaţa sufletului devine din ce în ce mai autonomă. Cultura epocii a treia este cea a sufletului sensibilităţii. Dar ceea ce dezvoltă aceasta nu mai sunt înţelepciuni văzute, citite parcă din peisajul lumii înconjurătoare. Aceasta seamănă deja cu ceea ce gândeşte omul modern, deşi, pentru că omul actual a progresat până la sufletul conştienţei, era pe atunci un proces mult mai viu. Gândurile sunt, ca să spunem aşa, mult mai suculente; ele sunt atât de vii cum este pentru noi senzaţia de „roşu“. În zilele noastre, omul nu-şi mai resimte gândurile cu aceeaşi intensitate cu care simte un gust sau un miros. În epoca în care egiptenii îşi dezvoltau în mod special sufletul sensibilităţii, gândurile pe care ei le nutreau trăiau în suflet în mod tot atât de viu ca şi senzaţia produsă de culoarea roşie, de un miros sau de un gust. Astăzi, gândurile noastre au devenit pale, abstracte, în timp ce odinioară erau concrete. Ele erau mai mult gânduri văzute; chiar dacă nu se percepeau răspândite în exterior, în lumea fizică, exista sentimentul că ele nu erau născocite de om ci că urcau în suflet ca nişte inspiraţii şi se revărsau acolo; nu se mai spunea că se aspiră înţelepciunea în sine, ci că erai pătruns de gânduri în mod viu, că ele lăstăreau în suflet, că ţâşneau în suflet sub presiunea lumii spirituale. Aşa se schimbă totul în cursul timpului. Din această cauză omul epocii caldeano-egiptene nu mai percepea în conştienţa sa întelepciunea lumii ca un univers luminos pe care îl aspira în el; era conştient că are gânduri care urcau în el sub formă de inspiraţii. Iar conţinutul acestei ştiinţe care urca în el era astroteologia caldeenilor şi înţelepciunea ermetică a egiptenilor; în felul acesta au luat ele naştere. Ceea ce trăia în stele şi le punea în mişcare, în lucruri, omul nu mai putea citi în natură, dar se revela în interiorul său sub forma anticei înţelepciuni a perioadei caldeano-egiptene. În acelaşi timp, caldeenii aveau conştienţa că ce ştiau nu era numai fiinţa lor intimă, ci reflectarea în ei ceea ce se întâmpla în afară. La egipteni se simţea că ceea ce apărea astfel era o reflectare a zeilor ascunşi, pe care omul nu-i întâlneşte între naştere şi moarte, ci între moarte şi o nouă naştere. Astfel caldeenii şi egiptenii se deosebeau prin aceea că primii percepeau în înţelepciunea lor ce este în spatele lumii în care trăim între naştere şi moarte, în timp ce înţelepciunea inspirată de egipteni le revela ceea ce se întâmplă între moarte şi o nouă naştere. După cum vedeţi din întregul sens al întregii evoluţii, aceste inspiraţii interioare, aceste valuri de gânduri inspirate care urcă din afundul fiinţei erau în mod necesar foarte îndepărtate de divinitatea primordială în unitatea sa. Nu se mai pătrundea tot atât de departe cum s-a putut face, cu ajutorul corpului astral, în Persia antică. Totul devenise mai palid, lumea exterioară nu mai era tot atât de prezentă; ea se retrăsese deja mai mult. Se trăise, aşadar, o înţelepciune a lumii exterioare în sine însuşi, nu înţelepciunea în însăşi lumea exterioară. Totuşi, cei care cunoşteau cu sentimente corespunzătoare înţelepciunile perioadei persane aveau faţă de ele cel mai mare respect. Dacă vrem să exprimăm în mod lapidar înţelepciunile paradigmatice ale caldeenilor privind lumea ascunsă în spatele aparenţelor sensibile, se poate spune că acestea sunt sentinţele, aforismele caldeene care traduceau viziunile suprasesibile. Colecţia de proverbe caldeene constituie o comoară de înţelepciune foarte apreciată în timpurile de demult; în ele se găsesc secretele importante ale Universului. Ele erau la fel de apreciate ca ci revelaţiile trăite între moarte şi o nouă naştere; sursele acestor înţelepciuni erau de origine egipteană.

Totuşi, fiinţa a cărei prezenţă o mai percepea indianul antic în deplină conştienţă şi a cărei entitatea profundă se retrăsese din faţa privirii oamenilor devenise şi mai obscură şi înceţoşată. Această fiinţă supremă unică apare în epoca caldeano-egipteană într-o lumină şi mai nebuloasă ca Zaruana akarana. Caldeenii o numeau Anu, desemnând prin aceasta unitatea celor două lumi, dar care se află mult dincolo de ceea ce se poate cunoaşte în Univers. Caldeenii nu mai îndrăznesc să-şi înalţe privirile în regiunile în care încă mai privea omul Zoroastru; ei privesc în sus, la acele regiuni care se aflau foarte aproape de gândurile omeneşti. Aici, spuneau ei, se află totul, căci ceea ce este cel mai înalt se regăseşte în ceea ce este cel mai jos. Şi ei găseau acolo o fiinţă pe care o considerau o umbră a fiinţei supreme şi pe care o numeau Apason. Ei mai percepeau ceva care le apărea ca o umbră a ceea ce noi ne-am reprezenta astăzi că se află ca substanţă a spiritului vietii, elementul din care ne-am gândi că este format Omul-spirit, pe care noi îl putem reproduce pronunţând cuvântul Tauthe. Apoi aveau o fiinţă, pe care o numeau Moymis, care era aproximativ ceea ce cunoaşterea spiritului numeşte azi un spirit al lumii, al cărui element constitutitiv inferior este Sinea spirituală. Astfel, caldeenii vedeau deasupra lor o trinitate, având conştienţa de a nu-i mai percepe adevărata figură decât prin elementele sale inferioare şi nu mai găseau, în părţile sale superioare, decât nişte reflectări estompate ale unei realităţi spirituale devenită inaccesibilă. Bel însuşi (Baai), venerat de asemenea în calitate de creator al lumii şi zeu al poporului, trebuie să fie considerat, în raport cu zeul Moymis, descendentul său în regiunea Eului sau a esenţei focului.

Astfel, noi vedem cum şi în numele zeilor se exprimă ceea ce s-a format în întreaga fiinţă a poporului. Când un caldean se angaja pe calea interioară, el avea impresia că trece prin vălul vieţii sufleteşti într-o lume a zeilor subumani, subpământeni. Adonis este, astfel, un nume târziu pentru a desemna entităţile pe care le-au găsit pe calea spre interior. Acest drum era legat de pericole atât de mari pentru profani încât el putea fi parcurs numai de initiaţi. Dar când parcurgeau acest drum şi intrau în lumea situată în spatele vălului vieţii sufletului ei cunoşteau ceva care se poate compara cu iniţierea modernă. Noi percepem trăsăturile distinctive, care devin din ce în ce mai mult cele ale epocii noastre.

Cel care primea iniţierea caldeană parcurgea două feluri de experienţe şi se veghea ca el să le facă pe cât posibil concomitent, ca el să urmeze drumul dinăuntru spre lumea spirituală şi drumul din afară spre lumea spirituală, pentru ca să obţină cel puţin sentimentul unei activităti şi al unei vieţi comune a spiritului în afară şi înăuntru. El întâlnea atunci pe de o parte – pe calea interioară – acea fiinţă spirituală care în Caldeea se numea Ishtar şi care se ştia că aparţine divinităţilor lunare binefăcătoare. Aceasta se afla pe pragul care separă de obicei fiinţa omenească de spiritualitatea situată dincolo de viaţa sufletului. De partea cealaltă, acolo unde se găseşte poarta spre lumea spirituală aflată dincolo de lumea simţurilor, era celălalt păzitor: Merodach sau Marduk, pe care îl putem compara cu Păzitorul pragului, cu Mihail. Merodach era perechea (corespondentul) lui Ishtar, şi aceste două fiinţe făceau interiorul sufletului clarvăzător şi introduceau fiinţa omenească pe cele două căi în lumea spirituală. Din această cauză omul trăia, prin aceeastă întâlnire, ceea ce se simte şi astăzi în mod simbolic astfel: omului îi este întinsă o cupă luminoasă. Aceasta însemna că omul învaţă tatonând să utilizeze pentru prima dată florile sale de lotus, ceakrele sale. Apoi el progresează. Vedeti, aşadar, cum în aceea epocă era necesară trecerea unui anumit prag. Deşi există unele diferenţe, lucrurile sunt asemănătoare şi în Egipt.

Astfel omenirea a păşit mai departe pe calea evoluţiei, înspre timpul nostru. Apoi a sosit momentul în care trebuia să pregătească coborârea spiritului cosmic solar pe Pământ. El, care fusese până acum exterior, va coborî în sufletul omenesc, pentru a putea fi găsit aici, aşa cum înainte putuseră fi găsiti zeii luciferici, apoi Osiris. Cele două căi erau net diferite la caldeeni şi la egipteni, ele trebuiau să se fecundeze în mod reciproc. Cum se putea realiza aceasta? A fost creat un intermediar şi, cum spune în mod corect Biblia referitor la poporul evreu, acest intermediar va ieşi din Ur în Caldeea. Acest popor primeşte revelaţia din afară, apoi pleacă în Egipt, unde preia ceea ce vine dinăuntru. El reuneşte cele două căi, astfel încât apare pentru prima dată Iahve, o entitate care îl anunţă pe Hristos. Omului îi este acum anunţat din două direcţii ce au reprezentat zeii epocilor anterioare. După cum, mai târziu, Hristos va fi luminat din interior, zei care apăreau mai înainte în întuneric acum vor fi luminaţi din exterior. Vedem că în Iahve sau Iehova apare o divinitate care se află înăuntrul sufletului, dar care trebuie să fie luminată de o lumină exterioară, căci nu este încă vizibilă prin ea însăşi. Iehova este într-adevăr lumina reflectată a lui Hristos. Astfel, cele două direcţii care ne-au preocupat se alătură, se fecundează reciproc. Prin aceasta în evoluţia umanităţii apare însă ceva cu totul nou. Realităţile interioare şi exterioare încep să se fecundeze; interiorul începe să devină exterior, ceea ce până atunci nu a trăit decât în mod interior, în timp, ţâşneşte, pentru a exista concomitent alături în spaţiu. Examinaţi-vă viaţa interioară şi veţi vedea că aceasta nu se răspândeşte în spaţiu, ci se scurge în timp; gândurile şi senzaţiile dumneavoastră se prezintă succesiv, pe când ceea ce este răspândit în exterior, în spaţiu, se află alăturat. Din această cauză trebuie să se producă acum ceea ce se poate descrie ca fiind scurgerea în afară a ceva ce a trăit până acum în timp, devenind o manifestare juxtapusă în spaţiu. Ceea ce nu trăise decât în timp trăieşte de acum înainte prin juxtapunere în spaţiu. Prin aceasta se întâmplă ceva important, care se exprimă într-un mod deosebit de profund.

Tot ceea ce mai înainte a fost evoluţie spirituală a omului, tot ce depăşea dimensiunile spaţiului exterior conducea spre exterior şi în timp. Or, tot ce este supus timpului este ordonat după măsura şi natura numărului 7. Întreaga devenire a lumii devine inteligibilă, dacă considerăm că are la bază numărul 7. Noi spunem: Saturn, Soare, Lună, Pământ-Marte, Mercur-Jupiter, Venus şi Vulcan, distingând astfel şapte perioade. În tot ce este supus timpului ne putem orienta dacă folosim numărul 7. Din această cauză, oriunde vrem să pătrundem în timp, vom fi conduşi la numărul 7. Toate colegiile şi toate lojile care duc din spaţiu în temporal, când conduc în lumea transcendenţei, sunt supuse numărului 7. Sfinţii Rishi sunt subordonaţi numărului 7, la fel şi alţi învăţători sfinţi ai popoarelor, până la cei şapte înţelepţi ai grecilor. Numărul fundamental al spaţiului este 12. Prin scurgerea timpului în spaţiu, el devine revelaţie prin 12. Din această cauză numărul 12 domină acolo unde timpul se scurge în spaţiu. Avem douăspezece triburi ale lui Israel şi doisprezece apostoli, în momentul în care Hristos, care s-a arătat mai întâi în timp, se scurge în spaţiu. Ceea ce este în timp se prezintă ca succesiune. Din această cauză, ceea ce conduce din spaţiu în timp la zeii împărăţiei luciferice ne duce la numărul 7. Dacă vrem să caracterizăm ceva în dimensiunea temporală prin esenţa sa în această împărăţie, găsim entitatea căutată dacă raportăm ceea ce cercetăm la originea sa parentală. Recunoaştem ce se dezvoltă în timp când urcăm de la fapte secundare la faptele prime, ca de la copil la tată. Şi în timp ce pătrundem în această lume a timpului, care este dominată de cifra 7, vorbim de copii şi de originea lor, de copiii fiinţelor spirituale, de copiii lui Lucifer. Când transformăm timpul în spaţiu, vorbim de fiinţele care au o existenţă simultană, juxtapusă, şi ca urmare şi de circulaţia impulsurilor sufleteşti prin spaţiu. Când tranziţia de la timp la spaţiu face să se treacă de la 7 la 12, noţiunea de copil îşi pierde semnificaţia suprasensibilă, dar atunci apare noţiunea de fraternitate; cei care trăiesc cot la cot sunt fraţi. Când transformăm noţiunea de fii ai zeilor în noţiunea de fraţi, urcăm în evoluţia umanităţii. Fraţii şi surorile trăiese unul alături de altul, pe când realităţile care provin unele din altele trăiesc succesiv. Vedem aici, într-un moment important, tranziţia de la fiii sau copiii imperiului luciferic la fraţii lui Hristos, tranziţie despre care vom continua să vorbim mâine.