|
Vorbind până acum de entităţi care aparţin de împărătia
lui Hristos
sau de cea a lui Lucifer, am acordat atenţie mai ales modului în
care
forţele propriului său suflet îi permit omului să atingă şi să
vieţuiască în cursul evoluţiei sale aceste entităţi. Am făcut
deci să
reiasă, de exemplu, cum drumul cunoaşterii care conducea omul spre
entităţile cosmice, în vremurile precreştine, în centrul
cărora se afla
Hristos, se ridica de la om spre Cosmos, în timp ce în
celălalt sens
drumul care ducea în împărătia lui Lucifer pătrundea
în suflet, pentru
a străbate vălul care îl masca. Şi noi am subliniat că apariţia
lui
Hristos pe Pământ a adus o astfel de transformare,
încât cele două
împărăţii au ajuns să se suprapună; în prezent, omenirea se
îndreaptă
spre o epocă în care pe Hristos va trebui să-l căutăm în
interior, iar
pe Lucifer în exterior. Acum trebuie să revenim în
câteva cuvinte
asupra esenţei principiului luciferic, cu scopul a pune în
concordanţă
aceste cunoştinţe cu cele care v-au fost oferite anterior în
legătură
cu entităţile luciferice. În lume lucrurile sunt complicate, şi
orice
poate fi luat în considerare din punctele de vedere cele mai
diverse.
Aşa se face că uneori ele par să se contrazică, fiindcă le abordăm
când
într-un mod, când în altul. Ele sunt totuşi în
consonanţă. Aşa cum un
om descrie o frunză, o dată în funcţie de suprafaţa superioară,
apoi de
cea inferioară, deşi este vorba de aceeaşi frunză, şi cel care descrie
principiul luciferic în mod corect urmăreşte, aşa cum am făcut
noi în
ultimele conferinţe, drumul pe care sufletul trebuie să apuce pentru a
ajunge la acest principiu. Dar, bineînţeles, se poate examina şi
dintr-un alt punct de vedere, ca să zicem aşa extrapământesc,
evoluţia
Pământului şi Universului, pentru ca să caracterizăm altfel
decât
înainte locul pe care îl ocupă entităţile luciferice
în devenirea
lumii. Aceasta este ceea ce vom face în câteva cuvinte.
Reamintiţi-vă că Pământul nostru constituia iniţial o fiinţă
comună
cu Soarele şi Luna, că Soarele s-a separat de Pământ pentru a
deveni
reşedinţa unor entităţi mai evoluate, a căror acţiune trebuia să se
exercite din afară asupra Pământului, şi că entităţi încă
mai elevate
au rămas unite cu Pământul după separarea Soarelui, pentru a
retrage la
rândul lor substanţa Lunii din Pământ. Dacă vă
gândiţi că acestea sunt
aceleaşi entităţi care au separat Luna de Pământ, care au
provocat, din
interior, în om naşterea unei noi vieţi a sufletului şi l-au
ferit de
mumificare, vă daţi seama de concordania care există între ceea
ce
m-aţi auzit spunând în alte conferinţe şi ceea ce v-am
explicat în
aceste ultime zile.
În ceea ce priveşte entităţile care s-au despărţit de
Pământ o dată
cu Soarele, este natural că omul trebuia să le întâlnească
şi în
evolutia sa ulterioară, prin aceea că îşi îndrepta privirea
în direcţia
Soarelui pe care ele l-au însoţit. Omul trebuia să caute fiinţele
solare în activitatea şi împărăţia lor, cu toate
subentităţile lor, în
drumul său de la sine spre exterior, dincolo de vălul lumii sensibile.
Dar acele entităţi care mai erau încă într-o anumită măsură
nişte mari
binefăcători ai omenirii, care prin separarea Lunii au stimulat viaţa
sa interioară, pe acestea le va fi avut de căutat în timp ce
cobora în
propria sa interioritate, în timp ce se adâncea
într-o regiune
sufletească subterană, pentru a găsi acolo ceea ce se ascunsese
privirii exterioare, zeii subterani care separaseră Luna. Dacă luăm
în
considerare numai aceste două categorii, adică zeii solari şi zeii
lunari, putem face o primă distincţie care se poate caracteriza după
cum urmează: zei care se află în cerurile exterioare şi zei care
se
află mai jos de suflet; drumul spre lumea exterioară îl numim
drum
solar şi drumul spre lumea interioară a sufletului îl numim drum
luciferic (îndeosebi pentru a dispune de un termen).
Entităţile luciferice sunt cele care nu au participat la separarea
Soarelui de Pământ; există şi alte entităţi, neaparţinând
nici uneia
din aceste regnuri, care sunt mari binefăcători ai omenirii, dar care
au trebuit să rămână ascunse la început şi care nu au luat
parte la
separarea Soarelui. Erau acele entităţi care rămăseseră în urmă
pe
Vechea Lună şi nu atinseseră gradul pe care trebuiau să-l aibă în
calitate de entităţi de o natură spirituală mult superioară celei a
oamenilor de pe Vechea Lună. Ce au ratat ele atunci? Au ratat să
participe la separarea Soarelui în timpul evoluţiei următoare a
Pământului. Într-un anumit sens, ele ar fi avut chemarea să
părăsească
Pământul, ca şi spiritele solare, şi să acţioneze asupra lui de
pe
Soare; or, aceasta ele nu au putut s-o facă. Într-o anumită
măsură, au
încercat să se separe de Pământ o dată cu Soarele, dar nu
au putut
suporta condiţiile de evoluţie solare şi au recăzut pe Pământ.
Aceste
entităţi nu erau dintre cele care au rămas de la început cu
Pământul,
când Soarele s-a desprins de el, dar ele nu şi-au putut continua
evoluţia pe Soare şi au rămas în cele din urmă legate de evoluţia
Pământului. Ce au făcut aceste entităţi mai departe, în
cursul
evoluţiei pământeşti? Situaţia lor era cu totul particulară şi
ele au
încercat să-şi urmeze propria evoluţie pe Pământ cu
ajutorul evoluţiei
omeneşti. Ele nu puteau acţiona asupra Eului uman, întrucât
nu
obţinuseră pentru aceasta o forţă suficientă pe Vechea Lună. O puteau
avea numai cele care emigraseră de pe Pământ o dată cu Soarele
şi, de
asemenea, cele care separaseră Luna de Pământ. Entităţile
recăzute din
Soare s-au adresat atunci sufletului omenesc, pe când acesta nu
era
încă matur pentru a primi revelaţia spiritelor binefăcătoare care
separaseră Luna de Pământ. Astfel, aceste entităţi au acţionat
prea
curând asupra sufletului omenesc. Dacă omul ar fi aşteptat ca
acţiunea
binefăcătoare a entităţilor care acţionau de pe Lună să aibă loc
în
interiorul sufletului, această transformare nu s-ar fi produs prematur.
Ea ar fi avut loc mai târziu. Zeii lunari ar fi pregătit lent
sufletul
omenesc pentru timpurile când ar fi fost posibilă o evoluţie
corespunzătoare a Eului. Aşa însă, entităţile rămase în
urmă au pătruns
în om şi şi-au revărsat acţiunea lor în corpul astral şi nu
în Eu. Ele
au acţionat în interiorul corpului astral exact cum o fac zeii
lunari,
astfel încât au căutat în interiorul sufletului
drumul pe care au mers
mai târziu adevăraţii zei lunari. Aceste entităţi s-au asociat
astfel
în împărăţia lui Lucifer. Ele sunt cele pe care Biblia le-a
simbolizat
prin şarpe. Ele au intrat prea curând în corpul astral uman
şi s-au
manifestat întru totul ca celelalte entităţi care acţionează din
interior. Dacă numim entităţi luciferice divinităţile care acţionează
din interior, trebuie să desemnăm cu acelaşi nume şi aceste fiinţe
rămase în urmă. Totuşi, asemenea fiinţe care au supus omul
influenţelor
lor înainte de timp au devenit într-un anumit sens
ispititorii săi, iar
pe de altă parte, ele i-au adus libertatea, posibilitatea de a deveni
independent în corpul său astral faţă de divinităţile care i-ar
fi luat
individualitatea sub protecţie, deversând dintr-o dată în
Eu elementul
divin pe care ea este chemată să-l primească. Astfel, aceste entităţi
luciferice au acţionat asupra corpului astral al omului, l-au umplut cu
tot ceea ce-l poate stimula pentru atingerea sferelor superioare,
spirituale; ele au influenţat sufletul omenesc şi, fiind superioare
omului, l-au sedus, într-un anumit sens; noi trebuie să numim
acest fel
de fiinţe luciferice ispititorii omului. Ceea ce a primit fiinţa
omenească în cursul evoluţiei Pământului, ceea ce i-a adus,
pe de o
parte, libertatea şi, pe de altă parte, posibilitatea răului a venit
din interiorul omului, din împărătia lui Lucifer. Aceste entităii
nu se
puteau manifesta din exterior; ele trebuiau să se strecoare în
interiorul sufletului. Asupra omului poate acţiona, venind din afară,
ceea ce atinge Eul său şi nu numai corpul său astral. Astfel, vedeţi că
în vasta împărăţie a Purtătorilor de lumină, a entităţilor
luciferice
există subrase care au devenit ispititorii omului şi că tocmai din
cauza lor au fost luate măsuri severe în centrele în care
oamenii
puteau fi iniţiaţi în domeniile aflate dincolo de vălul lumii
sufleteşti. Oamenii care se angajau pe acest drum nu
întâlneau acolo
numai entităti luciferice binefăcătoare, care luminau din interior
sufletul omului, ci, înainte de ele, pe cele care exercitau
ispite
asupra lor, stimulând în suflet mai ales orgoliul, ambiţia
şi vanitatea.
Este clar că nu trebuie să încercăm niciodată să cuprindem
în toată
complexitatea lor lumile care se află dincolo de lumea sensibilă şi de
lumea sufletului, cu ajutorul notiunilor elaborate de cultura noastră
actuală.
Pentru a vorbi de entităţile luciferice ar trebui să cunoastem
despre această lume întinderea ei, toate genurile, speciile şi
varietăţile ei. Am vedea că atunci când se vorbeşte de
periculozitatea
unui anumit tip de fiinţe luciferice nu întotdeuna este
conştientizată
întreaga dimensiune a regnului respectiv; poate fi corect să
vorbim, ca
în cutare sau cutare document, despre anumite specii de fiinţe
luciferice, dar nu trebuie uitat că realitatea este mai vastă, infinit
mai vastă decât ştie omul în mod obişnuit. Într-un
timp în care
privirea spre exterior şi spre interior era încă foarte
pătrunzătoare,
la apariţia unei anumite epoci culturale, omul simţea, când urma
calea
spre exterior: „Acesta eşti tu“, şi când urma calea spre
interior: „Eu
sunt Totul“ şi înţelegea cum calea spre exterior şi calea spre
interior
conduc amândouă la acelaşi şi unitar Eu. În această primă
epocă
postatlanteană s-a putut simţi şi gândi cu totul altfel despre
ceea ce
se află la baza regnurilor spirituale decât mai târziu. Din
această
cauză este extrem de greu pentru conştienţa obişnuită să se plaseze
în
această primă epocă culturală postatlanteană şi să se identifice cu un
suflet care trăia în acea epocă minunată.
Am văzut ieri cum sentimentul de atunci era de o altă natură, cum
oamenii simţeau că sufletul lumii năvălea din toate părţile şi le
străbătea pielea; ei au putut astfel acumula din mediul
înconjurător o
experienţă la care acum fiinta omenească nu mai are acces.
Dar de acestea se mai leagă încă şi altceva. Dumneavoastră aţi
aflat
din ştiinţa ocultă că se pot distinge mai multe epoci culturale
în
cursul evoluţiei postatlanteene. Cultura protoindiană, cultura
caldeano-egipteană, cultura greco-latină (epoca în care a avut
loc
venirea lui Hristos); în sfârşit, propria noastră cultură.
Trebuie să
mai urmeze alte două perioade, înainte ca Pământul să
sufere o
transformare analoagă celei din timpul catastrofei Atlantidei. Avem
deci şapte epoci culturale; epoca greco-latină, o dată cu venirea lui
Hristos, constituie mijlocul şi punctul de cotitură al acestor şapte
perioade. Celelalte epoci culturale se află într-o anumită
relaţie:
epoca culturală caldeano-egipteană se repetă în anumite fenomene
din
epoca a cincea, adică a noastră, deci anumite fenomene, anumite fapte,
anumite concepţii care au existat în vechea cultură
caldeano-egipteană
trebuie să reapară în epoca noastră. Ele revin însă sub o
altă formă şi
sunt impregnate de aportul impulsului hristic. Nu este deci vorba de o
simplă repetiţie, căci tot ceea ce se repetă astfel se cufundă în
elementul pe care Hristos l-a introdus pe Pământ. Lucrurile se
repetă,
şi în acelaşi timp nu se repetă! Cei care au dobândit o
cunoaştere mai
profundă în cursul evoluţiei umanităţii şi au participat la ea cu
sufletul au simţit întotdeauna aceasta. Ei au avut, chiar fără să
aibă
uneori multe cunoştinţe oculte, un fel de amintire a vechilor trăiri
egiptene. Ceea ce înţelepţii egipteni au înglobat, din
cunoaşterea
fenomenelor cereşti, în ştiinţa lor ermetică reînvie
în epoca noastră,
a cincea, sub o formă mai materialistă. Au simţit reînvierea
acestor
fenomene mai ales cei care participaseră la aceasta. Să dăm un singur
exemplu. În epoca a cincea a apărut din nou pe Pământ o
individualitate
care, odinioară, în templele din Egipt, îşi
îndreptase privirea sa
interioară spre astre şi sonda secretele spaţiului sub conducerea
înţelepţilor Egiptului. Acesta a fost Kepler. Iar ceea ce
existase sub
o anumită formă în sufletul egiptean a reapărut sub o formă nouă,
cea a
marilor legi ale lui Kepler, care sunt o componentă importantă a
astrofizicii noastre moderne. În sufletul acestei individualităţi
s-a
născut un sentiment care s-a exprimat prin următoarele cuvinte (pe care
le puteti regăsi în scrierile lui Kepler): Eu am mers şi am adus
vasele
sacre din sfintele locuri ale Egiptului; le-am aşezat în prezent,
pentru ca oamenii să poată astăzi înţelege ceva din ceea ce va
acţiona
în perioadele viitoare. Am putea da un număr mare de exemple de
acest
fel, care v-ar putea face să sesizaţi modul în care retrăiesc,
sub o
formă nouă, impulsurile civilizaţiei caldeano-egiptene.
Ne aflăm în cea de a cincea epocă postatlanteană. Aceasta va
fi
înlocuită mai târziu de epoca a şasea, care va fi de o mare
importanţă,
căci ea va repeta pe o treaptă superioară vechea epocă protopersană a
lui Zoroastru. Zoroastru a contemplat Soarele pentru a vedea în
spatele
luminii sale fizice spiritul lui Hristos (pe care el l-a numit Ahura
Mazda) şi a-l anunţa oamenilor. Între timp, Hristos a
coborât pe
Pământ. El trebuie să pătrundă în sufletele care se vor
pregăti pentru
aceasta în cursul epocii a şasea, în aşa fel
încât un anumit număr
dintre acestea să fie capabile să regăsească în ele însele
sentimentul
puternic pe care Zoroastru putea să-l trezească atunci când
vorbea de
Ahura Mazda. Căci, în epoca a şasea, ceea ce s-a manifestat
în Persia
antică va trebui să se reveleze din nou, prin contemplarea şi
recunoaşterea înţelepciunii solare, la un mare număr de oameni,
sub o
formă mult mai interiorizată şi spiritualizată. V-am semnalat deja că
grecii au vorbit în felul lor şi după gradul lor de
înţelegere despre
acest Ahura Mazda şi că l-au desemnat cu numele de Apolo. În
Misteriile
lor grecii dezvoltau esenţa profundă a acestuia. Mai presus de orice,
ei vedeau în el spiritul care dirijează nu numai forţele fizice
ale
Soarelui, ci, de asemenea, pe cel care conduce forţele solare
spirituale spre Pământ. Iar când maieştrii Misteriilor
apolinice voiau
să vorbească discipolilor lor de influenţele de ordin spiritual şi
moral exercitate de Apolo, ei spuneau că o dată cu Apolo întreg
Pământul a răsunat de sfânta muzică a sferelor, zeul
trimiţiând spre
Pământ razele lumii spirituale; ei îl vedeau însoţit
şi asistat de
Muze. O înţelepciune profundă se ascunde în această imagine
a lui Apolo
înconjurat de nouă Muze. Dacă vă amintiţi că omul este constituit
dintr-un corp fizic, dintr-un corp eteric şi dintr-un corp astral,
dintr-un suflet al senzaţiei, dintr-un suflet al înţelegerii,
dintr-un
suflet al raţiunii, dintr-un suflet al coştienţei etc. puteţi spune:
Omul, cu Eul său, este un centru care reuneşte în jurul lui şapte
sau
nouă părţi constitutive. Dacă urcăm de la fiinţa omenească la o fiinţă
divină, trebuie să ne reprezentăm că Eul corespunde acestei entităţi şi
că diferitele părţi constitutive sunt pentru entitatea divină
individualităţi izolate. Aşa cum corpurile fizic, eteric şi astral etc.
compun fiinţa omenească, grupându-se în jurul Eului său,
tot astfel
Muzele se grupează în jurul lui Apolo. Şi tot ce era revelat
în
legătură cu aceasta adepţilor Misteriilor apolinice capătă o
semnificaţie profundă. Lor li se încredinţa un secret referitor
la
evoluţie, anume că zeul care-i vorbise odinioară lui Zoroastru în
cursul epocii a doua de cultură trebuia să le vorbească din nou
oamenilor în epoca a şasea. Şi pentru a-i face să
înţeleagă, se spunea
despre cântecul lui Apolo că şi-ar atinge scopul pe Pământ
în cursul
epocii a şasea. Această învăţătură cu care se familiarizau
adepiii
Misteriilor apolinice preciza că a doua epocă de evoluţie
postatlanteeană s-ar repeta într-a şasea, pe o treaptă superioară.
În ceea ce priveşte prima epocă, ea va reapărea, într-o
formă
superioară, în cursul epocii a şaptea.
Cunoaşterea primei epoci postatlanteene, ridicată la un nivel
superior prin hristificare, constituie un ideal înalt pentru omul
modern: să regăsescă sub o formă nouă modul de simţire, modul de
percepţie care a existat, la un nivel inferior, în prima epocă
postatlanteană. În cele din urmă, omul trebuie să recunoască, la
capătul erei postatlanteene, că cele două căi pe care le poate urma, pe
de o parte în afară, spre lumea sensibilă, pe de altă parte spre
înăuntru, îl conduc la o unitate. Iată de ce este bine să
ne transpunem
în modul de simţire şi în gândurile vechilor indieni
atât de diferite
de cele ale epocii noastre intermediare. Chiar dacă nu decelăm
decât
câteva trăsături ale acestora, putem observa ceva din modul de a
simţi
şi gândi atât de diferit, din atitudinea diferit
fundamentată faţă de
înţelepciune şi viaţă prezente în fiinţa umană care nu avea
încă o
conştienţă trează a Eului. Ceea ce este consemnat în Vede este
învăţătura primilor mari Maeştri ai Indiei antice: sfinţii Rishi.
Trebuie să menţionăm că Rishii şi-au primit inspiraţia de la
înalta
individualitate care ghidase popoarele Atlantidei la traversarea
Europei, în drumul lor spre Asia. Într-un anumit sens,
sfinţii Rishi
erau discipolii acestei înalte individualităţi, ai lui Manu. Ce
i-a
învăţat el? El le-a arătat modul în care au ajuns la
înţelepciunea
postatlanteană. A ajunge la cunoaştere prin observarea naturii
exterioare şi coborârea în străfundurile sufletului nostru,
cum a
devenit posibil abia în zilele noastre, n-ar fi avut nici un sens
la
acea epocă.
În prima epocă culturală postatlanteană, corpul eteric era
încă în
mai mare parte decât azi exterior corpului fizic. Fiinţa
omenească se
putea servi de corpul şi de organele sale eterice când se angaja
integral în viaţa corpului fizic, când uita, ca să spunem
aşa, că se
află în corpul său fizic şi se dăruia în întregime
corpului său eteric.
El se simţea atunci ca şi când ar fi fost scos afară din el
însuşi, ca
o sabie trasă din teacă. Această senzaţie era însoţită, de
asemenea, de
percepţii care pot fi descrise în felul următor: Nu vezi cu
ochii, nu
auzi cu urechile, nu gândeşti cu organul fizic al
înţelegerii, te
serveşti numai de organele corpului tău eteric. Şi atunci se manifesta
înţelepciunea vie. Acestea nu mai erau idei-gânduri ale
oamenilor, ci
idei după care zeii au format lumea exterioară. Ceea ce noi numim
astăzi idei, ceea ce noi producem cu instrumentul creierului, omul
Indiei vechi, care trăia într-adevăr în lumea spirituală,
nu ştia; el
nu elucubra, nu născocea sisteme raţionale şi logice, ci,
ridicându-se
deasupra corpului fizic şi trăind în corpul său eteric, se vedea
înconjurat de întregul ocean al gândurilor divine a
căror acţiune
cosmică a lăstărit Universul. Organele sale de simţ eterice percepeau
modul în care zeii au gândit prin imaginile-model
originare,
arhetipurile tuturor lucrurilor. El nu avea nevoie să gândească
logic.
De ce este necesară astăzi acestă logică? Pentru că prin gândirea
logică noi trebuie să aflăm mai întâi adevărul şi pentru că
ne putem
înşela în ceea ce priveşte legăturile pe care le stabilim
între idei.
Dacă am fi organizaţi în aşa fel încât un gând
corect să se asocieze
instinctiv cu un alt gând corect, nu am avea nevoie de logică.
Omul
Indiei vechi nu avea nevoie de logică, el contempla gândurile
divine,
care erau de la sine corecte. El avea în jurul lui o plasă
eteric-cosmică ţesută din gândurile zeilor. În această
ţesătură de
gânduri, care îi apărea ca o lumină sufletească ce
traversează lumea,
el vedea totodată înţelepciunea primordială veşnică. Aşa,
în stare de
maximă perfecţiune, cum am descris-o aici, nu o puteau realiza
decât
sfinţii Rishi, care puteau propovădui datorită acestei clarvederi
marile entităţi cosmice. Ce resimţeau ei, aşadar? Ei resimţeau că prin
această reţea cosmică de înţelepciune, în care totul era
înscris în
tablouri profetice vii, pătrunse de sufletul luminii, se revarsă
în ei
adevărul, cunoaşterea. Aşa cum omul de mai târziu va avea
sentimentul
că atunci când respiră în el pătrunde ceva, şi aceşti
oameni din India
antică aveau impresia că zeii le transmiteau înţelepciunea, că ei
o
aspirau aşa cum noi aspirăm aerul care ne este trimis. Sflnţii Rishi
aspirau lumina sufletului spiritualizată de înţelepciune şi-i
puteau
învăţa pe discipolii lor ceea ce primiseră în felul acesta.
Ei le
spuneau că ceea ce ei învăţau era suflul expirat de Brahman.
Aceasta
este expresia corectă: „expirat de Brahman şi aspirat de oameni“; era
poziţia Rishilor faţă de înţelepciunea cosmică pe care o
propovăduiau
oamenilor şi pe care o găsim în imagini palide în ceea ce
ne-au
transmis Vedele. Căci Vedele nu sunt decât o imagine slabă a
înţelepciunii originare a Rishilor. Când le citesc, oamenii
ar trebui
să fie conştienţi că acestea sunt imagini palide ale
înţelepciunii
primordiale a Rishilor. Totuşi, trebuie să vedem în Vede altceva
decât
ne spun celelalte texte sacre cunoscute. Există o foarte mare
diversitate de documente în lume, şi noi ne putem apropia mai
mult de
unul sau altul; Evanghelia Sfântului Ioan, de exemplu, este plină
de o
viaţă interioară, de o viaţă a sufletului pătrunsă de forţele lui
Hristos. Dar dacă avem în vedere expresia exterioară a
Evangheliei lui
Ioan, ea este mai îndepărtată de conţinutul său decât ceea
ce se spune
în Vede faţă de fondul lor. Forma şi fondul acestora din urmă
sunt mult
mai intim legate, fiindcă înţelepciunea aspirată a fost preluată
şi
redată direct în cuvintele textului vedic, pe când autorul
Evangheliei,
Sfântul Ioan a primit revelaţii profunde şi nu le-a consemnat
decât cu
timpul, sub o formă mai putin apropiată de conţinutul lor.
Trebuie ca aceste lucruri să ne fie foarte clare, dacă vrem să
înţelegem cu adevărat evoluţia. Din această cauză, este necesar
să
simţim că este un sentiment natural când un creştin spune că
preţuieşte
Evanghelia Sfântului Ioan mai presus de scriere, dar, de
asemenea, când
simte şi necesitatea de a nu rămâne la cuvântul acestei
Evanghelii, ci
de a pătrunde până la spiritul său, aşa cum face ştiinţa
spiritului,
atunci spune: Această Evanghelie devine pentru mine ceea ce trebuie să
fie numai când pătrund dincolo de ce ne este dat în
expresia sa
exterioară. Dimpotrivă, cel care vrea să se situeze pe o poziţie
corectă în raport cu Vedele trebuie să-şi spună, ca omul din
India
veche, că ceea ce se află în Vede nu este o simplă transcriere
omenească a înţelepciunii divine revelate mai târziu, ci
reproducerea
imediată a ceea ce este înţelepciune aspirată. Iată de ce textul
vedic
şi diferitele sale pării, mai ales Rig Veda, nu sunt numai documente
ale sacrului, ci au ceva sacru în ele însele pentru cei
care le-au
simţit originea; iată de ce Vedele au fost venerate în timpurile
vechi
cu aceeaşi fervoare ca o fiintă divină. Trebuie să înţelegem
acest
lucru din trăirea sufletească a vechiului indian. Noi ne
îndreptăm spre
un ideal, acela de a ne regăsi la un nivel superior, adică de a
reîntemeia pe o treaptă superioară prima epocă culturală. Trebuie
să
învăţăm ceva din ceea ce se spune cu privire la cuvântul
Vedelor, şi
anume că Baravatcha a studiat Vedele timp de trei secole. Omul actual
crede că la capătul a trei secole de studiu el ştie enorm de multe
lucruri, că dacă el însuşi ar studia Vedele, chiar un timp scurt,
ar
cunoaşte multe. Legenda povesteşte că într-o zi Indra i-a apărut
lui
Baravatcha şi i-a spus: Tu ai studiat Vedele timp de trei secole, dar
uită-te la aceşti munţi foarte înalţi din faţa ta: unul
reprezintă
prima parte a Vedelor – Rig Veda –, celălalt a doua parte a Vedelor –
Sama Veda –, iar al treilea a treia parte, Yagur Veda. Atunci Indra a
luat din cei trei munţi trei mici bulgări de pământ cât
poţi ţine
într-o mână şi i-a spus: Uită-te la aceşti bulgări de
pământ! Tu ştii
acum despre Vede cam cât reprezintă aceşti bulgări raportaţi la
aceşti
munţi înalţi şi masivi. Dacă aţi transforma cele spuse în
această
povestire într-un sentiment, aţi putea spune: Dacă vă apropiaţi
de cea
mai înaltă înţelepciune, sub orice formă ar fi ea şi sub
forma în care
ne apare în zilele noastre, când avem chemarea a o căuta
din nou prin
mesajul rosicrucienilor, nu din cărţi, ci din ceea ce există în
lume,
şi dacă adăugaţi acest sentiment datelor ştiinţei spiritului şi vă
plasaţi într-un raport just cu privire la ele, abia dacă aţi
putea
spune despre dumneavoastră că aţi aflat despre cunoaşterea spiritului
cât a înţeles Baravatcha din Vede. Ar trebuie ca fiecare să
cunoască
această parabolă; atunci omul ar găsi în mod afectiv relaţia
corectă cu
înţelepciunea cuprinzătoare a Universului. Acest sentiment ar
trebui să
ne facă să resimtim ceva infinit din care nu putem avea decât un
mic
bulgăre. Prin aceasta primim şi aspiraţia de a progresa în sensul
corect şi cu răbdare până se va mai adăuga un nou bulgăraş.
Presimţirea
este unul din sentimentele cele mai binefăcătoare ale sufletului. Multe
pot fi învăţate de la înţelepciunea primordială a
Orientului. Printre
lucrurile cele mai valoroase ce pot fi reţinute din această
învăţătură
sunt cele care se referă la sentiment şi la simţirea noastră. Indicaţia
pe care zeul Indra a dat-o lui Baravatcha de a se situa pe o poziţie
corectă faţă de Vede este una din aceste învăţături. Acestea sunt
sentimentele de frică sacră şi de veneraţie pe care trebuie să le
regăsim, dacă vrem să întâmpinăm o epocă în care ne
va fi permis să
vedem în ce constă revelaţia Misteriilor moderne, să vedem din
nou
urzeala unei lumi de înţelepciune ţesută de gândurile
divine şi nu de
gândurile omeneşti. Acesta este şi cel mai bun lucru pe care-l
putem
învăţa în materie de sentiment. Dar nu trebuie să credem că
posedăm
deja aceste sentimente în starea de conştienţă obişnuită, ci să
înţelegem că drumul către sentimentele cele mai înalte
trece prin
cunoaştere. Şi dacă vrem să renunţăm, din comoditate, la a căuta astfel
sentimentele prin înălţimea eterică a gândurile, vom
rămâne la
trivialitatea sentimentelor obişnuite, confundându-le cu
afundarea
interioară a sufletului în divinitate. Aceste sentimente care
animau
oamenii în India antică au constituit o trăsătură fundamentală a
întregii înţelepciuni a primei epoci postadanteene,
permiţând astfel să
se stabilească un raport corect cu Universul, pentru a simţi unitatea
lumilor spirituale când se căuta calea spre exterior şi spre
interior.
Toate civilizaţiile ulterioare se caracterizează printr-un sentiment
diferit. Pe când în India veche cele două căi, a revelaţiei
interioare
şi a revelaţiei exterioare, converg într-o unitate, în
epocile
următoare, dimpotrivă, ele devin divergente; pe de o parte, noi avem
revelaţia din afară, şi pe de alta, revelatia dinăuntru. Aşa stau
lucrurile în epoca a doua postatlanteană, când le găsim
separate, atât
în popor, cât şi în sânul Misteriilor, fie că
acestea sunt exterioare,
dirijate spre Ahura Mazda, fie pur interioare. Unitatea ascunsă a celor
două lumi spirituale, care se mai percepeau în mod viu în
India antică,
a dispărut pentru omul epocii a doua postatlanteene şi făcea parte
încă
de atunci din fundamentul impenetrabil al existenţei, despre care mai
exista un presentiment, dar care nu mai putea trăi în suflet.
Omul
Indiei antice spunea: Merg în afară de mine sau în mine,
ajung la
unitate; persanul urma calea spre exterior şi, dacă era adept al lui
Zoroastru, spunea: Eu merg spre Ormuzd – iar dacă urma calea spre
interior: Eu cobor spre entitatea Mithra! Dar aceste două drumuri nu se
mai întâlneau. În el se păstra numai presentimentul
că ele trebuiau să
se regăsească undeva. Iată de ce vorbea despre acea fiinţă ca despre
necunoscutul întuneric pe care nu îl putem decât
presimţi, despre zeul
primordial necunoscut. Acesta era o fiinţă spirituală primordială
despre care se ştia că există, dar care nu putea fi găsită. Zaruana
akarana, acesta era numele acestei divinităţi persane ascunsă în
întuneric, la care însă nu se mai putea ajunge pe nici una
din căi.
Ceea ce se putea atinge era ceea ce se afla în spatele vălului
lumii
sensibile, fiinţa despre existenţa căreia vorbea Zoroastru, cu alte
cuvinte, un zeu care era o emanatie a lui Zaruana akarana. Acesta era
Ahura Mazda, Stăpânul lumii spiritelor solare de la care veneau
efectele binefăcătoare pe care, spre deosebire de acţiunile Soarelui
fizic, trebuie să le numim spirituale, şi de la care vechiul persan
primea regulile morale şi legile existente, ceea ce cel care se ridica
prin iniţiere la regulile şi legile morale aducea ca legi morale ale
comportării şi acţiunii oamenilor. În jurul acestui spirit solar
se
percepeau servitorii săi Amshaspanzii, dispuşi în jurul tronului
său ca
nişte mesageri. El dirija ansamblul împărăţiei sale, ei conduceau
diversele sale părţi. Sub ordinele lor se aflau entităţile imediat
inferioare, care se numesc de obicei Izeţi sau Izaraţi. Vechiul persan
privea dincolo de împărăţia ascunsă în spatele vălului
lumii sensibile
şi vedea acolo o entitate spirituală supremă, Ahura Mazda, şi sub ea o
întreagă cohortă de Amshaspanzi; apoi, entităţi subordonate,
Izeţi sau
Izaraţi; în sfârşit, entităţi care în lumea
spirituală sunt ceea ce
sunt în suflet gândurile oamenilor. În suflet, aceste
gânduri nu sunt
decât nişte imagini, umbre ale adevărurilor; afară, în
lumea
spirituală, gândurile noastre corespund unor entităţi spirituale.
Persanul numea aceste fiinţe Fravashi; ele se găseau imediat deasupra
omului. În spatele vălului lumii sensibile se reprezenta deci,
în
cadrul evoluţiei culturii persane, o întreagă ierarhie de fiinţe
spirituale ridicându-se până la Ormuzd. Dar, în
momentul în care nu se
mai observă acordul perfect care există între împărăţia
spirituală care
se atinge pe cale exterioară şi împărăţia spirituală care poate
fi
găsită prin calea interioară, modul în care se percepe
împărăţia
interioară depinde deja în mare parte de om. În această
epocă, întreaga
natură a omului devenise alta decât natura vechiului indian.
Corpul
eteric uman coborâse mult în corpul fizic. Din această
cauză vechiul
persan nu se putea servi de organele corpului eteric, cum o făcea
vechiul indian. Organele de care se folosea vechiul persan erau cele
care erau încorporate primordial omului în ceea ce astăzi
numim corpul
astral sau corpul sensibilităţii. Dumneavoastră ştiti că în
fiinţa
omenească distingem corpul fizic, corpul eteric, corpul sensibilităţii
sau astral, sufletul sensibilitătii, sufletul înţelegerii sau al
raţiunii şi sufletul conştienţei, apoi ceea ce se numeşte Sinea
spirituală, spiritul vieţii şi în sfârşit Omul-spirit
propriu-zis.
Omul-spirit
Spiritul vieţii
Sinea spirituală.
Sufletul conştienţei
Sufletul înţelgerii sau raţiunii
Sufletul sensibilităţi sau al senzaţiei
Corpul sensibilităţii sau al senzaţiei
Corpul eteric
Corpul fizic.
Când se ridica până la cunoştinţele cele mai
înalte, vechiul indian
se servea de corpul său eteric, în modul prezentat. Persanul nu
mai
putea face acest lucru, dar el se putea sevi de corpul senzaţiei; prin
el omul se ridica la cele mai înalte cunoştinţe. Pentru că nu mai
putea
vedea cu corpul eteric, unitatea supremă s-a ascuns privirii sale; cu
corpul sensibilităţii el mai putea privi în afară, şi,
într-o anumită
măsură, se bucura de o viziune astrală. Mulţi oameni ai epocii persane
au putut percepe astfel în mod astral pe Ahura Mazda şi pe
slujitorii
săi. Or, dumneavoastră ştiti din lucrarea mea Teosofia:
corpul
sensibilităţii este strâns legat cu sufletul sensibilităţii. Ca
urmare,
atunci când persanul se servea de corpul sensibilităţii sufletul
sensibilităţii era, ca să spunem aşa, acolo; dar el nu era încă
în
situaţia de a se folosi de el, căci nu fusese încă dezvoltat;
acesta
trebuia mai întâi să fie dezvoltat. Din această cauză,
vechiul persan
era deci într-o situaţie foarte specială: el se servea de corpul
astral
sau al sensibilităţii, de ceea ce punea în joc sufletul
sensibilităţii
în starea în care se afla atunci şi simţea că atunci
când corpul său
astral, dezvoltat deja la această epocă, se ridica până la Ahura
Mazda
sufletul sensibilităţii îl urma şi se afla expus pericolului de a
imprima în corpul astral sentimentele sale; el nu putea
încă
exterioriza ceea ce se păstra în el din vechile tentaţii
lucifericc,
căci nu era încă capabil s-o facă, dar transmitea efectele
acestora
corpului astral.
În Persia antică s-au conştientizat astfel efectele sufletului
sensibilităţii asupra corpului astral, care reprezentau parcă o
reflectare a imaginii trimise de lumea exterioară a ceea ce acţiona din
vremuri îndepărtate în sufletul sensibilităţii. Văzută din
interior,
aceasta este ceea ce se numeşte influenţa lui Ahriman, influenţa lui
Mefistofel. Din această cauză există senzaţia a două puteri. Dacă se
percepea ceea ce omul poate atinge când priveşte spre exterior se
contemplau Misteriile lui Ahura Mazda; dacă se îndrepta privirea
spre
interior, se afla, cu ajutorul corpului astral, prin intermediul a ceea
ce acţionase Lucifer în faţa adversarului lui Ahura Mazda, a lui
Ahriman. Un singur lucru proteja de atacurile lui Ahriman: trebuia să
fie accelerată prin iniţiere evoluţia omului, prin formarea sufletului
sensibilităţii. Dezvoltându-l şi purificându-l,
anticipând cursul
evoluţiei, se urma drumul interior, drum care nu mai conducea spre
Ahura Mazda, ci spre împărăţia luminoasă a lui Lucifer. Şi ceea
ce
pătrundea sufletul omenesc pe această cale interioară a fost ceea ce
s-a numit mai târziu zeul Mithra. Iată de ce Misteriile persane
care
cultivau viaţa interioară sunt Misteriile lui Mithra, pe când
cele care
cultivau calea exterioară erau cele ale lui Ahura Mazda.
Să păşim acum în epoca postatlanteană următoare, epoca
caldeano-egipteană. Aflăm acolo un fenomen surprinzător. Nu în
zadar îl
desemnăm cu două nume, căci pe de o parte este vorba de un popor din
Asia care aparţine de curentul septentrional (aceştia sunt caldeenii)
şi, pe de altă parte, un popor care face parte din curentul meridional
(acesta este poporul egiptean). Deci este vorba de o epocă în
care două
curente de popoare tocmai se întâlnesc. Dacă vă amintiţi că
în curentul
septentrional se dezvolta de preferinţă viziunea exterioară, căutarea
entităţilor ascunse în spatele vălului lumii sensibile, şi că
poporul
egiptean căuta spiritele accesibile pe calea interioară, veţi
înţelege
cum au coacţionat aici două curente. Aşadar, se ciocnesc calea
exterioară a caldeenilor şi calea interioară a egiptenilor. Este ceea
ce au intuit cu multă justeţe grecii, când au comparat zeii
caldeeni cu
împărăţia lor apolinică. Ceea ce le venea de la caldeeni, ei
căutau în
Misteriile lui Apolo, iar când vorbeau de Osiris şi de tot ceea
ce se
referă la el, ei îi căutau forma corespunzătoare în
Misteriile lui
Dionysos. Se presimţeau intuitiv raporturile spirituale care existau
în
mod efectiv.
Omenirea evoluează în timp, şi pe măsură ce progresează
dezvoltă noi
organe. În perioada Indiei vechi au fost dezvoltate corpul eteric
şi
organele sale; în perioada protopersană era folosit corpul
sensibilităţii, care se perfecţionează; în epoca
caldeano-egipteană a
fost dezvoltat sufletul sensibilităţii, un mădular predominant
interior. Pe când corpul sensibilităţii este încă orientat
în afară,
sufletul sensibilităţii este orientat spre interior. Se
îndepărtează
deci încă mai mult ca înainte de lumile divin-spirituale.
Viaţa
sufletului se desfăşoară în interior şi, pentru tot ce nu este
în om
trebuie să se limiteze la ceea ce percep simţurile. Pe de o parte,
lumea sensibilă este deci tot mai prezentă şi, pe de altă parte, viaţa
sufletului devine din ce în ce mai autonomă. Cultura epocii a
treia
este cea a sufletului sensibilităţii. Dar ceea ce dezvoltă aceasta nu
mai sunt înţelepciuni văzute, citite parcă din peisajul lumii
înconjurătoare. Aceasta seamănă deja cu ceea ce gândeşte
omul modern,
deşi, pentru că omul actual a progresat până la sufletul
conştienţei,
era pe atunci un proces mult mai viu. Gândurile sunt, ca să
spunem aşa,
mult mai suculente; ele sunt atât de vii cum este pentru noi
senzaţia
de „roşu“. În zilele noastre, omul nu-şi mai resimte
gândurile cu
aceeaşi intensitate cu care simte un gust sau un miros. În epoca
în
care egiptenii îşi dezvoltau în mod special sufletul
sensibilităţii,
gândurile pe care ei le nutreau trăiau în suflet în
mod tot atât de viu
ca şi senzaţia produsă de culoarea roşie, de un miros sau de un gust.
Astăzi, gândurile noastre au devenit pale, abstracte, în
timp ce
odinioară erau concrete. Ele erau mai mult gânduri văzute; chiar
dacă
nu se percepeau răspândite în exterior, în lumea
fizică, exista
sentimentul că ele nu erau născocite de om ci că urcau în suflet
ca
nişte inspiraţii şi se revărsau acolo; nu se mai spunea că se aspiră
înţelepciunea în sine, ci că erai pătruns de gânduri
în mod viu, că ele
lăstăreau în suflet, că ţâşneau în suflet sub
presiunea lumii
spirituale. Aşa se schimbă totul în cursul timpului. Din această
cauză
omul epocii caldeano-egiptene nu mai percepea în conştienţa sa
întelepciunea lumii ca un univers luminos pe care îl aspira
în el; era
conştient că are gânduri care urcau în el sub formă de
inspiraţii. Iar
conţinutul acestei ştiinţe care urca în el era astroteologia
caldeenilor şi înţelepciunea ermetică a egiptenilor; în
felul acesta au
luat ele naştere. Ceea ce trăia în stele şi le punea în
mişcare, în
lucruri, omul nu mai putea citi în natură, dar se revela în
interiorul
său sub forma anticei înţelepciuni a perioadei caldeano-egiptene.
În
acelaşi timp, caldeenii aveau conştienţa că ce ştiau nu era numai
fiinţa lor intimă, ci reflectarea în ei ceea ce se
întâmpla în afară.
La egipteni se simţea că ceea ce apărea astfel era o reflectare a
zeilor ascunşi, pe care omul nu-i întâlneşte între
naştere şi moarte,
ci între moarte şi o nouă naştere. Astfel caldeenii şi egiptenii
se
deosebeau prin aceea că primii percepeau în înţelepciunea
lor ce este
în spatele lumii în care trăim între naştere şi
moarte, în timp ce
înţelepciunea inspirată de egipteni le revela ceea ce se
întâmplă între
moarte şi o nouă naştere. După cum vedeţi din întregul sens al
întregii
evoluţii, aceste inspiraţii interioare, aceste valuri de gânduri
inspirate care urcă din afundul fiinţei erau în mod necesar
foarte
îndepărtate de divinitatea primordială în unitatea sa. Nu
se mai
pătrundea tot atât de departe cum s-a putut face, cu ajutorul
corpului
astral, în Persia antică. Totul devenise mai palid, lumea
exterioară nu
mai era tot atât de prezentă; ea se retrăsese deja mai mult. Se
trăise,
aşadar, o înţelepciune a lumii exterioare în sine
însuşi, nu
înţelepciunea în însăşi lumea exterioară. Totuşi, cei
care cunoşteau cu
sentimente corespunzătoare înţelepciunile perioadei persane aveau
faţă
de ele cel mai mare respect. Dacă vrem să exprimăm în mod lapidar
înţelepciunile paradigmatice ale caldeenilor privind lumea
ascunsă în
spatele aparenţelor sensibile, se poate spune că acestea sunt
sentinţele, aforismele caldeene care traduceau viziunile suprasesibile.
Colecţia de proverbe caldeene constituie o comoară de
înţelepciune
foarte apreciată în timpurile de demult; în ele se găsesc
secretele
importante ale Universului. Ele erau la fel de apreciate ca ci
revelaţiile trăite între moarte şi o nouă naştere; sursele
acestor
înţelepciuni erau de origine egipteană.
Totuşi, fiinţa a cărei prezenţă o mai percepea indianul antic
în
deplină conştienţă şi a cărei entitatea profundă se retrăsese din faţa
privirii oamenilor devenise şi mai obscură şi înceţoşată. Această
fiinţă supremă unică apare în epoca caldeano-egipteană
într-o lumină şi
mai nebuloasă ca Zaruana akarana. Caldeenii o numeau Anu,
desemnând
prin aceasta unitatea celor două lumi, dar care se află mult dincolo de
ceea ce se poate cunoaşte în Univers. Caldeenii nu mai
îndrăznesc să-şi
înalţe privirile în regiunile în care încă mai
privea omul Zoroastru;
ei privesc în sus, la acele regiuni care se aflau foarte aproape
de
gândurile omeneşti. Aici, spuneau ei, se află totul, căci ceea ce
este
cel mai înalt se regăseşte în ceea ce este cel mai jos. Şi
ei găseau
acolo o fiinţă pe care o considerau o umbră a fiinţei supreme şi pe
care o numeau Apason. Ei mai percepeau ceva care le apărea ca o umbră a
ceea ce noi ne-am reprezenta astăzi că se află ca substanţă a
spiritului vietii, elementul din care ne-am gândi că este format
Omul-spirit, pe care noi îl putem reproduce pronunţând
cuvântul Tauthe.
Apoi aveau o fiinţă, pe care o numeau Moymis, care era aproximativ ceea
ce cunoaşterea spiritului numeşte azi un spirit al lumii, al cărui
element constitutitiv inferior este Sinea spirituală. Astfel, caldeenii
vedeau deasupra lor o trinitate, având conştienţa de a nu-i mai
percepe
adevărata figură decât prin elementele sale inferioare şi nu mai
găseau, în părţile sale superioare, decât nişte reflectări
estompate
ale unei realităţi spirituale devenită inaccesibilă. Bel însuşi
(Baai),
venerat de asemenea în calitate de creator al lumii şi zeu al
poporului, trebuie să fie considerat, în raport cu zeul Moymis,
descendentul său în regiunea Eului sau a esenţei focului.
Astfel, noi vedem cum şi în numele zeilor se exprimă ceea ce
s-a
format în întreaga fiinţă a poporului. Când un
caldean se angaja pe
calea interioară, el avea impresia că trece prin vălul vieţii
sufleteşti într-o lume a zeilor subumani, subpământeni.
Adonis este,
astfel, un nume târziu pentru a desemna entităţile pe care le-au
găsit
pe calea spre interior. Acest drum era legat de pericole atât de
mari
pentru profani încât el putea fi parcurs numai de initiaţi.
Dar când
parcurgeau acest drum şi intrau în lumea situată în spatele
vălului
vieţii sufletului ei cunoşteau ceva care se poate compara cu iniţierea
modernă. Noi percepem trăsăturile distinctive, care devin din ce
în ce
mai mult cele ale epocii noastre.
Cel care primea iniţierea caldeană parcurgea două feluri de
experienţe şi se veghea ca el să le facă pe cât posibil
concomitent, ca
el să urmeze drumul dinăuntru spre lumea spirituală şi drumul din afară
spre lumea spirituală, pentru ca să obţină cel puţin sentimentul unei
activităti şi al unei vieţi comune a spiritului în afară şi
înăuntru.
El întâlnea atunci pe de o parte – pe calea interioară –
acea fiinţă
spirituală care în Caldeea se numea Ishtar şi care se ştia că
aparţine
divinităţilor lunare binefăcătoare. Aceasta se afla pe pragul care
separă de obicei fiinţa omenească de spiritualitatea situată dincolo de
viaţa sufletului. De partea cealaltă, acolo unde se găseşte poarta spre
lumea spirituală aflată dincolo de lumea simţurilor, era celălalt
păzitor: Merodach sau Marduk, pe care îl putem compara cu
Păzitorul
pragului, cu Mihail. Merodach era perechea (corespondentul) lui Ishtar,
şi aceste două fiinţe făceau interiorul sufletului clarvăzător şi
introduceau fiinţa omenească pe cele două căi în lumea
spirituală. Din
această cauză omul trăia, prin aceeastă întâlnire, ceea ce
se simte şi
astăzi în mod simbolic astfel: omului îi este întinsă
o cupă luminoasă.
Aceasta însemna că omul învaţă tatonând să utilizeze
pentru prima dată
florile sale de lotus, ceakrele sale. Apoi el progresează. Vedeti,
aşadar, cum în aceea epocă era necesară trecerea unui anumit
prag. Deşi
există unele diferenţe, lucrurile sunt asemănătoare şi în Egipt.
Astfel omenirea a păşit mai departe pe calea evoluţiei, înspre
timpul nostru. Apoi a sosit momentul în care trebuia să
pregătească
coborârea spiritului cosmic solar pe Pământ. El, care
fusese până acum
exterior, va coborî în sufletul omenesc, pentru a putea fi
găsit aici,
aşa cum înainte putuseră fi găsiti zeii luciferici, apoi Osiris.
Cele
două căi erau net diferite la caldeeni şi la egipteni, ele trebuiau să
se fecundeze în mod reciproc. Cum se putea realiza aceasta? A
fost
creat un intermediar şi, cum spune în mod corect Biblia referitor
la
poporul evreu, acest intermediar va ieşi din Ur în Caldeea. Acest
popor
primeşte revelaţia din afară, apoi pleacă în Egipt, unde preia
ceea ce
vine dinăuntru. El reuneşte cele două căi, astfel încât
apare pentru
prima dată Iahve, o entitate care îl anunţă pe Hristos. Omului
îi este
acum anunţat din două direcţii ce au reprezentat zeii epocilor
anterioare. După cum, mai târziu, Hristos va fi luminat din
interior,
zei care apăreau mai înainte în întuneric acum vor fi
luminaţi din exterior. Vedem
că în
Iahve sau Iehova apare o divinitate care se află înăuntrul
sufletului,
dar care trebuie să fie luminată de o lumină exterioară, căci nu este
încă vizibilă prin ea însăşi. Iehova este într-adevăr
lumina reflectată
a lui Hristos. Astfel, cele două direcţii care ne-au preocupat se
alătură, se fecundează reciproc. Prin aceasta în evoluţia
umanităţii
apare însă ceva cu totul nou. Realităţile interioare şi
exterioare
încep să se fecundeze; interiorul începe să devină
exterior, ceea ce
până atunci nu a trăit decât în mod interior,
în timp, ţâşneşte, pentru
a exista concomitent alături în spaţiu. Examinaţi-vă viaţa
interioară
şi veţi vedea că aceasta nu se răspândeşte în spaţiu, ci se
scurge în
timp; gândurile şi senzaţiile dumneavoastră se prezintă succesiv,
pe
când ceea ce este răspândit în exterior, în
spaţiu, se află alăturat.
Din această cauză trebuie să se producă acum ceea ce se poate descrie
ca fiind scurgerea în afară a ceva ce a trăit până acum
în timp,
devenind o manifestare juxtapusă în spaţiu. Ceea ce nu trăise
decât în
timp trăieşte de acum înainte prin juxtapunere în spaţiu.
Prin aceasta
se întâmplă ceva important, care se exprimă într-un
mod deosebit de
profund.
Tot ceea ce mai înainte a fost evoluţie spirituală a omului,
tot ce
depăşea dimensiunile spaţiului exterior conducea spre exterior şi
în
timp. Or, tot ce este supus timpului este ordonat după măsura şi natura
numărului 7. Întreaga devenire a lumii devine inteligibilă, dacă
considerăm că are la bază numărul 7. Noi spunem: Saturn, Soare, Lună,
Pământ-Marte, Mercur-Jupiter, Venus şi Vulcan, distingând
astfel şapte
perioade. În tot ce este supus timpului ne putem orienta dacă
folosim
numărul 7. Din această cauză, oriunde vrem să pătrundem în timp,
vom fi
conduşi la numărul 7. Toate colegiile şi toate lojile care duc din
spaţiu în temporal, când conduc în lumea
transcendenţei, sunt supuse
numărului 7. Sfinţii Rishi sunt subordonaţi numărului 7, la fel şi alţi
învăţători sfinţi ai popoarelor, până la cei şapte
înţelepţi ai
grecilor. Numărul fundamental al spaţiului este 12. Prin scurgerea
timpului în spaţiu, el devine revelaţie prin 12. Din această
cauză
numărul 12 domină acolo unde timpul se scurge în spaţiu. Avem
douăspezece triburi ale lui Israel şi doisprezece apostoli, în
momentul
în care Hristos, care s-a arătat mai întâi în
timp, se scurge în
spaţiu. Ceea ce este în timp se prezintă ca succesiune. Din
această
cauză, ceea ce conduce din spaţiu în timp la zeii
împărăţiei luciferice
ne duce la numărul 7. Dacă vrem să caracterizăm ceva în
dimensiunea
temporală prin esenţa sa în această împărăţie, găsim
entitatea căutată
dacă raportăm ceea ce cercetăm la originea sa parentală. Recunoaştem ce
se dezvoltă în timp când urcăm de la fapte secundare la
faptele prime,
ca de la copil la tată. Şi în timp ce pătrundem în această
lume a
timpului, care este dominată de cifra 7, vorbim de copii şi de originea
lor, de copiii fiinţelor spirituale, de copiii lui Lucifer. Când
transformăm timpul în spaţiu, vorbim de fiinţele care au o
existenţă
simultană, juxtapusă, şi ca urmare şi de circulaţia impulsurilor
sufleteşti prin spaţiu. Când tranziţia de la timp la spaţiu face
să se
treacă de la 7 la 12, noţiunea de copil îşi pierde semnificaţia
suprasensibilă, dar atunci apare noţiunea de fraternitate; cei care
trăiesc cot la cot sunt fraţi. Când transformăm noţiunea de fii
ai
zeilor în noţiunea de fraţi, urcăm în evoluţia umanităţii.
Fraţii şi
surorile trăiese unul alături de altul, pe când realităţile care
provin
unele din altele trăiesc succesiv. Vedem aici, într-un moment
important, tranziţia de la fiii sau copiii imperiului luciferic la
fraţii lui Hristos, tranziţie despre care vom continua să vorbim
mâine.
