Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVENIMENTUL APARIȚIEI LUI CHRISTOS ÎN LUMEA ETERICĂ

GA 118


EVENIMENTUL APARIȚIEI LUI CHRISTOS ÎN LUMEA ETERICĂ

Karlsrue, 25 ianuarie 1910

Dacă omul s-a preocupat o anumită perioadă cu concepţia spiritual-ştiinţifică despre lume şi lasă ca diferitele idei, diferitele gânduri şi cunoştinţe pe care le-a dobândit prin această concepţie să acţioneze asupra lui, aceste cunoştinţe îi pun cele mai diferite întrebări. Şi omul devine din ce în ce mai mult cercetător spiritual prin aceea că raportează astfel de întrebări, care pot fi numite întrebări izvorâte din viaţă, din simţire, întrebări care sunt legate de caracter, la ideile spiritual-ştiinţifice. Aceste idei sunt de aşa natură încât nu satisfac numai curiozitatea noastră teoretică, ştiinţifică, ci ne luminează asupra tainelor vieţii, asupra tainelor existenţei. Aceste gânduri şi idei vor deveni rodnice pentru noi abia atunci când nu vom gândi numai conţinutul lor, când nu vom simţi doar importanţa şi semnificaţia lor, ci atunci când, să spunem aşa, vom învăţa sub influenţa lor să privim altfel lumea din jurul nostru. Aceste idei trebuie să ne pătrundă cu căldură, trebuie să devină în noi impulsuri, trebuie să devină forţe ale sentimentului. Atunci, când vom primi răspunsuri la anumite întrebări, ele ne vor pune noi întrebări şi vom fi conduşi astfel de la întrebare la răspuns, iar răspunsul va deveni pentru noi, de fapt, o nouă întrebare la care ne vine un nou răspuns; şi aşa mai departe. Prin aceasta păşim înainte atât în cunoaşterea spirituală cât şi în viaţa spirituală.

Va dura încă destul de mult timp până când omenirii moderne i se vor dezvălui în conferinţe publice cele mai intime aspecte ale vieţii spirituale, dar în ramurile noastre de lucru ne este permis să ne apropiem tot mai mult de timpul în care să putem vorbi şi despre cele mai intime probleme. Se va constata mereu că aşa-numiţii noi membri pot fi surprinşi, pot fi chir şocaţi de una sau alta din afirmaţiile care se fac aici. Dar nu vom putea înainta dacă nu vom ajunge în situaţia de a discuta despre cele mai intime probleme ale vieţii pornind de la cercetarea spiritual-ştiinţifică şi de la cunoaşterea spiritual-ştiinţifică. De aceea trebuie astăzi ‒ chiar dacă la unii dintre dumneavoastră, cei care nu v-aţi adâncit de multă vreme în viaţa spirituală, ar putea să apară prin aceasta neînţelegeri ‒ să punem în faţa sufletelor noastre câteva fapte intime ale cunoaşterii spirituale.

O întrebare importantă rezultă fără îndoială pentru sufletele noastre când nu gândim doar abstract gândul reîntrupării, al vieţilor pământene repetate, ci îl gândim meditativ, când ne cufundăm cu înţelegerea în această realitate a vieţii spirituale. Atunci se alătură, aşa-zicând, noi întrebări la răspunsul care ne este dat la reîntrupare, la acest important fruct al vieţii. Putem pune, de exemplu, următoarea întrebare: Ce sens mai profund are faptul că omul trăieşte de mai multe ori pe pământ, că el se întoarce mereu în întrupări noi, că el îşi parcurge în mod repetat viaţa? ‒ În general, se spune: prin asta ne ridicăm mereu mai sus, trăim rezultatele, roadele vieţilor pământeşti anterioare în vieţi pământeşti ulterioare şi tocmai prin aceasta ne desăvârşim. ‒ Această formulare, menţinută abstract, este destul de generală. Abia printr-o cunoaştere mai exactă a întregului sens al vieţii pe pământ pătrundem şi în însemnătatea vieţilor repetate. Dacă pământul nu s-ar schimba el însuşi, dacă, aşa-zicând, omul s-ar reîntoarce mereu pe un pământ, care, în esenţă, ar rămâne acelaşi, atunci, de fapt, nu ar fi multe de învăţat prin încarnări succesive sau prin întrupări succesive. Numai prin faptul că putem trăi ceva nou, că putem învăţa ceva nou în fiecare întrupare pe pământ, au aceste încarnări sau întrupări un sens. Acest fapt nu iese atât de mult în evidenţă când este vorba de perioade scurte de timp, dar dacă cuprindem cu privirea intervale mai mari de timp, aşa cum putem face prin ştiinţa spirituală, atunci se relevă că epocile pământului nostru se structurează diferit şi că noi trăim mereu şi mereu elemente noi. Aici trebuie însă să vedem şi altceva. Aici trebuie să luăm în considerare tocmai aceste schimbări în viaţa pământului. Căci dacă noi, să spunem, ratăm să trăim, să învăţăm într-o anumită epocă a existenţei pământului ceea ce este de învăţat în această epocă de evoluţie a pământului, atunci venim, ce-i drept, într-o nouă întrupare, dar nu am beneficiat de ceva, nu am lăsat să curgă în noi ceea ce trebuia să lăsăm să curgă într-un timp trecut. Şi nu putem să folosim în mod corect forţele şi capacităţile noastre în următorul interval de timp.

Vorbind cu totul general, putem spune: acum, în epoca noastră, este posibil ceva pe pământ, pe aproape toată suprafaţa pământului, ceva ce pentru oamenii care trăiesc acum nu a fost posibil în încarnările trecute. Pare ciudat dar aşa este, şi acest fapt are o mare importanţă. În încarnarea prezentă este posibil, pentru un anumit număr de oameni, să ajungă la ştiinţa spirituală, ceea ce înseamnă că este posibil să preia în sine acele rezultate ale cercetării spirituale care pot să fie preluate pe tărâmul ştiinţei spirituale. Desigur, faptul că anumiţi oameni se întâlnesc şi lasă să se reverse în ei cunoştinţe din cercetarea spirituală ar putea fi privit ca ceva absolut neimportant. Dar cei care găsesc acest fapt lipsit de importanţă tocmai că nu înţeleg semnificaţia reîntrupării, iar pe aceasta nu o poţi prelua decât în cursul unei întrupări. Dacă nu ţi-o însuşeşti înseamnă că neglijezi ceva, ceva ce îţi va lipsi în următoarele încarnări.

Acesta este lucrul care trebuie să ni-l punem la inimă: da, ceea ce învăţăm astăzi din ştiinţa spirituală se uneşte cu sufletele noastre şi îl aducem cu noi atunci când coborâm în următoarea încarnare.

Astăzi vrem să dobândim o înţelegere referitor la semnificaţia pe care o are acest fapt pentru sufletul nostru. Va trebui să adăugăm, la cele ce cunoaşteţi din alte conferinţe sau din lecturile dumneavoastră, multe fapte ale vieţii spirituale, care vă sunt mai mult sau mai puţin cunoscute, sau total necunoscute. Înainte de toate trebuie să ne întoarcem în epoci anterioare ale evoluţiei omenirii. Am privit deseori în epoci timpurii ale evoluţiei pământului. Am spus: în prezent trăim în al cincilea interval de timp de după marea catastrofă atlanteană. Acestui al cincilea interval de timp îi premerge cel în care poporul grec şi poporul latin au furnizat ideile principale şi sentimentele principale pentru evoluţia pământului; îi premerge al patrulea interval de timp, epoca greco-latină. Acesteia îi premerge al treilea interval de timp, cel egipto-asirio-babilono-caldeean; acestuia îi premerge epoca veche persană iar acesteia îi premerge epoca veche hindusă. Dacă ne întoarcem şi mai mult în trecut, într-un timp originar mai îndepărtat, atunci întâlnim marea catastrofă atlanteană care a distrus un vechi continent, a distrus vechea Atlantidă care se situa în locul unde se întinde astăzi Oceanul Atlantic, acea catastrofă atlanteană care a cufundat în ape continentul atlantean; pe de altă parte, i-a dat pământului pe care trăim astăzi faţa pe care o are acum. Iar dacă mergem mai departe în trecut, am ajunge la intervale de timp anterioare, care se află înaintea catastrofei atlanteene. Am ajunge la acele culturi şi condiţii ale vieţii care s-au dezvoltat pe acel continent atlantean şi pe care le numim "cultura atlanteană", culturile raselor atlanteene. Şi acestora le premerg intervale de timp, stări şi mai vechi.

Dacă cuprindem cu privirea ceea ce ne povesteşte istoria ‒ ea nu ajunge foarte departe în trecut ‒ atunci putem cădea uşor în credinţa, deşi aceasta este o credinţă nefundamentată chiar şi pentru intervale scurte de timp, că pământul ar fi arătat totdeauna aşa cum arată azi. Dar nu este aşa. Mai degrabă condiţiile de pe pământ s-au schimbat fundamental, iar cel mai puternic s-au schimbat raporturile sufleteşti ale omului. Sufletele acelor oameni care stau astăzi aici au fost întrupate în corpuri corespunzătoare în toate acele epoci ale pământului şi şi-au însuşit pe atunci ceea ce trebuia să-şi însuşească în acele intervale de timp ale evoluţiei pământului. De fiecare dată sufletul şi-a dezvoltat, de la încarnare la încarnare, alte capacităţi. Sufletele noastre au fost cu totul altfel ‒ chiar dacă nu într-un mod foarte diferit ‒ în timpul epocii greco-latine. Dar ele se deosebesc foarte mult faţă de epoca veche persană şi încă mai mult faţă de epoca veche hindusă. Sufletele noastre aveau cu totul alte facultăţi atunci şi trăiau în cu totul alte condiţii de viaţă decât acum.

Să punem cât se poate de clar în faţa sufletelor noastre, pentru ca să înţelegem bine ceea ce urmează, cum erau sufletele noastre ‒ să spunem, pentru a avea de îndată ceva semnificativ ‒ după catastrofa atlanteană, pe când ele erau întrupate în trupurile care erau posibile pe pământ în timpul primei culturi indiene. Nu trebuie să concepem vechea cultură hindusă ca şi cum ea ar fi fost extinsă numai în vechea Indie. Vechiul popor indian era pe atunci dătătorul de ton cel mai important; dar cultura întregului pământ era alta şi avea particularităţi care erau impregnate aşa-zicând de ceea ce dădeau conducătorii vechilor indieni. Dacă observăm sufletele noastre în felul cum erau atunci, trebuie, în primul rând, să spunem: o astfel de cunoaştere pe care o au oamenii astăzi era pe atunci cu totul imposibilă. Pe atunci nu exista o conştienţă de sine atât de clară, o conştienţă a eului atât de clară cum e astăzi. ‒ Oamenii nu s-ar fi gândit aproape deloc la faptul că ei sunt un „eu”. Acest eu exista într-adevăr ca forţă în oameni, dar cunoaşterea eului este altceva decât forţa eului, decât capacitatea de acţiune a eului. Oamenii nu erau, deci, dotaţi cu o astfel de interioritate ca cea de azi. În schimb aveau cu totul alte capacităţi, aveau ceea ce este denumit deseori clarvedere crepusculară.

Dacă observăm sufletele umane în timpul vieţii de zi din acel timp găsim că ele nu se simţeau drept euri. Omul se simţea ca aparţinător neamului său, poporului său. Eul individual era ca un mădular al întregii comunităţi, al neamului şi al poporului, precum mâna este un mădular al trupului. Omul nu se simţea pe sine ca un eu individual, aşa cum se simte astăzi. Eul poporului, eul neamului era cel spre care privea. Aşa trăia sufletul în timpul zilei. El nu ştia, ca să spunem aşa, destul de clar că el este un om. Dar când venea seara şi omul adormea, conştienţa nu se întuneca total, aşa cum este cazul în zilele noastre, ci, în timpul somnului, sufletul era capabil să perceapă fapte spirituale; aşa, de exemplu, era capabil să perceapă în mediul său fapte, în raport cu care visul de astăzi nu este decât o umbră, evenimente spirituale, fapte spirituale, faţă de care visul de astăzi nu mai prezintă, de regulă, o realitate deplină. Astfel de percepţii aveau oamenii, încât ei ştiau: există o lume spirituală. Pentru oameni, lumea spirituală era o realitate, dar nu printr-o logică oarecare, prin ceva ce trebuie adeverit, ci tocmai fiindcă ei erau înlăuntrul lumii spirituale în fiecare noapte, chiar dacă nu posedau decât o conştienţă înăbuşită, de vis. Însă nu acesta era lucrul principal. În afară de starea de somn şi de starea de veghe existau stări intermediare în cursul cărora omul nu era nici treaz pe deplin, nici adormit pe deplin, în care, într-adevăr, conştienţa de eu se diminua mai mult decât în cursul zilei şi în care perceperea realităţilor spirituale, acea clarvedere de vis era mai puternică decât în timpul nopţii. Existau astfel de stări intermediare în care omul, ce-i drept, fără conştienţă de sine, era totuşi dotat cu clarvedere. Pe atunci omul era în astfel de stări ca răpit, astfel încât el nu ştia nimic despre sine. El nu ştia: eu sunt un om; însă ştia foarte bine: eu sunt un mădular al unei lumi spirituale, pot percepe în interiorul acesteia, eu ştiu că există o lume spirituală ‒ acestea erau trăirile sufletului uman în acel timp. Dar această conştienţă şi această viaţă în lumea spirituală era încă mult, mult mai luminoasă în timpul atlantean, încât atunci când privim în trecut găsim un interval de timp în care sufletele aveau o clarvedere de vis, înăbuşită, care a scăzut din ce în ce mai mult în cursul dezvoltării omenirii.

Dacă sufletele noastre ar fi rămas la această clarvedere de vis, atunci nu ne-am fi putut însuşi acea conştienţă de sine individuală pe care o avem astăzi. Atunci nu am fi putut şti că noi suntem oameni. A trebuit, aşa zicând, să ne pierdem acea conştienţă despre lumile spirituale, pentru ca să poată apărea conştienţa de eu. În viitor le vom putea avea pe amândouă. În viitor vom dobândi din nou, în ciuda păstrării conştienţei de eu, deplina clarvedere, ceea ce astăzi poate exista numai la cel care s-a angajat pe drumul iniţierii. Ea va fi din nou posibilă la toţi oamenii, tuturor oamenilor le va fi posibil să vadă în lumea spirituală şi să se simtă, totuşi, drept om, drept eu.

Actualizaţi-vă încă o dată ceea ce s-a petrecut. Sufletul a trecut de la întrupare la întrupare. Mai înainte, el era clarvăzător. Mai târziu, a apărut din ce în ce mai clar conştienţa că devine un eu şi, cu aceasta, şi posibilitatea de a judeca singur. Căci atâta timp cât priveşti în lumea spirituală şi nu te simţi drept eu, nu poţi să discerni, nu poţi să combini. Această capacitate apare din ce în ce mai mult, dar, în fiecare încarnare ce urma, clarvederea veche devenea tot mai ştearsă. Omul era din ce în ce mai puţin apt să vdă în lumea spirituală. Şi mereu mai mult trăia pe planul fizic, îşi forma gândirea logică şi se simţea drept eu. Cu aceasta clarvederea descreşte tot mai mult. Omul percepe acum lumea exterioară şi se întreţese tot mai mult în ea, dar legătura cu lumea spirituală este din ce în ce mai scăzută. Putem spune astfel: în timpurile originare omul era un gen de spirit, de fiinţă spirituală, căci el se trezea ca fiinţă spirituală, în ambianţa socială nemijlocită, ca tovarăş al altor fiinţe spirituale, el se simţea aparţinând altor fiinţe spirituale spre care nu poate să mai privească astăzi cu simţurile normale. Precum ştim, există şi astăzi în jurul nostru, în afară de lumea care ne înconjoară în mod nemijlocit, şi alte lumi spirituale, în care trăiesc anumite fiinţe spirituale. Dar omul nu le vede cu conştienţa normală de acum. Mai înainte însă el era tovarăşul lor, atât în conştienţa din timpul nopţii cât şi în acea stare intermediară despre care am vorbit. Pe atunci el trăia în interiorul acestei lumi şi comunica cu fiinţele din acea lume. În mod normal el nu poate să mai facă acum acest lucru. Cu fiecare nouă întrupare el a fost luat din patria sa spirituală şi transpus din ce în ce mai mult în lumea pământului.

În lăcaşurile de cultivare a vieţii spirituale şi în acele cunoştinţe şi ştiinţe în care se mai ştia despre astfel de lucruri s-a luat mereu în considerare că încarnările noastre au trecut prin astfel de perioade diferite ale pământului. Se privea înapoi spre un interval de timp îndepărtat, care se află înainte de catastrofa atlanteană, şi în care oamenii trăiau nemijlocit împreună cu zeii sau spiritele şi în care ei, desigur, se simţeau cu totul altfel. Trebuie să vă gândiţi că sufletul uman trebuia să se simtă cu totul altfel într-o epocă în care ştia foarte precis că poate vedea fiinţele superioare, în care se ştia pe sine ca mădular al unei lumi superioare. El se simţea pe sine cu totul altfel. Când priviţi spre aceste fapte trebuie să vă reprezentaţi că şi astăzi noi putem să învăţăm să gândim şi să vorbim numai dacă creştem în mijlocul oamenilor; acestea sunt capacităţi pe care omul le poate dobândi numai dacă trăieşte între oameni. Dacă un copil s-ar afla acum pe o insulă pustie şi ar trebui să crească acolo fără a fi înconjurat de oameni, el nu şi-ar însuşi capacităţile gândirii şi vorbirii. Capacităţile dezvoltate de o fiinţă depind de fiinţele sub influenţa cărora se află în perioada de creştere. Evoluţia depinde de aceasta. Puteţi observa acest lucru la câini. Este cunoscut că aceste animale, câinii, care sunt scoşi din condiţiile în care trăiesc împreună cu oamenii şi sunt lăsaţi într-un loc unde nu există oameni, nu învaţă să latre. Urmaşii unor astfel de câini nu mai ajung să latre în mod natural. E important, deci, dacă o fiinţă creşte şi se dezvoltă sub influenţa unor genuri de fiinţe sau a altor genuri de fiinţe. Puteţi astfel să vă faceţi o imagine despre faptul că este altceva dacă trăiţi numai ca oameni printre oameni în planul fizic sau, ca înainte ‒ aceleaşi suflete, aşa-zicând ‒, printre fiinţe spirituale, într-o lume spirituală în care nu poate pătrunde astăzi privirea normală. Atunci şi sufletul se dezvoltă altfel; pe când omul trăia printre zei, el avea în sine alte impulsuri. Omul şi-a dezvoltat alte impulsuri printre oameni şi altele pe când trăia între zei. O cunoaştere superioară ştia totdeauna acest lucru. O astfel de cunoaştere privea înapoi în acea epocă veche în care oamenii erau oarecum în contact nemijlocit cu fiinţele spiritual-divine. Iar contactul şi comunicarea nemijlocită cu fiinţele spirituale acţiona în aşa fel încât sufletul se simţea aparţinând lumii spiritual-divine. Dar acest fapt genera impulsuri, forţe în suflet, care erau divin-spirituale într-un cu totul alt sens decât sunt acestea astăzi. Acolo unde sufletul acţiona în aşa fel încât se simţea aparţinând lumii spirituale, acolo, din acest suflet, vorbea şi o voinţă care provenea din lumea spiritual-divină, o voinţă despre care se putea spune că era insuflată deoarece sufletul trăia printre zei.

Despre această epocă, în care omul era încă una cu fiinţele divin-spirituale, se vorbeşte ca despre o epocă de aur sau Krita Yuga [ Nota 1 ]. Este o epocă veche, a cărei desfăşurare trebuie să o căutăm încă înainte de catastrofa atlanteană. Urmează apoi o altă epocă, în care oamenii nu îşi mai simt atât de puternic legătura lor cu lumea divin-spirituală precum în Krita Yuga; o epocă în care ei nu mai puteau să îşi determine impulsurile prin convieţuirea cu zeii, în care privirea lor se întunecase deja faţă de spirit şi suflet. Dar ei aveau încă o amintire a convieţuirii cu spiritele şi cu zeii. Aceasta era deosebit de clar în vechea lume hindusă. Pe atunci se putea vorbi foarte uşor despre lucruri spirituale. Oamenii puteau fi orientaţi spre lumea exterioară a percepţiilor fizice şi totuşi, am putea spune, să vadă în ea o maya, o iluzie, deoarece ei nu aveau încă o durată mare de timp aceste percepţii fizice. Acesta era cazul în vechea Indie. În vechea Indie sufletele nu mai vedeau, ce-i drept, zeii înşişi, dar vedeau realităţi spirituale şi fiinţe spirituale inferioare. Fiinţele spirituale superioare mai erau văzute doar de un anumit număr de oameni, dar chiar şi pentru aceştia era întunecată acea convieţuire vie cu zeii. Impulsurile de voinţă din lumea spiritual-divină dispăruseră deja. Dar oamenii aveau încă posibilitatea, cel puţin în stări deosebite de conştienţă, să dobândească o privire în realităţile spirituale: în somn şi în stările intermediare amintite. Dar cele mai importante realităţi ale acestei lumi spirituale, care mai înainte erau prezente în trăire directă, de atunci încoace erau prezente ca un fel de cunoaştere, ca ceva pe care sufletul, ce-i drept, îl ştia încă exact, dar care nu acţiona decât ca o cunoaştere, ca un adevăr. Desigur că oamenii erau încă în lumea spirituală, dar siguranţa despre aceasta nu era atât de puternică ca înainte. Această epocă este numită epoca de argint sau Treta Yuga.

A urmat apoi epoca acelor încarnări sau întrupări în care privirea omului faţă de lumea spirituală s-a închis tot mai mult, în care omul a fost din ce în ce mai mult orientat nemijlocit spre lumea exterioară a simţurilor şi s-a fixat în această lume a simţurilor în care a apărut conştienţa interioară de eu, a apărut din ce în ce mai mult conştienţa de om. Această epocă este numită epoca de bronz sau Dvapara Yuga. Oamenii nu mai aveau o atât de înaltă cunoaştere nemijlocită despre lumea spirituală ca înainte, dar cel puţin mai rămăsese ceva din lumea spirituală în omenire. Am putea să o caracterizăm aproximativ comparând-o cu starea omului bătrân din epoca prezentă, căruia îi rămâne ceva din bucuria tinereţii. Bucuria a trecut, dar de trăit am trăit-o. O ştim, o cunoaştem, putem vorbi despre ea ca despre ceva cu care suntem familiarizaţi. Tot aşa sufletul era pe atunci încă familiarizat cu ceea ce duce spre lumea spirituală. Aceasta este esenţa epocii Dvapara Yuga.

A urmat apoi o altă epocă, o epocă în care şi această încredinţare, această familiarizare cu lumea spirituală încetează, în care se închid, aşa-zicând, porţile spre lumea spirituală. Privirea omului a fost din ce în ce mai mult mărginită la lumea senzorială exterioară şi la raţiunea care prelucrează impresiile simţurilor astfel încât omul nu putea decât gândi lumea spirituală. Acesta este modul cel mai redus de a şti ceva despre lumea spirituală. Ceea ce ştiau încă într-adevăr oamenii din trăirile lor era lumea senzorial-fizică. Dacă oamenii voiau să ştie ceva despre lumea spirituală, trebuia să obţină asta prin gândire ulterioară. Acesta este timpul în care omul a devenit în cel mai înalt grad nespiritual şi de aceea s-a stabilit în cea mai mare parte în lumea simţurilor. Faptul a fost necesar pentru a-şi dezvolta conştienţa de sine, treptat, până la cele mai înalte grade. Căci numai prin rezistenţa dură a lumii exterioare putea omul să înveţe să se deosebească de lume şi să se resimtă pe sine ca fiinţă separată de lume. Această ultimă epocă este denumită Kali Yuga sau epoca întunecată.

Subliniez că aceste expresii pot fi folosite şi pentru epoci mai mari; aşa, de exemplu, denumirea Krita Yuga poate fi folosită şi pentru intervale de timp mai mari. Pentru că înainte de a se fi desfăşurat epoca de aur care a fost descrisă, omul a fost participant cu viaţa sa la lumi mai înalte, şi de aceea toate celelalte timpuri mai vechi ar putea fi cuprinse sub acest nume. Dar dacă ne limităm pretenţiile, dacă suntem mulţumiţi cu acea măsură a vieţii spirituale care a fost descrisă, atunci putem împărţi epocile în modul arătat. Pentru toate aceste epoci pot fi date anumite intervale de timp. Evoluţia se face treptat, dar există graniţe despre care se poate spune: înainte au predominat acele condiţii ale vieţii şi acea conştienţă, dar după această graniţă sunt predominante alte condiţii de viaţă şi altă conştienţă. Trebuie să socotim că, în sensul în care a fost vorba mai înainte, Kali Yuga începe aproximativ în anul 3101 î.e.n. Vedem astfel că sufletele noastre au apărut pe pământ în întrupări mereu noi, în care privirea omului faţă de lumea spirituală s-a închis din ce în ce mai mult şi s-a mărginit din ce în ce mai mult la lumea senzorială exterioară. Vedem că într-adevăr sufletele noastre ajung cu fiecare nouă întrupare în condiţii noi în care poate fi învăţat ceva mereu nou. În Kali Yuga putem dobândi capacitatea de a ne întări, de a ne consolida în conştienţa de eu. Înainte nu a fost posibil acest lucru deoarece mai întâi trebuia preluat în sine eul.

Dacă sufletele au neglijat să asimileze ceea ce le oferea o anumită epocă, este foarte greu să se recupereze în alte epoci ceea ce a fost ratat. Sufletele trebuie să aştepte o lungă perioadă de timp până când devine posibil ca, totuşi, într-o anumită măsură, să recupereze ceea ce au neglijat; dar nu avem voie să ne lăsăm în seama acestui fapt. Vrem să aducem în faţa sufletelor noastre faptul că în timpul epocii Kali Yuga s-a petrecut ceva foarte important prin aceea că porţile faţă de lumea spirituală au fost, am spune, închise. Acesta era tocmai acel interval de timp în care a activat Ioan Botezătorul şi în care a acţionat Christos. A fost un lucru esenţial ca toţi oamenii să fi fost prezenţi de mai multe ori sau măcar cel puţin o dată sau de două ori în întrupare pe pământ în această epocă întunecată, în intervalul de 3100 de ani care s-au scurs din epoca întunecată. Conştienţa eului se consolidase, amintirea lumii spirituale devenise fluctuantă, dispăruse, iar oamenii, dacă nu vroiau să piardă pe deplin legătura cu lumea spirituală, trebuia să înveţe să trăiască spiritualul în propriul lor eu. Ei trebuiau să-şi dezvolte eul în aşa fel încât acesta să fie sigur, cel puţin în interiorul lui, că există o lume spirituală, că omul aparţine acesteia şi că există fiinţe spirituale superioare. Eul trebuia devină capabil să simtă interior lumea spirituală, să creadă în ea.

Dacă în timpul lui Christos cineva ar fi exprimat ceea ce era adevăr pentru acel timp, el ar fi trebuit să poată spune: Mai înainte oamenii puteau trăi împărăţia cerurilor în exteriorul eului lor, în acele depărtări spirituale în care aajungeau când  ieşeau din sine. Oamenii trebuiau să vieţuiească împărăţia cerurilor, împărăţia lumii spirituale în afara eului. Acum omul nu mai putea vieţui împărăţia cerurilor în acelaşi mod, acum omul devenise cu totul altfel, aşa încât eul trebuia să trăiască această împărăţie în sine însuşi. Această împărăţie a cerurilor a venit atât de aproape de om încât acţionează în eu. ‒ Şi Ioan Botezătorul le-a spus oamenilor: „Împărăţiile cerurilor s-au apropiat” [ Nota 2 ]; asta înseamnă că au ajuns în apropierea eului. Mai înainte, ele erau în afara omului; acum, împărăţia cerurilor care s-a apropiat, omul trebuia să o înţeleagă în fiinţa cea mai intimă, în eu. Şi deoarece omul nu mai putea trece, în această epocă întunecată, în Kali Yuga, din lumea simţurilor în lumea spirituală, trebuia ca fiinţa divină, Christos, să coboare până în lumea fizic-senzorială. Acesta este motivul pentru care Christos trebuia să coboare până într-un om făcut din carne şi oase, în Iisus din Nazaret, pentru ca, văzând viaţa şi faptele lui Christos pe pământul fizic, oamenii să poată dobândi în trupul fizic legătura cu împărăţia cerurilor, cu lumea spirituală. Astfel că în timpul în care Christos a trăit pe pământ avem o sub-epocă în cadrul epocii Kali Yuga, în cadrul epocii întunecate, în care oamenii care nu trăiau în întuneric şi ceaţă, ci şi-au înţeles timpul, au putut să îşi spună: E o necesitate ca Dumnezeu să coboare la oameni, pentru ca să fie redobândită legătura cu lumea spirituală, legătură care era pierdută.

Dacă pe atunci nu ar fi existat nici un om care să înţeleagă aceasta, care să fi găsit o legătură prin sentiment cu Christos, atunci oamenii ar fi pierdut legătura cu lumile spirituale, ei nu ar fi preluat în eul lor legătura cu împărăţia cerurilor. S-ar fi putut întâmpla ca, dacă toţi oamenii ar fi persistat într-un astfel de moment important în întuneric, un astfel de eveniment important să treacă pe lângă ei. Sufletele omeneşti s-ar fi ofilit, s-ar fi uscat, ar fi decăzut. Desigur, un anumit timp ele s-ar fi putut întrupa şi fără de Christos, dar în eul lor nu ar fi putut sădi ceea ce oferă găsirea legăturii cu împărăţia cerurilor. Se putea întâmpla ca evenimentul apariţiei lui Christos pe pământ să nu fi putut fi observat nicăieri, aşa cum, de exemplu, oamenii din Roma nu L-au observat. S-ar fi spus atunci că ar exista undeva o stradă mică, murdară, că acolo trăia o sectă deosebită de oameni ciudaţi şi că între ei ar trăi un spirit înfiorător, care se numea Iisus din Nazaret, şi care predica oamenilor tot felul de lucruri, care îi îndemna spre tot felul de fapte rele ‒ numai atât se ştia la Roma într-un anumit timp despre Christos! Şi probabil că ştiţi că istoricul roman atât de important, Tacitus [ Nota 3 ], a descris în mod asemănător evenimentul din Palestina la aproximativ 100 de ani după ce acesta avusese loc.

Deci nu toţi oamenii au observat că s-a întâmplat ceva deosebit, ceva prin care omul să poată depăşi Kali Yuga, ceva ce putea să lumineze ca lumină divină în întunecimea pământească. Posibilitatea evoluţiei în continuare a omenirii a fost dată prin aceea că au existat câteva suflete care au înţeles timpul respectiv, care ştiau ce înseamnă faptul că Christos a trăit pe pământ.

Dacă vă transpuneţi în acel timp puteţi să vă spuneţi cu uşurinţă: Da, omul putea să trăiască foarte bine în acel timp şi nu avea nevoie să ştie ceva despre apariţia lui Christos Iisus pe planul fizic! Omul putea să trăiască în acel timp pe pământ fără a prelua în conştienţa sa cel mai important eveniment.

Oare nu ar fi posibil ca astăzi să se petreacă ceva infinit de important şi oamenii să nu preia acest eveniment în conştienţa lor? Oare nu s-ar putea întâmpla ca oamenii care trăiesc astăzi să nu aibă nici o presimţire despre evenimentul cel mai important care se petrece în lume? Ba da! Căci se întâmplă un eveniment de cea mai mare importanţă dar el nu este accesibil decât privirii spirituale. Se vorbeşte atât de mult despre timpuri de tranziţie. Noi trăim într-un astfel de timp de tranziţie, şi anume într-unul foarte important. Este important pentru că în acest timp s-a încheiat epoca întunecată şi începe tocmai acum o epocă în care oamenii îşi dezvoltă treptat noi facultăţi, prin care sufletele oamenilor vor deveni treptat altfel.

Însă nu trebuie să vă miraţi că cei mai mulţi oameni nu observă nimic din aceasta; cei mai mulţi nu au observat nici ceea ce s-a petrecut la începutul erei noastre, evenimentul christic. În anul 1899 Kali Yuga s-a sfârşit, acum trăim într-o nouă epocă. Şi ceea ce a început atunci se răspândeşte treptat în oameni ca noi capacităţi sufleteşti.

Primele semne ale acestor noi facultăţi sufleteşti se vor face remarcate în sufletele individuale într-un timp relativ scurt. Ele se vor arăta mai clar la mijlocul anilor '30 ai secolului nostru, aproximativ în timpul dintre anii 1930-1940. Anii 1933, 1935, 1937 vor fi deosebit de importanţi. Atunci se vor arăta în oameni, ca predispoziţii naturale, facultăţi cu totul deosebite. În acel timp se vor produce mari schimbări şi se vor împlini profeţii din documentele biblice. Atunci se vor schimba toate condiţiile pentru sufletele care se află pe pământ şi, de asemenea, şi pentru cele care nu mai sunt în trupuri fizice. Indiferent unde se vor afla, aceste suflete vor fi orientate spre capacităţi cu totul noi. Toate se schimbă. Cel mai important eveniment al timpului nostru este o transformare profundă, decisivă a capacităţilor sufleteşti ale oamenilor.

Kali Yuga s-a încheiat şi sufletele oamenilor încep să dezvolte noi facultăţi care, deoarece epoca are tocmai acest scop, vor scoate la iveală în suflete, ca de la sine, anumite forţe clarvăzătoare; acele forţe clarvăzătoare care au trebuit să coboare în inconştient în timpul epocii Kali Yuga. Va exista un număr de suflete care vor trăi o experienţă deosebită, şi anume ele vor avea conştienţa de eu, dar, pe lângă aceasta, pentru ele va fi ca şi cum ar trăi într-o lume care, de fapt, este cu totul diferită de cea a conştienţei lor obişnuite: aceasta va fi ca o lume de umbre, va fi ca o presimţite, ca atunci când un om orb din naştere este operat. Prin ceea ce noi numim „educaţie ezoterică”, aceste capacităţi de clarvedere vor fi dobândite mult mai bine. Aceasta se va întâmpla deoarece oamenii înaintează, în cele mai modeste începuturi, pe cele mai elementare trepte, spre dezvoltarea autonomă naturală care apare în omenire.

Dar s-ar putea întâmpla foarte uşor ‒ şi asta ar putea să fie mult mai simplu decât odinioară -, ca în epoca noastră oamenii să nu fie în stare să înţeleagă acest eveniment, cel mai important eveniment pentru omenire. S-ar putea întâmpla ca oamenii să nu fie în stare să înţeleagă că este vorba într-adevăr de o privire într-o lume spirituală, cu toate că ea este încă ştearsă şi nebuloasă. S-ar putea întâmpla, de exemplu, ca răul, materialismul, să fie atât de mare pe pământ încât cea mai mare parte a oamenilor să nu arate nici cea mai mică înţelegere pentru aceasta, iar acei oameni care vor avea această clarvedere să fie trataţi drept nebuni şi să fie internaţi în case de nebuni, printre alţii care şi-au dezvoltat confuz sufletul. S-ar putea deci ca această epocă să treacă aşa-zicând pe lângă oameni fără să lase urme, deşi noi lăsăm să răsune încă de astăzi chemarea, precum odinioară Ioan Botezătorul, ca premergător al lui Christos; şi Christos însuşi a lăsat să răsune chemarea: A venit o nouă epocă în care oamenii trebuie să facă un pas în împărăţia cerurilor!

S-ar putea foarte uşor întâmpla ca acest eveniment să treacă pe lângă omenire fără ca oamenii să îl înţeleagă. Dacă între anii 1930-1940 vor triumfa materialiştii, ei vor spune: Da, a rezultat într-adevăr un număr de nebuni, dar nu s-a întâmplat nimic din măreţul eveniment; asta nu ar fi, desigur, nici o dovadă împotriva a ceea ce am spus. Dacă materialiştii ar triumfa şi omenirea ar trece pe lângă acest eveniment, asta ar însemna o nenorocire pentru omenire. Chiar dacă nu va fi remarcat, acest mare eveniment care trebuie să apară se va produce totuşi.

Oamenii vor putea dobândi capacitatea unei percepţii în eteric ‒ cel puţin un anumit număr de oameni ‒ iar ceilalţi îi vor urma, căci omenirea va avea la dispoziţie 2500 de ani pentru a-şi dezvolta din ce în ce mai mult aceste capacităţi. În acest răstimp oamenii nu trebuie să piardă această posibilitate. O pierdere ar fi însă o mare nenorocire şi omenirea ar trebui să aştepte un timp ulterior pentru a recupera ceea ce a neglijat, pentru a dezvolta ulterior noua facultate. Aceasta va fi facultatea prin care oamenii vor vedea lumea eterică din jurul lor, lume pe care nu au putut să o perceapă în mod normal până acum. Acum omul vede doar trupul fizic al omului, dar atunci va fi în stare să vadă trupul eteric, cel puţin ca o imagine de umbră şi, de asemenea, va fi în stare să trăiască  corelaţia profundă a evenimentelor în eteric. Ei vor avea imagini şi presimţiri despre evenimentele din lumea spirituală şi vor constata că astfel de evenimente se vor împlini pe planul fizic într-un răstimp de trei până la patru zile. Vor vedea anumite lucruri în imagini eterice şi vor şti apoi: mâine sau în câteva zile se va întâmpla cutare sau cutare lucru.

Astfel de transformări ale capacităţilor sufleteşti umane vor interveni. Va veni ceva ce poate fi denumit vedere eterică. Şi ce este legat de aceasta? Acea fiinţă pe care noi o numim Christos, care a fost odinioară în trup de carne şi oase pe pământ, la începutul erei noastre. Ea nu va mai veni într-un astfel de trup fizic pentru că evenimentul primei veniri a fost un eveniment unic. Dar Christos va reveni în formă eterică în timpurile numite. Atunci oamenii vor învăţa să-L perceapă pe Christos prin faptul că prin această vedere eterică ei vor creşte spre El, spre El care nu mai coboară acum până în trupul fizic ci numai până în cel eteric. Oamenii vor trebui deci să evolueze până la o percepere a lui Christos. Este adevărată spusa lui Christos: „Eu sunt la voi toate zilele până la sfârşitul timpului pământului.” [ Nota 4 ] El este aici, El este în lumea noastră spirituală şi cei dăruiţi deosebit Îl vor putea percepe totdeauna în lumea spiritual-eterică.

Cel care s-a convins în mod deosebit prin astfel de percepţii a fost Pavel, în evenimentul din faţa Damascului. Dar vederea eterică va fi formată drept capacitate naturală. Pentru oamenii timpurilor care vin va fi tot mai mult posibil un eveniment ca cel din faţa Damascului, un eveniment pe care l-a trăit Pavel.

În felul acesta concepem acum într-un cu totul alt sens ştiinţa spirituală. Învăţăm că ea este ceva care ne pune în faţă o imensă responsabilitate, fiindcă ea este o pregătire pentru evenimentul cu totul concret al reapariţiei lui Christos. Christos va reapare deoarece oamenii vor creşte, se vor ridica spre El prin vederea eterică. Dacă înţelegem aceasta, ştiinţa spirituală ne apare ca pregătire a oamenilor pentru revenirea lui Christos, ca să nu se petreacă o nenorocire, ca acest mare eveniment să nu treacă neobservat, ci să devenim maturi pentru a sesiza marele moment, pentru a sesiza marele moment care poate fi denumit "revenirea lui Christos". Omul va deveni capabil să vadă trupuri eterice şi va fi în stare să vadă trupul eteric al lui Christos printre aceste trupuri eterice; asta înseamnă ca el să crească într-o lume în care Christos va apărea facultăţilor nou trezite ale omului.

Nu va mai fi necesar ca existenţa lui Christos să fie dovedită prin tot felul de documente, ci vor fi martori oculari pentru prezenţa lui Christos Cel Viu, astfel de martori care vor vieţui trupul Său eteric. Şi ei vor învăţa prin acest eveniment că această fiinţă este aceeaşi fiinţă care a săvârşit la începutul erei noastre Misteriul de pe Golgota, şi anume Christos. Aşa cum Pavel a fost convins la Damasc: Acesta este Christos ‒ tot aşa vor exista oameni care vor fi convinşi prin trăirea în eteric că Christos trăieşte cu adevărat.

Aceasta este cea mai mare taină a epocii noastre: taina revenirii lui Christos şi aşa arată ea în adevărata sa formă. Dar simţul materialist va pune stăpânire într-un anumit mod pe acest eveniment. Ceea ce tocmai s-a spus, şi anume că toate adevăratele cunoştinţe spirituale indică spre această epocă, va fi vestit în următorii ani într-o măsură mai mare; dar simţul materialist denaturează astăzi toate lucrurile, el nu îşi va putea reprezenta că sufletele oamenilor vor trebui să crească spre vederea eterică şi cu aceasta spre Christos în trup eteric.

Simţul materialist îşi va reprezenta în aşa fel acest eveniment încât el va considera că Christos va coborî în trup, că va fi încarnat într-un trup din carne şi oase. Va exista un număr de oameni care, în orgoliul lor fără de măsură, se vor folosi de acestea şi se vor prezenta în faţa oamenilor drept Christos reîntrupat. Din această cauză viitorul apropiat ne va putea aduce falşi Christoşi. Antroposofii însă trebuie să fi devenit maturi pentru viaţa spirituală, să nu înlocuiască venirea lui Christos într-un trup eteric, într-un trup spiritual, perceptibil numai pentru vederea superioară, cu venirea unuia într-un trup fizic, din carne şi oase. Va fi una dintre cele mai înfiorătoare ispitiri care va apărea în faţa omenirii. Sarcina celor care învaţă prin ştiinţa spirituală să se ridice la înţelegerea spiritului, care nu vor să coboare în materie, ci vor să se ridice ei înşişi în lumea spirituală, va fi aceea de a conduce omenirea peste această ispită. Astfel putem vorbi despre revenirea lui Christos şi despre faptul că noi ne ridicăm spre Christos în lumea spirituală prin însuşirea vederii eterice.

Christos este mereu prezent, însă El se află în lumea spirituală. Şi noi putem ajunge la El atunci când ne ridicăm în această lume. Întreaga învăţătură antroposofică ar trebui să se transforme în dorinţa puternică de a nu lăsa acest eveniment să treacă neobservat pe lângă omenire, ci în timpul care ne stă la dispoziţie să formăm treptat o omenire care să poată fi suficient de matură pentru a-şi dezvolta în sine noi posibilităţi şi, prin aceasta, să se unească din nou cu Christos. Altfel omenirea ar trebui să aştepte mult, foarte mult timp până să îi poată fi dat din nou un astfel de prilej. Ea ar trebui să aştepte un timp îndelungat: până la o nouă întrupare a Pământului. Dacă omenirea ar trece pe lângă acest eveniment al revenirii lui Christos, atunci perceperea lui Christos în trup eteric ar fi limitată la cei care, printr-o educaţie ezoterică, se arată stăpâniţi de voinţa de a se ridica până la o astfel de trăire. Partea cea mai importantă însă ‒ anume ca pentru omenirea generală, pentru toţi oamenii, să fie dobândită această facultate, ca acest eveniment să fie înţeles prin facultăţi dezvoltate natural la toţi oamenii -, ar fi imposibilă pentru o foarte lungă perioadă de timp.

Vedem deci că în epoca noastră există ceva ce justifică existenţa şi acţiunea ştiinţei spirituale în lume. Nu este vorba numai de satisfacerea trebuinţelor teoretice, a curiozităţilor ştiinţifice. Ştiinţa spirituală pregăteşte oamenii pentru acest eveniment, ea îi pregăteşte pentru a se situa în mod corect în timp şi pentru a vedea cu claritatea înţelegerii şi a cunoaşterii ceea ce este real, dar care ar putea să treacă pe lângă oameni fără ca ei să obţină vreun rod de aici: despre aceasta este vorba!

Va fi extraordinar de important a putea înţelege acest eveniment al apariţiei lui Christos. Căci acestuia îi vor urma alte evenimente, aşa cum evenimentului christic săvârşit în Palestina i-au premers alte întâmplări. Astfel, chiar după epoca mai sus caracterizată, după ce El Însuşi va fi devenit vizibil omenirii în trupul eteric, cei care L-au vestit în mod profetic îi vor deveni urmaşi: cei care L-au vestit înainte. Toţi cei care L-au pregătit vor deveni cunoscuţi într-o nouă formă celor care vor fi trecut prin noul eveniment al lui Christos; şi vor fi din nou apţi să vieţuiască pe cei ce au trăit pe pământ ca Moise, Avraam,  profeţi. Şi se va şti că, aşa cum Avraam i-a premers lui Christos pregătindu-L, el însuşi va prelua misiunea de a ajuta apoi lucrării lui Christos. Astfel, dacă omul nu trece dormind prin faţa celui mai important eveniment al viitorului apropiat, el intră tot mai mult în comunitate cu toţi cei care au premers ca patriarhi evenimentului lui Christos. El se uneşte cu aceştia. Şi din nou apare întregul cor al celor spre care noi ne vom putea înălţa. Cel care a condus omenirea în planul fizic reapare după Christos şi îi conduce pe oameni spre înălţimi şi îi uneşte din nou cu lumile spirituale.

Când ne întoarcem în evoluţia omenirii într-un trecut îndepărtat, privim spre acel timp despre care spunem: din acel moment omenirea coboară din ce în ce mai mult din comunitatea cu lumile spirituale în lumea materială. ‒ Chiar dacă imaginea are şi latura sa materială, totuşi o putem folosi aici: omul a fost odinioară un tovarăş al fiinţelor spirituale, spiritul său se afla în lumea spirituală, el era fiul zeilor prin faptul că trăia în lumea spirituală. Dar sufletul, care se întrupa mereu, lua din ce în ce mai mult parte la lumea exterioară. Acolo fiul zeilor era în om, care a găsit plăcere la fiicele pământului [ Nota 5 ], adică la acele suflete care aveau simpatie pentru lumea fizică. Şi asta înseamnă, din nou: spiritul omului, străbătut mai înainte de spiritualitatea divină, s-a cufundat în senzorialitatea fizică, a devenit tovarăşul raţiunii care este legată de creier şi îl întreţese cu lumea simţurilor. Iar acum el trebuie să găsească din nou drumul în sus ‒ drumul pe care l-a parcurs în sens invers la coborâre -, pentru a deveni din nou fiu al zeilor. Fiul omului ar pieri aici jos, în această lume fizică, dacă el nu s-ar ridica din nou ca fiu al omului spre fiinţele divine, spre lumina lumii spirituale, dacă el nu ar găsi plăcere în viitor la fiicele zeilor. A fost nevoie pentru evoluţia omenirii ca fii zeilor să se unească cu fiicele oamenilor, cu sufletele care sunt înlănţuite în lumea fizică, pentru ca omul, ca fiu al omului, să înveţe să stăpânească planul fizic. Este necesar însă pentru oamenii viitorului ca ei, ca fii ai omului, să găsească plăcere la fiicele zeilor, la lumina divin-spirituală a înţelepciunii, cu care să se unească, pentru ca să crească apoi din nou în lumea zeilor.

Voinţa se va aprinde în contact cu înţelepciunea divină şi cele mai puternice impulsuri vor acţiona în cei care se vor fi pregătit pentru a percepe forma eterică a lui Christos Iisus. Aceasta va fi ca o reapariţie a lui Christos Iisus pentru oamenii dezvoltaţi în mod natural spre clarvedere, în acelaşi fel cum i-a apărut şi lui Pavel Christos în eteric ca fiinţă spirituală. El va reapărea oamenilor când ei vor înţelege că trebuie să folosească capacităţile care vor veni o dată cu dezvoltarea sufletului uman.

Din această cauză să folosim ştiinţa spirituală nu ca pe o satisfacere a curiozităţilor noastre, ci aşa încât ea să devină pentru noi o pregătire pentru marile sarcini, pentru marile misiuni ale neamului omenesc, pentru care noi trebuie să creştem din ce în ce mai mult.


RĂSPUNS LA ÎNTREBARE
În continuarea conferinţei din Karlsruhe, 25 ianuarie 1910

Când se spun lucruri ca cele spuse azi, când luminăm taine atât de intime, nu vrem să procedăm fără discernământ, aşa cum se întâmplă atât de des în prezent când se vorbeşte despre anumite lucruri, ci vrem să fim lămuriţi că antroposofia trebuie să devină pentru noi cu totul altceva decât o teorie. Învăţătura trebuie să fie prezentă; cum s-ar putea să ne ridicăm spre astfel de gânduri, ca cele care s-au prezentat astăzi, dacă nu am putea să le preluăm în formă de învăţătură? Esenţialul este ca ea să nu rămână doar învăţătură, ci să se contopească cu sufletele noastre, spre a forma însuşiri ale sentimentului şi ale caracterului, să ne dirijeze spre alt mod de a gândi şi să facă din noi cu totul alţi oameni. Ea trebuie să ne ofere călăuzire pentru a ne folosi întrupările într-un mod corect, corespunzător, încât să putem deveni cu totul alţii în cursul întrupărilor noastre.

Am încercat să nu spun nici un cuvânt mai mult decât trebuie şi nici unul mai puţin decât trebuie, am încercat, de asemenea, să indic doar în treacăt lucruri importante. Ceea ce am spus este important nu numai pentru sufletele care vor fi întrupate în perioada 1930 ‒ 1940 pe planul fizic, ci şi pentru cele care se vor afla în lumea spirituală, între moarte şi o nouă naştere. Pentru că este important ca sufletele din lumea spirituală să acţioneze în lumea celor vii, chiar dacă aceştia nu o ştiu. Prin noul eveniment al lui Christos, convieţuirea dintre cei care sunt întrupaţi aici pe planul fizic şi sufletele care se află în lumea spirituală va deveni tot mai conştientă. Va fi posibilă o conlucrare între oamenii întrupaţi fizic şi fiinţele spirituale. Acest fapt a trebuit să fie arătat deja, prin imaginea profeţilor care vor apărea din nou pe pământ. Astfel încât v-aţi imaginat că atunci când, în viitorul omenirii, vor veni aceste mari timpuri, oamenii vor putea să acţioneze mai conştient în lumea fizică şi în lumea spirituală, va putea exista o conlucrare între aceste două lumi. Azi nu este posibil acest lucru deoarece lipseşte o limbă comună. Aici, pe planul fizic, oamenii rostesc cuvintele numai în limbile lor, cu ajutorul cărora pot să fie caracterizate lucrurile fizice şi raporturile fizice. Între moarte şi o nouă naştere oamenii trăiesc într-o altă lume, care arată cu totul altfel decât lumea care ne înconjoară deocamdată, şi ei vorbesc o altă limbă. Din tot ceea ce se vorbeşte în lumea noastră, morţii pot să preia numai ceea ce vorbeşte ştiinţa spirituală. Astfel că noi cultivăm în antroposofie ceva ce devine din ce în ce mai inteligibil pentru morţi, noi vorbim şi pentru cei care se află între moarte şi o nouă naştere. Omenirea creşte în felul acesta spre un timp în care influenţele din lumea spirituală vor deveni mai mari. Marile evenimente ale timpului ce vine se vor face remarcate în toate lumile. Şi oamenii dintre moarte şi o nouă naştere vor avea în cealaltă lume trăiri noi, ca urmare a noului eveniment al lui Christos în lumea eterică. Dar şi ei le vor putea înţelege tot atât de puţin dacă nu se vor fi pregătit pentru aceasta pe pământ, exact la fel ca oamenii care sunt întrupaţi aici pe pământ, care vor trebui să se fi pregătit pentru a primi în mod corect întâmplările din acest interval important de timp. Pentru toate sufletele este important  ca – indiferent dacă sunt întrupate fizic sau nu -, prin preluarea adevărurilor antroposofice, să se fi pregătit pentru acest important eveniment care va veni. Dacă ele nu vor fi făcut aceasta, vor trebui să aştepte. Dacă ele nu vor fi preluat cu conştienţa pământeană ceea ce are de dat antroposofia sau ştiinţa spirituală, atunci vor trebui să aştepte până când se vor întrupa din nou, pentru a avea posibilitatea să preia aici, pe pământ, învăţătura corespunzătoare. Căci există lucruri care numai aici pe pământ pot fi învăţate. Din acest motiv se spune: în lumea spirituală nu există, de pildă, nici o posibilitate de a face cunoştinţă cu moartea; un zeu trebui să coboare în lumea fizică pentru a putea să moară. Iar ceea ce este Misteriul de pe Golgota nu poate fi cunoscut în nici o altă lume aşa ca aici, în lumea fizică. Noi am fost aduşi aici jos, în lumea fizică, pentru a dobândi aici ceva ce numai aici poate fi dobândit. Şi Christos a coborât la oameni pentru că El nu putea oferi oamenilor decât aici, în lumea fizică, posibilitatea de a vieţui în Misteriul de pe Golgota ceva ce dă apoi roade care se coc şi care sunt duse mai departe în lumea spirituală. Dar grăunţii de sămânţă trebuiau să fie depuşi aici în lumea fizică, aici trebuiau să fie semănaţi.

Tabel sintetic al epocilor:

Epoca de aur
Epoca de argint
Epoca de bronz
Epoca întunecată

=
=
=
=
 Krita Yuga
 Treta Yuga
 Dvapara Yuga 
 Kali Yuga
=
=
=
=
 aproximativ 20000 ani
 aproximativ 15000 ani
 aproximativ 10000 ani
 aproximativ   5000 ani

Epoca noastră cuprinde


viitorii    2500 ani