Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVENIMENTUL APARIȚIEI LUI CHRISTOS ÎN LUMEA ETERICĂ

GA 118


ȘTIINȚA SPIRITUALĂ CA PREGĂTIRE PENTRU NOUA VEDERE ETERICĂ

Heidelberg, 27 ianuarie 1910

În conferinţele ţinute în ramuri nu vom înainta dacă nu vom vorbi uneori despre procesele intime ale vieţii spirituale a omenirii. Ceea ce trebuie să ne însuşim în ramurile noastre este o pregătire pentru cuprinderea adevărurilor spirituale superioare, iar pe aceasta nu trebuie să ne-o închipuim ca o simplă învăţare de teorii, de idei; ceea ce numim, în sensul nostru, pregătire pentru adevăruri superioare, ar trebui să constea de fapt într-un fel de dispoziţie de sentiment şi de simţire a sufletelor noastre. Prin viaţa în ramură, prin faptul că noi ne întâlnim în fiecare săptămână, sufletele noastre trebuie să se maturizeze în sensul de a dobândi o capacitate de asimilare a acelor părţi ale ştiinţei spirituale care coboară sau, dacă vrem să spunem altfel, să ne ridicăm de la adevărurile generale pe care le putem vesti deja astăzi marelui public, în afară, în conferinţe exoterice, spre faptele concrete ale vieţii.

Fie ca întâlnirea din seara aceasta să aibă a face cu o astfel de pregătire a sufletelor noastre, cu o pregătire a sentimentelor sufletelor noastre. Trebuie ca în faţa sufletelor noastre să apară anumite lucruri, pe care, desigur, abia treptat vom învăţa să le înţelegem, pe care însă le putem simţi, le putem presimţi, când am dobândit, prin viaţa în cadrul grupei de lucru, a ramurei, maturitatea necesară. Este de presupus că astfel de adevăruri vor fi preluate cu delicateţea corespunzătoare, vor fi preluate aşa încât noi le vom considera drept un bun preţios al sufletelor noastre, nu ceva despre care am crede că am putea să îl ducem în lumea exterioară şi să îl comunicăm unui public nepregătit. Ne vom ridica treptat de la lucruri cunoscute spre cele necunoscute.

Există o întrebare care îl preocupă şi pe acela care abia de curând a început să se familiarizeze cu lucrările de început ale concepţiei antroposofice asupra lumii. Este întrebarea: Are oare vreun sens, vreun ţel faptul că sufletul omului apare mereu aici pe pământ în întrupări sau încarnări succesive? Se poate înţelege adevărul abstract al reîntrupării, dar ne alegem cu puţin în viaţă din aceste adevăruri abstracte. Adevărurile dobândesc importanţă pentru viaţă abia atunci când ele sunt de aşa natură încât pot fi retopite în sufletul nostru pentru a deveni căldură a sentimentului, lumină care luminează în noi în aşa fel încât ne conduce mai departe pe calea vieţii. De aceea adevărul abstract despre reîntrupare va deveni pentru noi plin de însemnătate abia atunci când vom şti ceva mai exact, mai intim, despre sensul şi însemnătatea încarnărilor succesive ale omului. Aceasta va fi întrebarea de care ne vom ocupa astăzi.

Cealaltă întrebare este următoarea: Ce fel de semnificaţie are faptul că în încarnarea prezentă ne găsim în situaţia de a aduce antroposofia în sufletele noastre, de a uni adevărurile antroposofice cu viaţa noastră cea mai intimă? – Vom vedea că aceste două lucruri se vor uni armonic astăzi pentru noi.

Aţi auzit deja deseori că două încarnări succesive oarecare ale unui om nu urmează într-un mod întâmplător; după ce omul a trecut prin moarte din viaţa pământeană în lumea spirituală, se întoarce spre o nouă viaţă pământeană abia atunci când în noua viaţă pe pământ el are posibilitatea de a învăţa ceva nou pe pământ, de a-şi uni sufletul cu cele nou învăţate. Desigur, numai acela care nu tratează evoluţia pământului ca şi cum ea s-ar desfăşura într-un interval de câteva secole sau mii de ani poate înţelege aceste lucruri; numai acela care îşi orientează privirea asupra evoluţiei integrale a pământului poate să privească în acest domeniu în mod corespunzător. Chiar şi în raport cu realităţile fizice exterioare vom învăţa să vedem, chiar dacă ne rezumăm numai la izvoarele exterioare, că faţa pământului se schimbă în intervale de timp relativ scurte. Verificaţi, prin lectura descrierilor acestor locuri în care ne găsim, cum arătau ele în timpul în care Christos era pe pământ, şi veţi găsi că întreaga faţă a acestor locuri s-a schimbat aproape cu totul în relativ puţine secole. Şi întrebaţi-vă atunci cum s-au putut schimba, în cursul acestor puţine secole, raporturile morale şi alte raporturi culturale. Încercaţi să vă puneţi în faţa sufletului ceea ce, de exemplu, a învăţat un copil la începutul erei noastre şi ce învaţă el astăzi. Clarificaţi-vă aceste lucruri şi amintiţi-vă apoi din învăţăturile antroposofice că noi putem privi înapoi în trecutul îndepărtat, în care faţa pământului arăta cu totul altfel, în care, în mare parte, continentele care există astăzi nu existau, în schimb exista un mare continent în locul în care se află astăzi Oceanul Atlantic. Şi gândiţi-vă apoi la tot ceea ce trebuie să se fi petrecut în cursul unor intervale de timp foarte lungi pentru a configura faţa pământului în forma în care se află în prezent. Dacă lăsaţi să treacă prin faţa sufletului dumneavoastră toate acestea, trebuie să vă spuneţi: Există posibilitatea ca sufletele să trăiască mereu ceva nou, să asimileze mereu noi roade ale existenţei pământului şi să îşi unească aceste roade cu propria viaţă, pentru a parcurge apoi viaţa spirituală dintre moarte şi o nouă naştere. Iar când condiţiile s-au schimbat în aşa fel încât se poate învăţa ceva nou, ele vin din nou pe pământ; sufletele vin atunci cu adevărat într-o nouă întrupare.

Nu este un simplu joc al fiinţelor şi forţelor care acţionează în dosul fenomenelor faptul că omul coboară spre noi încarnări, ci fiecare întrupare adaugă o nouă forţă şi capacitate, drept un nou mădular în planul divin care prezintă viaţa integrală a omului. Numai când cuprindem cu privirea în acest mod viaţa, numai atunci legea vieţilor pământeşti repetate dobândeşte un sens adevărat. Dar atunci trebuie să ne spunem: Nu s-ar putea întâmpla să neglijăm a face ceva? Oare nu depinde ceva anumit de faptul că folosim în mod corect o încarnare, o întrupare? Dacă am avea o simplă repetare a vieţii prezente într-o încarnare următoare, atunci mulţi ar putea spune: am eu destul timp, voi mai trăi încă de multe ori.

Dacă privim însă spre cele mai importante fapte ale vieţii şi vedem şi ştim că ceea ce pământul ne poate da într-un interval anumit de timp nu poate fi vieţuit în alt răstimp, ne vom spune că se poate întâmpla să şi ratăm ceva şi că ne putem lua o obligaţie lăuntrică şi o responsabilitate de a folosi fiecare încarnare, fiecare întrupare într-un mod corespunzător, corect. Şi vom vedea cu mai mare exactitate cum putem folosi aceste întrupări dacă facem o mică retrospectivă pornind din cercetarea spirituală. În parte voi vorbi despre ceva care ne este cunoscut, dar apoi voi extinde expunerea asupra unor lucruri care sunt necunoscute pentru mulţi dintre cei prezenţi. Ceea ce vă este cunoscut este faptul că propriile noastre suflete au avut cu totul alte capacităţi în întrupările trecute. Acele capacităţi prin care omenirea actuală trăieşte şi acţionează nu au fost totdeauna prezente. Dacă ne întrebăm prin ce acţionează cu totul deosebit astăzi sufletul omului, trebuie să ne spunem: el acţionează prin aceea că preia prin simţuri într-un mod exact faptele exterioare ale lumii, prin aceea că omul are o raţiune autonomă, o putere de judecată autonomă pe care o exercită asupra percepţiilor simţurilor şi prin care el poate combina percepţiile simţurilor pentru a dobândi în acest fel o imagine a lumii în cunoaşterea sa. Ştim apoi că omul, dacă îşi dezvoltă mereu sufletul prin metodele pe care le găsiţi descrise în cartea mea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?, poate avea în jurul său încă un mediu, un mediu spiritual. Ştim că există un ochi spiritual deschis, o trezire a facultăţilor superioare suprasensibile care sunt în stare de somn la omul obişnuit, ştim că a existat un timp în care lumea spirituală era perceptibilă pentru toţi oamenii, dar mai ştim că va exista un timp în care lumea spirituală se va putea revărsa în sufletele noastre precum lumina într-un om născut orb şi operat; lumina şi culoarea au fost prezente şi înainte în mediul său înconjurător, dar nu au putut să pătrundă în el deoarece nu avea organe deschise pentru a le prelua.

Astfel avem astăzi o omenire care nu poate vedea în lumea spirituală decât printr-o dezvoltare anormală, prin metode cu totul deosebite. Starea normală a omului actual constă în aceea că el percepe prin simţurile exterioare lucrurile lumii şi combină percepţiile sale cu intelectul legat de creierul fizic.

Însă omenirea nu a fost totdeauna aşa cum este astăzi. Putem privi înapoi, în vechile timpuri ale evoluţiei omenirii, şi când ne deschidem ochiul clarvăzător faţă de memoria originară pe care o numim cronica Akasha [ Nota 6 ], găsim acolo că pe atunci alte posibilităţi sufleteşti omeneşti erau cu totul normale. Toţi oamenii aveau în timpurile vechi un fel de clarvedere. Nu o clarvedere ca cea care se dobândeşte astăzi prin metodele amintite, ci o clarvedere de alt gen, o clarvedere despre care trebuie să spunem că era estompată, ca de vis. Dar ea era prezentă, în special în anumite condiţii anormale. Ea venea de la sine, nu era necesară o educaţie deosebită. Este adevărat că trebuie să ne întoarcem departe în trecut dacă vrem să găsim o omenire cu clarvedere constantă dar, în fapt, în anumite stări intermediare dintre somn şi veghe a existat tot timpul o anumită clarvedere a omenirii. Această clarvedere o găsim din ce în ce mai mult, pe măsură ce ne întoarcem în trecut. Vă amintiţi că noi, prin faptul că trecem prin diferite epoci culturale, trecem prin diferite epoci de formare ale omenirii. Trăim acum într-un răstimp cultural căruia i-a premers un altul, pe care îl denumim greco-latin. Acestuia i-a premers un altul, pe care îl denumim, după popoarele conducătoare, epoca egipto-caldeeano-babiloniano-asiriană. Acesteia i-a premers o alta, pe care o denumim vechea epocă persană, iar dacă ne întoarcem într-un trecut şi mai îndepărtat ajungem la acea epocă pe care o denumim epoca veche hindusă. Spre această epocă nu putem privi decât cu ochiul clarvăzător, căci acea cultură care a produs Vedele s-a născut mult mai târziu, ca ecou slab al acelei înalte înţelepciuni prin care cei şapte sfinţi Rishi au dăruit lumii străvechea cultură originară hindusă. Şi dacă mergem în trecut înaintea acelei epoci, găsim marea catastrofă atlanteană care a schimbat faţa pământului prin acţiunea puternică a apei şi a vântului în aşa fel încât continentul atlantean a dispărut treptat şi în locul lui a apărut ceea ce avem acum, pe de o parte Africa şi Europa, iar pe de altă parte America.

Şi dacă ne-am întoarce mai mult în trecut, cronica Akasha ne-ar arăta cum la oamenii vechiului continent atlantean existau cu totul alte capacităţi sufleteşti, capacităţi sufleteşti care cu greu ar putea să fie credibile pentru omul actual, deoarece tot ceea ce cunoaşte omul actual este foarte departe de ceea ce exista atunci.

Sufletele noastre au fost prezente în toate aceste epoci, au fost prezente în alte corpuri şi au avut totdeauna alte facultăţi. Dacă am putea să ne întoarcem în trecut, am găsi că sufletele noastre erau dotate pe atunci cu un înalt grad de receptivitate clarvăzătoare; în special în anumite stări intermediare dintre somn şi veghe oamenii erau martorii unei lumi spirituale, puteau privi în lumea spirituală. Dacă aţi putea merge înapoi, aţi găsi că dumneavoastră înşivă vedeaţi în acel timp fapte şi fiinţe ale lumii spirituale. Pe atunci nu exista nici o ispită pentru sufletele omeneşti, nu exista nici o posibilitate de a tăgădui lumea spirituală, fiindcă sufletele o vedeau, pentru că ele erau îndreptate spre lumea fizică numai pentru câteva ore din zi. Obiectele lumii fizice exterioare nu erau încă vizibile aşa cum au devenit în timpurile ulterioare. De aceea, când oamenii ajungeau în stările intermediare dintre somn şi veghe, aveau în jurul lor lumea pe care trebuia să o resimtă ca spirituală, care trebuia să le dea convingerea: omul provine din această lume. El a coborât din această lume pentru a dobândi ceva în lumea fizică, ceva ce nu ar fi putut obţine în lumea spirituală. Ce ar fi putut obţine în această lume exterioară? Ce nu putea să aibă în lumea spirituală? Ceea ce lumea spirituală nu avea, era posibilitatea de a dezvolta conştienţa de sine, posibilitatea ca omul să-şi spună sieşi “eu”. Omenirea nu avea atunci această posibilitate. Omul era aşa-zicând în afara lui însuşi tocmai în cele mai importante momente ale vieţii sale, era ca într-o stare de răpire în care nu ştia că el era o individualitate autonomă interior. El era dăruit lumii spirituale. A se simţi pe sine drept eu, aceasta o putea învăţa numai în această lume fizică, numai aici putea să primească o conştienţă de sine adevărată. Iar cu conştienţa de sine este inseparabil legată ceea ce noi numim putere de judecată, gândirea de astăzi şi capacitatea de percepţie. Astfel, omul trebuia să îşi jertfească propria sa legătură cu lumea spirituală, propria sa clarvedere obscură pentru a-şi însuşi posibilitatea de a se deosebi pe sine ca eu de lumea înconjurătoare şi, prin aceasta, să ajungă la eu, la conştienţa de sine.

În viitor omul va recuceri darul privirii clarvăzătoare în lumea spirituală alături de conştienţa de sine. Poarta spre lumea spirituală i s-a închis treptat pentru ca omul să poată deveni o fiinţă conştientă de sine, spirituală, interiorizată, pentru ca el să se poată ridica la conştienţa de sine, pentru ca apoi să poată intra din nou în lumea spirituală ca fiinţă independentă.

Au existat deci timpuri vechi în care omul vedea aşa-zicând mediul său înconjurător, care era cu totul altul decât azi. Ce vedem când privim mediul fizic înconjurător? Vedem lumea mineralelor, a plantelor, a animalelor şi pe semenii noştri oameni. Aceasta este lumea ce ne înconjoară, căreia noi îi aparţinem, lumea care ni se oferă între naştere şi moarte.

În acea lume din care provine lumea exterioară şi care se află în spatele acesteia putem intra numai prin facultăţi clarvăzătoare care, precum am spus, nu sunt astăzi facultăţile normale ale omenirii prezente, dar care în anumite stări stăteau la dispoziţia tuturor oamenilor din acele vechi timpuri. Omul vieţuia atunci lumea spirituală despre care vorbeşte ştiinţa spirituală, percepea acele fiinţe spirituale şi forţe spirituale care sunt prezente, despre care nu se poate spune că nu există pentru că percepţia actuală normală nu poate să le perceapă, care sunt prezente la fel cum lumina şi culorile sunt prezente în jurul orbilor, chiar dacă ei nu le pot percepe. Aceste fiinţe spirituale erau pe atunci tovarăşii oamenilor şi omul îşi putea spune: eu aparţin unei lumi spirituale, ca fiinţă spiritual-sufletească eu aparţin unei lumi în care există astfel de fiinţe precum propriul meu conţinut sufletesc spiritual, fiinţe pe care le am în jurul meu în astfel de stări. – În acele timpuri ale trecutului îndepărtat omul era tovarăşul fiinţelor sufleteşti spirituale. Acele cunoştinţe şi idei care au pătruns în aceste raporturi au putut deosebi totdeauna exact ‒ şi pot şi astăzi să deosebească ‒ diversele trepte pe care omul le-a parcurs în diversele timpuri. Mai întâi acea treaptă în care omul era cu totul prezent în lumea spirituală, treapta la care el nu descindea cu conştienţa în lumea senzorial-fizică ci se simţea ca aparţinând cu totul lumii spirituale, astfel încât îşi extrăgea toate forţele din lumea spirituală. O cunoaştere spirituală deosebeşte această treaptă de următoarea, în care aceste forţe au scăzut mereu, în care s-a ajuns la perceperea obiectelor lumii exterioare precis conturate, la prelucrarea acestor impresii prin gândirea logică şi judecăţi, în acelaşi timp cu conturarea eului, a conştienţei de sine.

Filozofia orientală, care mai putea încă privi în aceste raporturi deoarece a păstrat resturi ale învăţăturii sfinte a celor şapte Rishi, mai avea încă denumiri pentru diferitele epoci ale evoluţiei omenirii. Pentru cele mai vechi timpuri, pentru epocile de evoluţie clarvăzătoare ale omenirii în care clarvederea ajungea până în cele mai înalte regiuni ale lumii spirituale, până la acele fiinţe pe care noi trebuie să ni le reprezentăm ca fiind cele mai înalte, care au legătură cu lumea noastră, se folosea denumirea Krita Yuga, care a fost denumită mai târziu “epoca de aur”. A venit apoi un alt timp în care oamenii vedeau mult mai puţin din lumea spirituală, în care acţiunile lumii spirituale nu erau atât de vii. Acest timp a fost numit mai târziu Treta Yuga, “epoca de argint”. Oamenii care trăiau între naştere şi moarte dobândeau atunci în alt mod siguranţa referitoare la lumea spirituală. Ei aveau într-adevăr nemijlocit doar o trăire cu totul neclară din lumea spirituală, în schimb îşi aminteau despre acele timpuri de dinaintea naşterii, în care ei trăiau împreună cu fiinţele spirituale. Prin aceasta, pe atunci omul ştia lucruri suficient de precise despre lumea spirituală, aşa cum azi, când îmbătrâneşte, el nu poate nega faptul că a avut o tinereţe. În acele concepţii în care se ştiau astfel de lucruri, această epocă era denumită Treta Yuga, pentru care s-a folosit mai târziu în mod mai puţin precis expresia “epoca de argint”. Toate aceste vechi expresii îşi au importanţa lor profundă, iar ştiinţa actuală se comportă copilăreşte în modul cum tratează aceste expresii, pentru că ea nu presimte nimic despre realităţile din care au rezultat aceste denumiri.

După epoca de argint vine o altă epocă, în care exista încă, ce-i drept, o cunoaştere clară, un fel de cunoaştere reală a lumii spirituale, însă aşa încât omul, care era deja mult coborât în lumea fizică, putea, aşa-zicând, alege între cele două lumi, în raport cu convingerea lui. Vechea clarvedere a devenit tot mai întunecată în această a treia epocă, “epoca de bronz”, Dvapara Yuga, dar era totuşi prezentă, până la un anumit grad, într-un mod confuz, şi omul mai putea încă să se unească cu lumea spirituală, de astă dată însă mai mult sau mai puţin din propria sa convingere interioară. El mai ştia în această epocă că lumea spirituală fusese o trăire odinioară.

Veni apoi treptat acea epocă pe care o numim cu o expresie orientală Kali Yuga, “epoca întunecată”. Este epoca în care, pentru capacităţile sufleteşti omeneşti, s-a închis poarta către lumea spirituală. Şi prin faptul că oamenii au fost mereu în situaţia de a putea percepe numai lumea senzorial-fizică, ei puteau să-şi formeze în această lume din ce în ce mai mult sentimentul de sine, sentimentul de eu, conştienţa de eu. Această epocă a început într-un timp relativ târziu, aproximativ în anul 3100 î.e.n., şi s-a prelungit până în timpurile noastre.

Tratăm aceste lucruri în aşa fel încât să învăţăm să deosebim aceste epoci pentru a putea înţelege cele mai importante sarcini ale încarnării noastre prezente.

Am ajunge până în timpurile atlanteene dacă am urma epoca Krita Yuga până la începuturile ei. Treta Yuga însă cade în timpul sfinţilor Rishi, în vechea cultură hindusă, în parte, şi în vechea cultură persană. Dvapara Yuga se situează în epocile de cultură târzii, în timpurile caldeeo-babilono-asiro-egiptene. Pe atunci mai exista un anumit grad de clarvedere crepusculară. Iar timpul în care treptat şi încet începe închiderea completă a porţii spre lumea spirituală, timpul în care omenirea a fost aşa-zicând limitată la planul fizic, începutul acestei epoci se află în anul 3101 î.e.n., ceea ce înseamnă înainte ca Iisus Christos să fi trăit pe pământ. Astfel încât vedem începând, la aproximativ 3000 de ani înainte de evenimentul christic, o epocă ce a făcut, treptat, din noi, ceea ce suntem astăzi. Dacă ştim că în această epocă s-a petrecut cel mai important fapt al întregii evoluţii pământeşti, fapta lui Christos, putem aprecia întreaga însemnătate a acestui fapt. Cum erau oamenii în epoca aceea, în Kali Yuga, când Christos a coborât pe pământ? Ei se aflau deja de mai mult de 3000 de ani într-o evoluţie care îi limita la lumea fizică, care îi constrângea ca între naştere şi moarte să preia numai ceea ce li se oferea în lumea fizică, ceea ce le prezenta lumea fizică. Dacă evoluţia s-ar fi continuat în acest mod, conştienţa de eu a oamenilor ar fi devenit din ce în ce mai puternică, dar numai în ceea ce priveşte elementul egoist. Omul ar fi devenit o fiinţă care ar fi savurat totul, o fiinţă cu pofte, care ar fi închis totul, cu răceală, în eul său. Ar fi pierdut cu desăvârşire conştienţa că există o lume spirituală, dacă nu ar fi intervenit altceva. Ce a intervenit? Întreaga semnificaţie şi importanţă a ceea ce a intervenit se află în faţa sufletului când înţelegem că în evoluţia pământului există timpuri de tranziţie. Mulţi oameni care nu fac altceva decât să speculeze, şi care practică o filosofie abstractă sau cultivă o ideologie oarecare, numesc deseori epocă de tranziţie orice perioadă de timp; şi se poate ca aproape fiecare interval de timp care s-a scurs de la descoperirea artei tiparului, de când s-au publicat atât de multe, să fie denumit epocă de tranziţie. Cel care stă însă pe terenul ştiinţei spirituale nu va fi atât de darnic cu acest cuvânt, căci timpuri de tranziţie nu sunt decât acele timpuri în care se întâmplă lucruri esenţiale, lucruri hotărâtoare, mai hotărâtoare decât în celelalte timpuri.

Există o axiomă curentă în ştiinţă, şi care este considerată ca lucru de la sine înţeles – antroposofii ar trebui să înveţe că este lipsită de sens ‒ că natura nu face salturi. – Sună foarte obiectiv dar este, totuşi, un lucru lipsit de sens, pentru că natura nu face altceva decât salturi. Urmăriţi cum se dezvoltă o plantă, cum se petrece de fiecare dată un salt când ceva nou intervine în evoluţie, cum se petrece un salt de la formarea regulată a frunzelor la formarea florii, de la cupa florii la petală, de la petale la vasele cu polen ş.a.m.d. Natura face numai salturi, după ce o anumită perioadă de timp a mers uniform; natura şi întreaga existenţă fac salturi. Esenţialul evoluţiei constă tocmai în faptul că apar crize şi salturi, iar expresia: Natura nu face nici un salt, aparţine, aş spune, celei mai înfricoşătoare comodităţi a gândirii omeneşti – fiindcă natura face, într-adevăr, multe salturi.

Dar tot aşa se desfăşoară şi viaţa spirituală, în salturi. În cursul dezvoltării spirituale au loc salturi mari, însemnate. Apoi viaţa îşi continuă uniform drumul; şi iar se produc salturi spirituale importante. Un astfel de salt impresionant pentru viaţa omenirii – nu numai pentru cei care au fost în jurul lui Christos – s-a petrecut tocmai în timpul în care Christos se afla pe pământ. Şi în acest sens putem numi epocă de tranziţie timpul în care Christos a trăit şi a propovăduit în Palestina. Să nu spuneţi că toţi oamenii ar fi trebuit să observe uşor un astfel de salt, o astfel de tranziţie. O, se poate ca lucrul esenţial care se petrece într-un anumit timp să rămână complet necunoscut ochilor contemporanilor, poate să le treacă prin faţă fără ca ei să observe ceva! Ştim totuşi că odinioară a trecut prin faţa a milioane şi milioane de oameni fără să lase vreo urmă. Ştim că Tacitus, renumitul scriitor roman, scrie într-un anumit loc al operei sale despre creştini ca despre o sectă secretă; de exemplu, la aproape 100 de ani după ce creştinismul s-a răspândit deja în regiunile de sud ale Europei, se povesteau în Roma lucruri cu totul incredibile despre creştinism. Existau deci în Roma, în acel timp, cercuri care nu ştiau nimic altceva despre creştini decât că ar fi o sectă incomodă, o sectă condusă de un anumit Iisus care îi îndemna pe oameni la lucruri rele. Aceasta este versiunea care circula prin Roma – la aproape un secol după ce creştinismul luase fiinţă. Atât de fără urmă a trecut prin faţa unui mare număr de oameni cel mai important eveniment nu numai al acelui timp ci al întregii evoluţii a omenirii. Trebuie să ne putem reprezenta că, de fapt, în timp ce oamenii nu observă nimic, dar absolut nimic, se pot întâmpla lucruri importante, însemnate. Iar dacă unii oameni spun că trăim într-un timp în care nu se petrece nimic important, asta nu este nicidecum vreo dovadă că au dreptate.

În fapt, trăim astăzi din nou într-o epocă de tranziţie, în care se întâmplă cele mai importante fapte spirituale, despre care însă mulţi contemporani ai noştri nu ştiu nimic; faptele însă sunt prezente. Acesta este unul din aspectele asupra căruia trebuie să ne lămurim, anume că noi putem vorbi despre epoci de tranziţie, dar nu dorim să fim generoşi cu acest cuvânt. Ce era esenţial pentru timpul de tranziţie în care a apărut Christos Iisus? Esenţialul acestui timp de tranziţie pentru întreaga omenire se exprimă într-o vorbă plină de însemnătate, dar pe care trebuie să o înţelegem corect. Ea este cuprinsă în propăvăduirea lui Ioan Botezătorul, expresie pe care Christos a reluat-o, şi care spune: “Schimbaţi-vă dispoziţia voastră sufletească, împărăţia cerurilor s-a apropiat de voi.” O întreagă lume se află în această expresie, tocmai acea lume care este în legătură intimă cu evenimentul important care s-a săvârşit atunci pentru întreaga evoluţie a omenirii.

Prin evoluţia naturală în epoca Kali Yuga oamenii ajunseseră treptat atât de departe încât dobândiseră putere de judecată şi conştienţa de eu, dar deveniseră incapabili să dobândească din nou, din această conştienţă de eu, prin propria forţă, legătura cu lumea spirituală. Botezătorul spunea: “Acum a venit timpul în care eul vostru trebuie să vă educe în aşa fel încât acest eu să se poată adânci atât de profund sufleteşte încât să găsească în sine legătura cu împărăţia cerurilor; deoarece în afara sa, omul nu mai poate în mod normal să se ridice prin stări de clarvedere într-o lume spirituală. Împărăţiile cerurilor trebuia să coboare până în lumea fizică. Ele trebuiau să se reveleze în aşa fel încât eul să le poată recunoaşte prin conştienţa de sine obişnuită, prin simţul adevărului al conştienţei de sine obişnuite. Schimbaţi vechea dispoziţie sufletească astfel încât să puteţi crede că viaţa voastră sufletească, înflăcărându-şi eul, poate înţelege în sine însăşi prin observarea a ceea ce se petrece în jur: există o lume spirituală! Trebuie să învăţaţi să înţelegeţi, să cuprindeţi în eul vostru, prin eul vostru lumile spirituale. Ele s-au apropiat. Ele nu trebuie căutate acum într-o stare de extaz! – De aceea a trebuit să coboare Christos într-un trup omenesc din carne şi sânge, pentru că structura sufletului omului era constituită pentru o înţelegere a planului fizic. Dumnezeu trebuia să vină la oameni pe planul fizic deoarece omul, prin educarea eului propriu şi prin închiderea porţii spre lumea spirituală, nu mai era capabil să meargă spre zei cum mergea în vechile timpuri. Acesta este faptul important care s-a întâmplat în acel timp; pe de o parte, prin evoluţia naturală a facultăţilor omeneşti s-a pierdut vechea legătură cu lumea spirituală şi a fost dobândită conştienţa de eu; pe de altă parte însă, trebuia ca în cadrul lumii fizice să poată fi dobândită conştienţa lumii spirituale. Christos a fost mijlocitorul pentru lumea spirituală a acelor oameni care ajunseseră la o astfel de treaptă de evoluţie încât nu mai puteau să dobândească legătura cu lumea spirituală decât printr-un eu ce trăia pe planul fizic. Schimbaţi-vă dispoziţia voastră sufletească, nu mai credeţi că prin extaz omul poate urca în mod normal în lumea spirituală, ci credeţi că prin dezvoltarea posibilităţilor care se află în eul vostru, cu ajutorul lui Christos, poate fi găsit drumul în lumile spirituale! Căci numai aşa va putea găsi omenirea spiritul.

În prezent trăim din nou într-o epocă asemănătoare, fiindcă în anul 1899 s-a încheiat epoca întunecată, Kali Yuga, şi acum se pregătesc încet, în mod asemănător, noi dispoziţii sufleteşti, noi capacităţi sufleteşti. Este foarte posibil ca oamenii timpului nostru să doarmă în această privinţă. Din ce în ce mai mult vom face cunoştinţă cu ceea ce se va întâmpla în epoca noastră pentru toţi oamenii, cu ceea ce a început acum, după încheierea epocii Kali Yuga. Astăzi avem sarcina să ne îngrijim pentru ca acest eveniment, acest eveniment de tranziţie să nu treacă neobservat şi fără urmări pentru progresul omenirii.

Kali Yuga s-a încheiat de puţin timp. Anul 1899 este timpul mediu în care ea s-a încheiat. Acum ne îndreptăm spre un timp în care se vor dezvolta anumite capacităţi de clarvedere în mod natural, alături de conştienţa de sine. Oamenii vor vieţui ceva deosebit şi straniu pe care nu vor şti să-l interpreteze! Vor începe să aibă presimţiri care se vor realiza, vor începe să vadă evenimente înainte ca ele să se fi petrecut, care însă ulterior se vor petrece. Oamenii vor începe treptat să vadă cu adevărat ceea ce noi numim corpul eteric al omului, chiar dacă difuz şi în primele lui elemente. Astăzi omul nu vede decât corpul fizic. Vederea corpului eteric se va dezvolta din ce în ce mai mult ca ceva despre care oamenii vor învăţa fie că are o realitate, fie că ar fi doar o iluzie a simţurilor. Se va ajunge atât de departe încât unii se vor întreba referitor la astfel de trăiri: Oare sunt nebun?

Chiar dacă la început va exista un număr mic de oameni în care se vor dezvolta în următoarele decenii aceste capacităţi, ştiinţa spirituală comunică aceste lucruri deoarece ea simte responsabilitatea pe care o avem faţă de ceea ce se întâmplă în realitate, faţă de ceea ce trebuie să se întâmple conform mersului natural al evenimentelor. De ce învăţăm noi ştiinţa spirituală? Deoarece vor apărea evenimente care nu vor putea fi înţelese decât prin ştiinţa spirituală, şi care ar rămâne de neînţeles dacă nu am avea cunoştinţe spirituale…[lipsă în text].

Aceste capacităţi se vor dezvolta relativ repede la un număr mic de oameni. În orice caz, este adevărat: printr-o educaţie ezoterică omul poate să se ridice mult deasupra a ceea ce se pregăteşte ca un început pentru întreaga omenire. Dar ceea ce omul poate să parcurgă printr-o educaţie corespunzătoare se pregăteşte deja, cel puţin ca un început, pentru întreaga omenire, ca ceva despre care trebuie să vorbim, indiferent dacă acest lucru va fi înţeles sau nu, între anii 1930-1940. Numai câteva decenii ne separă de momentul în care astfel de evenimente vor începe să fie din ce în ce mai numeroase.

Dar apoi va interveni, pentru acea omenire care îşi va fi dobândit aceste facultăţi, încă ceva. Aceşti oameni vor furniza o dovadă pentru una din cele mai importante fraze cuprinse în Noul Testament, frază care va acţiona zguduitor asupra acestor suflete. Căci în aceste suflete va învia fraza: “Eu sunt la voi în toate zilele până la sfârşitul lumii”, ceea ce înseamnă, dacă este tradus corect: “până la sfârşitul eonilor pământului”. Această expresie ne spune că creştinismul nu este doar ceea ce a fost scris odinioară în cărţi, ceea ce a fost învăţat în anumite timpuri; ea ne spune că creştinismul nu este numai ceea ce este cuprins astăzi în cutare sau cutare dogmă, ci este ceva viu, ceva ce are în sine vederea şi trăirea revelaţiilor, care se vor dezvolta din ce în ce mai puternic. Suntem astăzi la începutul acţiunii creştinismului, iar cel care s-a unit într-adevăr cu Christos ştie că din creştinism vor veni mereu noi şi noi revelaţii. El ştie: creştinismul nu este în scădere, creştinismul este în creştere, în devenire, creştinismul este ceva viu, nu este ceva mort.

Cel care parcurge azi o evoluţie spirituală poate începe să trăiască deja adevărul expresiei: “Eu sunt la voi în toate zilele, până la sfârşitul timpurilor pământului”. Astfel este El la noi, în formă spirituală, în atmosfera pământului. Înainte de evenimentul de pe Golgota, clarvăzătorii nu puteau să Îl găsească pe Christos în atmosfera pământului. Abia după evenimentul de pe Golgota Christos a devenit vizibil în atmosfera pământului, pentru că El este aici din acel timp. Cineva care era învăţat cu clarvederea timpurilor precreştine ştia că va veni un timp în care se vor petrece acestea. El ştia: acum nu găsim în domeniul astral al pământului nostru ceva ce se numeşte Christos, dar va veni un timp când ochiul clarvăzător va fi deschis şi Îl va vedea pe Christos în sfera pământului! El ştia că în domeniul clarvederii pământeşti va interveni o mare metamorfoză. El nu era atât de avansat încât să poată fi convins prin evenimentele din Palestina că aceste evenimente se şi întâmplaseră. Nici un eveniment fizic nu-l putea convinge că Christos se coborâse deja pe pământ. Numai un eveniment l-a putut convinge: L-a văzut în atmosfera pământului pe Christos. Atunci a fost convins că venirea lui Christos pe pământ, aşteptată în Misterii, se săvârşise cu adevărat. Ceea ce a trăit Pavel, prezenţa lui Christos în atmosfera pământului, acesta este evenimentul pe care-l poate trăi un discipol educat, un om educat într-o şcoală ezoterică; şi tot acesta este evenimentul pe care, aşa precum este caracterizat, îl vor putea trăi oamenii, clarvăzători în mod natural, începând cu anii 1930, 1940, apoi, în cursul unor lungi perioade de timp, va fi ca un fapt devenit cu totul natural. Evenimentul de la Damasc se va repeta pentru mulţi oameni, şi putem numi acest eveniment o revenire a lui Christos, o revenire în spirit. Christos va fi prezent pentru oamenii care pot să se ridice până la vederea trupului eteric. Căci Christos a coborât numai o dată până într-un trup din carne şi oase: atunci, în Palestina. Dar este mereu prezent în trupul eteric, în atmosfera eterică a pământului. Şi deoarece oamenii se vor dezvolta spre vederea eterică, Îl vor putea vedea. Astfel, revenirea lui Christos rezultă prin aceea că oamenii se ridică spre capacitatea de a-L vedea pe Christos în eteric. Acest fapt este de aşteptat să se petreacă în timpul nostru de tranziţie. Iar ceea ce a realizat ştiinţa spirituală este pregătirea sufletelor pentru a-L putea vedea pe Christos.

Am cuprins acum cu privirea a doua întrebare pe care ne-am pus-o la început. Pe de o parte am văzut ce sens are ca cineva să-şi folosească încarnările în mod corect, şi am văzut şi cum putem să ne folosim propria încarnare prezentă prin aceea că ne pregătim pentru a-L vedea pe Christos, care va reveni în viitor. Trebuie să înţelegem în sens corect această revenire; atunci vom înţelege şi care sunt în această privinţă marile pericolele. Trebuie să vă spun asta încă de acum.

Un eveniment de cea mai mare importanţă stă în faţa omenirii în timpurile apropiate prin caracterizata revenire a lui Christos în spirit. Dar materialismul timpurilor noastre va fi atât de puternic încât chiar un astfel de adevăr va fi interpretat în mod materialist. Şi aceste interpretări materialiste se vor transfera în realitate. Acest adevăr va fi răstălmăcit ca o revenire în carne şi oase. Christoşi falşi vor exista într-un timp nu prea îndepărtat pe întregul pământ, falşi Mesia, oameni care se vor da drept Christosul revenit. Antroposofii însă trebuie să fie oameni care să nu cadă în acel materialism şi să creadă că Christos coboară din nou în carne şi oase pe pământ, pentru că ei ştiu că epoca întunecată s-a sfârşit, epoca în care oamenii aveau nevoie, pentru dezvoltarea conştienţei lor de eu, de viaţa în lumea fizică a materiei, fără a putea privi în lumea spirituală. Omul trebuie să se ridice din nou până în sferele spirituale, unde Îl va putea vedea pe Christos ca pe o fiinţă vie, prezentă.

Omenirea va avea la dispoziţie aproximativ 2500 de ani pentru a-şi însuşi aceste capacităţi. Îi vor sta la dispoziţie 2500 de ani pentru a dobândi vederea eterică ca un dar general natural, până când oamenii vor trebui să dezvolte o altă facultate, din nou într-un timp de tranziţie. În aceşti 2500 de ani tot mai multe suflete omeneşti se vor putea dezvolta până la această capacitate. Şi nu se va face nici o deosebire între oamenii care, în timpul arătat aici, vor fi între naştere şi moarte, şi cei care, după moarte, vor fi în lumea spirituală. Timpul dintre moarte şi o nouă naştere va fi altfel folosit dacă sufletele vor fi vieţuit pe pământ revenirea lui Christos. Şi ea va deveni altfel prin această trăire. De aceea, pentru sufletele care sunt acum întrupate este de o aşa mare importanţă faptul de a fi bine pregătit pentru evenimentul christic ce se va produce în acest secol, fie că vor fi întrupate aici pe pământ, fie că vor fi trecut prin poarta morţii şi se vor afla între moarte şi o nouă naştere atunci când se va întâmpla acest nou eveniment christic. Este important ca toate sufletele să fie pregătite pentru acest eveniment şi, prin aceasta, să fie înarmate împotriva pericolelor.

Când vorbim astfel, simţim ce trebuie să fie antroposofia pentru noi şi ce poate ea să fie; ea trebuie să ne pregătească să putem presimţi, să putem face ceea ce trebuie făcut pentru ca un eveniment de cea mai mare importanţă să nu treacă fără urmă pe lângă omenire. Dacă el ar trece fără urmă pe lângă omenire, aceasta ar pierde o posibilitate importantă de evoluţie şi s-ar cufunda în întuneric, în pieire. Lumina nu poate fi adusă decât dacă oamenii se trezesc pentru noua percepere şi se deschid astfel noului eveniment christic. Aceste lucruri vor fi spuse în mod repetat în viitor. Dar se va spune în mod repetat şi că falşii profeţi ar putea să împiedice ceea ce este bun, ceea ce este important, dacă ar reuşi să răspândească convingerea că Christos va apărea în trup de carne şi oase. Dacă antroposofii nu vor înţelege acest lucru, eroarea în care ar cădea ar da posibilitatea să apară falşi Mesia. Ei vor apărea deoarece se bizuie pe slăbiciunile sufletelor slăbite prin materialism, care nu pot decât să-şi reprezinte că, revenind, Christos trebuie să apară în trup material. Această interpretare eronată a vestirii este foarte rea; ea va apărea ca o ispită periculoasă pentru omenire. Antroposofia are sarcina să apere oamenii de această ispită. Nu poate fi suficient de puternic subliniat acest lucru pentru toţi cei care vor să îl audă. Iar cu aceasta vedeţi că antroposofia are de spus lucruri importante, că nu practicăm antroposofia din pricină că suntem curioşi să aflăm tot felul de adevăruri, ci fiindcă ştim că aceste adevăruri sunt folosite pentru binele omenirii, pentru desăvârşirea continuă a omenirii.

Christos se va apropia de omenire în multe alte forme. Acea formă pe care El a ales-o la evenimentele din Palestina, a ales-o deoarece oamenii erau avizaţi pe atunci la capacitatea de a dezvolta conştienţa pe planul fizic şi de a şi-o însuşi. Omenirea este însă chemată să dezvolte capacităţi din ce în ce mai înalte ca, prin acestea, evoluţia să poată face din nou un salt.

Christos va fi prezent pentru a putea fi vieţuit şi pe aceste trepte superioare de cunoaştere. Şi în această privinţă creştinismul nu este la sfârşitul lui, ci la începutul activităţii sale; omenirea se va ridica treaptă cu treaptă, iar creştinismul va fi prezent pe fiecare treaptă pentru a satisface, în întregul viitor al pământului, cele mai profunde cerinţe ale sufletului uman.