|
În cadrul acestui ciclu de conferinţe urmează să dăm o vedere
de
ansamblu asupra cercetărilor Ştiinţei spirituale, astfel
încât să putem
întrevedea cele mai tainice enigme ale vieţii omeneşti, în
măsura în
care acest lucru este posibil, având în vedere condiţiile
specifice
privind înţelegerea lumilor superioare impuse de perioada pe care
o
parcurgem. Şi anume, de acestă dată, privirea de ansamblu a
cercetărilor de ştiinţă spirituală trebuie dată astfel
încât să se
pornească de la simplu spre complex, încercând să urcăm
spre sfere din
ce în ce mai înalte ale existenţei şi spre mistere din ce
în ce mai
tainice ale vieţii omeneşti. De această dată nu vom porni
prezentând
noţiuni şi idei fixe asemănătoare unor dogme, ci într-un chip
cât se
poate de simplu ne vom referi mai întâi la ceea ce fiecare
om poate
percepe şi în viaţa obişnuită. Cercetarea spirituală, Ştiinţa
spirituală se bazează în general pe presupunerea că lumea
în care
trăim, pe care o cunoaştem, are la bază o altă lume, cea spirituală.
În
această lume spirituală care stă la baza vieţii noastre senzoriale şi
până într-un anumit grad şi a celei sufleteşti, trebuie să
căutăm
cauzele intrinseci pentru tot ceea ce se întâmplă, de fapt,
în lumea
senzorială şi cea sufletească.
Desigur este cunoscut tuturor celor prezenţi, lucru menţionat şi
în
prelegerile* introductive date publicităţii, că există metode pe care
omul le poate aplica în viaţa sa sufletească, cu ajutorul cărora
să-şi
declanşeze anumite aptitudini ale vieţii sale sufleteşti, care în
mod
obişnuit există în stare latentă, în aşa fel
încât să poată trăi clipa
iniţierii, când dobândeşte o nouă lume, o lume a cauzelor,
a
condiţiilor spirituale, aşa cum cel care a fost orb dobândeşte,
după o
intervenţie chirurgicală, lumea culorilor şi a luminii. De această lume
pe care dorim să o investigăm de fiecare dată, oră de oră în
cadrul
acestor conferinţe, de această lume a realităţilor şi entităţilor
spirituale omul este despărţit în viaţa sa normală actuală; şi
anume în
două sensuri, spre ceea ce am putea numi partea exterioară şi spre ceea
ce am putea numi partea interioară.
* Viena, 17 martie 1910: „Esenţa
morţii şi enigma omului“; Viena, 19 martie 1910; „Circulaţia omului
prin lumea senzaţiilor, lumea sufletească şi lumea spirituală“. (Nota
editorului elveţian.)
Dacă omul îşi aruncă privirea înspre lumea exterioară,
el va vedea
înăuntrul acesteia tot ceea ce se oferă simţurilor sale: în
primul rând
lumea care îl înconjoară. El vede culori, lumină, aude
sunete, simte
căldura, răceala, mirosurile, gusturile ş.a.m.d. Aceasta este lumea sa
înconjurătoare. Să ne imaginăm această lume înconjurătoare
aşa cum se
întinde în jurul nostru. Atunci putem spune: ea reprezintă
totuşi
într-un fel graniţă: căci prin percepţia nemijlocită, prin
trăirile
sale nemijlocite omul nu poate privi în prezent, dincolo de
această
graniţă care este dată prin lumea culorilor, a luminii, a sunetelor
etc. Am putea să creăm o imagine grosieră despre cum avem, spre
exterior, o graniţă. Să ne imaginăm că privim o suprafaţă de culoare
albastră. În condiţii obişnuite omul nu vede ce se află în
spatele ei.
Dar un gânditor obişnuit obiectează: nu este nevoie decât
să te uiti pe
cealaltă parte pentru a vedea ce se află în spatele acestei
suprafeţe.
Dar lucrurile stau cu totul altfel în lumea care se desfăşoară
în faţa
noastră. Nu se pune problema de a privi în spatele ei,
întrucât tocmai
lumea exterioară, pe care noi o percepem, este cea care acoperă lumea
spirituală. În sunete, căldură şi răceală puteam avea
manifestarea
exterioară a unei lumi care se află camuflată înapoia lor. Dar
prin
perceperea culorilor, luminilor şi sunetelor nu putem realiza ceea ce
se află înapoia lor. Va trebui să observăm întreaga lume
exterioară în
manifestarea ei. La o analiză sumară veţi putea să spuneţi prin cea mai
simplă logică: Dacă, de exemplu, fizica actuală sau oricare altă
abordare ştiinţifică crede că în spatele culorilor se vede
materia
eterică în mişcare, atunci, cu un mic efort de gândire,
putem spune că
ceea ce se presupune că există în spatele culorilor nu poate fi
altcrea
decât ceva imaginat de gândire. Ceea ce fizica explică ca
fiind mişcări
oscilatorii din care culoarea este doar o consecinţă, nu poate fi
perceput de nimeni. În primul rând este numai ceva
gândit. Ceea ce se
spune despre oscilaţiile eterice nu poate fi perceput direct de nimeni.
Lumea senzaţiilor exterioare se desfăşoară ca un covor şi avem
sentimentul că în spatele acestui covor există ceva în care
nu putem
pătrunde prin percepţie. Aceasta este una din limitele cunoaşterii
noastre. Cea de-a doua limită o descoperim atunci când privim
adânc în
sinea noastră. Aici găsim o lume a bucuriei şi tristeţii, a plăcerii şi
durerii, a pasiunii, instinctelor ş.a.m.d., într-un cuvânt,
ceea ce
numim viaţa noastră sufletească. De obicei, referindu-ne la ea spunem:
Simt acestă bucurie, această durere; am o pasiune, o înclinaţie.
Dar
mai avem şi sentimente care se ascund în spatele acestei vieţi
sufleteşti şi sunt acoperite, camuflate de trăirile noastre sufleteşti
ca şi când ceva exterior este acoperit de percepţiile senzoriale.
Căci
cine se mai îndoieşte de faptul că bucuria, tristeţea, plăcerea
şi
durerea, într-un cuvânt, că toate aceste sentimente răsar
ca dintr-o
mare necunoscută şi că omul într-un fel anume se lasă în
voia lor. Şi
cine ar putea să tăgăduiască că atunci când cineva îşi
analizează viaţa
sa sufletească află în adâncul său ceva tainic, ascuns şi
care face să
se reverse trăirile noastre sufleteşti şi că acestea trebuie să fie
manifestările unei lumi necunoscute la fel ca percepţiile exterioare.
În acest caz să ne întrebăm: Dacă acolo există aceste
două limite
sau cel puţin, după toate probabilităţile, ar putea să existe, dispunem
noi ca oameni de anumite posibilităţi pentru a depăşi într-un fel
anume
aceste limite? Există oare ceva în firea omului care să-l poată
face să
pătrundă, ca să spunem aşa, prin covorul exterior al percepţiei, ca şi
când ar străbate printr-o membrană care ascunde ceva în
spatele său? Şi
există ceva anume care duce adânc spre natura noastră interioară
umană,
dincolo de durerile, bucuriile şi pasiunile noastre? Putem face, oare,
un pas mai departe în lumea exterioară şi altul în cea
interioară?
Într-adevar, există două trăiri prin care are loc ceva
asemănător
străbaterii unei membrane dinspre exterior, astfel încât
omul să poată
birui rezistenţa din interior, lucru ce demonstrează că acel ceva de
genul unei membrane exterioare cedează, iar noi putem pătrunde în
lumea
acoperită de vălul fenomenelor sensibile. Acest ceva ni se poate arăta
atunci când, în anumite împrejurări obişnuite ni se
întâmplă ceva pe
care l-am putea numi o trăire inedită, în raport cu ceea ce omul,
în
decursul unei zile obişnuite, nu poate percepe şi dacă în timpul
acestei trăiri avea sentimentul că nu este vorba de percepţii
exterioare, că aceste percepţii exterioare dispar coborând prin
simţuri, iar covorul lumii exterioare se rupe. Atunci putem spune că
pătrundem, într-o anumită măsură, într-o lume care se află
în spatele
percepţiilor.
Există înainte de toate o trăire care are un dezavantaj
considerabil
pentru întreaga existenţă a individului şi care, în sensul
cel mai bun
al cuvântului, este definită prin noţiunea de extaz, acea stare
emoţională în care pentru o clipă omul uită de tot ceea ce
îl
înconjoară ca impresii senzoriale, aşa încât pentru
câteva momente nu
vede şi nu aude în jurul său nimic din existenţa a ceea ce este
culoare
şi sunet, devenind insensibil la toate preocupările şi senzaţiile
obişnuite. Această trăire a extazului îl poate duce pe om,
în anumite
situaţii până acolo încât să aibă noi experienţe care
nu survin în mod
obişnuit. De notat că extazul nu trebuie considerat ca ceva spre care
trebuie să se tindă, ceva demn de a fi dorit, ci l-am descris numai ca
ceva posibil. Şi, de asemenea, nu orice contemplare aprofundată, nu
orice ieşire obişnuită din fire trebuie să fie categorisită ca extaz.
Două lucruri sunt posibile. Există o ieşire din sine când omul
îşi
pierde subit, pentru scurtă durată, cunoştinţa, impresiile simţurilor,
atunci când pur şi simplu leşină, când în jurul său,
în locul
senzaţiilor se aşterne întunericul, bezna. Pentru omul normal
aceasta
este situaţia cea mai bună. Există însă şi o trăire extatică
când nu
numai că în jurul omului se aşterne bezna deasă, dar acest
câmp
întunecat este populat de o lume pe care el mai înainte nu
a cunoscut-o
absolut de loc. Nu vă grăbiţi să spuneţi: Dar poate este o lume a
iluziei, a mistificării... sau, ei bine, poate să fie o lume amăgitoare, numiţi-o
o imagine spumoasă, o lume a imaginilor ceţoase ş.a.m.d., este vorba că
ceea ce vezi înaintea ta poate fi de fapt o lume a imaginilor, a
iluziilor, o lume necunoscută până acum. Omul trebuie să se
întrebe
atunci: Sunt eu oare în stare cu propriile mele posibilităţi
să-mi
clădesc din conştienţa mea obişnuită o astfel de lume? – Dacă imaginile
sunt cele văzute de om acolo, dacă această lume a imaginilor arată
astfel încât el să-şi poată spune: Sunt incapabil ca pe
baza trăirilor
mele proprii să-mi clădesc o astfel de lume a imaginilor,
înseamnă
atunci că aceste imagini trebuie să-i fie date de undeva. Dacă este
vorba de o fantasmă sau de adevăr, acest lucru îl vom
hotărî mai
târziu. Acum contează faptul că o asemenea stare există şi că
în timpul
extazului se revelează o lume necunoscută până în acel
moment.
Această stare extatică are însă pentru omul normal un
dezavantaj cu
totul special. De fapt, omul normal nu poate ajunge la această stare
extatică decât doar datorită faptului că ceea ce el numeşte Eul
propriu, sinea sa interioară puternică, prin care el stăpâneşte
toate
trăirile sale este ca şi stins. În această lume nouă, care
îl
împresoară cu bezna sa neagră omul este ca ieşit din sine, ca
lepădat,
aruncat în noua lume care îi populează întunericul.
Nenumăraţi oameni
au avut astfel de trăiri sau le pot avea.
În această vieţuire avem o dualitate: una este aceea în
care dispar
impresiile simţurilor, când tot ceea ce era familiar omului se
sterge
inclusiv Eul şi trăirile pe care omul le are în raport cu lumea
simţurilor, în care simte şi poate spune: Eu văd culoarea, eu aud toate
acestea. În starea de extaz el nu vede acest Eu: în starea de extaz, omul
nu se
deosebeşte de restul obiectelor. De fapt, doar Eul se poate deosebi de
obiecte. De aceea în starea de extaz nu se poate distinge dacă
este
vorba de o iluzie sau de un adevăr; asupra acestei situaţii decide doar
Eul. În timpul extazului are loc o pierdere a percepţiei
senzoriale
exterioare; aceste două dimensiuni mergând paralel în
starea de extaz.
Extazul ni se prezintă ca şi cum covorul lumii fenomenelor sensibile
s-ar dizolva în sine, s-ar fărâmiţa – iar Eul nostru, care
parcă s-ar
scurge prin percepţiile senzoriale, trăieşte ca infiltrat în
această
lume a imaginilor cu totul nouă. În starea de extaz, omul face
cunostinţă cu fiinţe şi întâmplări total necunoscute
până atunci, pe
care nu le găseşte nicăieri în lumea sensibilă, în măsura
în care
învaţă să şi combine percepţiile senzoriale. Asadar, cunoaşte
lucruri
cu desăvârşire noi, şi acest lucru este important. În extaz
vedem ca o
străpungere a graniţelor exterioare care îi sunt puse omului. El
poate
arunca o privire în lumea care stă la baza celei perceptibile.
Dacă
această lume, în care pătrunde omul, este o iluzie sau o
realitate se
va constata mai târziu.
Să ne întrebăm acum dacă putem pătrunde şi în spatele
lumii noastre
interioare, în spatele lumii pasiunilor noastre, a plăcerilor şi
bucuriilor noastre, a durerii şi suferinţei noastre ş.a.m.d. Şi aici
există o cale. Există trăiri care duc în afara vieţii sufleteşti,
la
care se poate ajunge dacă aprofundăm tot mai mult viaţa sufletească
în
ea însăşi. Drumul care duce într-acolo este cel parcurs de
aşa-numiţii
mistici. Cufundarea mistică constă în faptul că omul îşi
abate mai
întâi atenţia de la lumea simţurilor şi şi-o
îndreaptă spre ceea ce
trăieşte în sine însuşi, că se dăruieşte propriilor sale
trăiri
interioare. Asemenea mistici, care nu îşi folosesc puterea spre
a-şi
exterioriza propriile preocupări, simpatii, pasiuni şi bucurii, ci
privese de fapt numai la ceea ce creşte şi descreşte în sufletul
lor,
ajung să pătrundă apoi tot mai adânc în viaţa
suflească proprie
şi au parte de trăiri sufleteşti cu totul aparte, care se deosebesc
considerabil de trăirile sufleteşi obişnuite. Eu vă spun de fapt nişte
lucruri pe care numeroşi oameni le ştiu cu siguranţă din propria lor
experienţă. Aceste experienţe constau în faptul că misticul, care
se
afundă tot mai adânc în sine, transformă cu totul anumite
sentimente şi
senzaţii. Dacă, de exemplu, un om normal, străin în viaţă de
orice fel
de trăire mistică, primeşte o lovitură din partea cuiva,
cauzându-i
durere, acest om este cuprins de un sentiment de revoltă, situaţie
perfect normală în viaţa curentă. Acela care se cufundă mistic
în sinea
sa capătă un cu totul alt sentiment în cazul aceleiaşi lovituri.
El are
sentimentul că nu ar fi primit acea lovitură dacă nu i-ar fi rămas
cândva, în viaţă, dator respectivului. Altfel acel individ
nu
i-ar fi
ieşit în cale. Prin urmare, nu trebuie să se mânie pe el,
întrucât
fatalitatea a făcut în aşa fel încât să-l
întâlnească pentru a-i primi
lovitura pe care a meritat-o.
Prin adâncirea progresivă a tuturor trăirilor lor sufleteşti,
aceşti
oameni ajung să capete un anume sentiment de ansamblu asupra
întregii
lor vieţi sufleteşti. Acest lucru poate fi caracterizat după cum
urmează. Ei îşi spun: Am suferit mult, am primit multe lovituri,
pe
care le-am îndurat, dar eu singur sunt vinovat pentru toate
acestea.
Probabil am făcut nişte greşeli, chiar dacă nu mi le mai amintesc. Dacă
nu le-am făcut în această viaţă, atunci cu siguranţă trebuie să
le fi
făcut într-una trecută.
Prin această cufundare în sine, sufletul îşi modifică
natura
simţămintelor de până acum, căutând să descarce asupra sa,
să caute în
sine ceea ce căutase mai înainte în lumea
înconjurătoare. Aşa se face
că aceşti oameni, descărcând tot mai mult în sinea lor,
provoacă o
densificare a sinelui propriu. Cu alte cuvinte, aşa precum extaticul
străpunge covorul exterior al percepţiilor senzoriale pătrunzând
într-o
lume, tot astfel şi misticul pătrunde în jos, sub Eul său de
până
atunci. El pătrunde prin Eu spre ceea ce se află la baza vieţii
sufleteşti, în ceea ce a dat motivaţia propriu-zisă soartei sale.
Aşa
se face că misticul poate ajunge atât de departe
încât, cu timpul,
pierde complet din vedere lumea înconjurătoare. El pierde treptat
chiar
noţiunea acestei lumi exterioare, iar propriul său Eu creşte,
revărsându-se peste întreaga lume. Dar cum ne ne-am propus
astăzi să
stabilim dacă lumea extaticului este o realitate sau o himeră, tot
astfel nu vom stabili dacă vieţuirea misticului, în comparaţie cu
viaţa
sufletească obişnuită, este realitate şi dacă el însuşi este
acela care
îşi cauzează durerea şi suferinţa. Poate ca toate acestea sunt o
reverie a omului, totuşi este o trăire pe care omul o poate avea.
În
orice caz, omul pătrunde în partea cealaltă, într-o lume
necunoscută
până atunci. Aşadar, el pătrunde spre exterior şi spre interior
într-o
lume cu totul necunoscută.
Reflectând acum asupra faptului că extaticul îşi pierde
Eul, ne
putem spune: Acestă stare extatică nu reprezintă ceva spre care omul
obişnuit ar trebui să aspire, întrucât posibilităţile
noastre de a
realiza ceva pe lume, toate capacităţile noastre umane îndreptate
spre
a face ceva se bazează tocmai pe faptul că avem, în Eul nostru,
un
punct fix central, stabil al fiinţei noastre. Dacă prin extaz ni se ia
această posibilitate de orientare, această posibilitate de a ne trăi
Eul, atunci ne-am pierdut mai întai pe noi înşine. Pe de
altă parte,
misticul împinge totul în Eu, considerându-se vinovat
pentru tot ce
simţim, şi aici există pericolul ca în cele din urmă el să ajungă
să
caute în sine cauza a tot ceea ce se întâmplă pe
lume. Prin aceasta îşi
pierde total capacitatea de orientare sănătoasă în lume,
culpabilizându-se din orice. Prin urmare, în ambele
direcţii, a
extazului obişnuit şi a misticii obişnuite, ne pierdem capacitatea de
orientare. De aceea este bine că în ambele direcţii omul se
loveşte
permanent de ceva. Când Eul evoluează spre exterior se loveşte de
percepţii care nu-i permit să treacă mai departe, şi în acest fel
Eul
este conservat. În cealaltă direcţie, prin trăirile sufleteşti
care duc
spre orientare nu i se permite să coboare sub Eu. Omul este sechestrat
astfel între două frontiere. El nu poate trece mai departe de
nivelurile care îi permit orientarea.
Ceea ce am prezentat până acum reprezintă numai o comparaţie
între
starea de existenţă normală şi stările anormale de extaz şi de
contemplare mistică. Extazul şi trăirea mistică sunt stări anormale,
dar în starea obişnuită a omului există o situaţie în care
putem
observa mai clar aceste stări dincolo de limitele exterioare: şi anume
în stările alternative obişnuite de veghe şi de somn pe care le
parcurgem în cele douăzeci şi patru de ore. Ce facem în
timpul
somnului? În somn se petrece, de fapt, exact acelaşi lucru pe
care abia
l-am descris ca pe o stare anormală din timpul extazului: păşim cu omul
nostru interior spre exterior. Rărspândim omul interior în
lumea
exterioară. Aceasta este de fapt situaţia. Aşa precum ne pierdem Eul
în
timpul extazului, tot astfel în timpul somnului ne pierdem
conştienţa
propriului Eu. Dar în timpul somnului pierdem ceva mai mult, şi
este
bine că se întâmplă aşa. În starea de extaz ne
pierdem numai constienţa
Eului propriu, dar păstrăm o lume de imagini necunoscute până
atunci, o
lume pe care nu am cunoscut-o înainte, o lume plină de fapte şi
entităţi spirituale etc. În somn ne lipseşte şi această lume, şi
în
general suntem lipsiţi de ceea ce se poate numi capacitate de
percepţie. Ca atare somnul se deosebeşte de extaz prin faptul că omul
pe lângă propriul Eu îşi mai pierde şi capacitatea de
percepţie,
indiferent dacă este vorba de capacitatea fizică sau de cea spirituală.
În timp ce în starea de extaz dispare doar Eul, în
somn dispare şi
conştienţa. Omul şi-a răspândit în această lume nu numai
Eul, ci pierde
şi propria sa conştienţă. El păstrează în somn absolut tot ceea
ce are,
în afară de Eu şi de conştienţă. În omul care doarme avem
în faţa
noastră pe cineva care s-a debarasat de propria conştienţă şi de Eul
său. Dar încotro s-a dus această conştienţă? Potrivit descrierii
făcute
stării de extaz, putem da un răspuns la această întrebare.
Când survine
starea de extaz suntem împresuraţi de o lume de fapte şi
individualităţi spirituale. În momentul pierderii cunoştinţei ne
învăluie o beznă deasă. Ca şi în starea de extaz, şi
în somn ne
părăseşte Eul, de asemenea – şi tocmai acest lucru caracterizează
somnul – şi purtătorul fenomenelor conştienţei. Putem deci afirma:
Somnul omului este un gen de extaz în care acesta se află
în afara
trupului său nu numai cu propriul Eu, dar şi cu conştienţa sa. Am
abandonat în timpul extazului ceea ce se înţelege prin Eu.
Eul este o
componentă a fiinţei umane. Dar în somn se mai adaugă o
componentă care
dispare, şi aceasta este corpul astral. Dispariţia corpului astral face
să se stingă posibilitatea de a avea o stare de conştienţă.
Îl putem astfel prezenta pe omul care doarme pe de o parte ca
fiind
ceea ce rămâne lungit în pat: trupul fizic şi corpul
eteric, şi pe altă
parte ca pe ceea ce se dăruieşte lumii înconjurătoare şi a
părăsit
trupul care doarme: Eul şi cea de-a doua componentă, care în
timpul
extazului nu este dăruită încă lumii înconjurătoare, şi
anume corpul
astral. Prin urmare, somnul ne apare ca o stare în care se
produce un
fel de scindare a fiinţei umane. Conştienţa şi Eul se desprind de
corpul uman. În timpul somnului omul intră într-o stare
în care nu mai
ştie nimic despre evenimentele cotidiene, stare în care nu
îşi mai dă
seama de realităţile înconjurătoare, de ceea ce pătrunde în
conştienţa
sa prin intermediul impulsurilor exterioare. Ca om interior el aparţine
acum unei lumi de care nu are cunoştinţă, despre care nu ştie absolut
nimic. Această lume în care se află acum omul interior, care i-a
preluat Eul propriu şi corpul său astral şi în care el a uitat cu
desăvârşire de restul lumii, este denumită, dintr-un motiv, macrcosmos, lumea la scară mare.
În
timp ce doarme omul se află în macrocosmos, fără ca el să ştie
acest
lucru. Dar şi în timpul extazului omul se află abandonat
într-o lmne,
numai că de această stare el ştie ceva, anume că trăieşte ceva ce se
extinde în jurul său, ocupând un spaţiu imens. El are parte
de un fel
de abandonare de sine a propriului Eu, dar şi de o participare la
evenimente pe care nu le-a mai cunoscut până atunci. Această
proiectare
într-o lume care se deosebeşte de lumea noastră cotidiană,
obişnuită,
în care ne simţim legaţi numai de corpul nostru, ne
îndreptăţeşte de pe
acum să putem vorbi despre ea ca despre o lume mare, de un macrocosmos,
în antiteză cu lumea în care ne simţim izolaţi, captivi
în pielea
noastră fizică. Aceasta este cea mai superficială prezentare posibilă.
În timpul extazului, pătrundem în această lume diferită,
în care vedem
chipuri fantastice, îngereşti, fenomene spirituale de care
însă nu ne
putem deosebi, individualiza, în care nu avem sentimentul că doar
noi
înşine trăim în ea şi nu ştim dacă doar noi înşine am
provocat toate
acestea. Aşa stau lucrurile în timpul extazului.
Dacă înţelegem extazul în acest fel, atunci putem să ne
facem – cel
puţin într-un chip comparativ – şi o idee asupra cauzei care face
să ne
pierdem Eul în timpul extazului. Să ne imaginăm acest Eu uman ca
pe un
strop al unui lichid colorat oarecare. Să presupunem că am avea un
recipient cât se poate de mic care să poată prelua acest strop;
atunci
am vedea în acel reicipient stropul datorită culorii sale. Dar
dacă
picurăm stropul respectiv într-un vas mare, într-un bazin
cu apă,
acelaşi strop va fi prezent acolo, dar nu l-am mai percepe.
Extinzând
această comparaţie şi aplicând-o Eului care se diluează, se
extinde
într-o lume mare, vă puteţi face lesne o imagine: pe măsură ce se
măreşte Eul, se simte din ce în ce mai slab. Când Eul se
risipeşte în
macrocosmos el îşi pierde capacitatea de a se mai percepe.
Înţelegem
acum de ce prin pătrunderea sinelui omului intr-o lume mare – în
macrocosmos – se pierde Eul. El există acolo, dar sub forma unui strop
turnat într-o mare şi de aceea nu ştie nimic de sine şi nici nu
se
percepe. Dar în timpul somnului mai survine ceva important pentru
om.
Atâta vreme cât omul are conştienţă, el acţionează.
În timpul extazului
are conştienţă, în schimb nu mai are Eul orientativ. El nu-şi mai
controlează acţiunile. Acesta este lucrul cel mai important care se
petrece în timpul extazului: omul trece realmente la acţiune. Şi
studiindu-l din afară, vom găsi că el este ca şi substituit. Nu mai
este, de fapt, el cel care acţionează; el acţionează ca şi cum s-ar
afla sub imperiul cu totul altor impulsuri, întrucât survin
numeroase
entităţi care îl influenţează; acesta constituie şi pericolul
stării
extatice. Căci ceea ce vede omul reprezintă o multiplicitate, astfel
încât el se află când sub imperiul uneia când
sub imperiul alteia, dând
impresia unei rupturi. El se află într-o lume spirituală, dar
care
aparţine unei lumi a pluralităţii, care îi sfâşie fiinţa sa
interioară.
Dacă acum vom analiza starea de somn, trebuie să admitem că această
stare, că această lume în care pătrunde are totuşi o anume
realitate. O
lume poate fi contestată atâta timp cât nu se resimte nici
un efect al
ei. Cănd afirmăm că cineva se află dincolo de zid, putem tăgadui
această afirmaţie atăta timp cât nu se aude bătând cineva
acolo; atunci
când auzim bătăi nu mai putem contesta acea afirmaţie. Când
se percep
efectele, încetează posibilitatea de a considera ceva ca simplă
fantezie.
Există oare efecte rezultate din lumea pe care o vedem în
stare de
extaz, dar nu şi în cea de somn? De efectele lumii în care
ne aflăm în
starea de somn oricine se poate convinge când se trezeşte
dimineaţa.
Dimineaţa ne găsim într-o cu totul altă dispoziţie decât
în seara
precedentă. Seara, când mergem la culcare, suntem obosiţi, dar
dimineaţa ne trezim cu forţe noi, refăcuţi, forţe pe care cu o seară
înainte nu le aveam şi pe care le dobândim prin somn.
În timpul când
Eul şi corpul astral se află într-o altă lume, absorb de acolo
forţele
de care avem nevoie pentru existenţa noastră zilnică. Lumea din care se
revarsă forţele cu care ne biruim oboseala este aceeaşi lume pe care o
vedem în starea de extaz. În fiecare dimineaţă percepem
efectul acestei
lumi. Cum are loc acest lucru nu este important acum, esenţial este
însă faptul că acestă lume se dovedeşte a fi aceea care ne
furnizeză
puterile şi ne înlătură oboseala. Acolo unde există o lume care
îşi
arată efectele nu mai suntem îndreptăţiţi să vorbim despre o
irealitate. Din aceeaşi lume în care privim în starea de
extaz şi care
se şterge în timpul somnului absorbim forţele revigoratoare
pentru
existenţa cotidiană. Aceasta o facem în împrejurari cu
totul deosebite.
Practic noi nu asistăm la acestă absorbţie de forţe din lumea
respectivă. Caracteristica cea mai importantă a somnului este faptul că
noi realizăm ceva făra a ne vedea participând la acea activitate.
Dacă
ne-am putea privi în timpul unei astfel de activităţi, atunci
ne-am
putea convinge că lucrurile ar ieşi mult mai prost decât atunci
când nu
suntem prezenţi acolo prin conştienţa noastră. Există şi în viaţa
noastră zilnică situaţii când trebuie să ne spunem: Ia mâna
de acolo.
Dacă omul ar interveni în acest proces ar fi mai rău. Prezenţa
omului
la această operaţie dificilă a înlocuirii forţelor, intervenţia
sa nu
ar face decât să compromită întreaga acţiune, deoarece
astăzi el nu
este suficient de pregătit să ia parte în mod conştient la
aceasta.
Este o binecuvântare faptul că în momentul în care
omul ar putea să
perturbe evoluţia sa conştienţa lui se elibereaza de propria-i
existenţă. Pătrundem astfel în macrocosmos uitând de
propria noastră
existenţă.
În fiecare seară, adormind, omul pătrunde din microcosmosul
său în
macrocosmos, unindu-se cu acesta şi abandonându-şi Eul şi corpul
astral. Dar pentru că în decursul vieţii sale actuale omul este
capabil
să acţioneze numai în starea de conştienţă de veghe, conştienţa
sa îl
părăseşte în clipa când adoarme. Ştiinţa ocultă spune:
Între vieţuirea
în materie, între macrocosmos şi microcosmos se află fluviul uitării. Omul bea din
fluviul uitării atunci când, în timpul somnului, trece din
microcosmos
în macrocosmos.
În stare de somn omul predă macrocosmosului două componente
ale
entităţii sale: corpul astral şi Eul. Momentul trezirii constă în
faptul că el începe să trăiască din nou bucuria şi suferinţa.
În al
doilea rând îşi recapătă conştienţa Eului. Din tenebrele
nedeterminate
îşi fac apariţia trăirile sufleteşti şi Eul. Când omul se
trezeşte avem
să ne spunem: Dacă omul ar reprezenta în sine doar ceea ce se
află
lungit în pat în timpul nopţii, atunci nu ar putea percepe
trăirile
sufleteşti, bucuria şi durerea, plăcerile ş.a.m.d., căci ceea ce se
află acolo lungit nu diferă, în cel mai adevărat înţeles al
cuvântului,
de condiţia unei plante, care nu trece prin trăiri sufleteşti, nu
vieţuieşte evenimente sufleteşti. Şi totuşi acest om interior este
purtătorul trăirilor sufleteşti. Din toate acestea desprindem faptul
că, pentru perceperea bucuriei şi a tristeţii, în afară de corpul
astral mai este nevoie şi de altceva, şi anume ca acest corp astral să
se cufunde în omul exterior, cel care rămâne lungit
în pat, altminteri
nu ar percepe trăirile sale sufleteşti. Această trăire sufletească pe
care o descărcăm din noi în macrocosmos devine perceptibilă
pentru noi
abia dimineaţa, când ne cufundăm în ceea ce rămâne
întins pe pat. Ceea
ce se află acolo reprezintă o structură dublă. Prima componentă este
aceea pe care o percepem ca fiind viaţa noastră interioară. Interesele
noastre, sau, mai pe scurt, tot ceea ce înţelegem prin trăiri
sufleteşti nu se pot vieţui în macrocosmos. Dar când ne
trezim şi ne
cufundăm din nou în trupul nostru lungit pe pat, percepem nu
numai
trăirile noastre sufleteşti, dar redobândim şi facultatea
percepţiilor
noastre senzoriale. Percepem şi culoarea trandafirului. Plăcerea de a
admira un trandafir este o trăire sufletească, percepţia culorii sale
roşii este o trăire exterioară. Din acest motiv ceea ce se află acolo
lungit pe pat trebuie să aibă două componene: o componentă trebuie să
ne oglindească trăirile interioare, iar cealaltă să vieţuiască o lume
exterioară. Dacă ar exista doar o singură componentă, am avea în
faţa
noastră numai o panoramă a impulsurilor exterioare şi nu am mai percepe
bucuria şi durerea; sau, invers, am simţi doar bucuria şi durerea şi nu
am percepe lumea exterioară. Prin urmare, nu ne cufundăm într-o
unitate, ci intr-o dualitate. O structură dublă o revărsăm spre
macrocosmos în timpul somnului, în cealaltă structură dublă
ne cufundăm
la deşteptare. Ceea ce ne face apţi să percepem tabloul exterior al
lumii senzaţiilor este corpul fizic, iar ceea ce ne face ca în
stare de
veghe să avem o trăire sufletească, bucurie şi durere, este corpul
eteric. Dacă nu am avea corpul fizic şi corpul eteric, atunci nu am
avea decât sentimente de bucurie şi de durere, fără să ştim de
unde vin
ele. Ziua percepem bucuria şi durerea, noaptea nu putem face aşa ceva,
ci doar atunci când ne cufundăm din nou în trupul nostru pe
care l-am
întins pe pat.
Cu alte cuvinte, ne cufundăm într-o componentă dublă, şi anume
în
corpul nostru eteric – cel care reflectă lumea interioară – şi în
corpul nostru fizic – cel care este cauza impresiilor pe covorul
senzaţiilor exterioare. Avem dreptul ca în cazul omului să vorbim
aşadar de o entitate cvadripartită. Două dintre componentele sale
aparţin în somn macrocosmosului, iar în stare de veghe Eul
şi corpul
astral aparţin microcosmosului, care este cuprins în pielea
noastră
fizică. Această lume la scară mică este cauza a tot ceea ce ni se
înfăţişează înaintea ochilor în starea de veghe,
întrucât corpului
nostru îi datorăm faptul că percepem în jur lumea
exterioară, iar
corpului eteric că avem o viaţă interioară.
Omul trăieşte alternativ atât în microcosmos cât
şi în macrocosmos.
În fiecare dimineaţă pătrunde în microcosmos. Faptul că
în timpul
somnului suntem revărsaţi în macrocosmos este şi motivul pentru
care în
momentul în care pătrundem în el trebuie să trecem prin
fluviul
uitării. Cum poate omul să provoace acele stări, caracterizate la
început, atunci când se cufundă în sine în mod
mistic? În stare de
extaz are loc o revărsare a Eului în macrocosmos, în vreme
ce corpul
său astral rămâne în microcosmos în trupul său fizic.
În ce constă
atunci starea mistică descrisă? – Viaţa noastră de peste zi, în
corpul
nostru fizic şi în cel eteric, este ceva cât se poate de
uimitor. Noi
nu ne scufundăm în corpul fizic şi în cel eteric, noi nu
percepem
corpul nostru fizic şi pe cel eteric, ci în ele se reflectă lumea
interioară şi cea exterioară. Ele fac posibile viaţa noastră
sufletească şi percepţia senzorială. De ce percepem viaţa noastră
sufletească când ne trezim? Deoarece corpul nostru eteric nu ne
permite
să privim viaţa noastră interioară. Corpul eteric reflectă viaţa
noastră sufletească; şi fiindcă ne-o reflectă, corpul eteric ne apare
ca fiind adevărata cauză a vieţii noastre sufleteşti. El însuşi
se
dovedeşte a fi impenetrabil. Nu noi pătrundem în noi
înşine, ci corpul
eteric reflectă viaţa noastră sufletească. Aceasta reprezintă şi
particularitatea sa specifică. Dar misticul, prin educaţie, prin
intensificarea vieţii sale sufleteşti, reuşeşte să pătrundă
întrucâtva
în corpul eteric. Pătrunzând în acest microcosmos, el
trăieşte în sine
ceea ce vieţuieşte în stare normală în exterior, ceea ce se
revarsă
peste lumea exterioară. Misticul pătrunde aşadar în corpul său
eteric,
ajungând sub acel prag în care se reflectă viaţa
sufletească, deci în
interiorul corpului său eteric. Acestea sunt procesele din corpul său
eteric propriu-zis pe care le trăieşte misticul când depăşeşte
acest
prag. În acest caz el trăieşte ceea ce, într-un anumit
sens, se
aseamănă cu pierderea Eului în starea de extaz. Aşa cum acolo se
produce o dilatare a Eului, tot astfel în cazul misticului are
loc o
comprimare a Eului, de la care acesta primeşte anumite impulsuri de
natură să-i ofere trăiri atât de puternice prin pătrunderea
corpului
său eteric.
În vreme ce extaticul priveşte spre exterior, risipindu-se
în
macrocosmos, misticul se comprimă, se concentrează în
microcosmos.
Ambele trăiri, atât cele ale extaticului, care vede anumite
imagini în
macrocosmos, cât şi cele ale misticului, care trăieşte în
sine anumite
sentimente, se află într-un anumit raport, care poate fi
caracterizat
în felul următor: Lumea pe care o percepem trezeşte în noi
anumite
sentimente de plăcere, durere s.a.m.d. Cineva se bucură mai mult,
altcineva mai puţin, dar acest lucru nu reprezintă decât
diferenţe de
intensitate. Este vorba de cu totul altceva decât de durerile şi
contemplaţiile misticului, unde avem de-a face cu o deosebire
calitativă imensă. Există o mare deosebire între suferinţa şi
fascinaţiile interioare trăite de extatic, atunci când plonjează
în
macrocosmos şi în percepţii ale sensurilor. Dacă l-am determina
pe
extatic să-şi descrie lumea sa şi apoi pe mistic să-şi descrie stările
de beatitudine şi caznele sale, suferinţele sale, atunci cu siguranţă
ne vom spune: Există posibilitatea ca suferinţele şi fascinaţiile
trăite de extatic să fie provocate de acelaşi resort care i-a pricinuit
şi misticului trăirile sale. Dacă ascultăm descrierea sentimentelor
misticului spunem: Aşa ceva poate surveni şi în cazul trăirilor
de
către extatic. Lumea extaticului este reală. Dacă trăirile sale sunt
iluzii sau realitate nu este deocamdată atât de important.
Misticul îşi
trăieşte în interior sentimentele şi stările sale de beatitudine,
în
vreme ce extaticul vede lumea macrocosmosului. Şi lumea misticului este
reală. Subiectiv reale sunt şi entităţile percepute de extatic.
Extaticul vede o lume care diferă de lumea senzaţiilor, iar misticul
trăieşte sentimente, stări de beatitudine şi suferinţe care nu pot fi
comparate sub nici o formă cu ceea ce trăieşte în mod obişnuit
oricare
om. Doar că misticul nu vede lumea extaticului, după cum nici invers,
extaticul nu simte lumea misticului.
Acesta constituie un raport cât se poate de ciudat. Un terţ
însă îşi
explică lumea unuia prin trăirile celuilalt. Cu cele prezentate mai sus
am indicat o anume conexiune între lumea mistică şi cea extatică.
De
fapt, atât spre interior cât şi spre exterior omul se
loveşte de lumea
spiritului. S-ar putea crea impresia, din cele prezentate astăzi, că
lucrurile au rămas în suspensie, dar în următoarele zile
ele ne vor
deveni mult mai clare, atunci când vom încerca să răspundem
la
întrebările: În ce măsură putem pătrunde în lumea
spirituală, dacă
pătrundem lumea exterioară? În ce măsură este posibil să depăşim
starea
extaticului şi să pătrundem într-o lume reală, iar trecând
dincolo de
simpla stare de beatitudine şi de suferinţă a misticului să ajungem
într-o adevărată lume spirituală?
