Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS

GA 119


CONFERINŢA I

INTERACŢIUNILE VIEŢII OMULUI CU MACROCOSMOSUL ŞI MICROCOSMOSUL

Viena, 21 martie 1910

Încadrul acestui ciclu de conferinţe urmează să dăm o vedere de ansamblu asupra cercetărilor Ştiinţei spirituale, astfel încât să putem întrevedea cele mai importante enigme ale vieţii omeneşti, în măsura în care acest lucru este posibil, având în vedere condiţiile specifice privind înţelegerea lumilor superioare impuse de perioada pe care o parcurgem. Şi anume, de această dată, privirea de ansamblu a cercetărilor de ştiinţă spirituală va fi dată astfel încât să se pornească de la cele evidente, încercând să urcăm de la evidenţă în sfere din ce în ce mai înalte ale existenţei şi spre mistere din ce în ce mai tainice ale vieţii omeneşti. De această dată nu vom porni prezentând noţiuni şi idei fixe asemănătoare unor dogme, ci într-un chip cât se poate de simplu ne vom referi mai întâi la ceea ce trebuie să simtă orice om ca fiind evident şi în viaţa obişnuită.

Cercetarea spirituală, ştiinţa spirituală se bazează în general pe premiza că lumea în care trăim, pe care o cunoaştem, are la bază o altă lume, cea spirituală, şi în această lume spirituală care stă la baza vieţii noastre senzoriale şi până într-un anumit grad şi a celei sufleteşti, trebuie să căutăm cauzele intrinseci pentru tot ceea ce se întâmplă, de fapt, în lumea senzorială şi cea sufletească.

Desigur este cunoscut tuturor celor prezenţi, lucru menţionat şi în prelegerile introductive* date publicităţii, faptul că există metode pe care omul le poate aplica în viaţa sa sufletească, cu ajutorul cărora să-şi trezească anumite aptitudini ale vieţii sale sufleteşti, care în viaţa obişnuită, normală, există în stare latentă, în aşa fel încât să poată trăi clipa iniţierii, prin care ajunge să aibă în jurul său o nouă lume, o lume a cauzelor, a condiţiilor spirituale, aşa cum cel care a fost orb are în jurul său, după o operaţie chirurgicală, lumea culorilor şi a luminii. De această lume pe care dorim să o cercetăm tot mai mult de fiecare dată, oră de oră în cadrul acestor conferinţe, de această lume a faptelor şi entităţilor spirituale omul este despărţit în viaţa sa normală actuală; şi anume omul este despărţit de această lume spirituală în două direcţii, spre ceea ce am putea numi partea exterioară şi spre ceea ce am putea numi partea interioară. Dacă omul îşi îndreaptă privirea înspre lumea exterioară, el vede înăuntrul acesteia tot ceea ce se oferă în primul rând simţurilor sale. El vede culori, lumină, aude sunete, percepe căldura, frigul, mirosurile, gusturile ş.a.m.d. Aceasta este acea lume care înconjoară omul în primul rând. Să ne imaginăm această lume înconjurătoare aşa cum se întinde ea în jurul nostru în faţa simţurilor noastre; atunci putem spune: în ea avem totuşi un fel de graniţă, căci prin percepţia nemijlocită, prin trăirile sale nemijlocite omul nu poate privi dincolo de această graniţă care este dată prin lumea culorilor, a luminii, a sunetelor, mirosurilor etc. El nu poate percepe dincolo de această graniţă. Ne-am putea forma o imagine grosieră despre cum avem, spre exterior, o graniţă. Să ne imaginăm că privim, de exemplu, o suprafaţă de culoare albastră. În condiţii obişnuite omul nu vede ce se află în spatele ei. Dar un gânditor obişnuit ar putea obiecta: nu este nevoie decât să te uiţi pe cealaltă parte pentru a vedea ce se află în spatele acestei suprafeţe. Dar lucrurile nu stau aşa în privința lumii care se desfăşoară în jurul nostru. Tocmai prin ceea percepem noi ni se acoperă o lume spirituală exterioară, şi noi putem cel mult simţi că în culoare şi lumină, în sunete, căldură şi frig, etc avem revelarea exterioară a unei lumi care se află înapoia lor. Dar noi nu putem să percepem prin culori, lumini şi sunete dincolo de ele, nu putem să trecem prin ele, dincolo de ele și să avem experiența a ceea ce este înapoia lor. Noi trebuie să percepem întreaga lume spirituală exterioară exact prin intermediul acestei revelații a ei. Căci este suficient să reflectaţi puţin şi veţi putea să vă spuneţi chiar și prin cea mai simplă logică: Chiar dacă, de exemplu, fizica actuală sau oricare altă abordare ştiinţifică vede în spatele culorilor materia eterică în mişcare, atunci, nu este decât încă un mic efort de gândire, pentru a-și spune că ceea ce se presupune că există în spatele culorilor, este numai ceva adăugat de gândire, dedus prin gândire. Nimeni nu poate percepe direct ceea ce, de exemplu, fizica explică drept vibrații, drept mişcări oscilatorii,  din care culoarea este doar un efect. În primul rând nimeni nu poate spune dacă ceea ce ar trebui să fie în spatele impresiilor senzoriale coerspunde vreunei realități. În primul rând este doar ceva gândit. Această lume sensibilă exterioară se întinde ca un covor şi avem sentimentul că în spatele acestui covor al lumii simțurilor exterioare este ceva în care nu putem pătrunde prin percepţie.

* Viena, 17 martie 1910: „Esenţa morţii şi enigma omului“; Viena, 19 martie 1910; „Circulaţia omului prin lumea senzaţiilor, lumea sufletească şi lumea spirituală“. (Nota editorului elveţian.)

Aici este una din graniţe. Cea de-a doua graniţă o găsim atunci când privim în noi înşine. În noi înşine găsim o lume a bucuriei şi tristeţii, a plăcerii şi durerii, a pasiunilor, impulsurilor, poftelor ş.a.m.d., într-un cuvânt, ceea ce numim viaţa noastră sufletească. De obicei, referindu-ne la ea spunem: Eu simt această bucurie, această durere; am o pasiune, o înclinaţie. Dar mai avem şi sentimentul că în spatele acestei vieţi sufleteşti se ascunde altceva, că dedesubt se află ceva care este acoperit de trăirile noastre sufleteşti la fel cum ceva exterior este acoperit de percepţiile senzoriale. Căci cine se mai îndoieşte de faptul că bucuria, tristeţea, plăcerea şi durerea, şi toate celelalte trăiri sufleteşti răsar ca dintr-o mare necunoscută dimineaţa, la trezire, şi că omul într-un fel se lasă în voia lor. Şi cine ar putea să tăgăduiască faptul că atunci când îşi analizează viaţa sa sufletească într-o anumită introspecţie află în adâncul său ceva tainic, ceva care pentru început trebuie să îi rămână ascuns şi care revarsă din sine plăcerea şi suferinţa noastră, bucuria şi durerea şi toate trăirile noastre sufleteşti şi că acestea trebuie să fie pentru început manifestările unei lumi necunoscute, la fel cum percepţiile exterioare sunt manifestări a ceva necunoscut.

Acum să ne întrebăm: Dacă acolo sunt aceste două graniţe – cel puţin, după toate probabilităţile, ar putea fi –, nu avem totuși noi, ca oameni, anumite posibilităţi pentru a străpunge în vreun fel aceste granițe? Există oare ceva în trăirea omului prin care el să pătrundă, ca să spunem aşa, prin covorul exterior al percepţiei, ca şi când ar străbate printr-o membrană care îi ascunde ceva, şi există ceva care duce mai adânc în natura umană interioară umană, în dosul durerilor, bucuriilor şi pasiunilor noastre? Putem face, oarecum, un pas mai departe în lumea exterioară şi un pas mai departe în cea interioară?

Există două experiențe prin care realmente se produce așa ceva încât omul poate, cum s-ar spune, să învingă într-un anume fel pielea spre exterior şi rezistenţa spre interior. Prin ce ni se poate arăta că acel ceva de genul unei membrane exterioare, al unui covor al simțurilor ni se rupe într-un fel, și noi pătrundem într-o lume, care este acoperită de acest văl al covorului senzorial exterior? Cum ni se poate arăta aceasta? Aceasta ni se poate arăta atunci când, în anumite împrejurări ale vieţii ni se întâmplă ceva pe care trebuie să-l numim o trăire inedită, în raport cu trăirile obişnuite ale zilei. Când există aşa ceva, cum sunt trăiri cu totul noi, pe care omul, în mod obişnuit nu le poate percepe şi când în timpul acestor trăiri poate avea și sentimentul că percepţiile exterioare, care ne vin prin simțuri dispar, că așadar covorul lumii exterioare s-ar rupe oarecum, atunci putem spune că pătrundem un pic în această lume aflată în dosul percepţiilor noastre senzoriale.

Există înainte de toate o astfel de experiență. Numai că această trăire are un dezavantaj considerabil pentru viaţa globală a individului. Această experiență este ceea ce se numeşte de obicei – considerând acum în sensul propriu-zis al cuvântului – extaz, în care pentru o clipă omul uită de tot ceea ce îl înconjoară ca impresii ale lumii senzoriale, aşa încât pentru câteva momente nu vede şi nu aude în jurul său nimic din ceea ce în înconjoară ca lumină, culoare, sunet, mirosuri ş.a.m.d., devenind insensibil faţă de toate impresiile senzoriale obişnuite. Această trăire a extazului îl poate duce pe om, în anumite situaţii, până acolo încât să aibă experienţe noi, experienţe care nu survin în trăirile cotidiene obişnuite. Vă rog să luați notă că în niciun caz extazul nu este considerat aici ca ceva de dorit, ci el este descris numai ca ceva care este posibil. Şi, de asemenea, nu orice ieşire-din-sine obişnuită trebuie categorisită ca fiind un extaz. Două lucruri sunt posibile. Există o ieşire din sine când omul îşi pierde subit, pentru scurtă durată, receptivitatea faţă de impresiile simţurilor, atunci când pur şi simplu el este într-o stare de leşin, când în jurul său, în locul senzaţiilor se aşterne întunericul. Pentru omul normal aceasta este, în fond, situaţia cea mai bună. Există însă şi o trăire extatică – şi noi vom auzi în decursul conferinţelor ce însemnătate are un asemenea extaz – când nu numai că în jurul omului se aşterne bezna deasă, dar acest câmp întunecat se populează de o lume pe care el mai înainte nu a cunoscut-o absolut de loc. Să nu spuneţi că poate este o lume a iluziei, a amăgirii... Ei bine, poate să fie pentru început o lume a iluziei, o lume amăgitoare. Numiţi-o de exemplu sumă de imagini ceţoase, sau cum vreţi; nu despre asta este vorba, ci este vorba că ceea ce vede omul înaintea sa – fie că sunt iluzii, imagini sau ce or fi – poate fi în realitate o lume pe care omul nu a cunoscut-o până atunci. Omul trebuie să se întrebe atunci: Sunt eu oare în stare cu toate capacităţile pe care mi le-am însuşit până acum să-mi clădesc din conştienţa mea obişnuită o astfel de lume? – Dacă imaginile sunt cele văzute de om acolo, dacă această lume a imaginilor arată astfel încât el să-şi poată spune: Sunt incapabil ca pe baza capacităţilor mele proprii să-mi clădesc o astfel de lume – atunci lui îi este limpede că această lume trebuie să-i fie dată de undeva. Dacă este vorba de o fantasmă sau de realitate, acest lucru nu îl decidem acum, îl vom decide mai târziu. Acum contează faptul că există asemenea stări în timpul cărora omul vede lumi care îi erau necunoscute până în acel moment.

Această stare extatică este însă legată de pagubă cu totul ieșită din comun pentru omul normal. De fapt, omul normal nu poate ajunge la această stare extatică decât doar datorită faptului că ceea ce el numeşte Eul său, sinea sa interioară puternică, prin care el îşi menţine laolaltă toate trăirile sale, este ca stins. Omul care este în extaz, este într-adevăr în afara sa; Eul său este ca suprimat. În această lume nouă, care îl împresoară cu bezna sa neagră omul este ca ieşit din sine, ca revărsat, curgând în noua lume care îi populează întunericul. A trebuit, aşadar, să descriem mai întâi această trăire; nenumăraţi oameni au avut astfel de trăiri sau le pot avea; vom mai vorbi despre aceasta în decursul conferinţelor. În această trăire avem două aspecte: unul este acela că dispar impresiile simţurilor, când tot ce îi era obişnuit omul să perceapă prin simţuri se şterge, şterse sunt şi trăirile pe care le are omul în raport cu lumea simţurilor, în care el simte: Eu aud sunete, eu văd culori. – Este şters şi Eul. În starea de extaz omul nu îşi trăieşte niciodată Eul: în starea de extaz, omul nu se deosebeşte de restul obiectelor. De aceea în starea de extaz nu se poate distinge dacă este vorba de o iluzie sau de o realitate exterioară; căci, în fond, asupra acestei situaţii poate decide doar Eul.

În timpul extazului se desfăşoară aşadar în paralel aceste două trăiri: pe de o parte pierderea sau cel puţin reducerea sentimentului de Eu, pe de altă parte are loc o pierdere a percepţiei senzoriale exterioare. Extazul ne arată aşadar, într-adevăr, cum covorul lumii sensibile s-ar dizolva în sine, s-ar fărâmiţa, iar Eul nostru, pe care în rest îl simţim ca şi cum s-ar izbi de piele şi de covorul lumii sensibile, acum s-ar scurge prin percepţiile senzoriale şi trăieşte într-o lume de imagini, cu totul nouă pentru el. Căci acesta este lucrul caracteristic, că în extaz, omul face cunoştinţă cu entităţi şi întâmplări necunoscute până atunci, pe care nu le găseşte nicăieri în lumea sensibilă, oricât de departe ar merge cu contemplarea senzorială şi cu combinarea faptelor senzoriale. Aşadar, esenţialul este că omul cunoaşte lucruri noi. În ce relaţie se află acestea cu realitatea, vom afla în decursul conferinţelor următoare. 

Așadar, în extaz vedem ca un fel de străpungere a graniţelor exterioare care îi sunt date omului. Dacă în extaz ajunge într-olume reală, dacă această lume este cea despre care presupunem că stă la baza celei perceptibile, se va arăta mai târziu.

Să ne întrebăm acum dacă putem pătrunde şi în spatele lumii noastre interioare, în spatele lumii plăcerilor şi bucuriilor noastre, a durerii şi suferinţei noastre, a pasiunilor noastre ş.a.m.d. Şi aici există o cale. Există la rândul lor trăiri care duc în afara ariei vieţii sufleteşti, dacă adâncim tot mai mult viaţa sufletească în ea însăşi. Drumul care duce într-acolo este cel pe care îl cunoaşteţi şi dumneavoastră, este cel parcurs de aşa-numiţii mistici, este calea multor mistici. Adâncirea mistică constă în faptul că omul mai întâi îşi abate atenţia de la  impresiile exterioare, că se dăruieşte propriilor sale trăiri sufleteşti interioare încercând în special să observe ceea ce se trăiește în sine însuşi. Asemenea mistici, care au puterea să nu se sinchisească de ceea ce incită din exterior interesul lor, simpatia şi antipatia lor, să nu se sinchisească de cauzele exterioare ale durerii şi plăcerii lor, ci privesc exclusiv numai la ceea ce creşte şi descreşte ca trăiri în sufletul lor, asemenea mistici pătrundă realmente și mai adânc în viaţa sufletească. Ei au atunci experiențe cu totul aparte, care se deosebesc de trăirile sufleteşti obişnuite.

Vă descriu acum o experiență prin care au trecut numeroşi oameni și mai pot trece din nou. Descriu mai întâi experiența pe care o poate face omul atunci când pășește numai puțin deasupra trăirii normale. Astfel de experienţe constau, de exemplu, în faptul că misticul, care se cufundă în sine, transformă în el însuși sentimente şi senzaţii, le face să fie cu totul altceva. Dacă, de exemplu, un om normal, obişnuit, străin în viaţă de orice fel de experiență mistică, primeşte din partea altui om o lovitură care îl doare, atunci, de obicei, sentimentul său se îndreaptă de obicei împotriva celuilalt om. Aceasta este lucrul firesc în viaţa curentă. Dar acela care se cufundă mistic în sine însuși, capătă un cu totul alt sentiment la o astfel de lovitură. Aşadar vă rog să remarcaţi: eu descriu o experienţă; nu spun că aşa trebuie să fie; eu descriu ceea ce trăiesc anumiţi oameni, şi există mulţi astfel de oameni. El capătă sentimentul: Nu ai fi primit niciodată acea lovitură dacă nu i-ai fi greșit tu însuți respectivului printr-o faptă, cândva în viaţa ta. Pur și simplu acel individ nu ţi-ar fi fost adus în cale, dacă tu nu ai fi făcut acel ceva care este cauza acestei lovituri. Prin urmare, nu poți avea în mod justificat un sentiment împotriva acestui om, care de fapt numai prin evenimentul cosmic ti-a fost adus în cale, pentru ca tu să poți primi lovitura pe care o meritai. Aceşti oameni ajung apoi, când își adâncesc în mod cu totul deosebit toate trăirile lor sufleteşti, să capete și un anume sentiment de ansamblu asupra întregii lor vieţi sufleteşti, şi acest sentiment poate fi caracterizat cam așa. Ei îşi spun: Am în mine multă suferinţă, multă durere, dar eu însumi le-am cauzat cândva. Trebuie că am făcut unele lucruri, trebuie că m-am comportat cumva; dacă nu-mi mai amintesc să le fi făcut în această viaţă, atunci este foarte clar că trebuie să fi fost o altă viaţă, în care am făcut lucrurile pe care le compensez acum prin suferinţa mea, prin durerile mele.

Prin această cufundare în sine, sufletul îşi modifică natura simţămintelor de până atunci, căutând să descarce asupra sa, să caute în sine ceea ce căutase mai înainte în lume. Căci omul caută mai mult în sine, atunci când spune: Omul care mi-a dat lovitura, mi-a fost adus în cale deoarece eu însumi am oferit cauza pentru aceasta – decât atunci când îşi îndreaptă simțirea în afară. Aşa se face că aceşti oameni descarcă tot mai mult în sinea lor, ca și cum și-ar condensa tot mai mult propria viaţă sufletească interioară. Aşa cum extaticul străpunge covorul exterior al percepţiilor senzoriale şi priveşte într-o lume de entităţi şi fapte care i-au fost necunoscute până atunci, tot astfel pătrunde şi misticul în jos, sub Eul său obişnuit. Căci acest Eu obişnuit se îndreaptă împotriva loviturii care vine din afară, dar misticul pătrunde la ceea ce se află la baza acestei lovituri, la ceea ce a determinat propriu-zis lovitura. Prin aceasta misticul ajunge până acolo încât treptat el pierde complet din vedere lumea înconjurătoare. El pierde treptat chiar și noţiunea acestei lumi exterioare, și își lărgește propriul său Eu, ceea ce se află în interiorul său, până ajunge o lume întreagă. Dar pe cât de puţin ne-am propus astăzi să stabilim dacă lumea extaticului este o realitate sau o himeră, tot atât de puţin vrem să decidem dacă ceea ce găseşte misticul în sufletul său sub trăirile sufleteşti obişnuite, este o realitate sau nu, şi dacă el însuşi este acela care și-a cauzat durerea şi suferinţa. Poate că şi acest lucru este doar o reverie a omului, totuşi este o trăire pe care omul o poate avea realmente. Despre asta este vorba. În oricare caz, omul pătrunde în partea cealaltă, într-o lume necunoscută lui până atunci. Acesta este esenţialul. Astfel, omul pătrunde, de o parte şi de cealaltă, spre exterior şi spre interior, într-o lume până atunci necunoscută lui.

Dacă reflectăm acum asupra faptului că s-a spus că omul îşi pierde Eul atunci când devine extatic, atunci trebuie să ne spunem: Această stare extatică nu este ceva foarte bun pentru omul obişnuit, întrucât orice orientare în lume, toate posibilităţile noastre de a ne îndeplini misiunea pe lume se bazează tocmai pe faptul că avem, în Eul nostru, un punct fix central, stabil al fiinţei noastre. Dacă extazul ne ia această posibilitate de orientare, această posibilitate de a ne simţi Eul, atunci ne-am pierdut în primul rând pe noi înşine. Dar atunci când, pe de altă parte, misticul împinge totul în Eu, făcând Eul vinovat pentru tot ceea ce simţim, aceasta are un alt dezavantaj. Are dezavantajul că în cele din urmă am ajunge să căutăm în noi înşine cauza a tot ceea ce se întâmplă pe lume, iar prin aceasta ne pierdem total capacitatea de orientare sănătoasă în lume. Căci dacă am transpune asta în fapte, nu am face niciodată altceva decât să ne încărcăm pe noi înşine cu vinovăţie şi nu ne-am putea pune în relaţia corectă cu lumea exterioară.

Prin urmare, în ambele direcţii, a extazului obişnuit şi a misticii obişnuite, ne pierdem capacitatea de orientare în lume. De aceea ne este îngăduit să spunem, este bine că în ambele direcţii omul se loveşte permanent de ceva. Când Eul evoluează spre exterior se loveşte de percepţiile senzoriale, care nu-i permit să treacă mai departe la ceea ce se află dincolo de vălul covorului senzorial, şi asta este bine pentru început pentru om, căci în felul acesta el îşi poate menţine Eul în comportament normal. În cealaltă direcţie, prin trăirile sufleteşti care duc spre orientare nu i se permite să coboare sub Eu, sub acele sentimente ale Eului care conduc la orientarea normală. Omul este închis astfel între două frontiere. El merge o vreme afară, în lume, şi acolo este limitat, merge înăuntru în viaţa sufletească şi află ceea ce noi numim plăcere şi suferinţă, bucurie şi durere, ş.a.m.d., dar în viaţa normală el nu poate pătrunde mai departe de ceea ce îi face posibilă orientarea în viaţă.

Ceea ce am prezentat până acum este, cum s-ar spune, comparaţia între starea de existenţă normală şi stările anormale de extaz şi de contemplare mistică. Extazul şi trăirea mistică sunt stări anormale. Dar în starea absolut obişnuită a vieţii omului există ceva în care putem observa cu mult mai clar aceste stări, şi acest ceva este anume în alternanța obişnuită a stărilor, prin care trecem în douăzeci și patru de ore, alternanța stărilor între veghe şi somn.

Ce facem noi, de fapt, în timpul somnului? În somn se petrece, de fapt, într-o anumită privinţă, exact acelaşi lucru pe care abia l-am descris ca pe o stare anormală din timpul extazului: păşim cu omul nostru interior spre exterior; răspândim omul interior în lumea exterioară. Aceasta este, de fapt, situaţia. Aşa cum ne vărsăm oarecum Eul în afară în timpul extazului, cum ne pierdem Eul în extaz, tot astfel, în timpul somnului ne pierdem conştienţa de Eu. Dar în timpul somnului pierdem ceva mai mult, şi este bine că se întâmplă aşa. În extaz ne pierdem numai Eul, dar păstrăm o lume în jurul nostru, o lume pe care, desigur, n-am cunoscut-o înainte, o lume de imagini, entităţi şi fapte spirituale, necunoscută anterior. În somn ne lipseşte şi această lume, în somn nu există nici această lume. Ca atare somnul se deosebeşte de extaz prin faptul că omul, pe lângă propriul Eu îşi mai pierde şi capacitatea de percepţie. Indiferent dacă este vorba de fizic sau de spiritual, în somn omul îşi stinge, în general, capacitatea de a percepe ceva. În timp ce în starea de extaz îşi stinge doar Eul, în somn el mai stinge capacitatea de percepţie, sau, aşa cum spunem pe bună dreptate, îşi stinge conştienţa. Conştienţa a ieşit din trăirile sale omeneşti. Omul nu şi-a revărsat în această lume numai Eul, ci el a predat acestei lumi şi conştienţa sa.

Aşadar, ceea ce rămâne în om în timpul somnului este ceva din care au ieşit conştienţa şi Eul. Cu aceasta, în omul care doarme, pe care îl avem în fața noastră în viaţa obişnuită, avem ceva care s-a debarasat de conştienţa şi de Eul său. Şi unde s-au dus conştienţa şi Eul? Putem răspunde chiar şi la această întrebare după descrierea extazului. Dacă intervine starea de extaz şi nu somnul, atunci în jurul nostru este o lume de entităţi şi fapte. Să presupunem acum că ne cojim şi conştienţa noastră cu eul, renunțăm şi la conştienţa noastră; în aceeaşi clipă apare un întuneric negru în jurul nostru – dormim. Astfel, în somn ne-a părăsit Eul, ca în extaz, dar – şi aceasta caracterizează somnul – şi conştienţa noastră.  De aceea putem  spune: Somnul omului este un fel de extaz, în care omul nu este numai cu Eul său în afara trupului său, ci în care el este şi cu conştienţa sa în afara trupului său. În timpul extazului am predat ceea ce numim noi Eu. Acesta este un mădular al entităţii omeneşti. În somn iese afară încă unul, purtătorul fenomenelor noastre de conştienţă, care este trupul astral. Aveţi astfel o noţiune obținută întru totul din viaţa obişnuită a ceea ce se numeşte în ştiinţa spirituală trup astral. Eul este cel ce iese în acest extaz din trupul fizic; dacă în somn iese şi ceea ce noi numim trup astral, atunci prin aceasta se stinge posibilitatea de a avea o conştienţă. Astfel, trebuie să-l prezentăm inițial pe omul care doarme ca o conexiune la ceea ce rămâne în pat și pe care nu o cercetăm acum mai departe. În pat rămâne ceva care este perceput exterior. Dar ceva este în afara acestui om care doarme; ceva este dăruit unei lumi, care inițial este o lume a Necunoscutului. Acesteia îi este dăruit un element component a entităţii omeneşti, care îi este dăruit şi în extaz: Eul. Acesteia îi este dăruit şi un al doilea element component al entităţii omeneşti, care nu se dăruieşte în extaz, şi acesta este trupul astral al omului.

Aşadar somnul ne arată un fel de scindare a fiinţei omeneşti. Omul lăuntric propriu-zis, conştienţa omenească şi Eul omenesc se separă de omul exterior, şi ceea ce intervine în somn este faptul că omul ajunge într-o stare în care nu mai ştie nimic despre toate trăirile cotidiene, în care el nu mai are în conştienţa sa nimic din ceea ce intră în această conştienţă prin impresiile exterioare. În somn, omul este dăruit ca om interior unei lumi despre care el nu are nicio conştienţă; el este revărsat într-o lume despre care nu ştie nimic. Acum, dintr-un anumit motiv, pe care vom ajunge sa-l cunoaștem suficient de mult, acea lume în care se află omul interior, aşadar acea lume care a preluat Eul său şi trupul său astral, în care este omul în aşa fel încât a uitat toate impresiile zilei, este desemnată drept Macrocosmos, lumea cea mare. Astfel că noi spunem, şi aceasta este pentru început o indicaţie, şi vom cunoaşte justeţea acestei expresii: În timp ce doarme, omul este dăruit Macrocosmosului, vărsat în Macrocosmos, numai că nu ştie nimic despre asta.

În acest Macrocosmos este revărsat omul şi în timpul extazului, numai că el ştie ceva despre această stare. Acesta este specificul extazului, că omul trăieşte ceva, fie că sunt imagini, fie că sunt realităţi, ceva care se extinde în jurul său, ceva care ocupă, ca să spunem aşa, un spaţiu imens şi în care el se crede ca pierdut. Aceasta trăieşte el în extaz. El trăieşte cu Eul său ceva ca o pierdere a acestui Eu, dar în schimb se simte ca revărsat într-o Împărăţie, pe care nu a cunoscut-o până atunci. Această revărsare într-o lume, care se deosebeşte de lumea noastră cotidiană obişnuită în care ne simţim dăruiți numai corpului nostru, această dăruire faţă de o asemenea lume ne îndreptăţeşte să vorbim din capul locului de o lume mare, de un macrocosmos, în contrast cu lumea cea mică, în care trăim cu trăirile noastre cotidiene obişnuite. Aici ne simţim închişi în pielea noastră. Aceasta este în primul rând caracteristica cea mai de suprafaţă a acestei lumi corporale.  Apoi, când suntem în extaz, este ca şi cum am creşte în lumea cea mare, în macrocosmos, unde apar la fiecare pas în faţa noastră chipuri fantastice, fantastice pentru că nu sunt asemănătoare cu lucrurile din lumea fizică. Noi nu ne putem deosebi de ele, nu ştim dacă nu suntem chiar noi înşine ceea ce trăieşte în aceste figuri; ne simţim dilataţi într-o mare lume, în macrocosm. Și dacă înţelegem extazul în acest fel, atunci putem să ne facem – cel puţin într-un chip comparativ – şi o idee asupra cauzei care face să ne pierdem Eul în timpul extazului.

Să ne imaginăm acest Eu uman ca pe un strop al unui lichid colorat oarecare. Să presupunem că am avea un recipient cât se poate de mic care să poată prelua acest strop; atunci am vedea în acel recipient stropul datorită culorii sale. Dar dacă picurăm stropul respectiv într-un vas mare, într-un bazin cu apă, acelaşi strop va fi prezent acolo în apă, dar noi nu vom mai percepe nimic din el. Extinzând această comparaţie şi aplicând-o Eului care se extinde în macrocosmos, vă puteţi face o imagine: că pe măsură ce se măreşte, Eul se simte din ce în ce mai slab. Când Eul se revarsă în macrocosmos el îşi pierde capacitatea de a se percepe pe sine, la fel cum se pierde picătura în bazinul cel mare. Înţelegem acum de ce prin trecerea omului într-o lume mare – în macrocosmos – se pierde Eul. El este acolo, dar sub forma unui strop turnat într-o mare lume şi de aceea nu ştie nimic despre sine.

Dar în timpul somnului mai survine ceva important pentru om. Atâta vreme cât omul are conştienţă, el acţionează. În timpul extazului el are conştienţă, în schimb nu are Eul care se orientează. El acţionează, aşadar fără Eul său. El nu-şi mai controlează acţiunile, el este ca dedat impresiilor conştienţei sale. Acesta este lucrul cel mai important care se petrece în timpul extazului: că omul ajunge la o acţiune, şi, controlându-l din afară, vom găsi că el este ca şi substituit. Găsim că el nu este, de fapt, el; acţioneze ca doar sub impulsul altor impresii, şi deoarece ceea ce vede el acolo este, de regulă, o multitudine – căci în extaz apar multe evenimente – el este dăruit când unei entităţi, când alteia, şi face impresia unei entităţi sfâşiate. Aceasta este caractreristica extaticului; acesta este pericolul stării extatice. În extaz, omul este dăruit unei lumi spirituale, dar unei lumi spirituale a pluralităţii, care îi sfâşie entitatea interioară.

Dacă acum vom analiza starea de somn, trebuie să admitem – nu vom expune toate motivele pe care le putem expune – că această stare, că această lume în care pătrunde are totuşi o anume realitate. O lume poate fi negată atâta timp cât nu se resimte nici un efect al ei. Când afirmăm că cineva se află dincolo de zid, putem tăgădui această afirmaţie atâta timp cât persoana nu se aude bătând de acolo; dar atunci când auzim bătăi nu interveniți cu raţiunea sănătoasă să contestați acea afirmaţie. Când se percep efectele unei lumi, încetează posibilitatea de a considera această lume ca simplă fantezie. Există oare efecte provenite din lumea pe care o vedem în stare de extaz, dar care în somn sunt ca şterse pentru omul obişnuit? De efectele lumii în care ne aflăm în starea de somn se poate convinge oricine când se trezeşte dimineaţa. Seara, când mergem la culcare, suntem obosiţi, am consumat, ca să zicem aşa, forţele.  Acestea trebuie înlocuite. Dimineaţa ne trezim cu forţe cu care nu adormim seara. Aşadar în ce răstimp ni le-am însuşit? Păi, ni le-am însuşit în acel timp care s-a scurs de la adormire până la trezire. Aşadar în timp ce suntem dăruiţi în somn cu trupul astral şi Eul acelei lumi pe care în extaz o mai vedem, dar în somn este stinsă pentru omul obişnuit, normal, absorbim din această lume însăşi acele forţe de care avem nevoie pentru viaţa cotidiană. Din această lume provin ele. Noi avem nevoie de somn pentru că din aceeaşi lume pe care o vede omul în extaz, dar în somn nu o mai vede, trebuie să absorbim acele forţe de care avem nevoie pentru viaţa de zi cu zi. Care sunt reprezentările mai exacte pe care vi le faceţi dumneavoastră în această privinţă nu contează pentru început pentru ţelul pe care îl urmărim; dar important este că această lume pe care o vedem în extaz, dar care pentru conştienţa obişnuită este stinsă în somn, apare ca fiind acea lume din care iradiază forţele cu care ne îndepărtăm oboseala pe care o avem seara. Este aşadar exact ca în cazul omului care bate de dincolo de perete din exemplul nostru, ale cărui efecte le percepem, deşi nu îl vedem. Percepem în fiecare dimineaţă efectele acelei lumi pe care o vedem în extaz şi în somn nu o vedem. Dar acolo unde există o lume care prezintă efecte nu mai putem vorbi despre irealitatea ei.  Lumea pe care o vedem în extaz dar care este stinsă în somn pentru conştienţa obişnuită ne arată efectele ei în viaţa cotidiană obişnuită. Aşadar noi nu vom mai putea vorbi despre irealitatea ei.

Aşadar noi vorbim de faptul că din aceeaşi lume în care privim în stare de extaz şi care este stinsă pentru conştienţa obişnuită în somn, noi absorbim forțe întăritoare pentru viaţa cotidiană. Însă asta o facem în circumstanţe absolut deosebite. O facem în circumstanţa că noi înşine, dacă ne este îngăduit să ne exprimăm aşa, nu asistăm la această absorbţie de forţe, la această revărsare de forţe dintr-o lume spirituală. Acesta este esenţialul somnului, că noi înfăptuim ceva în somn şi că nu asistăm la această activitate. Dacă am asista la această activitate, ne-am convinge că am face-o cu mult mai rău decât o facem atunci când nu suntem prezenţi cu conştienţa noastră în acel proces. Există deja în viaţa cotidiană obişnuită lucruri despre care trebuie spus: Ia mâna de acolo! – pentru că unii oameni fac lucrurile mai prost dacă le ating. În aceeaşi situaţie este omul atunci când trebuie înlocuite prin somnul nocturn forţele care au fost consumate în ziua precedentă. Dacă omul ar fi prezent, dacă ar putea asista la acea operaţie dificilă care se înfăptuieşte acolo, atunci când trebuie înlocuite forţele consumate, şi ar putea participa el însuşi, atunci ar rezulta ceva drăguţ; atunci el ar strica întreaga procedură, pentru că în ziua de azi încă nu este capabil în acest sens. Astfel, intervine realmente aspectul binefăcător că în clipa în care el ar strica ceva la evoluţia sa în continuare dacă ar fi prezent, i se ia conştienţa, îşi uită propria existenţă.

Aşadar prin adormire noi păşim prin uitarea propriei noastre existenţe în această mare lume, în macrocosmos. În fiecare seară, la adormire, omul păşeşte din mica sa lume, din microcosmosul său, afară, în lumea cea mare, în macrocosmos, şi se uneşte cu acest macrocosmos, cu lumea cea mare, revărsându-şi trupul astral şi Eul în macrocosmos. Dar deoarece pe parcursul actual al vieţii sale conştienţa este capabilă să acţioneze doar în lumea vieţii diurne, ea încetează în momentul în care el păşeşte în macrocosmos. Acest lucru a fost exprimat întotdeauna de ştiinţa ocultă prin aceea că ea a spus: Între viaţa din microcosmos şi viaţa în macrocosmos se află fluviul uitării. Omul pătrunde prin fluviul uitării în macrocosmos, în lumea cea mare, prin aceea că îşi transferă la adormire viaţa din microcosmos în macrocosmos. Putem spune aşadar că atunci când adoarme seara omul păşeşte într-o altă lume, în macrocosmos, în lumea cea mare, şi că această păşire se caracterizează prin aceea că omul predă în fiecare noapte acestei mari lumi, macrocosmosului, două elemente componente ale entităţii sale, trupul astral şi Eul.

Acum să considerăm, comparativ, momentul trezirii. Acest moment al trezirii constă în aceea că omul începe din nou să-şi trăiască plăcerea, suferinţa, bucuria, durerea, tot ceea ce a trăit ca impulsuri şi pofte ş.a.m.d. în ziua trecută. Pe acestea le retrăieşte el treptat din nou; asta se întâmplă în primul rând. În al doilea rând, ceea ce se iveşte din nou pentru el la trezire este conştienţa sa de Eu. Din întunericul imprecis al trăirilor omeneşti din timpul somnului apar o dată cu trezirea trăirile sufleteşti şi Eul. Acum, când omul se trezeşte, trebuie să ne spunem: Dacă omul ar avea numai ceea ce a rămas în pat în timpul nopţii, în timpul cât doarme, atunci omul nu ar suferi nicio durere, nu ar putea trăi nici bucuria nici plăcerea şi nimic din ceea ce sunt trăirile sale sufleteşti. Pe acestea nu le-ar putea trăi în acest caz omul. Căci ceea ce stă întins în pat este în adevăratul sens al cuvântului ca o plantă: trăieşte ca o plantă, nu vieţuieşte asemenea trăiri ca bucuria, durerea ş.a.m.d.  Dar ceea ce constituie omul interior nu are în timpul nopţii asemenea trăiri, şi cu toate acestea acest om interior este purtătorul trăirilor sufleteşti. Nu ceea ce stă întins în pat are suferinţă şi durere, plăcere şi bucurie, ci ceea ce a ieşit la adormire şi a pătruns în lumea cea mare, în macrocosmos. De aici putem vedea că pentru trăirea plăcerii şi a suferinţei, a bucuriei şi a durerii, a impulsurilor, poftelor, pasiunilor, a simpatiei şi antipatiei, mai este necesar şi altceva pe lângă trupul astral, anume faptul că acesta trebuie să se cufunde în ceea ce constituie omul exterior, cel care a rămas întins în pat. Dacă omul nu se cufundă în ceea ce a rămas întins în pat, el nu îşi simte trăirile sufleteşti interioare. Putem spune aşadar: ceea ce am revărsat noi în timpul nopţii în macrocosmos, în lumea cea mare, ne devine perceptibil în viaţa omenească normală numai prin aceea că dimineaţa ne cufundăm în ceea ce a rămas întins în pat.

Acum, cele în care ne cufundăm constituie tot o dualitate. Unul dintre elementele în care ne cufundăm atunci când ne trezim dimineaţa este ceea ce trăim noi, ca să spunem aşa, ca viaţă interioară. De-a lungul zilei noi trăim senzaţiile care cresc şi se reduc ca intensitate, sentimentele, interesele, simpatiile şi antipatiile, trăirile sufleteşti. Noi nu le putem trăi în timpul nopţii, ci le putem trăi numai atunci când ne izbim oarecum, când ne cufundăm în ceea ce rămâne întins în pat în timpul somnului.

Dar atunci când ne cufundăm acolo noi nu trăim numai propriile noastre trăiri sufleteşti, ci trăim şi lumea exterioară a impresiilor senzoriale. De exemplu, nu trăim numai bucuria de a vedea trandafirul, ci trăim şi roşul trandafirului. Bucuria faţă de trandafir este o trăire interioară; culoarea trandafirului este ceva care este afară. Şi aşa este cu toate cele pe care le trăim în răstimpul veghii diurne obişnuite. Trăim mereu un aspect dublu: ne cufundăm în corporalitatea noastră, şi pe măsură ce ne cufundăm vin în întâmpinarea noastră, ca şi cum s-ar reflecta, ca un ecou, trăirile noastre sufleteşti interioare; dar apare şi o lume exterioară atunci când, la trezire, noi ne cufundăm în ceea ce a rămas în pat în timpul somnului. De aceea, ceea ce rămâne în pat în timpul somnului trebuie să constea din două elemente componente: unul dintre elementele componente trebuie să reflecte oarecum ceea ce trăim noi lăuntric, iar celălalt element component trebuie să ne facă posibil să ne pătrundem oarecum pe noi înşine şi să vedem în lumea din afară o lume reală. Aşadar ceea ce a rămas în pat în timpul somnului nu poate fi o unitate; trebuie să fie o dualitate. Dacă ar fi o unitate, atunci când ne-am strecura în ea la trezire ar trebui să trăim fie numai o lume interioară, fie numai o lume exterioară. Fie în faţa noastră ar fi extinsă o panoramă, fie am avea doar lăuntric valuri ascendente şi descendente de plăcere şi suferinţă, bucurie şi durere ş.a.m.d. Dar noi le avem pe amândouă, şi nu numai una sau alta. Noi ne cufundăm în omul exterior care a rămas în pat în timpul somnului, şi anume ne cufundăm în aşa fel încât găsim ca prin farmec o lume interioară dinaintea noastră şi o lume exterioară. Aşadar noi nu ne cufundăm într-o unitate, ci într-o dualitate. Aşa cum ceea ce am revărsat la adormire în macrocosmos a fost o dualitate, tot aşa pătrundem la trezire în microcosmos, şi acesta este tot o dualitate. Noi numim ceea ce ne face capabil să ne trăim viaţa sufletească interioară trup eteric sau al vieţii, iar cel care ne face capabili să avem un tablou exterior al lumii sensibile este trupul fizic. Astfel, ceea ce rămâne în pat în timpul somnului este format din două elemente componente, din trupul fizic şi din trupul eteric sau al vieţii. Dacă am pătrunde numai în trupul fizic atunci când ne trezim dimineaţa, ne-am afla în faţa unui tablou exterior, dar lăuntric am fi goi şi pustii, nu am avea nicio plăcere, nicio durere, nici un interes faţă de toate cele care sunt şi se desfăşoară în jurul nostru şi am sta reci şi fără suflet în faţa tabloului lumii sensibile. Aşa ar fi dacă am intra numai în trupul nostru fizic. Dacă am pătrunde doar în trupul nostru eteric sau al vieţii, atunci nu am avea dinaintea noastră nicio lume exterioară, ci am avea doar o lume de plăcere şi suferinţă, de bucurie şi durere ş.a.m.d., care ar creşte şi ar descreşte; dar noi nu le-am putea atribui nici unei lumi exterioare, noi am avea pur şi simplu o lume de sentimente care ar clocoti intensificându-se şi diminuându-se.

De aici vedem că atunci când ne cufundăm dimineaţa la trezire în omul nostru exterior, ne cufundăm într-o dualitate, ne cufundăm în ceva pe care îl desemnăm ca reflector/oglindind lumea noastră interioară, trupul eteric sau al vieţii, şi ne cufundăm în ceea ce desemnăm drept cauzatorul covorului senzorial exterior, al tabloului exterior, şi acesta este trupul fizic.

Cu aceasta am arătat, din trăiri care există realmente, că avem un anumit drept să vorbim despre om ca despre o entitate cvadripartită, despre patru elemente componente ale entităţii omeneşti, dintre care două elemente componente aparţin în timpul somnului macrocosmosului, lumii celei mari; Eul şi trupul astral. În stare de veghe, aceste două elemente componente, Eul şi trupul astral,  aparţin entităţii omeneşti, microcosmosului, lumii celei mici, care este închisă în pielea omenească. Astfel, viaţa omenească se desfăşoară în aşa fel încât omul trăieşte alternativ în microcosmos şi în macrocosmos. În fiecare dimineaţă el păşeşte în microcosmos. Această mică lume, microcosmosul, este cauza trăirilor noastre zilnice de dimineaţă, de când ne trezim, până seara, când adormim. Iar faptul că în timpul somnului suntem revărsaţi cu trupul nostru astral şi Eul în lumea cea mare, în macrocosmos, aşa cum este vărsată o picătură în conţinutul unui mare bazin, este cauza că în momentul în care ieşim din microcosmos, din lumea cea mică, trebuie să trecem prin fluviul uitării.

Acum, putem să ne mai punem întrebarea: prin ce poate produce omul, atunci când se adânceşte mistic în sine, într-un anumit mod, acea stare pe care am caracterizat-o la începutul conferinţei noastre? – Noi am înţeles extazul prin aceea că Eul este revărsat în macrocosmos iar trupul astral a rămas în microcosmos, în interiorul trupului fizic. Dacă vom cuprinde astfel lucrurile, înţelegem extazul. Extazul este pur şi simplu starea de revărsare a Eului în macrocosmos, în timp ce trupul astral a rămas în interiorul microcosmosului. În ce constă atunci ceea ce am descris noi la începutul consideraţiilor de astăzi drept o stare mistică? Această stare mistică constă în următoarele: viaţa noastră în trupul fizic şi în trupul eteric sau al vieţii, în microcosmos, în lumea cea mică, de dimineaţa de la trezire până seara la adormire, este ceva deosebit de ciudat. Noi nu ne cufundăm în trupul nostru eteric sau al vieţii şi în trupul nostru fizic dimineaţa la trezire în aşa fel încât să percepem trupul eteric şi trupul fizic; noi nu percepem interiorul trupurilor noastre fizic şi eteric, în ciuda faptului că noi coborâm în ele. Trupul nostru fizic şi trupul nostru eteric ne fac posibile viaţa noastră sufletească şi percepţia noastră exterioară; pe acestea ni le fac posibile aceste două elemente componente ale entităţii omeneşti. Dar atunci de ce ne percepem viaţa sufletească atunci când ne trezim dimineaţa? Noi ne percepem viaţa noastră sufletească tocmai din motivul că trupul eteric sau al vieţii nu ne permite să-i percepem cu adevărat interiorul. Pe cât de puţin ne permite oglinda să vedem ceea ce se află în spatele ei, şi tocmai prin aceasta ne face posibil să ne vedem pe noi înşine în ea, tot aşa este cu trupul nostru eteric sau al vieţii. Trupul nostru eteric ne oglindeşte viaţa noastră sufletească. El nu ne lasă să percepem ceea ce se află în interiorul lui, ci el ne oglindeşte viaţa noastră sufletească. Şi pentru că ne-o reflectă, el ne apare nouă drept cauzatorul propriu-zis al vieţii noastre sufleteşti. Nouă, el ne apare ca fiind impenetrabil, noi nu îi vedem interiorul. Tocmai acesta este specificul trupului eteric sau al vieţii omenesc, anume că noi nu pătrundem în el, ci că el ne reflectă propria noastră viaţă sufletească. Însă acesta este cazul misticului, prin acea configurare intensă a vieţii sufleteşti. Prin ceea ce trăieşte el drept cufundare lăuntrică, lui îi reuşeşte într-o anumită măsură să pătrundă în acest trup eteric sau al vieţii, să nu vadă numai imaginea în oglindă, ci să străpungă, să pătrundă realmente în microcosmos. Prin aceea că el pătrunde în această mică lume, în acest microcosmos, el trăieşte în sine însuşi ceea ce trăieşte în rest omul în stare normală în exterior, ceea ce de obicei este revărsat asupra lumii exterioare. În timp ce de obicei omul se apără, de exemplu, de o lovitură, el trăieşte oarecum faptul că străpunge și pătrunde în sine, şi caută în sine însuşi cauza loviturii. Aşadar misticul penetrează într-o anumită măsură, în trupul său eteric, el pătrunde dincolo de acel prag prin care, de obicei, este oglindită viaţa sufletească, şi pătrunde în interiorul trupului său eteric sau al vieţii. Şi ceea ce trăieşte misticul atunci când depăşeşte acest prag prin care de obicei este oglindită viaţa sufletească, sunt procese din propriul său trup eteric. Însă atunci când păşeşte peste acest prag, misticul trăieşte într-adevăr ceva care este asemănător, într-un anumit sens, cu pierderea Eului prin extaz. Eul s-a diluat oarecum prin faptul că omul l-a revărsat în timpul extazului afară, în macrocosmos, în lumea cea mare. Aici, la cufundarea mistică, omul penetrează propriul său interior, în trupul eteric. Datorită acestui fapt, acum Eul se densifică. Şi omul trăieşte realmente această densificare a Eului său prin aceea că încetează ceea ce este predominant la Eul obişnuit, anume capacitatea de orientare prin raţiunea legată de creier şi de simţuri şi faptul că el dobândeşte prin anumite sentimente interioare impulsurile pentru acţiunea sa. La mistic, tot ceea ce urcă din interiorul său este trăire interioară cea mai profundă, deoarece lucrurile vin în afară direct din trupul său eteric sau al vieţii, în timp ce alţi oameni primesc aceste trăiri dar oglindite de trupul eteric. Acestea sunt motivele pentru care misticul are nişte trăiri interioare atât de puternice, anume pentru că el penetrează în interiorul trupului său eteric sau al vieţii.

Aşadar în timp ce omul aflat în extaz se răspândeşte în macrocosmos, misticul se restrânge cu entitatea sa interioară, înăuntru, în microcosmos. Şi acum se arată ceva extrem de remarcabil. Ambele trăiri, cea a omului aflat în extaz, atunci când vede anumite evenimente şi entităţi afară, şi cea a misticului, atunci când trăieşte lăuntric anumite sentimente, pe care de obicei nu le poate trăi, se află într-o anumită relaţie ce poate fi caracterizată în felul următor: Lumea noastră, pe care o vedem cu ochii noştri şi o auzim cu urechile noastre, stârneşte în noi anumite sentimente, de plăcere şi durere ş.a.m.d. –, asta simţim, că toate acestea fac parte din viaţa normală. Un om se poate bucura mai mult de lucrurile şi evenimentele din lumea exterioară, un altul mai puţin; dar acestea sunt numai diferenţe de intensitate, nu sunt diferenţe ca acelea dintre durerea cumplită, vehementă, sau extazul misticului şi trăirile obişnuite. Aici există desigur diferenţe covârşitoare între ceea ce poate trăi omul obişnuit şi ceea ce trăieşte misticul ca fericire interioară, ca extaz interior şi chinuri. Aici este o diferenţă covârşitoare în privinţa calităţii. Tot aşa, există o diferenţă covârşitoare între ceea ce poate omul obişnuit să vadă cu ochii săi şi să audă cu urechile sale, şi ceea ce percepe omul aflat în extaz atunci când este dăruit unei lumi care nu este asemănătoare cu lumea simţurilor. Dar dacă l-am pune pe omul care a avut parte de extaz să-şi descrie lumea sa şi apoi l-am asculta pe mistic şi i-am cere să descrie fericirea şi extazul şi chinurile sale, atunci am putea spune: Da, prin asemenea entităţi şi fapte cum sunt cele pe care le vede omul aflat în extaz, poate fi produs ceea ce trăieşte misticul. Dacă, pe de altă parte, l-am asculta pe mistic, atunci am putea spune: Aşa ceva ar fi posibil şi dacă avem trăirile omului aflat în extaz; am putea crede că cel care s-a aflat în extaz descrie această lume.

Aşa cum lumea misticului este reală, subiectiv reală, adică în aşa fel încât el o vede într-adevăr, tot aşa sunt şi entităţile omului aflat în extaz. Dacă ele sunt sau nu şi obiectiv reale, nu vrem să discutăm astăzi. Însă un lucru putem spune astăzi: indiferent că sunt iluzie sau realitate, cel aflat în extaz vede o lume, o lume care este altfel decât cea ce poate fi percepută în lumea sensibilă, şi misticul trăieşte sentimente fericire, beatitudine şi chinuri, care nu se pot compara cu nimic din ceea ce trăieşte omul obişnuit. Ambele lumi există pentru anumiţi oameni. Numai că misticul nu vede lumea celui aflat în extaz, iar cel aflat în extaz nu trăieşte lumea misticului. Cele două lumi sunt independente una de alta. Însă un al treilea poate înţelege una dintre cele două lumi prin cealaltă. Aceasta este o relaţie extrem de ciudată, faptul că una dintre lumi se explică prin cealaltă, şi că cele două lumi concordă.

Cu aceasta am indicat o anumită conexiune între lumea misticului şi cea extaticului şi am arătat că omul se izbeşte, ca să spunem aşa, de lumea spiritului în afară şi de lumea spiritului spre interior.

Ceea ce am descris noi astăzi va rămâne pentru dumneavoastră încă în suspensie. Acum va fi sarcina noastră să răspundem la întrebările: În ce măsură putem ajunge realmente într-o lume reală dacă străbatem covorul lumii sensibile exterioare? În ce măsură este posibil să trecem dincolo de lumea extaticului pentru a pătrunde în afară, într-o lume cu adevărat spirituală? Şi în ce măsură este posibil să pătrunde dedesubtul lumii interioare a misticului şi să găsim acolo o adevărat lume spirituală? – Va trebui să descriem tot mai amănunţit în zilele următoare căile care conduc în lumea spirituală prin macrocosmos şi microcosmos.