|
Am schiţat în linii generale raportui existent între starea de veghe şi starea de somn, precizând că din starea de somn omul îşi extrage forţele de care are nevoie în starea de veghe pentru a-şi clădi viaţa sufletească. În realitate, lucrurile acestea se prezintă mult mai complicat decât suntem tentaţi să credem. Astăzi vom zăbovi ceva mai mult asupra deosebirii care exista între starea de veghe şi starea de somn a omului, din punctul de vedere al cercetării spirituale. Colateral se impune observaţia că putem face abstracţie de toate ipotezele, mai mult sau mai puţin interesante, pe care le-a enunţat psihologia contemporană privind starea de veghe şi de somn pentru a explica deosebirile dintre ele. Ar fi un lucru simplu de a le menţiona, care ne-ar abate însă de la contemplarea noastră ştiinţifico-spirituală propriu-zisă. Ar trebui cel mult să precizăm că ştiinţa curentă actuală ia în considerare numai ceea ce rămâne, ca să spunem aşa, în lumea fizică, ceea ce ieri am desemnat prin corp fizic şi corp eteric. Acestei ştiinţe fizice îi este cu desăvârşire străin domeniul de investigare al Ştiinţei spirituale. Din propriul său punct de vedere are întrucâtva dreptate să fie unilaterală. Pentru cercetătorul spiritual acel Eu şi corpul astral, care în somn abandonează corpul fizic şi pe cel eteric, ridicându-se în lumea spirituală, reprezintă o realitate de necontestat; şi care apoi, când omul se trezeşte, sunt din nou în lumea fizică, ca afundate în corpul fizic şi cel eteric.
Să-l analizăm acum pe omul care doarme. Este ceva cu totul obişnuit
faptul că pentru o conştienţă normală omul reprezintă în starea
de somn
o entitate unitară; în viaţa curentă oamenii nu se întreabă
dacă
noaptea asupra omului care se află într-o lume spintuală, asupra
sufletului său eliberat de trup acţionează mai multe forţe sau doar una
singură, unitară, care impregnează lumea spirituală, îşi
revendică
influenţa. Putem noi oare distinge mai multe forţe cărora le suntem
subordonaţi în timpul somnului? Da, putem deosebi cu exactitate
influenţe total diferite cărora le este expus omul în timpul
somnului
şi care se exercită în primul rând nu asupra a ceea ce se
află lungit
în pat, ci asupra a ceea ce este unitar sufletesc, corpul astral
şi
Eul. Prin experimente accesibile şi prin dovezi concludente vom ajunge
la aceste influenţe care au o înrâurire mare asupra omului
care doarme.
Dacă omul analizează ceva mai atent ceea ce i se
întâmplă în
momentul când aţipeşte, va constata cum începe să slăbească
treptat
acea activitate exterioară care îi pune în mişcare membrele
în timpul
stării de veghe, într-un cuvât ceea ce pune trupul nostru
în mişcare cu
ajutorul sufletului. Cine lasă să-i zăbovească puţin atenţia în
momentul aţipirii simte cum Eul nu-şi mai poate exercita
stăpânirea sa
asupra propriilor picioare. Se va simţi mai întâi incapabil
de a-şi
mişca membrele. Apoi îşi pierde controlul asupra a ceea ce numim
vorbire. Apoi omul simte cum din ce în ce mai mult pierde
posibititatea
de a stabili orice legătură cu lumea înconjurătoare. Toate
impresiile
din timpul zilei încep să dispară treptat. Mai întâi
dispare
capacitatea de a pune în mişcare membrele şi aparatul vorbirii,
apoi
dispare capacitatea simţului pentru gust şi miros şi în cele din
urmă
dispare auzul. În această stare de sincopă treptată a activităţii
sufleteşti interioare, omul simte că iese din învelişul său
trupesc. Cu
aceasta, de fapt, am şi caracterizat prima influenţă care acţionează
asupra omului în stare de somn, influenţă care îl scoate pe
om din
trupul său. Cel ce se autosupraveghează va simţi ceva de genul unei
puteri care coboară asupra sa. Se face simţit ceva dintr-o altă lume,
care se impune şi îl scoate din trupul său fizic. Să nu ne
închipuim că
ne auto-comandăm: Încetează acum să mai miroşi, să mai auzi etc.
Dimpotrivă, este o forţă care acţionează în om. Este prima dintre
influenţele din acea lume în care omul se cufundă în
fiecare seară.
Dacă aceasta ar fi singura influenţă care se exercită, atunci ea ar fi
cauza generatoare a ceea ce înţelegem prin somnul absolut
liniştit,
nederanjat de nimic. Noi cunoaştem acest fel de somn, dar mai ştim că
în viaţa noastră normală nu aveam parte nicidecum numai de acest
gen de
somn lin, netulburat de nimic, ci mai există şi două posibilităţi ca
somnul nostru să ia şi o altă formă. Există în primul rând
o stare de
somn în timpul căreia pătrund imagini mai mult sau mai puţin
haotice.
Dacă s-ar impune doar această unică influenţă, atunci ar exista somnul
absolut liniştit, dar mai există şi o altă forţă care îşi
exercită
influenţa, forţă care face ca somnul nastru să fie întrerupt de o
stare
de vis. Deci imediat următoarea influenţă este aceea care ne leagănă
sufletul în lumea viselor, care aduce în viaţa noastră
nocturnă lumea
viselor.
Dar acesta nu este singurul mod prin care somnul normal poate lua un
alt aspect. Există oameni al căror somn se prezintă într-un al
treilea
mod, deşi, este adevărat, acest tip de somn survine la un număr foarte
limitat de persoane; este vorba de acele situaţii când omul
începe în
timpul somnului să vorbească sau să execute diferite acţiuni fără a fi
conştient de aceasta. În mod obişnuit, a doua zi el nu-şi mai
aminteşte
de impulsurile care l-au determinat să execute aceste acţiuni; acestea
ajung până acolo încât îl aduc pe om în
situaţia de a se ridica din
pat, stare care se numeşte somnambulism; somnambulul acţionează ca un
automat, perioadă în care acesta poate avea chiar şi vise;
în marea
majoritate a cazurilor el acţionează ca un automat, sub imperiul unor
impulsuri obscure, de cele mai multe ori fără să-şi dea seama. Sub
imperiul celei de a treia influenţe, somnambulul ia legătura
inconştient cu lumea înconjurătoare la fel ca şi în timpul
zilei. El nu
trebuie să aibă nici măcar starea de conştienţă de vis. Aceste acţiuni
din timpul somnului sunt subordonate unei a treia influenţe.
Rezultă, aşadar, că este vorba de trei influenţe. Aceste trei
influenţe cărora le este subordonat omul există permanent în
timpul
somnului şi cercetarea spirituală poate fără tăgadă confirma acest
lucru, cu precizarea că la marea majoritate a oamenilor predomină prima
influenţă. Cea de-a doua, starea de visare, este mai puţin prezentă,
dar şi ea se face simţită când şi când. Aceste doua stări
acţionează la
majoritatea oamenilor destul de puternic, în vreme ce a treia,
aceea a
acţionării în somn, este o raritate, dar şi ea există latent la
fiecare
individ. La somnambuli, dimpotrivă, această a treia influenţă este
atât
de puternică, iar primele două atât de slabe, încât
această ultimă
influenţă preia supremaţia.
În Ştiinţa spirituală aceste trei influenţe au fost permanent
diferenţiate şi în cadrul vieţii sufleteşti a omului trebuie să
admitem
existenţa a trei domenii astfel structurate încât primul
este mai mult
subordonat primei influenţe, al doilea domeniu mai mult celei de-a
doua, iar al treilea domeniu este subordonat mai mult celei de a treia
influenţe. Aşadar, sufletul omului este o entitate tripartită,
întrucât
el este subordonat la trei influenţe. Acea parte a sufletului care este
subordonată primei influenţe, aceea care scoate afară sufletul din
corpul fizic şi eteric, este denumită sufletul senzaţiei, partea din
suflet asupra careia se impune cea de a doua influenţă este denumită
sufletul înţelegerii sau sufletul afectivităţii, sau al raţiunii;
a
treia parte, care în general, datorită naturii sale particulare,
nu se
manifestă, se numeşte suflet al conştienţei. Trebuie să distingem,
aşadar, în perioada de somn a omului trei influenţe; iar cele
trei
părţi ale vieţii sufleteşti subordonate celor trei influenţe le
evidenţiem ca fiind sufletul senzaţiei, sufletul înţelegerii sau
al
raţiunii şi sufletul conştienţei. Dacă omul este transpus, datorită
primei forţe, într-un somn fără vise, atunci se exercită
influenţă
asupra sufletului senzaţiei sale; când somnul este
întrepătruns cu
imaginile de vis se exercită influenţă asupra sufletului
înţelegerii;
cănd omul începe să vorbească sau să acţioneze în somn, se
exercită
influenţă asupra sufletului conştienţei sale. Cu aceasta am
înfăţişat
doar o parte a vieţii sufleteşti umane în timpul somnului; am
descris,
ca atare, omul care doarme. Urmează acum să facem o descriere a
celeilalte părţi a vieţii sufleteşti, care este contrară în
raport cu
starea de somn. Să observăm acum omul care se trezeşie şi care se
reîntoarce în lumea fizică. Ce se întâmplă cu
omul care se trezeste?
Seara, o anumită forţă l-a scos pe om din trupul său. Omul este
subordonat acestei forţe capabile să-l scoată seara din trupul său
pentru că ea este prima care acţionează asupra lui. În stadiile
ulterioare ale somnului el se află în subordinea celorlalte
influenţe.
Când se fac simţite aceste două influenţe, omul devine însă
altceva
decât era mai înainte; el se schimbă în timpul
somnului. Schimbarea se
observă prin faptul că seara, la culcare, omul era obosit, iar
dimineaţa are capacitatea să se renîntoarcă la viaţa sa trupească
şi
doar ceea ce se întămplă cu el în timpul somnului îi
dă capacitatea de
a se reîntoarce. Acea influenţă care se impune în lumea
viselor noastre
este aceeaşi care se impune şi asupra sufletului înţelegerii şi
afectivităţii atunci când lipsesc visele, deci în starea de
veghe. Cea
de a treia influenţă, care survine în cazul unui somnamhul, este
acea
care pune stăpânire pe sufletul conştienţei. Când predomină
ultimele
două influenţe omul se trezeşte fortificat, refăcut. El a extras din
lumea spirituală acele forţe de care are nevoie în viaţa
cotidiană. În
special influenţa asupra sufletului înţelegerii şi cel al
conştienţei
îl refac pe om. Dar aceeaşi forţă care l-a refăcut este şi forţa
care
îl scoate şi îl readuce pe om în trupul său, dar o
face în sens invers.
Aceeaşi forţă care seara l-a scos pe om din trupul său îl readuce
dimineaţa înapoi şi este forţa care are influenţă asupra
sufletului
senzaţiei. Tot ceea ce avea legăură cu sufletul senzaţiei, seara era
istovit, epuizat. Dimineaţa, când suntem din nou vioi,
revigoraţi, ne
interesează din nou impulsurile din lumea înconjurătoare –
culorile,
lumina, obiectele –, astfel încât ne produc din nou bucurie
şi durere,
ne umplu de simpatie etc. Ne lăsăm din nou în voia bucuriei,
durerii şi
a lumii fizice înconjurătoare. Ce se aprinde în noi şi ne
face să ne
lăsăm din nou în voia lumii exterioare? Cine percepe bucuria şi
durerea? Cine resimte interes? Este sufletul senzaţiei. Vioiciunca
noastră de peste zi, starea însufleţită este seara ca şi
paralizată,
consumată, pe câtă vreme dimineaţa este reîmprospătată.
Dimineaţa
simţim că aceleaşi fenomene ale sufletului senzaţiei, ale vieţii
sensibile, care seara erau ca şi paralizate, sunt reînvigorate şi
îşi
fac din nou simţită prezenţa. Ne dăm seama că este vorba de aceeaşi
forţă care ne-a condus în afară şi ne readuce înapoi.
Sufletul care se
trezeste ne readuce la viaţă. Ceea ce seara era ca amorţit, fără vlagă,
este din nou plin de viaţă dimineaţa. Doar că acum omul se mişcă
într-o
direcţie opusă. În timpul nopţii omul este într-un fel de
circuit. Când
doarme el se mişcă în direcţia punctului unde există influenţa
cea mai
puternică asupra sufletului conştienţei sale. După adormire şi
înainte
de trezire mai puternic este ceea ce acţionează asupra sufletului
raţiunii sale; la adormire şi la trezire, ceea ce acţionează asupra
sufletului senzaţiei.
Dacă vrem să ne reprezentăm toate acestea sub forma unui desen, o putem face doar într-o formă schematică.
Însemn printr-un punct momentul
adormirii,
când omul este scos din corpul său fizic şi intră în
inconştienţă.
Trecerea în stare de somn şi trezirea, ca o revenire din starea
de
somn, le-am marcat printr-o linie. Derularea vieţii în timpul
zilei am
evidenţiat-o prin linia de la bază şi reintrarea în stare de somn
cu
aceeaşi linie, în aşa fel încât prin liniile buclate
să redau starea de
veghe şi cea de somn; partea superioară marchează deci starea de somn
şi cea inferioară starea de veghe.
Am văzut că în timpul somnului asupra omului acţionează trei
forţe.
Din cele mai vechi timpuri aceste trei forţe poartă în Ştiinţa
spirituală denumiri precise. În legătură cu denumirile lor nu
trebuie
să ne gândim mai întâi decât la faptul că ele
aparţin acestor trei
forţe. Căci în realitate lucrurile se prezintă astfel: Dacă ne-am
întoarce în timpurile străvechi, descoperim că denumirile
au fost date
iniţial acestor trei forţe şi dacă le folosim acum pentru alte lucruri
atunci li se înstrăinează sensul. Acea forţă care acţionează
asupra
sufletului senzaţiei în momentul adormirii şi trezirii
corespundea în
limba veche numelui „Marte“. Acea forţă care acţionează asupra
sufletului raţiunii sau afectivităţii după adormire şi înainte de
trezire, deci în părţi distincte, purta numele „Jupiter“. Ea este
acea
forţă care aduce lumea viselor în sufletul raţiunii. Forţa care
în
condiţii speciale îl transformă pe om în somnambul şi care
acţionează
asupra sufletului conştienţei poartă numele „Saturn“. În
accepţiunea
vechii Ştiinţe spirituale, s-ar putea astfel spune că Marte îl
adoarme
pe om, Jupiter îi trimite în somn visele şi, în
sfârşit, că întunecatul
Saturn este cauza care face ca omul să nu se poată împotrivi
influenţei
sale şi care în timpul somnului îl zdruncină şi îl
îndeamnă la acţiuni
inconştiente, necontrolate.
Deocamdată să folosim sensul iniţial al acestor denumiri, care
desemnează forţe care
acţionează asupra sufletului uman în timpul somnului şi să nu ne
gândim
la semnificaţia lor din astronomie. Ce se întâmplă
când omul se
trezeşte dimineaţa? El este adus într-o lume pe care omul actual
o
consideră ca fiind singura căreia îi aparţine. Ea acţionează
asupra
simţurilor, provocând impresii. Impresiile acţionează în
aşa fel încât
omul nu poate să privească dincolo de ele. Dimineaţa, când omul
se
trezeşte, impresiile senzoriale se aşează înaintea simţurilor
sale.
Întregul covor al lumii senzaţiilor se aşterne în faţa sa.
Dar mai
există încă ceva, şi anume faptul că în timp ce percepe
ceva exterior
concomitent el şi resimte ceva. Oricât de mică este senzaţia de
plăcere
în momentul percepţiei unei culori oarecare, întotdeauna
este prezent
un anume fenomen interior. Toate percepţiile exterioare acţionează
astfel, încât stârnesc impresii interioare. De pildă,
violetul
acţionează altfel decât roşul. Senzaţia produsă aparţine corpului
senzaţiei. Ceea ce ne încântă sufletul din afară este
cauzat de corpul
senzaţiei. El determină omul să vadă culoarea galbenă sau roşie. Dar
sufletul senzaţiei hotărăşte ca noi, acolo, în interior, să
simţim şi
să trăim impresia pe care ne-o dă culoarea roşie sau galbenă. Dimineaţa
sufletul senzaţiei este pus la dispoziţia impresiilor lumii exterioare,
care îl preia prin forţele corpului senzaţiei. Ceea ce noaptea,
în
timpul somnului, se afla sub influenţa lui Marte este predat dimineaţa,
la trezire, noianului de senzaţii exterioare.
Să exprimăm acum întreaga lume exterioară senzorială, în
măsura în
care aceasta trezeşte anumite senzaţii în sufletul nostru, cu un
nume
special, acela de „Venus“; în acest caz trebuie însă să ne
gândim la
ceea ce, din covorul de senzaţii exterioare, exercită influenţă asupra
sufletului nostru, deci ceea ce nu ne lasă reci, ci ne umple de
simţire. Această influenţă care se exercită începând de
dimineaţă
poartă denumirea de forţă a lui Venus. Din lumea fizică se exercită şi
o influenţă asupra sufletului înţelegerii sau afectivităţii.
Aceasta
este influenţa prin intermediul căreia ne ferim de impulsurile
exterioare, putându-le prelucra. Există o deosebire între
trăirile
sufletului senzaţiei şi ale sufletului înţelegerii. Sufletul
senzaţiei
trăieşte ceva atâta timp cât este dăruit lumii exterioare.
Dar dacă
pentru un răstimp oarecare ne sustragem atenţia de la lumea
înconjurătoare şi lăsăm să acţioneze ecoul impresiilor
exterioare,
cănd, de exemplu, cădem pe gânduri şi medităm la ceva, atunci ne
dăruim
sufletului înţelegerii. Aceata este ceva mai autonom decât
sufletul
senzaţiei. Capacitatea cu ajutorul căreia omul combină impresiile
exterioare o denumim forţă a lui Mercur. În timpul zilei, aşadar,
acţionează influenţele lui Mercur. Există astfel o anumită
corespondenţă între influenţele lui Mercur şi cele ale lui
Jupiter.
Influenţa-Jupiter acţionează astăzi în omul normal, prin imagini
de
vis, în sufletul afectivităţii sau al înţelegerii.
Influenţa-Mercur
provoarcă in sutlet trăiri-gânduri interioare. Noaptea, în
somn, omul
nu ştie însă de unde vin stările pe care le trăieşte sufletul
său. În
schimb ziua ştie de unde vine tot ceea ce el meditează, gândeşte.
Dar
şi în timpul zilei există influenţe care acţionează asupra
sufletului
conştienţei. În ce constă deosebirea? Sufletul senzaţiei
acţionează
numai atunci când zăbovim insistent cu privirea la lumea
înconjurătoare. Dacă ne desprindem de sub influenţa lumii
exterioare şi
prelucrăm impresiile primite de la aceasta, atunci ne dăruim sufletului
înţelegerii. Dacă ne întoarcem în lumea
înconjurătoare împreună cu
aceste impresii prelucrate, stabilind din nou un contact cu ea,
trecând
la fapte, atunci ne dăruim predaţi acestei lumi prin intermediul
sufletului conştienţei. De exemplu: 1. Văd o floare. 2. Mă
gândesc la
ea. 3. Vreau să fac cuiva o bucurie.
Există o corespondenţă între acţiunea sufletului conştienţei
din
starea de veghe şi cea din starea de somnambulism. Doar în starea
de
veghe este vizibil faptul că omul acţionează concomitent cu Eul său:
în
timpul nopţii omul este sub imperiul forţei obscure a lui Saturn, care
îl împinge de la spate. Dar ceea ce acţionează asupra
sufletului
conştienţei umane în starea de veghe, făcându-l să poată
ieşi din
starea normală în starea de independenţă, a fost denumită forţa
„Lunii“. – Am urmărit astfel viaţa sufletului uman şi am stabilit că
sufletul omului este structurat din trei mădulare diferite. În
timpul
nopţii el este în subordinea a trei influenţe diferite: influenţa
lui
Marte, a lui Jupiter şi a lui Saturn. În timpul zilei, când
omul îşi
derulează viaţa sa sufletească, acesta se află sub influenţa forţelor
lui Venus, ale lui Marte şi ale Lunii. Am marcat astfel traseul zilnic
străbatut de om în decursul celor douăzeci şi patru de ore.
Pentru
moment, vom pune alături, fără alte gânduri, o serie de fenomene
care
în mod curent nu sunt interpretate în maniera în care
o vom face
astăzi. Este şi momentul să precizez că ciclul nostru de conferinţe
trebuie să fie evaluat în ansamblul său, ca un tot unitar,
în sensul că
ceea ce se afirmă în introducere ca enunţ îşi găseşte
în final o
clarificare corespunzătoare.
Să urmărim acum cu aproximaţie traseul parcurs de Pământ
în jurul
Soarelui. Dacă facem acest lucru aşa cum procedează ştiinţa exterioară,
atunci aceasta reprezintă pentru Ştiinţa spirituală doar
începutul
începutului. Ceea ce se petrece în lumea fizică,
exterioară, estc un
simbol, o imagine exterioară a fenomenelor spirituale interioare. Ceea
ce ne învaţă astronomia despre lumea stelelor se poate compara cu
ceea
ce se află la baza explicaţiilor date unui copil care învaţă să
cunoască ceasul. Acestuia i se explică ce semnifică cifra 12 şi ce
importanţă prezintă rotirea acelor ceasornicului. Aşa învaţă un
copil
să cunoască ceasul. Dar acest lucru nu este chiar atât de
important. El
mai trebuie să învete să pună în mişcare acele
ceasornicului şi să le
coreleze cu ceea ce se petrece în lume. Cănd una dintre limbi,
cea
mică, se află la 6 iar cea mare la 12, el trebuie să ştie ce anume
perioadă din zi semnifică această poziţie a lor şi să mai ştie că
Soarele răsare la această oră într-o perioadă bine determinată a
anului. De asemenea, trebuie să i se explice relaţiile care stau la
baza Universului şi să interpreteze ceasul ca pe un simbol care exprimă
relaţiile din lumea noastră. 
Astronomnia ne învată că Soarele se află în centrul
sistemului
nostru solar şi că în jurul lui se rotesc planetele; tol ea ne
învaţă
unde se află Saturn sau Jupiter. Dacă cunoaştem poziţia reciprocă
în
care se află planetele unele faţă de altele, atunci cunoaştem exact
cât
a învăţat un copil despre ora exactă când spune: Este ora
nouă şi
jumătate. Abia apoi se poate învăţa în ce raporturi cu
viaţa se află
toate aceste lucruri. Abia atunci se poate înţelege cum forţele
universale acţionează, din puterile macrocosmosului, ca ceva invizibil,
ca un enorm ceasornic universal. De la ceasornicul sistemului nostru
planetar se poate trece mai departe la marile conexiuni planetare.
În
acest caz putem afirma: Exista deci motive care fac ca la un moment dat
Venus să se afle într-un anumit raport cu Jupiter şi altă dată
într-un
raport diferit. Există motive pentru care ceasornicul universal este
astfel construit şi nu altfel. Atunci gândul despre mişcarea
planetelor
din sistemul nostru solar se extinde şi ia forma unui gând mult
mai
profund. Sistemul planetar reprezintă pentru noi un fel de ceasornic
universal. Căci altminteri, făcând o comparaţie, ar fi ca şi
când
ceasul ar fi fost executat doar aşa în şagă, pentru plăcerea
noastră,
fără nici un scop.
Am putea, prin urmare, spune că sistemul planetar reprezinlă un fel
de ceas universal, un mijloc de exprimare pentru ceea ce se află cu
adevărat dincolo de corpurile celeste din sistemul solar. Să analizăm
mai întâi acest ceasornic univeral în sine, aşa cum
ne-am obişnuit să o
facem în ştiinţă, pentru a nu fi învinuiţi de aceasta că
procedăm
neştiinţific. Concepţia ştiinţei exterioare potrivit căreia acest
sistem planetar s-ar fi format singur este lesne de combătut. Potrivit
ştiinţei, nebuloasele au intrat într-o mişcare de rotaţie
în urma
căreia s-au desprins planetele. Profesorii demonstrează acest fenomen
printr-un experiment cu un strop de ulei pe care încep să-l
agite. Un
elev ştrengar ar putea spune că teoria Kant-Laplace atfel exemplificată
în scoală păcătuieşte prin aceea că profesorul s-a exclus pe sine
din
acest experiment, întrucât el este acela care a făcut ca
stropul de
ulei să se rotească. Dar experimentul stropului de ulei dovedeşte
faptul că în spatele a ceea ce se roteste mai există ceva:
forţele care
provoacă mişcarea. Aşadar, forţele şi puterile stau la baza formării
lumii. În jurul Soarelui se roteşte Pământul, planetele. Să
admitem
următoarea poziţie a Pământului faţă de Soare: Pământ,
Venus, Mercur,
Soare. Când Pământul ajunge să se afle de cealaltă parte a
Soarelui
atunci ordinea planetelor va fi: Luna, Mercur şi Venus. Ceea ce
în
timpurilr îndepărtate se numea „Mercur“ acum se numeşte Venus;
mai
aproape de Soare va fi Venus şi mai îndepărtat Mercur. Deci, vom
avea
mai întâi Luna, apoi Mercur, Venus şi de partea cealaltă a
Soarelui pe
Marte, Jupiter şi Saturn. Dacă unim aceste corpuri diferite obţinem o
lemniscată*. Soarele fiind punctul central. Există în sistemul
solar o
poziţie posibilă, dacă este omis Pământul, în care
diferitele planete
ocupă în spaţiu aceeaşi ordine pe care o are traseul parcurs de
om în
stare de somn şi de veghe.
* Curbă plană, pentru care
produsul distanţelor de la un punct al său la două puncte fixe (numire
focare) este constant. (Nota trad.)
Rezultă o ordonare în spaţiu care corespunde întru totul
schemei
privind traseul parcurs de om ziua şi noaptea, dacă se consideră
momentul adormirii ca punct central. Şi pentru sistemul planetar se
obţine aceeaşi schiţă.
Ajungem astfel la concluzia că la baza orânduielii sistemului
nostru
planetar se află forţe mari, care reglează atât marele ceasornic
universal cât şi viaţa noastră în decurs de douăzeci şi
patru de ore.
Mai rezultă şi ideea, deloc absurdă, că în macrocosmos acţionează
forţe
deosebit de mari, analoage celor care ne călăuzesc pe noi în
timpul
zilei şi al nopţii. Din asemenea idei au luat naştere aceleaşi denumiri
pentru forţele sistemului solar căt şi pentru cele care acţionează
în
noi. Forţa care îl determină pe Marte să se rotească în
jurul Soarelui
este identică cu aceea care ne face să adormim. Forţa care îl
roteşte
pe Jupiter este analoagă celei care trimite visele în sufletul
raţiunii. Aceeaşi forţă care o pune în mişcare pe Venus este
înrudită
cu forţa care în timpul zilei reglează sufletul senzaţiei.
Îndepărtatul
Saturn, cu puterea sa diminuată, se dovedeşte a fi la baza acelor forţe
slabe care acţionează cu totul sporadic asupra sufletului conştienţei
celor care sunt somnambuli. Luna se roteşte datorită unei forţe
analoage celei care reglează viaţa noastră cotidiană, cu senzaţiile
sale. Depărtările spaţiale exercită influenţe care se reflectă în
viaţa
temporală cu o înrâurire mai puternică sau mai slabă.
Colateral, dacă
se are în vedere faptul că Saturn este planeta cea mai
îndepărtată,
care are şi influenţa cea mai mică asupra sistemului nostru solar, se
poate aprecia cat de mică este şi acţiunea forţelor sale sumbre
exercitată asupra noastră. Şi tot astfel se poate compara forţa care
îl
pune în mişcare pe Jupiter cu lumea viselor care intervin uneori
în
trăirile noastre nocturne. Exista deci o corespondenţă ciudată
între
viaţa omului şi ceea ce acţionează ca forţă asupra marelui ceasornic
unversal: corespondenţa dintre macrocosmos şi microcosmos. Dar în
realitale Universul este mult mai complicat decât suntem tentaţi
să
credem. Putem înţelege calitatea noastră de oameni doar atunci
când
luăm în considerare ceea ce este înrudit din noi cu marele
Univers şi
îl comparăm cu sistemul planetar. De aceea cercetătorii
spirituali,
marii corifei, au ales, în mod corespunzător, aceleaşi denumiri
atât
pentru marele Univers cât şi pentru ceea ce noi considerăm
aparent ca
fiind lumea cea mică, acea lume sechestrată în piele, în
învelişul
corporalităţii noastre.
Astări am încercat să prezentăm în linii generale
corespondenţa
existentă între microcosmos şi macrocosmos. Am încercat de
asemenea să
ilustrez o astfel de corespondenţă. Mai departe am arătat că există
entităţi care prin forţele lor proprii reglează mişcările sistemului
nostru cosmic ca un ceasornic, aşa cum se reglează şi funcţionarea unui
ceas obişnuit. Am aruncat apoi o privire până la limita
domeniului de
unde putem spera că toate lumile spirituale ni se dezvăluie. Să
identificăm planetele din arătatorul marelui ceasornic universal şi
entităţile care pun în mişcare planetele în jurul Soarelui
ca fiind
ceva ce se dovedeşte a fi înrudit cu ceea ce preexistă în
om. Atunci
vom înţelege că omul a apărut ca un microcosmos în lumea
cea mare a
macrocosmosului.
