Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS

GA 119


CONFERINŢA a IV-a

TRǍIRILE OMULUI ÎN MOMENTUL TRECERII CONŞTIENTE
PE LÂNGĂ „MICUL PĂZITOR AL PRAGULUI“

Viena, 24 martie 1910

Ieri ne-am referit la cele două hotare în limitele cărora se află flancat omul şi conştienţa sa normală, iar azi vom încerca să interpretăm într-un fel anume domeniile aflate dincolo de aceste hotare între care se află omul şi pe care va reuşi să le depăşească în situaţia în care, urmând explicaţiile date şi pe care le vom mai da în continuare, îşi va desăvârşi evoluţia sufletului său trecând prin una sau prin cealaltă poartă pe lângă cei pe care i-am numit Micu1 şi Marele păzitor al pragului.

Astazi ne propunem în primul rând să încercăm a înţelege care sunt trăirile omului când, trecând de „Micul păzitor al pragului“, coboară conştient în sinea proprie, omenească. Ştim că această coborâre se repetă zilnic în viaţa noastră pământeană, de fiecare dată când ne trezim. Am subliniat deja faptul că în momentul trezirii nu există posibilitatea de a arunca o privire şi de a sonda cum se trăieşte în sinea proprie. Dacă se doreşte aşa ceva este necesar să ne postăm în faţa sufletului propriu, lucru pe care l-am explicat succint în prelegerile publice anterioare*, dar de această dată dorim să discutăm mai exact despre ce anume ne va lipsi, dacă nu vom reuşi să ne postăm măcar o dată în faţa sufletului. Totul depinde de viitoarea evoluţie umană. Ştim că în decursul vieţii sale omul evoluează treaptă cu treaptă. Pe parcursul întregii sale vieţi, care se desfăşoară între naştere şi moarte, omul înregistrează o evoluţie carc îl conduce de la stadiul incipient, cu forţe slabe, spre o dezvoltare continuă a capacităţilor, talentelor şi forţelor sale. Cum se petrece această dezvoltare în viaţa obişnuită? În acest proces somnul şi trezirea joacă un rol esenţial. Dacă vom analiza trăirile omului în tinereţea sa şi dorinţa de a-şi însuşi cunoştinţe noi, învăţând zi de zi, cunoştinţe care se transformă în însuşiri, în aptitudini, atunci trebuie să ne îndreptăm privirea spre starea de somn, care numai ea face posibil ca aceste trăiri să se transforme în capacităţi, în forţe noi. În fiecare seară, la culcare, luăm ceva în sufletul nostru din viaţa cotidiană, şi ceea ce luăm cu noi devine apoi un rod al trăirilor noastre, pe care îl remodelăm, îl transformăm în timpul somnului, consolidându-ne aptitudinile şi forţele. Să luăm un exemplu ilustrativ: ce efort deosebit depunem în copilăria noastră, zi de zi, pentru a învăţa să scriem! Toate acele eforturi trecute nu le mai conştientizăm acum, când punem mâna pe creion. Ele s-au transformat într-o deprindere, în capacitatea noastră de a scrie. Toate acele eforturi zilnice, transformate în deprinderea de a scrie, se găsesc, în principiu, în sufletul nostru, dar pot acţiona chiar şi în absenţa noastră, ca să spunem aşa.

* Vezi „Esenţa morţii şi enigma soartei omului (cu dezbaterea unor probleme deosebite de viaţă)“, Viena, 17 martie 1910; „Circuitul omului în lumea percepţiilor, în lumea sufletească şi în lumea spiritului“, 19 martie. ( Nota editorului elveţian.)

Putem, aşadar, trage concluzia că în sufletul nostru există ceva care este mai presus de conştienţa noastră şi pe care dacă am putea să-l schimbăm prin propriile noastre forţe ar fi foarte frumos. În timpul somnului intră în acţiune nişte forţe superioare, maturizând sufletul. În noi lucrează o entitate mult mai profundă, care contribuie la continua noastră evoluţie; la culcare ea recepţionează trăirile din timpul zilei, le prelucrează, punându-ni-le ulterior la dispoziţie sub forma de aptitudini. Dar din somn aducem cu mult mai mult decăt am dus prin trăirile noastre conştiente, care se transformă în somn. Prin participarea noastră la evenimentele care se desfăşoară în jurul nostru in timpul zilei consumăm energie. Seara simţim că aceste forţe sunt ca şi consumate, dar le refacem dormind; o întreagă sumă de alte forţe se revarsă asupra noastră în timpul nopţii, lucru pe care îl observăm abia dimineaţa. În timpul somnului primim cu totul alte forţe decât cele pe care le câştigăm în timpul zilei. În acest mod evoluăm treaptă cu treaptă. Ştim, pe de altă parte, de asemenea, că această evoluţie are o anumită limită. La fiecare trezire, dimineaţa, întâlnim acelaşi corp fizic şi eteric şi mai ştim că, în principiu nu prea suntem în stare să transformăm prin forţe proprii aceste două corpuri şi să le dăm o configuraţie mai bună. Cine cunoaşte viaţa ştie că există posibilitatea de a se acţiona pâna la nivelul corpului fizic, transformându-l, într-o oarecare măsură. Dacă observăm un om care timp de zece ani s-a consacrat cunoaşterii aprofundate şi nu a rămas doar la stadiul teoretic, ci a pătruns în viaţa sufletească, ne putem face, după această perioadă de zece ani, o impresie asupra prefacerilor sale interioare comparînd înfăţişarea sa prezentă cu un portret anterior şi vom vedea cum au lucrat cunoştinţele dobândite asupra trăsăturilor chipului său; ceea ce s-a dezvoltat în suflet se reflectă în mod plastie şi asupra aspectului exterior. Dar această evoluţie exterioară este implicită numai în limite restrânse, deoarcce în fiecare dimineaţă ne reîntâlnim, în fond, cu acelaşi corp fizic şi eteric, cu acceaşi construcţie trupească pe care am căpătat-o prin naştere. Dacă în privinţa sufletului nostru, a forţei sale intelectuale, spirituale şi volitive putem evolua relativ mult, reuşim foarte puţin să facem pentru a ne schimba, pentru a ne remodela corpul nostru fizic şi pe cel eteric. Pe parcursul întregii noastre vieţi, între naştere şi moarte, există forţe intrioare care trebuie permanent stimulate, pentru a face ca viaţa să-şi urmeze cursul său. În clipa morţii vedem ce se alege de corpul fizic când asupra sa încetează să mai lucreze corpul eteric. Forţele propriu-zise ale corpului fizic se impun din momentul morţii, acţionând distructiv, descompunându-l. Că acest lucru nu se petrece în timpul vieţii o datorăm corpului eteric, care este un luptător credincios şi se opune degradării corpului fizic, furnizându-i continuu forţe noi. Corpul eteric sau trupul vieţii primeşte tot ceea ce are nevoie de la nişte forţe interioare, mult mai profunde, din corpul astral, purtătorul plăcerii şi al neplăcerii, al bucuriei şi durerii, al dorinţei şi aversiunii; aşa încât el lucrează continuu asupra trupului exterior, clădind corespunzător corpul interior. Ceea ce este vizibil în exterior se menţine permanent prin intermediul forţelor interioare. Aşa cum asupra corpului eteric lucrează corpul astral, tot astfel asupra celui fizic lucrează corpul eteric, lucru pe care ar urma să-l vadă omul, dacă ar reuşi să coboare conştient, în momentul trezirii, în corpul său fizic şi în cel eteric, de la care este însă deviat datorită impresiilor lumii exterioare.

Dar fiindcă omul poate să-şi educe în aşa fel sufletul încât în momentul trezirii să fie capabil să perceapă conştient coborârea în corpul său eteric şi în cel fizic, va afla cu această ocazie ce acţionează în timpul somnului asupra sinei sale. Mecanismele de comandă ale naturii umane le conştientizăm atunci când suntem capabili să ne cufundă  mistic în sinea noastră. Ce trebuie să facem când vrem să coborâm conştient în sinea noastră proprie? Trebuic să ne pregătim în aşa fel încăt în momentul trezirii să nu ne conturbe impresiile exterioare, respectiv să evităm perceperea imediată a senzaţiilor exterioare. Trebuie să ne oferim posibilitatea unei alte stări de conştienţă, de genul celei date de somn, şi să ne deprindem cu existenţa Universului, anihilând, contracarând toate impresiile exterioare. Dacă reuşim acest lucru, atunci ajungem în apropierea „Micului păzitor al pragului“. Despre felul în care acesta se prezintă, vom vorbi imediat.

Ce percepem atunci când pătrundem pe una din porţile care duce spre sinea noastră? Întâlnim ceva de care nu am avut nici un fel de idee mai înainte. Descrierea exterioară făcută de marea majoritate a compendiilor de teosofie corpului astral, celui fizic şi celui eteric, când sunt privite din interior, nu diferă de alte descrieri care fac referire la acest subiect; dar o cunoaştere adevărată este posibilă numai dacă timp îndelungat te apropii cu răbdare, din cele mai diferite unghiuri, de adevărurile existenţei. Vom încerca astăzi să pătrundem în aceste secrete dintr-un anumit unghi.

Omul nu are nevoie să vadă ceea ce acţionează din afară asupra sa, dar condus de intuiţie învaţă că ceea ce este denumit suflet, în mod obişnuit,este cu totul altceva, care nu corespunde reprezentării obişnuite făcute despre acesta. Omul mai învaţă să înţeleagă că de fapt sufletul său este mic în comparaţie cu ceva mai mare şi că toate atributele pe care le poate avea sufletul său sunt neînsemnate în comparaţie cu cele proprii sufletului mare cu care se simte asemănător. Şi iată ce mai învaţă omul atunci când coboară în corpul său fizic şi în cel eteric; că la trezire iese dintr-o realitate, dintr-o altă lume, dintr-o lume în care există ceva esenţial, asemănător sufletului nostru, dar cu mult mai măreţ, mai impunător decât acesta. La trezire, atunci când trece de „Micu1 păzitor al pragului“, sufletul omenese se simte atât de mic, încât poate să-şi spună: Da, într-adevăr, sunt foarte mic şi dacă nu aş avea în mine decât ceea ce eu însumi mi-am dat nu m-aş fi strecurat în lumea spirituală şi dacă entităţile acestei lumi nu şi-ar fi exercitat forţele asupra mea, aş fi rămas perplex, complet deruat. Sufletul realizează acum că are nevoie de tot ceea ce se pompează asupra sa întreaga noapte; şi mai observă că ceea ce îl inundă este asemănător celor trei forţe fundamentale ale sale. Ele sunt: 1. Voinţa, care cumulează tot ceea ce este voliţional şi constituie una din forţele de bază ale sufletului, forţa care ne îndeamnă să vrem un lucru sau altul. 2. Simţirea, care este forţa care face ca sufletul nostru să fie atras de ceva şi să respingă altceva. 3. Gândirea, care constituie capacitatea de a ne forma reprezentări asupra lucrurilor.

Aceste trei forţe fundamentale ale sufletului reprezintă, de fapt, lucrul cel mai valoros pe care îl putem educa pe parcursul vieţii noastre, între naştere şi moarte. Când ne educăm voinţa pentru a deveni tot mai puternică, devenim oameni în stare să abordăm viaţa cu cutezanţă. Dacă ne vom educa permanent sentimentele, vom deosebi cu mai mult discernământ ceea ce este just de ce este injust şi vom percepe nedreptatea cu durere. Dacă ne educăm gândirea, dobândim o înţelegere plină de înţelepciune a fenomenelor lumii în general.

Întreaga noastră viaţă trebuie să muncim pentru cizelarea acestor trei forţe fundamentale ale sufletului. Dar când ne trezim dimineaţa din acea stare pe care tocmai am descris-o, ne dăm seama că ceea ce noi putem dezvolta în viaţa noastră ca voinţă, simţire şi gândire reprezintă o bagatelă faţă de forţele gândirii, ale simţirii şi voinţei, care se propagă la nivelul lumii spirituale. Şi ne mai dăm seama că avem nevoie de ceea ce am absorbit în timpul nopţii în sufletul nostru, căci altfel nu ajungem prea departe numai cu ceea ce am asimilat conştient în timpul zilei pentru a ne dezvolta în continuare. Precum un dar venit din partea forţelor superioare universale ale voinţei, simţirii şi gândirii curge în şuvoi toată noaptea, ceea ce coboară cu noi în sinea noastră. Dacă acum suntem conştienţi că am absorbit din voinţa universală, din simţirea şi gândirea universală, ne dăm seama apoi că de fapt nu ne-am însuşit singuri în viaţă aceste trei forţe fundamentale, că ele sunt ceva care ne inundă fără concursul nostru şi că aceste forţe fundamentale se transformă în sufletul nostru, căpătând o altă înfăţişare. Ca atare, vom realiza că ceea ce identificăm ca fiind o reprezentare palidă voinţei din sufletul nostru, pe care o luăm într-o măsură înfinit de mare din voinţa universală, se transformă năvalnic în ceea ce ne dă posibilitatea să fim fiinţe care se deplasează şi au un aparat locomotor. În noi se revarsă această capacitate pe care ne-o putem exterioriza, şi care iese în evidenţa atunci când urmărim un om care prestează o activitate fizică. Ceea ce luăm din voinţa universală se concretizează în mişcarea completă a picioarelor noastre. Pe scurt, rezultă că în noi există o forţă interioară care ne încarcă, pe care o simţim revărsându-se în noi. Acum devine pentru noi o realitate faptul ca voinţa inundă Universul, pătrunzând şi în noi, şi că datorită ei suntem fiinţe mobile, cu independenţă de a ne deplasa, şi aceasta datorită faptului că dimineaţa se revarsă asupra noastă voinţa universală, pe care o consumăm în timpul zilei. În viaţa noastră obişnuită nu simţim această revărsare: dar o dată ajunşi la Păzitorul pragului simţim efectul voinţei macrocosmosului asupra noastră, ne simţim ca şi când am fuziona cu voinţa universală, ne simţim uniţi cu ea, contopiţi, integraţi în voinţa generală a Universului.

Ceea ce cunoaştem în viaţa nostră sufletească obişnuită ca fiind forţa simţirii am extras-o dintr-un rezervor nesecat de sentimente universale; ea ne învăluie din interior şi se transformă astfel, încât pentru cel ce a evoluat suficient de mult devine vizibilă în interior, ca şi când acest simţământ universai l-ar străbate, putând fi comparat cu lumea luminilor. În interior suntem transformaţi; ceea ce ne inundă ca o înrâurire a simţirii universale este lumina interioară; ea nu este vizibilă din afară. Omul îşi dă seama în schimb că această lumină, de care are el nevoie pentru viaţa sa interioară, nu este nimic altceva decât a rezultantă a simţirii universale. Acum realizăm şi faptul că atunci când omul se consacră vieţii sale interioare trăieşte o cu totul altă experienţă în ceea ce priveşte sufletul propriu. El află ce devine sinea sa prin ceea ce îi vine din macrocosmos şi ce devine ea în urma acestui proces. Ce este corpul astral se poate cu adevărat afla doar când se percepe revărsarea în sine a forţelor simţirii.

Înţelegem ce sunt forţele gandirii prin faptul ca ele acţionează în noi ca un regulator pentru ceea ce ni se revarsă ca forţă a mişcării şi ca lumină interioară. Se stabileste un fel de echilibru care trebuie să existe între lumina interioară şi voinţă. Dacă nu s-ar crea un raport corect între nevoia de activitate şi lumina interioară, fiinţa fizică a omului nu ar fi alimentată într-un mod corespunzător; atunci omul ar fi pe cale să se prăpădească. Numai datorită acestui echilibru stabilit corect omul poate să-şi dezvolte forţele, încât acestea, bine dozate, să-l slujească cum trebuie. Aceste trei forţe lucrează în somn asupra omului, influenţându-l, stimulându-l pentru a duce la bun sfârşit ceea ce are de îndeplinit. Dacă avem în vedere acest lucru putem spune: În realitate, sufletul nostru este cât se poate de mic în comparaţie cu ceea ce există acolo, în marele Univers, în care ne-am aflat în timpul somnului, dar cu toate acestea este asemănător acestuia. În marele Univers se revarsă voinţa universală, simţirea universală şi gândirea universală, aşa cum în sufletul nostru se dezvoltă gândirea, simţirea şi voinţa. Apoi se mai trăieşte încă o experienţă, care rezultă nemijlocit. Într-adevăr, dacă astăzi acest suflet al nostru este atât de mic în comparaţie cu sufletul mare al Universului, el poate ajunge ca acesta. Capacitatea sa este încă limitată, dar cândva sufletul nostru poate deveni mare şi puternic precum sufletul universal.

Aceasta este, pe de o parte, una dintre concluzii; de cealaltă parte se ştie cu precizie că ceea ce ne apare ca fiind macrocosmosul cel puternic a fost odinioară ca sufletul nostru; el s-a dezvoltat continuu, de la primele începuturi, până a ajuns la o asemenea mărime impresionantă, devenind sufletul puternic al Universului. Din cele două sentimente conţinute în el s-a pogorât asupra sufletului misticului ceva de genul unui fruct, încât ajunge să se întrebe: Ce s-ar fi întâmplat dacă acele entităţi care au creat toate cele câte se află în lume nu ar fi făcut nimic spre a evolua? Şi ele erau odinioară la fel de slabe ca sufletul nostru, iar astăzi au ajuns atât de puternice încât nu au nevoie să primească nimic, ci dimpotrivă sunt în stare numai să dea. Ce s-ar fi întâmplat cu noi, dacă ele nu s-ar fi dezvoltat? Nu am fi ajuns nimic. Fără ele nu am fi putut exista nici noi. Un sentiment de infinită recunoştinţă ne cuprinde sufletul faţă de aceste entităţi uriaşe. Aceasta reprezintă realitatea pentru un mistic autentic. Acest comportament care îl face fericit pe mistic, înflăcărându-l, nu suferă comparaţie cu ceea ce înţelegem noi prin recunoştinţă în viaţa noastră obişnuită. Ceea ce înţelege lumea exterioară prin misticism este pură frazeologie, lăsând impresia că nu ştie absolut nimic despre acest sentiment măreţ al recunoştinţei. Doar misticul autentic cunoaşte acest sentiment al recunoştinţei atunci când singur îşi spune: Unde ai fi fost, dacă aceste esenţe nu ar fi existat acolo? Şi dacă nu ar fi făcut în aşa fel ca şi tu să urci spre înălţimi şi ca peste noapte să se reverse asupra ta aceste forţe de care are nevoie fiinţa ta?

Cine nu este pătruns în adâncul inimii sale de acest simţământ de mulţumire faţă de macrocosmos nu ests un mistic autentic. Dar acestui sentiment i se mai alătură altul: Dacă astazi ne aflăm abia la începutul începutului, asa cum odinioară se găseau şi aceste entităţi, nu trebuie oare ca şi noi să lucrăm asupra noastră făcand absolut tot ceea ce ne stă în putere pentru a ne atinge scopul şi a ne depăşi gândirea îngustă, simţirea şi voinţa, în aşa fel încât să nu fie nevoie numai să luăm, ci să şi putem da? Pentru ca şi noi, la fel ca ele, să putem revărsa din preaplinul nostru, aşa cum ele se revarsă asupra noastră, atunci când plonjăm în macrocosmos. Acest sentiment constă într-o anumită obligaţie, o obligaţie enormă pentru automodelarea noastră, pentru evoluţia sufletului nostru. Concluzia este următoarea: Sfidăm această datorie, nefăcând totul pentru a ne dezvolta puterea propriului suflet până la acea înălţime care ni se manifestă ca arhetip, atunci când privim în mod conştient în macrocosmos. Dacă nu evoluăm şi ne împotrivim, contribuim, prin rezistenţa opusă, la stagnarea procesului de dezvoltare în continuare a acestor entităţi, participând nu la progresul lumii, ci la pieirea ei.

Vom vedea că trăirile din suflet transformă într-un chip ciudat totalitatea dorinţelor, înclinaţiilor şi pasiunilor, în aşa fel încât ceea ce cunoaştem ca fiind sentimentul recunoştinţei devine acum un sentiment al recunoştinţei neţărmurite faţă de macrocosmos şi ceea ce se percepea ca fiind datorie devine un sentiment incomensurabil al obligaţiei. Aceste două sentimente de care suntem animaţi atunci când trecem de Păzitorul pragului ne ajută să putem cunoaşte corpul astral al omului cu adevărat, în autenticitatea sa. Dacă aceste sentimente există ca atare în individul care îşi manifestă pregnant sentimentul recunoştinţei şi al obligaţiei faţă de devenirea Universului, fiind pătruns de ele, atunci i se deschide un ochi profetic, o facultate interioară de percepţie a unor zone la care în mod obişnuit nu are acces. Atunci în faţa sa va apărea înfăţişarea adevărată a propriului corp astral, pe care nu l-a putut percepe până atunci, acel corp astral născut din macrocosmos. Dacă vrem să vedem şi să percepem cu o intensitate suficient de puternică faptul că spiritul se află la baza lumii sensibile, trebuie să trecem pe lângă Păzitorul pragului. Trebuie totodată să luăm în considerare şi reversul părţii pe care am descris-o ca fiind partea luminii.

Am văzut că voinţa universală ne stăbate ca o activitate, ca o acţiune de mişcare, simţirea universală ca o lumină, iar gândirea universală ca o forţă ordonatoare. Fără ele nu am putea exista ca oameni.

Să comparăm acum ceea ce lucrează asupra noastră cu ceea ce reprezintă bunul nostru personal. Abia acum ne apare clar ce a dobândit în plus sufletul nostru, până în acel moment, în privinţa forţelor gândirii, ale simţirii şi ale voinţei, anume, ne apare clar cât de puţin am făcut pentru a ne spori intensitatea forţei gândirii şi profunzimea sentimentelor. Rezultă că tot ceea ce am făcut, spre a asimila şi a ne dezvolta intelectul, se rezumă doar la ceea ce provine din simţirea universală, care ne străbate ca o lumină, şi că ceea ce nu am făcut pentru instruirea noastră intelectuală se prezintă ca un sabot de frână. Cu cât neglijăm să contribuim la evoluţia propriilor noastre forţe ale gândirii, cu atât mai puţin se revarsă asupra noastră din simţirea universală. Dacă vrem să evoluăm, trebuie să ţinem seama de faptul că gândirea noastră trebuie să se afle într-un raport corespunzător cu ceea ce absorbim din simţirea universală. Cine doreşte să facă speculaţii pe această temă este uşor tentat să creadă că ceea ce acumulează inteligenţa umană s-ar rezuma doar la ceea ce se revarsă din gândirea universală. Aşa ar vorbi un simplu teoretician; ceea ce nu corespunde realităţii. În realitate, inteligenţa umană se acumulează din voinţa universală şi din simţirea universală, aşa cum le dobândim din somn. Cu cât inteligenţa este mai remarcabilă, cu atât mai mult iluminează ceea ce ne-a dat simţirea universală. În această lumină a simţirii universale vedem năpustindu-se şi întunericul, tenebrele care opun rezistenţă atunci când neglijăm să facem ceva pentru evoluţia inteligenţei noastre. Cănd, din comoditate, nu reflectăm asupra acestor lucruri şi neglijăm să ne educăm inteligenţa, situaţia se repercutează asupra luminii interioare, care are de suferit şi în care va năvăli obscuritatea. Atunci când din comoditate omul neglijează să-şi educe propria inteligenţă, ajunge în situaţia de a consuma din lumina sa interioară, lăsând-o în cele din urmă să cadă pradă întunericului.

Vedem spiritul la lucru, ţesând parcă lumea noastră interioară. Cineva ar putea spune: Pentru mine este cât se poate de neplăcut faptul că există această ciudată revărsare spirituală şi că se încearcă să i se atragă omului atenţia asupra ei. Nu a trăit omul destul de fericit între cele două limite ale Universului – între Micul şi Marele păzitor al pragului – fără să ştie nimic din toate acestea? Şi forţele spirituale şi-au văzut de treaba lor şi au vegheat asupra tuturor; ar fi mai bine să lăsăm lucrurile aşa cum au fost. Dacă am privi în interiorui nostru, am vedea cum se amestecă lumina cu întunericul. Până acum grija aceasta au avut-o forţele spirituale: dacă începem să facem noi operaţiunea aceasta, am putea strica ceva, aşa că mai bine să lăsăm lucrurile cum au fost. Mulţi oameni împărtăşesc această părere, spunând: Să lăsăm în seama zeilor ceea ce se întâmplă deasupra noastră. În principiu, aceasta nu constituie o observaţie deplasată, în sensul ca lucrurile să rămănă aşa cum au fost. De fapt, şi până acum lucrurile se derulau astfel încât omul absorbea din marele Univers suficiente forţe, din care se alimentau şi esenţele superioare. Dar în această privinţă nu trebuie să rămânem la faza de abstractizare, ci să ne orientăm după realităţi. Aceste realităţi demonstrează că şi condiţiile spirituale fundamentale ale vieţii noastre cunosc schimbări de la o perioadă la alta. Acele forţe universale în voia cărora ne lăsăm în fiecare noapte au contat de la început pe fiinţa umană, au contat pe faptul că şi oamenii vor trimite spre înălţimi din lumina proprie. Aceste forţe nu reprezintă un rezervor nesecat de lumina, ci unul din care se revarsă din ce în ce tot mai puţine forţe, dacă din însăşi viaţa omenească nu ar începe să emane forţe noi, lumină nouă, spre simţirea şi lumina universale. Această perioadă, în care este necesar ca oamenii să devină cu adevărat conştienţi că nu trebuie să se lase numai în seama acelor forţe universale care revarsă energiile asupra lor, ci că şi ei, la rândul lor, trebuie să colaboreze la devenirea lumii, este tocmai perioada pe care o traversăm noi acum. Este un ideal într-adevăr neobişnuit pe care şi-l propun acum cercetătorii spirituali. Acest ideal diferă fundamental de idealul pe care şi l-au propus celelalte curente spirituale, care pur şi simplu se entuziasmează faţă de un ideal. Cei care vestesc Ştiinţa spirituală ca pe o misiune autentică nu sunt animaţi de un asemenea impuls, ci ei se bazează pe recunoaşterea faptului că anumite forţe care se găsesc în macrocosmos încep să se epuizeze, şi că noi mergem în întâmpinarea unui viitor în care aceste forţe ar lăsa să se scurgă prea puţin spre noi, dacă nu vom înţelege să colaborăm cu ele. Aceasta este perioada în care ne aflăm. De aceea cercetătorul spiritual trebuie să intervină în existenţă, spre a-i determina pe oameni ca, la rândul lor, să întregească ceea ce se consumă din aceste forţe care se revarsă spre noi. Ştiinţa spirituală nu şi-ar justifica existenţa dacă, cunoscând aceste realităţi, ar lăsa evoluţia umană la voia întâmplarii. Dar ea vede totul în perspectivă şi dacă nu ar exista un număr suficient de mare de oameni care depun eforturi în acest sens, rezultatul ar fi o secătuire drastică a acestor forţe spirituale, cu repercursiuni grave asupra oamenilor. Oamenii ar deveni neputincioşi. S-ar produce o pustiire a vieţii umane, o uscare, ca în cazul unui copac, care se lignifică, nemaifiind alimentat, şi în care nu mai circulă seva. Până acum speţa umană a primit acest ajutor din partea forţelor exterioare. Cei care trăiesc lipsiţi de aceste griji şi nu cunosc decât lumea senzaţiilor nu ştiu nimic despre prefacerile care au loc şi care se precipită; dintre acestea face parte şi epuizarea forţelor superioare, dar şi necesitatea imperioasă ca oamenii înşişi să producă asemenea forţe. Dacă evoluţia în continuare a omenirii ar fi lăsată pe seama oamenilor superficiali, atunci ar surveni pieirea umanităţii. Aici se atinge punctul culminant al evoluţiei şi de aceea Ştiinţa spirituală trebuie răspândită şi adusă la cunoştinţa tuturor, pentru ca oamenii să ia hotărârea decisivă, dacă vor sau nu să colaboreze la o astfel de lucrare.

Să ne îndreptăm acum privirea spirituală asupra a tot ceea ce există în sufletul nostru ca păcat prin omisiune, a tot ceea ce se dovedeşte a fi opoziţie faţă de acele forţe care de sus se revarsă asupra noastră. Toate păcatele prin omisiune ale gândirii se infiltrează în lumină ca nişte tenebre. Păcatele prin omisiune care afectează simiţirea fac să slăbească capacitatea noastră de mişcare. Aceste păcate, acţionând asupra voinţei, înfrânează activitatea ordonatoare a gândirii universale. Ceea ce face să se dezvolte forţe din voinţa universală, ceea ce dezvoltă lumină din simţirea universală şi ordine din gîndirea universală va fi perturbat de păcatul prin omisiune al simţirii, gândirii şi voinţei. Rezultă cât se poate de clar ce forţe lucrează în noi, ce forţă rezultă din voinţa universală, ce lumină rezultă din simţirea universală şi ce ordine şi armonie rezultă din gândirea universală: toate la un loc arată ceea ce suntem noi, de fapt, prin neputinţa noastră, şi anume suntem exact ceea ce am reuşit să facem din noi înşine. Aşa ajungem la autocunoaştere, la imaginea corectă asupra propriei persoane: ne aflăm ca în faţa unui tablou luminat, în care o pată întunecoasă reprezintă ceea ce am ajuns datorită păcatelor noastre prin omisiune, ceea ce avem de îndreptat, de echilibrat. Ceea ce nu am ajuns se prezintă clar sufletului nostru în trei direcţii. Mai întâi se arată piedicile pe care le punem devenirii universale prin ceea ce am omis în legătură cu voinţa noastră, apoi în legătură cu gândirea noastră şi în cele din urmă în raport cu simţirea noastră. În aceste trei direcţii iradiază imperfecţiunea fiinţei noastre. Fiecare în parte ne spune ceva precis. Mai întâi faptul că blocându-se voinţa proprie facem ca acest lucru să se repercuteze asupra a ceea ce ne vine de la forţele universale; blocajul acţionează şi asupra a ceea ce am neglijat prin voinţa proprie. Ar trebui să ne spunem: Prin tot ceea ce am omis, ne-am legat de forţele distrugătoare ale Pământului, de tot ceea ce împinge Pământul pe calea pieirii sale. În privinţa păcatelor prin omisiune ale gândirii trebuie să ne spunem: Datorită acestor păcate nu vom avea posibilitatea de a stabili armonia dintre voinţa şi simţirea noastră. Iar în ceea ce priveşte păcatul prin omisiune al simţirii să ne spunem: Devenirea lumii va trece peste noi, ca şi când noi nu am fi de faţă. Nu am făcut nimic şi de aceea ni se va lua înapoi şi ceea ce ne-a dat devenirea lumii.

Ne vom vedea astfel deposedaţi de toate forţele care ne leagă de acest Pământ şi vom vedea cum devenirea lumii va avea loc fără noi, întrucât nu am contribuit cu nimic la acest proces. Vom simţi forţele care ne leagă de Pământ trecând peste noi şi distrugând fiinţa noastră reală, deoarece am păstrat în sufletul nostru doar forţe distrugătoare. În aceste momente teribile vom percepe păcatele prin omisiune ca pe un element distrugător al propriei noastre deveniri sufleteşti.

Numai un singur lucru poate să contribuie la contracararea acestei distrugeri, numai un singur lucru poate să ne aducă în starea ca în aceste momente teribile să biruim, şi anume să facem prin jurământ promisiunea de a nu mai neglija nimic în viitor. Am atins, astfel câteva puncte de susţinere care sunt suficient de clare. În momentul trecerii pe lângă „Micul păzitor al pragului“ ele ne spun: Aceste forţe te trag în jos, deci trebuie să lucrezi asupra voinţei tale. Ele vor sa treacă peste tine, deci trebuie să acţionezi asupra gândirii şi simţirii tale. Putem fi recunoscători acestei imagini îngrozitoare, întrucât ea ne-a trezit la realitate şi a făcut posibilă prestarea acestui legământ, acestei promisiuni.

Dacă apreciem „sentimentul recunoştinţei“ şi „sentimentul obligaţiei“ ca fiind necesare, atunci trebuie să mai amintim şi de „făgăduiala mistică“. Fiecare îşi ia un angajament în faţa propriilor sale slăbiciuni, minusuri, de a lucra pe viitor cât mai mult posibil asupra propriului suflet, pentru a-l face mai bun, tocmai fiindcă a fost neglijat ceva. Prin acest angajament viaţa capătă un nou conţinut, care corespunde în primul rând adevăratei autocunoaşteri, unei autocunoaşteri active, aşa încât omul să nu mai mocnească în sine, ci să lucreze asupra sinelui său. Această trăire se poate prezenta în două feluri. Atâta timp cât o bănuim că există doar ne gândim la ea, înseamnă că ceva ne lipseşte, că ceva încă ne încorsetează şi avem motive să credem că devenirea lumii va trece peste noi. În acest caz s-a vieţuit numai în corpul astral. Dar când trăim permanent cu sentimentul recunoştinţei şi al obligaţiei, atunci această trăire se transformă în final într-o viziune cu totul precisă, devenind o trăire interioară, o adevărată forţă. Ea apare datorită faptului că trăirea astrală se oglindeşte în corpul eteric, iar aceasta ne-o reflectă. Acum vom avea de fapt în faţa noastră propria noastră copie, care apare ca într-un fundal. În fundal ni se arată ce lucrează aceste forţe ale luminii şi acţiunii sub învelişul nostru trupesc. Din fundal iese în evidenţă ceea ce am reuşit să facem din noi înşine, ceea ce am realizat. Aşa cum în realitatea înconjurătoare suntem confruntaţi cu animalele, plantele, mineralele, tot astfel ne confruntăm şi cu sinea proprie într-un mod real. Înainte, privirea noastră era abătută spre lumea înconjurătoare înainte de a ne afunda în noi înşine. Senzaţiile din lumea înconjurătoare se revarsă în noi fiindcă nu aveam voie să vedem, ceea ce trebuie să vedem acum, cănd ne-am hotărât să contribuim la progresul omenirii.

Interiorul nostru se prezinta ca şi cum ar fi zugrăvit pe acest fundal. Ni se prezintă cu precizie un tablou în care ni se arată tot ce ne leagă de Pămănt, tot ceea ce ne leagă de trecut, sub forma unui taur sluţit, care ne trage în jos. Tot ceea ce are legătură cu păcatul prin omisiune al simţirii se prezintă distorsionat şi are imaginea unui leu schimonosit. Tot ceea ce ne este imputabil datorită păcatului prin omisiune al gândirii ni se înfăţişează sub forma unui vultur deformat. Aceste trei imagini se amestecă cu propria noastră imagine deformată, pentru a vedea ceea ce mai avem de îndreptat pentru a ajunge la devenirea noastră corespunzătoare. Trei caricaturi şi propria noastră caricatură. Raportul în care se află cele trei imagini una faţă de cealaltă constituie dimensiunea a ceea ce mai avem încă de lucrat asupra noastră. Aşadar, atunci când trecem pe lângă „Micu1 păzitor al praguiui“ avem reprezentarea adevărată a propriei persoane, căci avem în faţa noastra ceea ce am devenit; este vorba de o autoobservare, dimensiune stimulatoare pentru întreaga noastră viaţă. Dar de această trezire te poţi îngrozi, crezând că ceea ce vezi nu există. Există oameni care închid ochii atunci când cade o cărămidă, în loc să se ferească. Aceşti oameni nu vor să vadă; dar faptul că omul refuză imaginea nu schimbă cu nimic situaţia. Singurul sprijin în aceasta privinţă îl constituie acceptarea propriei persoane, în caz contrar păzitorul pragului îl va distruge pe individ: îi va distruge sufletul. Până acum puterile universale şi forţele lor au fost suficiente spre a împiedica schimonosirea, deformarea forţelor sufletului, dar în viitor ele nu vor mai fi suficiente pentru a face faţă. Noi înşine vom deveni Păzitorii pragului, noi înşine vom fi aceia care ne vom împiedica să pătrundem în sinea proprie. Va trebui să lucrăm asupra noastră spre beneficiul propriu. Doar această cunoaştere face posibil ca în viitor umanitatea să nu fie distrusă, să nu îi secătuiască puterile, să nu devina din ce în ce mai neputincioasă, ci să-şi îndeplinească misiunea.

Am ajuns astfel în regiunea pe care am putea-o numi regiunea în care se desfăşoară viaţa propriilor noastre senzaţii, cu care ne acomodăm în momentul trezirii. În viaţa obişnuită nu suntem conştienţi de ea, întrucât ne aflăm continuu sub influenţa copleşitoare a impresiilor lumii înconjurătoare. Dacă în momentul trezirii nu lăsăm să ne inunde impresiile exterioare, atunci obţinem, percepem acest fenomen. Am caracterizat astfel o parte a fiinţei noastre, şi anume corpul senzaţiei. Am ajuns la limita în care corpul senzaţiei se loveşte de corpul eteric. Imaginea oferită ne arată exact aşa cum suntem. Înfăţişarea deformată pe care o vedem este doar o imagine şi orice discuţie privind irealitatea imaginii din oglindă nu are nici un rost. Dacă omul vrea să ştie cum arată, a discuţie pe această temă nu are rost. Desigur, este vorba doar de o reproducere, o imagine în oglindă în corpul eteric, dar care ne ajută să ne autocunoaştem şi tocmai în aceasta constă valoarca sa. Eroarea ar începe abia în momentul în care clarvăzătorul ar crede cumva că aceasta este o altă fiinţă, o realitate, dacă nu ar şti că ea îl reprezintă, că este o imagine care îi prezintă sinea proprie. Dacă clarvăzătorul crede cumva că spre el vine un taur adevărat, o fiinţă cu patru capete, ar fi şi el asemeni acelui individ căruia nu-i place propriul său nas şi când şi-l vede în oglindă se repede şi sare la bătaie. Lucruriie nu trebuie privite decât aşa cum sunt ele cu adevărat. Sincer vorbind, acela care nu întelege corect imaginea din oglindă este un om căzut pradă halucinaţiilor. Îndată ce imaginea din oglindă este privită ca fiind ceva în spaţiu şi nu ca ceea ce este ea de fapt, se cade în mrejele halucinaţiei. În aceasta rezidă importanţa faptului de a ajunge până la momentul când începem să vedem că există posibilitatea logică de a înţelege lucrurile la justa lor valoare. Nu trebuie să încercăm a privi în această lume înainte de a ne pregăti. Nu trebuie să ajungă clarvăzător cel care ar putea confunda imaginiile reflectate ale sufletului cu entităţi spirituale. Se pune, de asemenea, un mare accent pe faptul ca nimeni să nu pătrundă în această lume, dacă nu are în primul rând o gândire sănătoasă şi rezonabilă, aşa încât să poată evalua tot ceea  e vede într-un mod corespunzător. Nu este vorba numai de a vedea, ci mai cu seamă de a evalua ceea ce vede. Vom ajunge să vorbim şi despre entităţi care se află într-adevăr în afara noastră, dar lucrurile abordate astăzi sunt doar imagini reflectate ale sinei noastre. Lumea noastră lăuntrică ne apare ca a lume exterioară. Estr concluzia rezultată din atutocunoaşterea propriei persoane. Îndată ce omul coboară în propria sa lume interioară va trăi imaginile din ea. Ar constitui o halucinaţie dacă ceea ce ne oglindeşte lumea interioară ar fi privit ca fiind o realitate.

Astăzi am ajuns până la dimensionarea curentului care se postează în simţurile noastre în momentul trezirii. Tot astăzi am evocat şi trăirile misticului în acest moment, arătând că ei îşi abate atenţia de la impresia lumii exterioare şi coboară în sinea proprie.