|
Ieri ne-am referit la cele două hotare în limitele cărora se
află
flancat omul şi conştienţa sa normală, iar azi vom încerca să
interpretăm într-un fel anume domeniile aflate dincolo de aceste
hotare
între care se află omul şi pe care va reuşi să le depăşească
în
situaţia în care, urmând explicaţiile date şi pe care le
vom mai da în
continuare, îşi va desăvârşi evoluţia sufletului său
trecând prin una
sau prin cealaltă poartă pe lângă cei pe care i-am numit Micu1 şi
Marele păzitor al pragului.
Astazi ne propunem în primul rând să încercăm a
înţelege care sunt
trăirile
omului când, trecând de „Micul păzitor al pragului“,
coboară conştient
în sinea proprie, omenească. Ştim că această coborâre se
repetă zilnic
în viaţa noastră pământeană, de fiecare dată când ne
trezim. Am
subliniat deja faptul că în momentul trezirii nu există
posibilitatea
de a arunca o privire şi de a sonda cum se trăieşte în sinea
proprie.
Dacă se doreşte aşa ceva este necesar să ne postăm în faţa
sufletului
propriu, lucru pe care l-am explicat succint în prelegerile
publice
anterioare*, dar de această dată dorim să discutăm mai exact despre ce
anume ne va lipsi, dacă nu vom reuşi să ne postăm măcar o dată în
faţa
sufletului. Totul depinde de viitoarea evoluţie umană. Ştim că în
decursul vieţii sale omul evoluează treaptă cu treaptă. Pe parcursul
întregii sale vieţi, care se desfăşoară între naştere şi
moarte, omul
înregistrează o evoluţie carc îl conduce de la stadiul
incipient, cu
forţe slabe, spre o dezvoltare continuă a capacităţilor, talentelor şi
forţelor sale. Cum se petrece această dezvoltare în viaţa
obişnuită? În
acest proces somnul şi trezirea joacă un rol esenţial. Dacă vom analiza
trăirile omului în tinereţea sa şi dorinţa de a-şi însuşi
cunoştinţe
noi, învăţând zi de zi, cunoştinţe care se transformă
în însuşiri, în
aptitudini, atunci trebuie să ne îndreptăm privirea spre starea
de
somn, care numai ea face posibil ca aceste trăiri să se transforme
în
capacităţi, în forţe noi. În fiecare seară, la culcare,
luăm ceva în
sufletul nostru din viaţa cotidiană, şi ceea ce luăm cu noi devine apoi
un rod al trăirilor noastre, pe care îl remodelăm, îl
transformăm în
timpul somnului, consolidându-ne aptitudinile şi forţele. Să luăm
un
exemplu ilustrativ: ce efort deosebit depunem în copilăria
noastră, zi
de zi, pentru a învăţa să scriem! Toate acele eforturi trecute nu
le
mai conştientizăm acum, când punem mâna pe creion. Ele s-au
transformat
într-o deprindere, în capacitatea noastră de a scrie. Toate
acele
eforturi zilnice, transformate în deprinderea de a scrie, se
găsesc, în
principiu, în sufletul nostru, dar pot acţiona chiar şi în
absenţa
noastră, ca să spunem aşa.
* Vezi „Esenţa morţii şi enigma
soartei omului (cu dezbaterea unor probleme deosebite de viaţă)“,
Viena, 17 martie 1910; „Circuitul omului în lumea percepţiilor,
în
lumea sufletească şi în lumea spiritului“, 19 martie. ( Nota
editorului
elveţian.)
Putem, aşadar, trage concluzia că în sufletul nostru există
ceva
care este mai presus de conştienţa noastră şi pe care dacă am putea
să-l schimbăm prin propriile noastre forţe ar fi foarte frumos.
În
timpul somnului intră în acţiune nişte forţe superioare,
maturizând
sufletul. În noi lucrează o entitate mult mai profundă, care
contribuie
la continua noastră evoluţie; la culcare ea recepţionează trăirile din
timpul zilei, le prelucrează, punându-ni-le ulterior la
dispoziţie sub
forma de aptitudini. Dar din somn aducem cu mult mai mult decăt am dus
prin trăirile noastre conştiente, care se transformă în somn.
Prin
participarea noastră la evenimentele care se desfăşoară în jurul
nostru
in timpul zilei consumăm energie. Seara simţim că aceste forţe sunt ca
şi consumate, dar le refacem dormind; o întreagă sumă de alte
forţe se
revarsă asupra noastră în timpul nopţii, lucru pe care îl
observăm abia
dimineaţa. În timpul somnului primim cu totul alte forţe
decât cele pe
care le câştigăm în timpul zilei. În acest mod
evoluăm treaptă cu
treaptă. Ştim, pe de altă parte, de asemenea, că această evoluţie are o
anumită limită. La fiecare trezire, dimineaţa, întâlnim
acelaşi corp
fizic şi eteric şi mai ştim că, în principiu nu prea suntem
în stare să
transformăm prin forţe proprii aceste două corpuri şi să le dăm o
configuraţie mai bună. Cine cunoaşte viaţa ştie că există posibilitatea
de a se acţiona pâna la nivelul corpului fizic,
transformându-l, într-o
oarecare măsură. Dacă observăm un om care timp de zece ani s-a
consacrat cunoaşterii aprofundate şi nu a rămas doar la stadiul
teoretic, ci a pătruns în viaţa sufletească, ne putem face, după
această perioadă de zece ani, o impresie asupra prefacerilor sale
interioare comparînd înfăţişarea sa prezentă cu un portret
anterior şi
vom vedea cum au lucrat cunoştinţele dobândite asupra
trăsăturilor
chipului său; ceea ce s-a dezvoltat în suflet se reflectă
în mod
plastie şi asupra aspectului exterior. Dar această evoluţie exterioară
este implicită numai în limite restrânse, deoarcce în
fiecare dimineaţă
ne reîntâlnim, în fond, cu acelaşi corp fizic şi
eteric, cu acceaşi
construcţie trupească pe care am căpătat-o prin naştere. Dacă în
privinţa sufletului nostru, a forţei sale intelectuale, spirituale şi
volitive putem evolua relativ mult, reuşim foarte puţin să facem pentru
a ne schimba, pentru a ne remodela corpul nostru fizic şi pe cel
eteric. Pe parcursul întregii noastre vieţi, între naştere
şi moarte,
există forţe intrioare care trebuie permanent stimulate, pentru a face
ca viaţa să-şi urmeze cursul său. În clipa morţii vedem ce se
alege de
corpul fizic când asupra sa încetează să mai lucreze corpul
eteric.
Forţele propriu-zise ale corpului fizic se impun din momentul morţii,
acţionând distructiv, descompunându-l. Că acest lucru nu se
petrece în
timpul vieţii o datorăm corpului eteric, care este un luptător
credincios şi se opune degradării corpului fizic, furnizându-i
continuu
forţe noi. Corpul eteric sau trupul vieţii primeşte tot ceea ce are
nevoie de la nişte forţe interioare, mult mai profunde, din corpul
astral, purtătorul plăcerii şi al neplăcerii, al bucuriei şi durerii,
al dorinţei şi aversiunii; aşa încât el lucrează continuu
asupra
trupului exterior, clădind corespunzător corpul interior. Ceea ce este
vizibil în exterior se menţine permanent prin intermediul
forţelor
interioare. Aşa cum asupra corpului eteric lucrează corpul astral, tot
astfel asupra celui fizic lucrează corpul eteric, lucru pe care ar urma
să-l vadă omul, dacă ar reuşi să coboare conştient, în momentul
trezirii, în corpul său fizic şi în cel eteric, de la care
este însă
deviat datorită impresiilor lumii exterioare.
Dar fiindcă omul poate să-şi educe în aşa fel sufletul
încât în
momentul trezirii să fie capabil să perceapă conştient coborârea
în
corpul său eteric şi în cel fizic, va afla cu această ocazie ce
acţionează în timpul somnului asupra sinei sale. Mecanismele de
comandă
ale naturii umane le conştientizăm atunci când suntem capabili să
ne
cufundă mistic în sinea noastră. Ce trebuie să facem
când vrem să
coborâm conştient în sinea noastră proprie? Trebuic să ne
pregătim în
aşa fel încăt în momentul trezirii să nu ne conturbe
impresiile
exterioare, respectiv să evităm perceperea imediată a senzaţiilor
exterioare. Trebuie să ne oferim posibilitatea unei alte stări de
conştienţă, de genul celei date de somn, şi să ne deprindem cu
existenţa Universului, anihilând, contracarând toate
impresiile
exterioare. Dacă reuşim acest lucru, atunci ajungem în apropierea
„Micului păzitor al pragului“. Despre felul în care acesta se
prezintă,
vom vorbi imediat.
Ce percepem atunci când pătrundem pe una din porţile care duce
spre
sinea noastră? Întâlnim ceva de care nu am avut nici un fel
de idee mai
înainte. Descrierea exterioară făcută de marea majoritate a
compendiilor de teosofie corpului astral, celui fizic şi celui eteric,
când sunt privite din interior, nu diferă de alte descrieri care
fac
referire la acest subiect; dar o cunoaştere adevărată este posibilă
numai dacă timp îndelungat te apropii cu răbdare, din cele mai
diferite
unghiuri, de adevărurile existenţei. Vom încerca astăzi să
pătrundem în
aceste secrete dintr-un anumit unghi.
Omul nu are nevoie să vadă ceea ce acţionează din afară asupra sa,
dar condus de intuiţie învaţă că ceea ce este denumit suflet,
în mod
obişnuit,este cu totul altceva, care nu corespunde reprezentării
obişnuite făcute despre acesta. Omul mai învaţă să
înţeleagă că de fapt
sufletul său este mic în comparaţie cu ceva mai mare şi că toate
atributele pe care le poate avea sufletul său sunt neînsemnate
în
comparaţie cu cele proprii sufletului mare cu care se simte asemănător.
Şi iată ce mai învaţă omul atunci când coboară în
corpul său fizic şi
în cel eteric; că la trezire iese dintr-o realitate, dintr-o altă
lume,
dintr-o lume în care există ceva esenţial, asemănător sufletului
nostru, dar cu mult mai măreţ, mai impunător decât acesta. La
trezire,
atunci când trece de „Micu1 păzitor al pragului“, sufletul
omenese se
simte atât de mic, încât poate să-şi spună: Da,
într-adevăr, sunt
foarte mic şi dacă nu aş avea în mine decât ceea ce eu
însumi mi-am dat
nu m-aş fi strecurat în lumea spirituală şi dacă entităţile
acestei
lumi nu şi-ar fi exercitat forţele asupra mea, aş fi rămas perplex,
complet deruat. Sufletul realizează acum că are nevoie de tot ceea ce
se pompează asupra sa întreaga noapte; şi mai observă că ceea ce
îl
inundă este asemănător celor trei forţe fundamentale ale sale. Ele
sunt: 1. Voinţa, care
cumulează tot ceea ce este voliţional şi constituie una din forţele de
bază ale sufletului, forţa care ne îndeamnă să vrem un lucru sau
altul.
2. Simţirea, care este forţa
care face ca sufletul nostru să fie atras de ceva şi să respingă
altceva. 3. Gândirea,
care
constituie capacitatea de a ne forma reprezentări asupra lucrurilor.
Aceste trei forţe fundamentale ale sufletului reprezintă, de fapt,
lucrul cel mai valoros pe care îl putem educa pe parcursul vieţii
noastre, între naştere şi moarte. Când ne educăm voinţa
pentru a deveni
tot mai puternică, devenim oameni în stare să abordăm viaţa cu
cutezanţă. Dacă ne vom educa permanent sentimentele, vom deosebi cu mai
mult discernământ ceea ce este just de ce este injust şi vom
percepe
nedreptatea cu durere. Dacă ne educăm gândirea, dobândim o
înţelegere
plină de înţelepciune a fenomenelor lumii în general.
Întreaga noastră viaţă trebuie să muncim pentru cizelarea
acestor
trei forţe fundamentale ale sufletului. Dar când ne trezim
dimineaţa
din acea stare pe care tocmai am descris-o, ne dăm seama că ceea ce noi
putem dezvolta în viaţa noastră ca voinţă, simţire şi
gândire
reprezintă o bagatelă faţă de forţele gândirii, ale simţirii şi
voinţei, care se propagă la nivelul lumii spirituale. Şi ne mai dăm
seama că avem nevoie de ceea ce am absorbit în timpul nopţii
în
sufletul nostru, căci altfel nu ajungem prea departe numai cu ceea ce
am asimilat conştient în timpul zilei pentru a ne dezvolta
în
continuare. Precum un dar venit din partea forţelor superioare
universale ale voinţei, simţirii şi gândirii curge în şuvoi
toată
noaptea, ceea ce coboară cu noi în sinea noastră. Dacă acum
suntem
conştienţi că am absorbit din voinţa universală, din simţirea şi
gândirea universală, ne dăm seama apoi că de fapt nu ne-am
însuşit
singuri în viaţă aceste trei forţe fundamentale, că ele sunt ceva
care
ne inundă fără concursul nostru şi că aceste forţe fundamentale se
transformă în sufletul nostru, căpătând o altă
înfăţişare. Ca atare,
vom realiza că ceea ce identificăm ca fiind o reprezentare palidă
voinţei din sufletul nostru, pe care o luăm într-o măsură
înfinit de
mare din voinţa universală, se transformă năvalnic în ceea ce ne
dă
posibilitatea să fim fiinţe care se deplasează şi au un aparat
locomotor. În noi se revarsă această capacitate pe care ne-o
putem
exterioriza, şi care iese în evidenţa atunci când urmărim
un om care
prestează o activitate fizică. Ceea ce luăm din voinţa universală se
concretizează în mişcarea completă a picioarelor noastre. Pe
scurt,
rezultă că în noi există o forţă interioară care ne
încarcă, pe care o
simţim revărsându-se în noi. Acum devine pentru noi o
realitate faptul
ca voinţa inundă Universul, pătrunzând şi în noi, şi că
datorită ei
suntem fiinţe mobile, cu independenţă de a ne deplasa, şi aceasta
datorită faptului că dimineaţa se revarsă asupra noastă voinţa
universală, pe care o consumăm în timpul zilei. În viaţa
noastră
obişnuită nu simţim această revărsare: dar o dată ajunşi la Păzitorul
pragului simţim efectul voinţei macrocosmosului asupra noastră, ne
simţim ca şi când am fuziona cu voinţa universală, ne simţim
uniţi cu
ea, contopiţi, integraţi în voinţa generală a Universului.
Ceea ce cunoaştem în viaţa nostră sufletească obişnuită ca
fiind
forţa simţirii am extras-o dintr-un rezervor nesecat de sentimente
universale; ea ne învăluie din interior şi se transformă astfel,
încât
pentru cel ce a evoluat suficient de mult devine vizibilă în
interior,
ca şi când acest simţământ universai l-ar străbate,
putând fi comparat
cu lumea luminilor. În interior suntem transformaţi; ceea ce ne
inundă
ca o înrâurire a simţirii universale este lumina
interioară; ea nu este
vizibilă din afară. Omul îşi dă seama în schimb că această
lumină, de
care are el nevoie pentru viaţa sa interioară, nu este nimic altceva
decât a rezultantă a simţirii universale. Acum realizăm şi faptul
că
atunci când omul se consacră vieţii sale interioare trăieşte o cu
totul
altă experienţă în ceea ce priveşte sufletul propriu. El află ce
devine
sinea sa prin ceea ce îi vine din macrocosmos şi ce devine ea
în urma
acestui proces. Ce este corpul astral se poate cu adevărat afla doar
când se percepe revărsarea în sine a forţelor simţirii.
Înţelegem ce sunt forţele gandirii prin faptul ca ele
acţionează în
noi ca un regulator pentru ceea ce ni se revarsă ca forţă a mişcării şi
ca lumină interioară. Se stabileste un fel de echilibru care trebuie să
existe între lumina interioară şi voinţă. Dacă nu s-ar crea un
raport
corect între nevoia de activitate şi lumina interioară, fiinţa
fizică a
omului nu ar fi alimentată într-un mod corespunzător; atunci omul
ar fi
pe cale să se prăpădească. Numai datorită acestui echilibru stabilit
corect omul poate să-şi dezvolte forţele, încât acestea,
bine dozate,
să-l slujească cum trebuie. Aceste trei forţe lucrează în somn
asupra
omului, influenţându-l, stimulându-l pentru a duce la bun
sfârşit ceea
ce are de îndeplinit. Dacă avem în vedere acest lucru putem
spune: În
realitate, sufletul nostru este cât se poate de mic în
comparaţie cu
ceea ce există acolo, în marele Univers, în care ne-am
aflat în timpul
somnului, dar cu toate acestea este asemănător acestuia. În
marele
Univers se revarsă voinţa universală, simţirea universală şi
gândirea
universală, aşa cum în sufletul nostru se dezvoltă
gândirea, simţirea
şi voinţa. Apoi se mai trăieşte încă o experienţă, care rezultă
nemijlocit. Într-adevăr, dacă astăzi acest suflet al nostru este
atât
de mic în comparaţie cu sufletul mare al Universului, el poate
ajunge
ca acesta. Capacitatea sa este încă limitată, dar cândva
sufletul
nostru poate deveni mare şi puternic precum sufletul universal.
Aceasta este, pe de o parte, una dintre concluzii; de cealaltă parte
se ştie cu precizie că ceea ce ne apare ca fiind macrocosmosul cel
puternic a fost odinioară ca sufletul nostru; el s-a dezvoltat
continuu, de la primele începuturi, până a ajuns la o
asemenea mărime
impresionantă, devenind sufletul puternic al Universului. Din cele două
sentimente conţinute în el s-a pogorât asupra sufletului
misticului
ceva de genul unui fruct, încât ajunge să se întrebe:
Ce s-ar fi
întâmplat dacă acele entităţi care au creat toate cele
câte se află în
lume nu ar fi făcut nimic spre a evolua? Şi ele erau odinioară la fel
de slabe ca sufletul nostru, iar astăzi au ajuns atât de
puternice
încât nu au nevoie să primească nimic, ci dimpotrivă sunt
în stare
numai să dea. Ce s-ar fi întâmplat cu noi, dacă ele nu s-ar
fi
dezvoltat? Nu am fi ajuns nimic. Fără ele nu am fi putut exista nici
noi. Un sentiment de infinită recunoştinţă ne cuprinde sufletul faţă de
aceste entităţi uriaşe. Aceasta reprezintă realitatea pentru un mistic
autentic. Acest comportament care îl face fericit pe mistic,
înflăcărându-l, nu suferă comparaţie cu ceea ce
înţelegem noi prin
recunoştinţă în viaţa noastră obişnuită. Ceea ce înţelege
lumea
exterioară prin misticism este pură frazeologie, lăsând impresia
că nu
ştie absolut nimic despre acest sentiment măreţ al recunoştinţei. Doar
misticul autentic cunoaşte acest sentiment al recunoştinţei atunci
când
singur îşi spune: Unde ai fi fost, dacă aceste esenţe nu ar fi
existat
acolo? Şi dacă nu ar fi făcut în aşa fel ca şi tu să urci spre
înălţimi
şi ca peste noapte să se reverse asupra ta aceste forţe de care are
nevoie fiinţa ta?
Cine nu este pătruns în adâncul inimii sale de acest
simţământ de
mulţumire faţă de macrocosmos nu ests un mistic autentic. Dar acestui
sentiment i se mai alătură altul: Dacă astazi ne aflăm abia la
începutul începutului, asa cum odinioară se găseau şi
aceste entităţi,
nu trebuie oare ca şi noi să lucrăm asupra noastră făcand absolut tot
ceea ce ne stă în putere pentru a ne atinge scopul şi a ne depăşi
gândirea îngustă, simţirea şi voinţa, în aşa fel
încât să nu fie nevoie
numai să luăm, ci să şi putem da? Pentru ca şi noi, la fel ca ele, să
putem revărsa din preaplinul nostru, aşa cum ele se revarsă asupra
noastră, atunci când plonjăm în macrocosmos. Acest
sentiment constă
într-o anumită obligaţie, o obligaţie enormă pentru automodelarea
noastră, pentru evoluţia sufletului nostru. Concluzia este următoarea:
Sfidăm această datorie, nefăcând totul pentru a ne dezvolta
puterea
propriului suflet până la acea înălţime care ni se
manifestă ca
arhetip, atunci când privim în mod conştient în
macrocosmos. Dacă nu
evoluăm şi ne împotrivim, contribuim, prin rezistenţa opusă, la
stagnarea procesului de dezvoltare în continuare a acestor
entităţi,
participând nu la progresul lumii, ci la pieirea ei.
Vom vedea că trăirile din suflet transformă într-un chip
ciudat
totalitatea dorinţelor, înclinaţiilor şi pasiunilor, în aşa
fel încât
ceea ce cunoaştem ca fiind sentimentul recunoştinţei devine acum un
sentiment al recunoştinţei neţărmurite faţă de macrocosmos şi ceea ce
se percepea ca fiind datorie devine un sentiment incomensurabil al
obligaţiei. Aceste două sentimente de care suntem animaţi atunci
când
trecem de Păzitorul pragului ne ajută să putem cunoaşte corpul astral
al omului cu adevărat, în autenticitatea sa. Dacă aceste
sentimente
există ca atare în individul care îşi manifestă pregnant
sentimentul
recunoştinţei şi al obligaţiei faţă de devenirea Universului, fiind
pătruns de ele, atunci i se deschide un ochi profetic, o facultate
interioară de percepţie a unor zone la care în mod obişnuit nu
are
acces. Atunci în faţa sa va apărea înfăţişarea adevărată a
propriului
corp astral, pe care nu l-a putut percepe până atunci, acel corp
astral
născut din macrocosmos. Dacă vrem să vedem şi să percepem cu o
intensitate suficient de puternică faptul că spiritul se află la baza
lumii sensibile, trebuie să trecem pe lângă Păzitorul pragului.
Trebuie
totodată să luăm în considerare şi reversul părţii pe care am
descris-o
ca fiind partea luminii.
Am văzut că voinţa universală ne stăbate ca o activitate, ca o
acţiune de mişcare, simţirea universală ca o lumină, iar gândirea
universală ca o forţă ordonatoare. Fără ele nu am putea exista ca
oameni.
Să comparăm acum ceea ce lucrează asupra noastră cu ceea ce
reprezintă bunul nostru personal. Abia acum ne apare clar ce a
dobândit
în plus sufletul nostru, până în acel moment,
în privinţa forţelor
gândirii, ale simţirii şi ale voinţei, anume, ne apare clar
cât de
puţin am făcut pentru a ne spori intensitatea forţei gândirii şi
profunzimea sentimentelor. Rezultă că tot ceea ce am făcut, spre a
asimila şi a ne dezvolta intelectul, se rezumă doar la ceea ce provine
din simţirea universală, care ne străbate ca o lumină, şi că ceea ce nu
am făcut pentru instruirea noastră intelectuală se prezintă ca un sabot
de frână. Cu cât neglijăm să contribuim la evoluţia
propriilor noastre
forţe ale gândirii, cu atât mai puţin se revarsă asupra
noastră din
simţirea universală. Dacă vrem să evoluăm, trebuie să ţinem seama de
faptul că gândirea noastră trebuie să se afle într-un
raport
corespunzător cu ceea ce absorbim din simţirea universală. Cine doreşte
să facă speculaţii pe această temă este uşor tentat să creadă că ceea
ce acumulează inteligenţa umană s-ar rezuma doar la ceea ce se revarsă
din gândirea universală. Aşa ar vorbi un simplu teoretician; ceea
ce nu
corespunde realităţii. În realitate, inteligenţa umană se
acumulează
din voinţa universală şi din simţirea universală, aşa cum le
dobândim
din somn. Cu cât inteligenţa este mai remarcabilă, cu atât
mai mult
iluminează ceea ce ne-a dat simţirea universală. În această
lumină a
simţirii universale vedem năpustindu-se şi întunericul, tenebrele
care
opun rezistenţă atunci când neglijăm să facem ceva pentru
evoluţia
inteligenţei noastre. Cănd, din comoditate, nu reflectăm asupra acestor
lucruri şi neglijăm să ne educăm inteligenţa, situaţia se repercutează
asupra luminii interioare, care are de suferit şi în care va
năvăli
obscuritatea. Atunci când din comoditate omul neglijează să-şi
educe
propria inteligenţă, ajunge în situaţia de a consuma din lumina
sa
interioară, lăsând-o în cele din urmă să cadă pradă
întunericului.
Vedem spiritul la lucru, ţesând parcă lumea noastră
interioară.
Cineva ar putea spune: Pentru mine este cât se poate de neplăcut
faptul
că există această ciudată revărsare spirituală şi că se încearcă
să i
se atragă omului atenţia asupra ei. Nu a trăit omul destul de fericit
între cele două limite ale Universului – între Micul şi
Marele păzitor
al pragului – fără să ştie nimic din toate acestea? Şi forţele
spirituale şi-au văzut de treaba lor şi au vegheat asupra tuturor; ar
fi mai bine să lăsăm lucrurile aşa cum au fost. Dacă am privi în
interiorui nostru, am vedea cum se amestecă lumina cu
întunericul. Până
acum grija aceasta au avut-o forţele spirituale: dacă începem să
facem
noi operaţiunea aceasta, am putea strica ceva, aşa că mai bine să lăsăm
lucrurile cum au fost. Mulţi oameni împărtăşesc această părere,
spunând: Să lăsăm în seama zeilor ceea ce se
întâmplă deasupra noastră.
În principiu, aceasta nu constituie o observaţie deplasată,
în sensul
ca lucrurile să rămănă aşa cum au fost. De fapt, şi până acum
lucrurile
se derulau astfel încât omul absorbea din marele Univers
suficiente
forţe, din care se alimentau şi esenţele superioare. Dar în
această
privinţă nu trebuie să rămânem la faza de abstractizare, ci să ne
orientăm după realităţi. Aceste realităţi demonstrează că şi condiţiile
spirituale fundamentale ale vieţii noastre cunosc schimbări de la o
perioadă la alta. Acele forţe universale în voia cărora ne lăsăm
în
fiecare noapte au contat de la început pe fiinţa umană, au contat
pe
faptul că şi oamenii vor trimite spre înălţimi din lumina
proprie.
Aceste forţe nu reprezintă un rezervor nesecat de lumina, ci unul din
care se revarsă din ce în ce tot mai puţine forţe, dacă din
însăşi
viaţa omenească nu ar începe să emane forţe noi, lumină nouă,
spre
simţirea şi lumina universale. Această perioadă, în care este
necesar
ca oamenii să devină cu adevărat conştienţi că nu trebuie să se lase
numai în seama acelor forţe universale care revarsă energiile
asupra
lor, ci că şi ei, la rândul lor, trebuie să colaboreze la
devenirea
lumii, este tocmai perioada pe care o traversăm noi acum. Este un ideal
într-adevăr neobişnuit pe care şi-l propun acum cercetătorii
spirituali. Acest ideal diferă fundamental de idealul pe care şi l-au
propus celelalte curente spirituale, care pur şi simplu se
entuziasmează faţă de un ideal. Cei care vestesc Ştiinţa spirituală ca
pe o misiune autentică nu sunt animaţi de un asemenea impuls, ci ei se
bazează pe recunoaşterea faptului că anumite forţe care se găsesc
în
macrocosmos încep să se epuizeze, şi că noi mergem în
întâmpinarea unui
viitor în care aceste forţe ar lăsa să se scurgă prea puţin spre
noi,
dacă nu vom înţelege să colaborăm cu ele. Aceasta este perioada
în care
ne aflăm. De aceea cercetătorul spiritual trebuie să intervină în
existenţă, spre a-i determina pe oameni ca, la rândul lor, să
întregească ceea ce se consumă din aceste forţe care se revarsă
spre
noi. Ştiinţa spirituală nu şi-ar justifica existenţa dacă,
cunoscând
aceste realităţi, ar lăsa evoluţia umană la voia
întâmplarii. Dar ea
vede totul în perspectivă şi dacă nu ar exista un număr suficient
de
mare de oameni care depun eforturi în acest sens, rezultatul ar
fi o
secătuire drastică a acestor forţe spirituale, cu repercursiuni grave
asupra oamenilor. Oamenii ar deveni neputincioşi. S-ar produce o
pustiire a vieţii umane, o uscare, ca în cazul unui copac, care
se
lignifică, nemaifiind alimentat, şi în care nu mai circulă seva.
Până
acum speţa umană a primit acest ajutor din partea forţelor exterioare.
Cei care trăiesc lipsiţi de aceste griji şi nu cunosc decât lumea
senzaţiilor nu ştiu nimic despre prefacerile care au loc şi care se
precipită; dintre acestea face parte şi epuizarea forţelor superioare,
dar şi necesitatea imperioasă ca oamenii înşişi să producă
asemenea
forţe. Dacă evoluţia în continuare a omenirii ar fi lăsată pe
seama
oamenilor superficiali, atunci ar surveni pieirea umanităţii. Aici se
atinge punctul culminant al evoluţiei şi de aceea Ştiinţa spirituală
trebuie răspândită şi adusă la cunoştinţa tuturor, pentru ca
oamenii să
ia hotărârea decisivă, dacă vor sau nu să colaboreze la o astfel
de
lucrare.
Să ne îndreptăm acum privirea spirituală asupra a tot ceea ce
există
în sufletul nostru ca păcat prin omisiune, a tot ceea ce se
dovedeşte a
fi opoziţie faţă de acele forţe care de sus se revarsă asupra noastră.
Toate păcatele prin omisiune ale gândirii se infiltrează în
lumină ca
nişte tenebre. Păcatele prin omisiune care afectează simiţirea fac să
slăbească capacitatea noastră de mişcare. Aceste păcate,
acţionând
asupra voinţei, înfrânează activitatea ordonatoare a
gândirii
universale. Ceea ce face să se dezvolte forţe din voinţa universală,
ceea ce dezvoltă lumină din simţirea universală şi ordine din
gîndirea
universală va fi perturbat de păcatul prin omisiune al simţirii,
gândirii şi voinţei. Rezultă cât se poate de clar ce forţe
lucrează în
noi, ce forţă rezultă din voinţa universală, ce lumină rezultă din
simţirea universală şi ce ordine şi armonie rezultă din gândirea
universală: toate la un loc arată ceea ce suntem noi, de fapt, prin
neputinţa noastră, şi anume suntem exact ceea ce am reuşit să facem din
noi înşine. Aşa ajungem la autocunoaştere, la imaginea corectă
asupra
propriei persoane: ne aflăm ca în faţa unui tablou luminat,
în care o
pată întunecoasă reprezintă ceea ce am ajuns datorită păcatelor
noastre
prin omisiune, ceea ce avem de îndreptat, de echilibrat. Ceea ce
nu am
ajuns se prezintă clar sufletului nostru în trei direcţii. Mai
întâi se
arată piedicile pe care le punem devenirii universale prin ceea ce am
omis în legătură cu voinţa noastră, apoi în legătură cu
gândirea
noastră şi în cele din urmă în raport cu simţirea noastră.
În aceste
trei direcţii iradiază imperfecţiunea fiinţei noastre. Fiecare în
parte
ne spune ceva precis. Mai întâi faptul că blocându-se
voinţa proprie
facem ca acest lucru să se repercuteze asupra a ceea ce ne vine de la
forţele universale; blocajul acţionează şi asupra a ceea ce am neglijat
prin voinţa proprie. Ar trebui să ne spunem: Prin tot ceea ce am omis,
ne-am legat de forţele distrugătoare ale Pământului, de tot ceea
ce
împinge Pământul pe calea pieirii sale. În privinţa
păcatelor prin
omisiune ale gândirii trebuie să ne spunem: Datorită acestor
păcate nu
vom avea posibilitatea de a stabili armonia dintre voinţa şi simţirea
noastră. Iar în ceea ce priveşte păcatul prin omisiune al
simţirii să
ne spunem: Devenirea lumii va trece peste noi, ca şi când noi nu
am fi
de faţă. Nu am făcut nimic şi de aceea ni se va lua înapoi şi
ceea ce
ne-a dat devenirea lumii.
Ne vom vedea astfel deposedaţi de toate forţele care ne leagă de
acest Pământ şi vom vedea cum devenirea lumii va avea loc fără
noi,
întrucât nu am contribuit cu nimic la acest proces. Vom
simţi forţele
care ne leagă de Pământ trecând peste noi şi
distrugând fiinţa noastră
reală, deoarece am păstrat în sufletul nostru doar forţe
distrugătoare.
În aceste momente teribile vom percepe păcatele prin omisiune ca
pe un
element distrugător al propriei noastre deveniri sufleteşti.
Numai un singur lucru poate să contribuie la contracararea acestei
distrugeri, numai un singur lucru poate să ne aducă în starea ca
în
aceste momente teribile să biruim, şi anume să facem prin
jurământ
promisiunea de a nu mai neglija nimic în viitor. Am atins, astfel
câteva puncte de susţinere care sunt suficient de clare. În
momentul
trecerii pe lângă „Micul păzitor al pragului“ ele ne spun: Aceste
forţe
te trag în jos, deci trebuie să lucrezi asupra voinţei tale. Ele
vor sa
treacă peste tine, deci trebuie să acţionezi asupra gândirii şi
simţirii tale. Putem fi recunoscători acestei imagini
îngrozitoare,
întrucât ea ne-a trezit la realitate şi a făcut posibilă
prestarea
acestui legământ, acestei promisiuni.
Dacă apreciem „sentimentul recunoştinţei“ şi „sentimentul
obligaţiei“ ca fiind necesare, atunci trebuie să mai amintim şi de
„făgăduiala mistică“. Fiecare îşi ia un angajament în faţa
propriilor
sale slăbiciuni, minusuri, de a lucra pe viitor cât mai mult
posibil
asupra propriului suflet, pentru a-l face mai bun, tocmai fiindcă a
fost neglijat ceva. Prin acest angajament viaţa capătă un nou conţinut,
care corespunde în primul rând adevăratei autocunoaşteri,
unei
autocunoaşteri active, aşa încât omul să nu mai mocnească
în sine, ci
să lucreze asupra sinelui său. Această trăire se poate prezenta
în două
feluri. Atâta timp cât o bănuim că există doar ne
gândim la ea,
înseamnă că ceva ne lipseşte, că ceva încă ne
încorsetează şi avem
motive să credem că devenirea lumii va trece peste noi. În acest
caz
s-a vieţuit numai în corpul astral. Dar când trăim
permanent cu
sentimentul recunoştinţei şi al obligaţiei, atunci această trăire se
transformă în final într-o viziune cu totul precisă,
devenind o trăire
interioară, o adevărată forţă. Ea apare datorită faptului că trăirea
astrală se oglindeşte în corpul eteric, iar aceasta ne-o
reflectă. Acum
vom avea de fapt în faţa noastră propria noastră copie, care
apare ca
într-un fundal. În fundal ni se arată ce lucrează aceste
forţe ale
luminii şi acţiunii sub învelişul nostru trupesc. Din fundal iese
în
evidenţă ceea ce am reuşit să facem din noi înşine, ceea ce am
realizat. Aşa cum în realitatea înconjurătoare suntem
confruntaţi cu
animalele, plantele, mineralele, tot astfel ne confruntăm şi cu sinea
proprie într-un mod real. Înainte, privirea noastră era
abătută spre
lumea înconjurătoare înainte de a ne afunda în noi
înşine. Senzaţiile
din lumea înconjurătoare se revarsă în noi fiindcă nu aveam
voie să
vedem, ceea ce trebuie să vedem acum, cănd ne-am hotărât să
contribuim
la progresul omenirii.
Interiorul nostru se prezinta ca şi cum ar fi zugrăvit pe acest
fundal. Ni se prezintă cu precizie un tablou în care ni se arată
tot ce
ne leagă de Pămănt, tot ceea ce ne leagă de trecut, sub forma unui taur
sluţit, care ne trage în jos. Tot ceea ce are legătură cu păcatul
prin
omisiune al simţirii se prezintă distorsionat şi are imaginea unui leu
schimonosit. Tot ceea ce ne este imputabil datorită păcatului prin
omisiune al gândirii ni se înfăţişează sub forma unui
vultur deformat.
Aceste trei imagini se amestecă cu propria noastră imagine deformată,
pentru a vedea ceea ce mai avem de îndreptat pentru a ajunge la
devenirea noastră corespunzătoare. Trei caricaturi şi propria noastră
caricatură. Raportul în care se află cele trei imagini una faţă
de
cealaltă constituie dimensiunea a ceea ce mai avem încă de lucrat
asupra noastră. Aşadar, atunci când trecem pe lângă „Micu1
păzitor al
praguiui“ avem reprezentarea adevărată a propriei persoane, căci avem
în faţa noastra ceea ce am devenit; este vorba de o
autoobservare,
dimensiune stimulatoare pentru întreaga noastră viaţă. Dar de
această
trezire te poţi îngrozi, crezând că ceea ce vezi nu există.
Există
oameni care închid ochii atunci când cade o cărămidă,
în loc să se
ferească. Aceşti oameni nu vor să vadă; dar faptul că omul refuză
imaginea nu schimbă cu nimic situaţia. Singurul sprijin în
aceasta
privinţă îl constituie acceptarea propriei persoane, în caz
contrar
păzitorul pragului îl va distruge pe individ: îi va
distruge sufletul.
Până acum puterile universale şi forţele lor au fost suficiente
spre a
împiedica schimonosirea, deformarea forţelor sufletului, dar
în viitor
ele nu vor mai fi suficiente pentru a face faţă. Noi înşine vom
deveni
Păzitorii pragului, noi înşine vom fi aceia care ne vom
împiedica să
pătrundem în sinea proprie. Va trebui să lucrăm asupra noastră
spre
beneficiul propriu. Doar această cunoaştere face posibil ca în
viitor
umanitatea să nu fie distrusă, să nu îi secătuiască puterile, să
nu
devina din ce în ce mai neputincioasă, ci să-şi
îndeplinească misiunea.
Am ajuns astfel în regiunea pe care am putea-o numi regiunea
în care
se desfăşoară viaţa propriilor noastre senzaţii, cu care ne acomodăm
în
momentul trezirii. În viaţa obişnuită nu suntem conştienţi de ea,
întrucât ne aflăm continuu sub influenţa copleşitoare a
impresiilor
lumii înconjurătoare. Dacă în momentul trezirii nu lăsăm să
ne inunde
impresiile exterioare, atunci obţinem, percepem acest fenomen. Am
caracterizat astfel o parte a fiinţei noastre, şi anume corpul
senzaţiei. Am ajuns la limita în care corpul senzaţiei se loveşte
de
corpul eteric. Imaginea oferită ne arată exact aşa cum suntem.
Înfăţişarea deformată pe care o vedem este doar o imagine şi
orice
discuţie privind irealitatea imaginii din oglindă nu are nici un rost.
Dacă omul vrea să ştie cum arată, a discuţie pe această temă nu are
rost. Desigur, este vorba doar de o reproducere, o imagine în
oglindă
în corpul eteric, dar care ne ajută să ne autocunoaştem şi tocmai
în
aceasta constă valoarca sa. Eroarea ar începe abia în
momentul în care
clarvăzătorul ar crede cumva că aceasta este o altă fiinţă, o
realitate, dacă nu ar şti că ea îl reprezintă, că este o imagine care îi prezintă
sinea
proprie. Dacă clarvăzătorul crede cumva că spre el vine un taur
adevărat, o fiinţă cu patru capete, ar fi şi el asemeni acelui individ
căruia nu-i place propriul său nas şi când şi-l vede în
oglindă se
repede şi sare la bătaie. Lucruriie nu trebuie privite decât aşa
cum
sunt ele cu adevărat. Sincer vorbind, acela care nu întelege
corect
imaginea din oglindă este un om căzut pradă halucinaţiilor.
Îndată ce
imaginea din oglindă este privită ca fiind ceva în spaţiu şi nu
ca ceea
ce este ea de fapt, se cade în mrejele halucinaţiei. În
aceasta rezidă
importanţa faptului de a ajunge până la momentul când
începem să vedem
că există posibilitatea logică de a înţelege lucrurile la justa
lor
valoare. Nu trebuie să încercăm a privi în această lume
înainte de a ne
pregăti. Nu trebuie să ajungă clarvăzător cel care ar putea confunda
imaginiile reflectate ale sufletului cu entităţi spirituale. Se pune,
de asemenea, un mare accent pe faptul ca nimeni să nu pătrundă în
această lume, dacă nu are în primul rând o gândire
sănătoasă şi
rezonabilă, aşa încât să poată evalua tot ceea e vede
într-un mod
corespunzător. Nu este vorba numai de a vedea, ci mai cu seamă de a
evalua ceea ce vede. Vom ajunge să vorbim şi despre entităţi care se
află într-adevăr în afara noastră, dar lucrurile abordate
astăzi sunt
doar imagini reflectate ale sinei noastre. Lumea noastră lăuntrică ne
apare ca a lume exterioară. Estr concluzia rezultată din
atutocunoaşterea propriei persoane. Îndată ce omul coboară
în propria
sa lume interioară va trăi imaginile din ea. Ar constitui o halucinaţie
dacă ceea ce ne oglindeşte lumea interioară ar fi privit ca fiind o
realitate.
Astăzi am ajuns până la dimensionarea curentului care se
postează în
simţurile noastre în momentul trezirii. Tot astăzi am evocat şi
trăirile misticului în acest moment, arătând că ei
îşi abate atenţia de
la impresia lumii exterioare şi coboară în sinea proprie.
