Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS

GA 119


CONFERINŢA a VI-a

ASCENSIUNEA CONŞTIENTĂ ÎN MACROCOSMOS.
TRASEUL PARCURS PRIN LUMILE SUPERIOARE

Viena, 26 martie 1910

Ieri, în încheirea prezentării care se referea la drumul profund, cu adevărat mistic, am subliniat pericolul principal la care era expus omul care urma această cale mistică, în vremurile străvechi, neînsoţit de o călăuză, în acele vremuri în care nu existau încă metodele de iniţiere care ne stau la îndemână astăzi, şi despre care vom vorbi mai târziu. Şi pentru a mai face o precizare privind dimensiunea greutăţilor cu care era confruntat individul odinioară, aş dori să mai menţionez următoarele: Am văzut că, în principal, aceste greutăţi se datorează faptului că în momentul adâncirii în sinea proprie omul este complet capturat de fiinţa sa egoistă, de Eul său, astfel încât acest Eu se trezeşte cu o asemenea intensitate, încât tot ceea ce percepe omul ar vrea să subordoneze propriului eu; absolut tot ar fi văzut numai în culorile produse de acest Eu intensificat de sufletul egoist. Din această cauză, în iniţierile antice intensitatea sentimentului-Eu şi a conştienţei-Eu era redusă complet. Ca să spunem aşa, Eul era preluat de călăuza spirituală. Această temperare a Eului se producea după ce forţa care emana de la maestrul spiritual reducea la o treime intensitatea conştienţei-Eu o respectivului învăţăcel care pornea pe calea iniţierii. Este vorba de o reducere cât se poate de mare a Eului, dacă ţinem cont de faptul că în timpul unui somn adânc conştienţa noastră se reduce, în general, la aproximativ o treime. În vechile misterii se acţiona şi mai departe, încât treimea era redusă şi ea în continuare la o pătrime (deci se ajungea la a douăsprezecea parte), astfel că omul se afla cu adevărat într-o stare asemănătoare cu aceea a morţii. Şi în privinţa aspectului exterior se aseamănă unui cadavru. Aş vrea să precizez că această conştienţă puternica a Eului nu dispărea în neant. Nu era cazul. Dimpotrivă, abia atunci, printr-o percepţie spirituală, se putea vedea cât de intens, de accentuat este egoismul omului; căci prin fiecare această doisprezecime a conştienţei Eului omenesc iese la iveală ceva ce constituie o parte puternică a egoismului său şi ar putea părea cât se poate de ciudat faptul că maestrul spiritual avea nevoie de douăsprezece ajutoare pentru a ţine în frâu acest egoism debordant şi a-l menţine pe discipol în lumea celor spirituale, dacă se reuşea să-i fie temperat Eul propriu. Acesta reprezintă unul din aşa-numitele secrete ale iniţierii superioare din Antichitate. Trebuie subliniat acest lucru pentru ca să se ştie ce va găsi omul atunci când se încumetă să se cufunde în sinea proprie. Dacă individul ar realiza aceasta ca pe o acţiune personală, s-ar comporta apoi ca şi când ar dobândi nişte trăsături care sunt de douăsprezece ori mai rele decât cele pe care le-a avut în viaţa sa obişnuită. Aceste trăsături erau ţinute în frâu în misteriile antice de cele douăsprezece ajutoare ale preotului lui Hermes.

Astăzi ne propunem să prezentăm celălalt drum pe care îl poate urma omul atunci când nu coboară în sinea proprie în momentul trezirii sale, ci trece într-un chip conştient prin momentul adormirii, zăbovind în această stare, în loc de a se lăsa ca de obicei în voia somnului. Am văzut că atunci omul se află revărsat în macrocosmos, spre deosebire de starea în care se află în timpul zilei, afundat în microcosmos. S-a menţionat deja că în cazul revărsării conştiente a Eului în macrocosmos trăirea omului ar fi atât de puternică, atât de distrugătoare, încât trebuie să admitem că este un mecanism cât ce poate de înţelept faptul că în momentul adormirii sale omul uită de sine, iar conştienţa sa conteneşte şi că ar orbi pur şi simplu dacă ar rămâne în stare de veghe.

Ceea ce poate trăi omul în macrocosmosul care i se dezvăluie, atunci când mai păstrează încâ, într-o anumită măsură, un fel de conştienţă, am prezentat prin acea înălţare în macrocosmos pe care am numit-o extaz. În acelaşi timp am mai spus că în starea de extaz Eul este asemănător unui strop absorbit şi amestecat într-un şuvoi de apă în care se pierde complet. Omul ajunge într-o stare a ieşirii din el însuşi; Eul său se scurge în afara sa. De aceea extazul nu poate fi considerat deloc o stare pe care omul să o dorească pentru a pătrunde în macrocosmos, întrucât el s-ar pierde, iar propriul Eu ar înceta să-l mai domine. În vremurile de demult, şi anume în ţinuturile europene, se ajungea totuşi la o stare comparabilă cu aceea a extazului, în care era transpus cel ce urma să fie iniţiat în misteriile macrocososului. Acest lucru nu mai este posibil astăzi, dar în vremurile de odinioară, mai cu seamă datorită nivelului de dezvoltare atins şi a condiţiilor specifice ţinuturilor nordice, era posibilă şi se reuşea pătrunderea în macrocosmos printr-un fel de extaz. Dar şi această metodă prezenta acelaşi inconvenient, în sensul că practicantul se afla în pericol de a-şi pierde Eul. Şi cu toate acestea, pentru individul din acele vremuri, metoda nu prezenta un pericol atât de mare, întrucât el dispuna de o anume forţă naturală, sănătoasă, care nu avusese de suferit de pe urma unei civilizaţii avansate, care să o influenţeze. În toate acele sentimente pline de speranţă, renăscute odată cu venirea primăverii, în chiotul burcuriei scos la venirea verii, în melancolia pe care o încercau toamna, prin veştejirea naturii şi încremenirea ei în timpul iernii, ei mai păstrau încă ceva nealterat din propriul Eu. Trebuia procedat cu grijă faţă de cei care se iniţiau şi doreau să ajungă îndrumători pentru oameni, încât aceste pătrunderi în macrocosmos să se poată face şi într-un alt mod. La ceea ce se ajungea ne putem da seama numai dacă înţelegem că pierderea Eului reprezenta lucrul principal la aceste trăiri în afară. Eul devenea tot mai slab, iar omul ajungea în final într-o stare în care se pierdea ca entitate umană. Ce trebuia să se facă pentru ca omul să nu se piardă? Trebuia să i se administreze o forţă-Eu din afară. Aceste misterii nordice decurgeau întotdeauna astfel, încât cel ce urma să fie iniţiat beneficia de sprijinul unor ajutoare care la rândul lor îl sprijineau şi pe îndrumător, pe maestrul spiritual. Acest sprijin se realiza în felul următor:

Existau indivizi special instruiţi şi pregătiţi pentru a trece numai printr-o anumită stare, de exemplu de a trăi numai acea stare de senzaţii deosebit de puternice care caracterizează renaşterea naturii o dată cu venirea primăverii. Fiecare individ ar fi putut să trăiască acest moment, dar un practicant nu ar fi reuşit să perceapă suficient de puternic, de intensiv această trăire. De aceea erau instruiţi în acest scop anumiţi oameni care îşi puneau forţele lor sufleteşti în slujba misteriilor nordice, renunţând la tot ceea ce se putea trăi şi simţi în restul anotimpurilor, aşa încât aceştia îşi concentrau întreaga lor trăire asupra sentimentului de revenire la viaţă, cănd natura inmugureşte primăvara. Alţii, dimpotrivă, erau antrenaţi să trăiască din plin viaţa în anotimpul verii, alţii melancolia toamnei, iar alţii spectrul morţii la venirea iernii. Sentimentele trăite de om pe parcursul întegului an erau distribuite unor indivizi specializaţi în acest sens. Ca urmare, existau oameni care sub diverse forme îşi concentrau unilateral Eul propriu. Educându-şi doar o anumită forţă şi renunţând la celelalte, apărea o disponibilitate, un surplus al forţei-Eu. Prin tehnici speciale erau puşi în legătură cu învăţăcelul, cu practicantul, căruia îi transferau din surplusul puterii Eului lor, astfel încât cel care urma să treacă prin circuitul anului avea o traire a anotimpurilor de o intensitate puternică, asupra sa revărsându-se puterea preotului iniţiat şi a ajutoarelor sale, care îl conduceau în afară, spre anumite cunoaşteri superioare ale macrocosmosului. În sufletul discipolului se revărsa tot ceea ce îi puteau transmite ceilalţi. Cine vrea să înţeleagă acest fenomen trebuie să-şi facă în primul rând o idee despre altruismul şi sacrificiul de sine care caracterizau aceste misterii în vremurile îndepărtate. Această noţiune de jertfire de sine nu prea se mai întâlneşte în lumea exoterică contemporană. Înainte existau asemenea voluntari care îşi cultivau unilateral propriui Eu pentru a-l pune în slujba unui discipol, pentru ca şi alţii să poată trăi ceea ce nu mai constituia extaz – datorită puterii Eului revărsat –, ci o înălţare conştientă în macrocosmos. Era nevoie de trei oameni-primăvară, trei oameni-vară, trei oameni-toamnă şi trei oameni-iarnă, care transferau discipolul din forţele Eului lor, educate în mod diferit, care se ridica şi trăia în lumi superioare, făcând cunoscută experienţa sa şi felul cum arată aceste lumi superioare. Un asemenea colegiu de doisprezece inşi colabora, unindu-şi forţele, pentru a rezulta un discipol integrat în macrocosmos. O amintire a unei astfel de comuniuni s-a păstrat şi astăzi în decadenţa unor societăţi, care, de regulă, se prezintă sub forma unei alianţe formată din doisprezece membri având anumite funcţiuni; dar ea nu constituie decât o simplă amintire, şi anume una cu totul prost înţeleasă despre ceea ce odinioară se făcea în vederea iniţierii în misteriile nordice. Când omul, în virtutea unei forţe a Eului menţinută artificial, se înalţă în macrocosmos, atunci el cu adevărat pătrunde în alte lumi. Lumea în care urmează să pătrundă este aceeaşi care i s-ar arăta dacă, adormind, nu şi-ar pierde conştienţa. Să reţinem acest moment ca şi pe cel dinainte, acela al trezirii.

Adormirea este de fapt o trăire sus, în macrocosmos. În împrejurări cu totul ciudate se poate ajunge în situaţia de a păstra o anume constienţă asupra fenomenelor adormirii. Ea se prezintă în felul următor: se perepe o anume stare de beatitudine, putându-se face deosebirea cu exactitate între această conştienţă şi cea curentă, obişnuită, din timpul zilei. Este o stare în care te simţi mai uşor, ca şi când ai ieşi în afara ta. Apoi acest moment este legat de o stare chinuitoare, de tortură, în care se memorizează greşelile personale din viaţa proprie, legate de caracter. Ceea ce apare acum ca fiind amintiri penibile legate de greşeli personale este o imagine ştearsă a sentimentului pe care îl are individul în momentul în care trece pe lângă „Micu1 păzitor al pragului“ şi când realizează cât de imperfect este el în realitate. Urmează apoi un fel de tresărire, de spasm. Aceasta înseamnă ieşirea în macrocosmos a omului interior propriu-zis. Dar cel care are o conştienţă obişnuită, normală, pierde această conştienţă în momentul adormirii. Toate senzaţiile de peste zi, culori, lumină, tonuri etc. dispar şi în locul culorilor şi a excitaţiilor din timpul zilei se aşterne întunericul, omul fiind cuprins de o beznă deasă. Dacă omul şi-ar putea menţine conştienţa – aşa cum reuşeşte să o facă iniţiatul pregătit –, atunci în momentul dispariţiei excitaţiilor exterioare nu ar vedea doar „nimic“, adică nu ar fi înconjurat numai de tenebre, ci ar percepe ceea ce în lumea spirituală se numeşte „lumea elementală“.

Această lume a elementelor este aceea care în primui rând i se ascunde omului care adoarme. Aşa precum sinea proprie i se ascunde în momentul trezirii, prin faptul că atenţia îi este captată de excitaţiile lumii exterioare, căreia îi aparţine, tot astfel şi la culcare i se ascunde omului lumea imediat următoare şi carc este prima treaptă a macrocosmosului, lumea elementală. În ea începe omul să privească, aşa cum am arătat, atunci când se înalţă în macrocosmos. Lumea elementală îi dă omului în primul rând conştienţa că tot ceea ce se află în preajma sa, tot ceea ce se extinde asupra percepţiilor senzoriale, impresiilor, este totuşi o urmare, o manifestare a celor spirituale, că în spatele percepţiilor senzoriale se ascunde ceva spiritual. Când omul, ca discipol, ca învăţăcel – deci prin faptul că adormind este inconştient –, percepe această lume, nu mai există pentru el nici un dubiu că în spatele lumii senzoriale se află entităţi şi realităţi spirituale. Dar atâta timp cât omul nu percepe nimic altceva decât lumea senzorială nu poate decât să-şi închipuie că în spatele acestei lumi s-ar mai afla şi fel de fel de percepţii abstracte. Pentru cel care pătrunde în lumea spirituală nu mai poate fi vorba de particulc de atomi care se ciocnesc, care se agită şi se adună la un loc. El ştie: În spate nu se ascunde ceva reprezentat ca o materie, ci ceva spiritual. În spatele culorii şi a tonurilor se ascunde ceva spiritual şi nu atomi haotici. Dar acest spiritual nu se arată deocamdată atunci când se păşeşte pe prima treaptă a lumii elementale, nu se prezintă ca şi când omul ar avea în faţa sa realităţi spirituale sau alte impresii. Nu este ceva care să poată fi numit ca având o adevărată forma spirituală universală, ci ar putea fi numit într-o mare măsură că este un nou văl al realităţilor şi entităţilor spirituale.

Această lume elementală se prezintă astfel încăt îi sunt proprii denumirile date din cele mai vechi timpuri pentru lumea elementelor. Ceea ce vedem am putea denumi prin calificativele pe care le dăm lucrurilor din lumea senzorială în funcţie de trăsăturile lor: solid, lichid, gazos, cald sau pământ, apă, aer, foc. Aceste denumiri sunt preluate din lumea senzorială, fiind caracteristice pentru aceasta. Limba noastră, care serveşte mai ales pentru exprimarea realităţii sensibile, nu este prea bogată în expresii care să se aplice direct „lumii spiritelor“. Ea este o expresie a acestei lumi senzoriale. Aşadar, dacă cercetătorul spiritual vrea să descrie lumile superioare, datorită imperfecţiunii mijloacelor noastre de exprimare, el trebuie să împrumute cuvintele din limba noastră curentă, specifice vieţii noastre cotidiene. El nu poate să se exprime decât prin comparaţii, străduindu-se să aleagă astfel cuvintele cele mai potrivite, pentru ca treptat să reuşească să dea o reprezentare a tot ceea ce percepe în viziunea sa spirituală. Dacă vrem să facem o descriere a lumii elementale, suntem nevoiţi să nu folosim denumirile unor lucruri strict definite, ci să apelăm la cuvinte uzuale, respectiv să recurgem la acele trăsaturi care sunt comune unui şir întreg de lucruri. Lucrurile din lumea elementală ni se prezintă sub diferite stări, despre care putem spune că sunt solide, lichide, gazoase. Apoi, ni se arată ce percepem atunci când atingem o suprafaţă sau simţim o boare de aer: căldura. Sub aceste stări ni se prezintă lucrurile din această lume. În principiu, la fel stau lucrurile şi în lumea fizică. Aici însă un corp poate trece prin toate stările: apa, de exemplu, poate fi lichidă şi gazoasă, dar şi solidă, sub formă de gheaţă. Aşa se prezintă, în general, lucrurile din lumea exterioară, perceptibilă. În lumea elementală nu aveam de-a face cu obiecte, particularitatea acestei lumi o reprezintă trăsăturile, insuşirile obiectelor întâlnite în luma senzorială. Ca să ne exprimăm aşa, percepem ceva căruia nu ne putem opune. Rămânem cu sentimentul neputinţei de a ne împotrivi, pe care l-am putea descrie în felul următor: Când este vorba de ceva „ solid“, mă aflu în faţa a ceva pe care îl pot observa din toate părţile, în jurul căruia mă pot mişca, având o parte interioară şi alta exterioară. O asemenea entitate a lumii elementale poartă denumirea de „solid“ sau „pământ“. Mai există apoi lucruri şi entităţi care poartă denumirea de „lichide“, pe care le recunoaştem prin aceea că le putem străbate cu privirea, că pot fi pătrunse în interior, lăsând o senzaţie asemănătoare celei din lumea fizică, atunci când se cufundă mâna într-o apă curgătoare. Te poţi cufunda în interiorul lor, în contrast cu ceea ce este „solid“ sau „pământ“ şi de care te poticneşti ca de ceva tare. În lumea elementală aceasta se numeşte „apă“. Atunci când în cărţile ştiinţifice spirituale vorbim de „pământ“ şi de „apă“ trebuie să înţelegem prin aceşti termeni doar o simplă comparaţie. Prin ea înţelegându-se acea vieţuire atinsă pe această treaptă a iniţierii: apa este ceva ce se revarsă, ceva perceptibil pentru simţurile ascuţite ale unui iniţiat, care se trezesc datorită capacităţilor sale spirituale de percepţie.

Mai există apoi o stare pe care am putea-o compara cu starea gazoasă din accepţiunea noastră. În lumea spirituală ea poartă denumirea de „aer“. Există şi o stare denumită „foc“ sau „căldură“. Dar să fim mai expliciţi: ceea ce numim „foc“ în lumea fizică este doar un simbol pentru această stare. „Focul“ din lumea elementală este mult mai uşor de descris decât celelalte două stări, întrucât fiecare om, pe lângă reprezentarea pe care o are caldura fizică, pe lângă focul fizic arzător, mai cunoaşte şi o altă reprezentare, care se numeşte căldură sufletească, percepută în preajma oamenilor dragi, pe care îi iubim. Ceea ce se revarsă acolo, în suflet, şi se numeşte căldură, atunci când te afli într-o stare înălţătoare, trebuie deosebit de focul fizic, obişnuit. Chiar şi în viaţa sa curentă omul ştie că focul fizic este un fel de comparaţie pentru focul sufletesc, atunci când el ne cuprinde voinţa şi ne stimulează entuziasmul. Această stare ne-o putem imagina mult mai bine în viaţa noastră cotidiană decăt celelalte stări din lumea elementală. Ne-am putea-o reprezenta ca pe ceva care ocupă un loc intermediar între focul exterior, care arde degetele, şi un foc sufletesc; în acest fel obţinem o idee aproximativă despre ceea ce numim foc elemental. Când omul pătrunde ca iniţiat în lumea elementală simte ca şi când cineva ar trimite asupra sa, din diferite locuri, fascicule de foc, de diferite intensităţi, care îl cuprind în interior. Apoi are senzaţia că s-ar ascunde în entitatea care i-a trimis căldura cu care se contopeşte şi de aceea simte focul entităţii elementale. Omul pătrunde într-o lume nouă, care îi produce senzaţii deosebite, nemaicunoscute anterior, în lumea senzorială.

Aceasta este lumea elementală înaintea căreia, atunci când adormim şi avem o conştienţă obişnuită, ni se închide uşa, ca să spunem aşa, şi de fapt aşa trebuie să se şi întâmple, deoarece în această lume omul se dispersează complet. El se află în tot ceea ce există în această lume; el duce în această lume propria sa esenţă. El îşi pierde Eul, care se revarsă. Ceea ce nu mai este Eu şi constituie însuşirile sale astrale, dorinţele sale, pasiunile sale sunt duse de om în această lume, în care poate acţiona liber. El îşi pierde Eul, care aduce ordinea şi armonia în corpul său astral şi îl ţine în frâu. Dar dacă îşi pierde Eul, atunci se instalează dezordinea. Ea pătrunde în această lume; el duce în fiinţele lumii elementale tot ceea ce are cu sine şi poartă în sufletul său. Această introducere în lumea elementală este o realitate. Dacă omul are o trăsătură, o însuşire negativă, o transferă entiţilor elementale; el este atras spre acea entitate din lumea elementală care se simte atrasă de însuşirile sale rele. Prin pierderea Eului şi deci o dată cu pătrunderea în macrocosmos, întreaga sa esenţă astrală se revarsă asupra acelor entităţi care populează lumea astrală ca entităţi inferioare. Urmarea acestei situaţii ar fi că omul, venind în contact cu aceste esenţe care au un Eu puternic, faţă de care el este mai slab – prin pierderea propriului Eu –, devine o pradă a lor, devine o hrană pentru ele, ele recompensându-l pentru aceasta, dar într-un sens negativ. Îi oferă din trăsăturile proprii ceea ce au cu totul particular: îi accentuează înclinaţiile spre ceea ce este rău, malefic. Vedem încă o dată cât de înţelept a fost mecanismul care face ca omul să-şi piardă conştienţa atunci când pătrunde în lumea elementală, să se despartă de Eul propriu în această lume, fiind protejat faţă de ea. De aceea în practicile iniţiatice de odinioară discipolul trebuia pregătit cu grijă înainte de a pătrunde în lumea elementală înainte de a i se transfera forţele ajutoarelor. Această pregătire consta în aceea că discipolul era supus unor canoane dure, în urma cărora căpăta forţa morală a stăpânirii de sine, aşa precum misticul dobândea smerenia.

De aceea unui asemenea om, căruiu i se permitea să meargă pe calea iniţierii în astfel de misterii, îi erau impuse rigori prin care trebuia să învingă încă în lumea fizică unele pericole mari. În primul rând e1 trebuia să-şi fortifice şi să-şi călească sufletul: trebuia să devină un învingător şi să deţină puteri sufleteşti deosebite. Abia atunci era pregătit, când era confruntat cu esenţe de genul celor descrise. Atunci el era suficient de puternic spre a nu cădea pradă vreunei ispite. Instruirea pe care o primea era în spiritul neînfricării şi a stăpânirii de sine. Este locul să mai spunem încă o dată că nimeni nu trebuie să se sperie de descrierea acestor misterii, întrucât acum aceste lucruri nu mai sunt necesare. Dar numai cunoscând modul cum se realiza iniţierea in trecut, vom înţelege mai bine importanţa iniţierii moderne.

Dacă prin trăirea timp îndelungat a unor asemenea experienţe învăţăcelul ajunge să poată să-şi închipuie că „pământul“, „apa“, „aerul“, „focul“, într-un cuvânt tot ceea ce percepe, sunt manifestări ale entităţilor spirituale, dacă învaţă să deosebească şi să se orienteze în lumea elementală, atunci el poate să fie îndrumat spre a intra într-o nouă etapă, spre ceea ce reprezintă de fapt „lumea spirituală“ propriu-zisă şi care se află în spatele lumii elementale. El învaţă cum se prezintă lumea care se află în spatele elementelor acestei lumi elementale. În această lume spirituală te desăvârşeşti prin faptul că dobândeşti putere de discernământ şi realizezi faptul că aici există într-adevăr entităţi care se află în spatele lumii noastre senzoriale. Dar entităţile care vieţuiesc aici sunt cu totul diferite de entităţile pe care le cunoaştem sub denumirea de oameni. În timp ce oamenii trăiese pe Pământ, într-o organizare socială şi având la bază anumite relaţii sociale dezvoltate sau subdezvoltate, iniţiatul vieţuieşte aici într-o lume de entităţi aflate unele faţă de altele într-o relaţie care se bazează pe ordine şi armonie. Învăţăcelului i se explică faptul că ceea ce vede el ca fiind ordine şi armonie poate fi înţeles numai dacă pentru ceea ce fac aceste entităţi spirituale se găseşte un corespondent exterior în lumea astrelor din sistemul solar, în modul în care Soarele şi planetele se comportă unele faţă de altele, în mişcările şi poziţiile lor. În acest mod se exprimă acţiunile entităţilor spirituale.

Am spus mai înainte ce s-ar întâmpla dacă am privi lumea sistemului nostru solar ca pe un ceasornic universal, care prin legăturile sale arată ce este în spatele său. Aşa cum la un ceas din poziţia arătătorului înţelegem ceva, tot astfel şi din poziţia stelelor unele faţă de altele se poate înţelege ceva, dacă le privim ca pe un ceasornic universal. Cine priveşte ceasul nu este interesat, desigur, de poziţia în sine a arătătorului, ci de ceea ce indică lumii înconjurătoare această poziţie, anume la ce oră din zi ne aflăm. Cine merge la slujbă şi se uită la ceas nu este interesat de arătătorul ceasului, ci de ceea ce reprezintă el, de ceea ce indică, de semnificaţia lui. Arătătorul îi indică ora programului său de lucru. La fel se petrec lucrurile şi în sistemul solar: ceasornicul universal poate fi considerat ca o expresie a activităţii acelor entităţi spirituale care se află în spatele său.

Învăţăcelul face cunoştinţă astfel cu entităţi şi realităţi spirituale, cunoaşte o lume reală a faptelor spirituale, care poate cel mai bine să fie înţeleasă dacă este descrisă cu termenii luaţi din ordinea sistemului nostru sotar, în felul acesta ajungându-se la o comparaţie extrioară pentru această lume spirituală. Pentru lumea elementală ne-am servit de o comparaţie din lumea terestră, de însuşirile lucrurilor terestre de a fi solide, calde, gazoase, incandescente. Dar pentru lumea spirituală ne vom folosi de alte comparaţii, şi anume de cele preluate din cerul sideral. Comparaţia cu ceasul, chiar şi în sensul mai profund, nu este deloc prostească. Aşa cum raportăm Soarele sistemului nostru solar la cele douăsprezece semne ale Zodiacului, tot astfel ne vom descurca în lumea spirituală numai dacă o vom contempla, aşa încât să spunem: Există aici realităţi şi entităţi spirituale; realităţile sunt comparabile cu orbitele planetelor, iar entităţile spirituale cu cele douăsprezece constelaţii zodiacale. Dacă privim planetele şi constelaţiile Zodiacului în spaţiu, din exterior, şi presupunem că felul cum ele se mişcă şi se situează unele faţă de celelalte reprezintă ceea ce fac entităţile spirituale, iar cele douăsprezece semne zodiacale le considerăm ca fiind chiar entităţile spirituale, avem posibilitatea, în baza unei asemenea comparaţii, să exprimăm ceea ce se întâmplă în lumea spirituală. Distingem şapte planete care se rotesc şi acţionează şi douăsprezece semne zodiacale, care se află în spatele lor şi sunt în repaus. Doar astfel putem înţelege lumea realităţilor spirituale, dacă luăm în considerare douăsprezece entităţi, iar realităţile le percepem ca fiind infuenţate de cele douăsprezece entităţi. Dar în locul celor douăsprezece semne zodiacale trebuie să ne imaginăm entităţi spirituale şi, de asemenea, să nu ne gândim numai la cele sapte planete, ci la realităţi spirituale. Există, aşadar, douăsprezece entităţi, care fac ceva, care stabilesc relaţii spirituale între ele, ale căror acţiuni spirituale urmează să le descriem: de unde rezultă şi ceea ce se întâmplă în lumea spirituală. Înseamnă că ceea ce se referă la entităţi se află într-o anumită relaţie cu numărul 12. Şi ceea ce se referă la realităţi se află într-un raport cu numărul 7. În locul numerelor care compun Zodiacul trebuie să plasăm acum numele entităţilor respective. În Ştiinţa spirituală acest lucru s-a ştiut dintotdeauna. La începutut erei noastre creştine a existat o esoterică creştină: ea a adoptat douăsprezece nume pentru entităţile spirituale: Serafimi, Heruvimi, Tronuri, Domnii, Tării, Puteri, Arhei, Arhangheli, Îngeri şi Omul pe treapta sa actuală. În total sunt zece. Dar omul evoluează în continuare, urmând să atingă trepte pe care alte entităţi le-au atins deja. Cândva el va completa şi va face să apară treptele a unsprezecea şi a douăsprezecea. În felul acesta vom ajunge la numărul de 12 entităţi spirituale.

Dacă vrem să descriem lumea spirituală, ar trebui să atribuim acestor douăsprezece tipuri de entităţi crearea lumii. Dacă încercăm însă să descriem ceea ce face ea, atunci această descriere va trebui să aibă un corespondent în planete şi în mişcările lor. Să presupunem că acţionează concomitent Spiritele voinţei sau Tronurile cu Spiritele personalităţii sau Arhei, atunci va apărea Vechiul Saturn. Prin acţiunea comună a altor spirite va apărea ceea ce numim Vechiul Soare sau Vechea Lună etc. În acest mod exprimăm acţiunile acestor entităţi. Pentru a face o descriere a lumii spirituale trebuie să descriem în primul rând entităţile, ierarhiile; în al doilea rând acţiunile lor, care se exprimă prin manifestările planetelor. În al treilea rând trebuie ţinut cont şi de ultima revelaţie din lumea senzorială, ceea ce se vieţuieşte prin pământ, apă, aer, foc: de exemplu pe Saturn totul este foc sau căldură; în cursul evoluţiei Soarelui acesteia i se adaugă aerul. În cartea Ştiinţa ocultă am descris cu exactitate toate aceste aspecte din evoluţia Universului. Exista motivul cel mai întemeiat să descriu aceste lucruri acolo. Nu trebuie nicidecun să se rămână cu impresia că în situaţia în carc cineva face o observaţie, o comparaţie, a rezolvat ceva. Cine vrea cu adevărat să descrie ceva în acest sens va treibui să facă referire şi la entităţile spirituale. A descrie ceea ce se află în spate, ca suport, ca lume spirituală, înseamnă a face o prezentare aşa cum am făcut-o eu în Ştiinţa ocultă, care constituie în acelaşi timp şi un fir călăuzitor pentru lumea spirituală, căci a descrie doar spaţiul ceresc şi constelaţiile ar fi ca şi când am descrie doar aspectul exterior al unui ceas.

Se poate merge şi mai departe cu această vieţuire în macrocosmos, întrucât numai prin ceea ce am descris până acum nu am epuizat acest subiect. Se poate, desigur, ajunge şi în alte lumi, mult mai elevate, dar acest lucru înseamnă că ar fi din ce în ce mai dificilă oferirea unei imagini, conturarea unei reprezentări asupra acestor lumi elevate. Cu cât urcăm mai sus, cu atât lucrul acesta devine tot mai greu de realizat. Dacă dorim să dăm o reprezentare asupra unei lumi mult superioare, atunci va trebui să o facem într-o altă manieră. Asupra lumilor tot mai elevate în care se pătrunde, după ce am depăşit lumea spirituală, ne putem face o impresie în felul următor:

Când descriem o persoană aşa cum ni se prezintă ea atunci când o avem în faţa noastră, putem spune: Omu1 acesta a putut apărea numai datorită faptului că există lumi superioare. Ceea ce a ajuns el se datoreză faptului că s-a dezvoltat dintr-o lume spirituală. Aşadar, omul a rezultat dintr-o lume spirituală. Numai un fantezist poate să-şi închipuie că un om, şi nu un robot, ar fi putut să apară conform teoriei Kant-Laplace. Dacă ţinem cont de lumile care ne înconjoară, avem în jurul nostru în primul rând lumea fizică, senzorială. Corpul fizic aparţine lumii pe care o percepem în exterior prin simţurile noastre. Cărei lumi îi aparţine atunci ceea ce se află adânc în om şi care reprezintă părţile nevăzute ale naturii umane? Toate acestea aparţin unei lumi superioare. Aşa precum la omul pe care îl percepem cu ochiul fizic vedem doar ceea ce este sensibil, partea sensibilă exterioară, tot astfel şi la Universul cel mare nu vedem decât ceea ce este sensibil şi nu lumea elementală şi cea spirituală, din care s-a individualizat şi omul, cu părţile sale nevăzute. Suprasensibilul nu se vede. Omul însă a primit o lume înconjurătoare care a fost articulată din invizibil. Chiar şi partea sa exterioară, corporalitatea sa, o datorează faptului că asupra ei lucrează anumite entităţi spirituale invizibile. Dacă pentru om ar lucra doar corpul său eteric, atunci el ar fi o plantă. Dar omul mai are în plus şi corpul astral; dar şi animalele au un corp astral. Dacă omul ar fi avut doar aceste trei companente, s-ar fi aflat pe aceeaşi treaptă cu animalele. Dar fiindcă el mai are şi un Eu propriu, se ridică deasupra tuturor celorlalte creaturi. Tot ceea ce reprezintă componentele superioare ale omului lucrează pentru corpul său fizic. Corpul fizic nu ar putea sa fie ceea ce este de fapt, dacă omul nu ar avea aceste componente superioare. Nu ar deţine un sistem nervos, dacă nu ar avea corp astral şi nu ar fi o fiinţă care s-a ridicat şi a căpătat poziţia vericală, dacă nu ar fi avut un Eu. Omul trece drept ceea ce este el de fapt numai datorită ajutorului său învizibil din lumile superioare. Aceste componente diferite ale constituţiei sale provin din lumi spirituale diferite.

Să privim cu atenţie ochiul. „Ochiul se formează la lumină, pentru lumină“*, spunea Goethe. În lucrarea Lumea ca voinţă şi reprezentare Schopenhauer şi apoi Kant voiau să prezinte întregul Univers ca pe o reprezentare a omului. „Fără ochi nu există lumină“. Acest lucru este adevărat, dar totul depinde de faptul dacă adevărul nu este trunchiat, dacă nu este unilateral; dacă privim numai o faţetă a adevăruIui, dacă nu adăugăm şi ceea ce reprezintă cealaltă parte, atunci acesta va fi lucrul cel mai păgubitor pentru om. Căci a face o supoziţie falsă nu este atat de rău, lumea îl va aduce pe respectivul om la realitate; dar lucrul cel mai periculos este atunci când se ascunde adevărul şi se ia în considerare doar o faţetă a acestuia, în locul adevărului complet, şi se persistă într-o asemenea situaţie. Căci este un adevăr truchiat, o jumătate de adevăr, atunci când se afirmă că fără ochi nu ar fi existat lumina. Dar dacă peste lume s-ar fi aşternut pentru totdeauna bezna, nu am mai fi dobândit niciodată ochi. Când ani în şir animalele au trăit în caverne întunecoase, ochii le-au degenerat, li s-au atrofiat. Este adevărat că fără ochi nu putem vedea lumina; dar tot atât de adevarat este şi faptul că ochiul îşi datorează existenţa luminii. Cei mai mulţi dintre filosofi păcătuiesc atunci când interpretează lucrurile dintr-un singur unghi, persistând în această greşeală şi susţinând că ei spun adevărul şi nu vor să admită că văd lucrurile într-un mod eronat. Ei nu pot fi contrazişi şi pentru că aserţiunea lor conţine un adevăr. „Ochiul se formează la lumină, pentru lumină.“ Înseamnă că în lumină se ascunde ceva care a făcut să apară ochiul într-un organism care nu avea aşa ceva. Forţa care formează ochiul se ascunde în fiecare rază de soare. De aici putem conchide că tot ceea ce ne înconjoară ascunde în acelaşi timp şi ceea ce ne-a făcut. Aşa au rezultat toate organele noastre, din ceea ce se află la baza tuturor lucrurilor.

* Goethe, Partea dialectică a teoriei culorilor. Introducere. Scrierile despre ştiinţele naturii ale lui Goethe. Literatura naţională a lui Kürschner, vo1.35,p. 88. „Ochiul datorează existenţa sa luminii. Dintr-un organ auxiliar al animalelor inferioare lumina face să apară un organ compatibil ei, rezultând astfel ochiul din lumină, pentru lumină, pentru ca lumina interioară să se opună celei exterioare.“ (Nota editorului elveţian.)

Dar omul mai este înzestrat cu ceea ce numim judecată, inteligenţă. În viaţa fizică, omul se foloseşte de judecata sa, de mintea sa, având în acest scop o unealtă de care se serveşte, şi anume creierul. Nu vom vorbi acum de ce se va alege de gândirea noastră când, o dată cu moartea, ne eliberăm de corpul nostru, ci de modul cum gândim aici, pe Pământ, prin acest instrument care este creierul. Dimineaţa când ne trezim vedem lumina, dimineaţa, după ce ne-am sculat, gândim prin intermediul creierului: înseamnă, aşadar, că există ceva pe lume care ne-a conceput creierul astfel încât acesta să poată deveni o unealtă a gândirii pentru lumea fizică. Creierul este un organ al gândirii pentru lumea fizică, a cărui forţă se manifestă exterior în inteligenţa noastră. Aceasta este forţa cerebrală.

Învăţăcelul învaţă cu această ocazie că în cazul în care ar fi existat doar lumea elementală şi cea spirituală nu ar fi putut apărea niciodată organul specific uman al inteligenţei şi că lumea spiritului este o lume superioară, dar că de fapt forţele care ne-au format organul gândirii fizice, în aşa fel încât raţiunea să se poată maifesta în exterior, ni s-au revărsat probabil dintr-o lume mult superioară acesteia. Şi nu fără temei Ştiinţa spirituală a exprimat parabolic prin cuvântul „Zodiac“, această frontieră a lumii spirituale pe care am descris-o ca pe o lume a ierarhiilor. Să ne imaginăm că omul s-ar afla pe aceeaşi treaptă cu animalele. El ar fi continuat să rămână acolo, dacă şi lumile spirituale nu ar fi evoluat. Pentru ca omul să devină fiinţa cu o poziţie verticală a corpului şi care gândeşte cu creierul propriu, putându-şi dezvolta inteligenţ, a fost nevoie de o infuzie de forţe superioare, care se află deasupra lumii spirituale. Ajungem astfel într-o lume în care există o forţă care s-a revărsat asupra noastră, în urma căreia s-a format creierul. Ştiinţa spirituală a dat acestei lumi un nume cu care actualmente operează şi materialismul, abuzând mult de el: „lumea raţională“. Este acea lume în care există entităţi spirituale capabile să-şi reverse forţele lor astfel încât să producă în activitatea intelectuală a omului o umbră, o fantomă a acesteia. Înaintea perioadei materialiste nimeni nu ar fi folosit cuvântul „raţiune“ pentru gândire; i-am fi spus inteligenţă, minte, judecată. Despre raţiune se vorbea ca despre acea facultate a omului care prin activitate spirituală se ridica într-o lume superioară în care a „perceput“ ceva nemijlocit. Raţiunea se află în corelaţie cu înţelegerea, cu ceea ce „s-a aflat“, s-a contemplat, s-a perceput nemijlocit într-o lume superioară. În acest fel ne-am ridicat oarecum într-o lume mai elevată decât cea pe care o numim „lumea spirituală“ şi prin aceasta am epuizat, ca să spunem aşa, posibilitatea de a avea o comparaţie adumbrită pentru inteligenţa umană. Pe arhitecţii şi constructorii organului inteligenţei noastre trebuie să-i căutăm în „lumea raţională“.

Vom putea vorbi despre o lume mult mai evoluată numai dacă intrăm într-un domeniu spiritual care trece de inteligenţa senzorial-fizică. Există o conştienţă clarvăzătoare superioară. Dacă ne întrebăm cum este construit organul prin care se poate dobândi o conştienţă clarvăzătoare, înţelegem că trebuie să existe lumi din care izvorăsc asemenea forţe care dau naştere unei conştienţe clarvăzătoare. Ele s-au format, ca şi celelalte forţe, în nişte lumi superioare. Prima conştienţă care a evoluat clarvăzător este o conştienţă imaginativă. În momentul în care afirmăm că există o conştienţă clarvăzătoare trebuie să adăugăm imediat că există şi o lume din care izvorăşte forţa aferentă ei. Aceasta este „lumea arhetipurilor“. Ceea ce trece prin faţa ochilor ca imaginaţie constituie o reproducere a lumii arhetipurilor.

Aşadar, pătrundem în macrocosmos prin patru lumi superioare: lumea elmementală, lumea spirituală, lumea raţională şi lumea arhetipurilor. În zilele următoare vom face o descriere a lumii raţionale şi a celei a arhetipurilor. Vom descrie apoi metodele prin care se pot capta forţele din lumea arhetipurilor pentru a dobândi o conştienţă clarvăzătoare.