|
Ieri, în încheirea prezentării care se referea la drumul
profund, cu
adevărat mistic, am subliniat pericolul principal la care era expus
omul care urma această cale mistică, în vremurile străvechi,
neînsoţit
de o călăuză, în acele vremuri în care nu existau
încă metodele de
iniţiere care ne stau la îndemână astăzi, şi despre care
vom vorbi mai
târziu. Şi pentru a mai face o precizare privind dimensiunea
greutăţilor cu care era confruntat individul odinioară, aş dori să mai
menţionez următoarele: Am văzut că, în principal, aceste greutăţi
se
datorează faptului că în momentul adâncirii în sinea
proprie omul este
complet capturat de fiinţa sa egoistă, de Eul său, astfel
încât acest
Eu se trezeşte cu o asemenea intensitate, încât tot ceea ce
percepe
omul ar vrea să subordoneze propriului eu; absolut tot ar fi văzut
numai în culorile produse de acest Eu intensificat de sufletul
egoist.
Din această cauză, în iniţierile antice intensitatea
sentimentului-Eu
şi a conştienţei-Eu era redusă complet. Ca să spunem aşa, Eul era
preluat de călăuza spirituală. Această temperare a Eului se producea
după ce forţa care emana de la maestrul spiritual reducea la o treime
intensitatea conştienţei-Eu o respectivului învăţăcel care pornea
pe
calea iniţierii. Este vorba de o reducere cât se poate de mare a
Eului,
dacă ţinem cont de faptul că în timpul unui somn adânc
conştienţa
noastră se reduce, în general, la aproximativ o treime. În
vechile
misterii se acţiona şi mai departe, încât treimea era
redusă şi ea în
continuare la o pătrime (deci se ajungea la a douăsprezecea parte),
astfel că omul se afla cu adevărat într-o stare asemănătoare cu
aceea a
morţii. Şi în privinţa aspectului exterior se aseamănă unui
cadavru. Aş
vrea să precizez că această conştienţă puternica a Eului nu dispărea
în
neant. Nu era cazul. Dimpotrivă, abia atunci, printr-o percepţie
spirituală, se putea vedea cât de intens, de accentuat este
egoismul
omului; căci prin fiecare această doisprezecime a conştienţei Eului
omenesc iese la iveală ceva ce constituie o parte puternică a
egoismului său şi ar putea părea cât se poate de ciudat faptul că
maestrul spiritual avea nevoie de douăsprezece ajutoare pentru a ţine
în frâu acest egoism debordant şi a-l menţine pe discipol
în lumea
celor spirituale, dacă se reuşea să-i fie temperat Eul propriu. Acesta
reprezintă unul din aşa-numitele secrete ale iniţierii superioare din
Antichitate. Trebuie subliniat acest lucru pentru ca să se ştie ce va
găsi omul atunci când se încumetă să se cufunde în
sinea proprie. Dacă
individul ar realiza aceasta ca pe o acţiune personală, s-ar comporta
apoi ca şi când ar dobândi nişte trăsături care sunt de
douăsprezece
ori mai rele decât cele pe care le-a avut în viaţa sa
obişnuită. Aceste
trăsături erau ţinute în frâu în misteriile antice de
cele douăsprezece
ajutoare ale preotului lui Hermes.
Astăzi ne propunem să prezentăm celălalt drum pe care îl poate
urma
omul atunci când nu coboară în sinea proprie în
momentul trezirii sale,
ci trece într-un chip conştient prin momentul adormirii, zăbovind
în
această stare, în loc de a se lăsa ca de obicei în voia
somnului. Am
văzut că atunci omul se află revărsat în macrocosmos, spre
deosebire de
starea în care se află în timpul zilei, afundat în
microcosmos. S-a
menţionat deja că în cazul revărsării conştiente a Eului în
macrocosmos
trăirea omului ar fi atât de puternică, atât de
distrugătoare, încât
trebuie să admitem că este un mecanism cât ce poate de
înţelept faptul
că în momentul adormirii sale omul uită de sine, iar conştienţa
sa
conteneşte şi că ar orbi pur şi simplu dacă ar rămâne în
stare de veghe.
Ceea ce poate trăi omul în macrocosmosul care i se dezvăluie,
atunci
când mai păstrează încâ, într-o anumită măsură,
un fel de conştienţă,
am prezentat prin acea înălţare în macrocosmos pe care am
numit-o
extaz. În acelaşi timp am mai spus că în starea de extaz
Eul este
asemănător unui strop absorbit şi amestecat într-un şuvoi de apă
în
care se pierde complet. Omul ajunge într-o stare a ieşirii din el
însuşi; Eul său se scurge în afara sa. De aceea extazul nu
poate fi
considerat deloc o stare pe care omul să o dorească pentru a pătrunde
în macrocosmos, întrucât el s-ar pierde, iar propriul
Eu ar înceta să-l
mai domine. În vremurile de demult, şi anume în ţinuturile
europene, se
ajungea totuşi la o stare comparabilă cu aceea a extazului, în
care era
transpus cel ce urma să fie iniţiat în misteriile macrocososului.
Acest
lucru nu mai este posibil astăzi, dar în vremurile de odinioară,
mai cu
seamă datorită nivelului de dezvoltare atins şi a condiţiilor specifice
ţinuturilor nordice, era posibilă şi se reuşea pătrunderea în
macrocosmos printr-un fel de extaz. Dar şi această metodă prezenta
acelaşi inconvenient, în sensul că practicantul se afla în
pericol de
a-şi pierde Eul. Şi cu toate acestea, pentru individul din acele
vremuri, metoda nu prezenta un pericol atât de mare,
întrucât el
dispuna de o anume forţă naturală, sănătoasă, care nu avusese de
suferit de pe urma unei civilizaţii avansate, care să o influenţeze.
În
toate acele sentimente pline de speranţă, renăscute odată cu venirea
primăverii, în chiotul burcuriei scos la venirea verii, în
melancolia
pe care o încercau toamna, prin veştejirea naturii şi
încremenirea ei
în timpul iernii, ei mai păstrau încă ceva nealterat din
propriul Eu.
Trebuia procedat cu grijă faţă de cei care se iniţiau şi doreau să
ajungă îndrumători pentru oameni, încât aceste
pătrunderi în
macrocosmos să se poată face şi într-un alt mod. La ceea ce se
ajungea
ne putem da seama numai dacă înţelegem că pierderea Eului
reprezenta
lucrul principal la aceste trăiri în afară. Eul devenea tot mai
slab,
iar omul ajungea în final într-o stare în care se
pierdea ca entitate
umană. Ce trebuia să se facă pentru ca omul să nu se piardă? Trebuia să
i se administreze o forţă-Eu din afară. Aceste misterii nordice
decurgeau întotdeauna astfel, încât cel ce urma să
fie iniţiat
beneficia de sprijinul unor ajutoare care la rândul lor îl
sprijineau
şi pe îndrumător, pe maestrul spiritual. Acest sprijin se realiza
în
felul următor:
Existau indivizi special instruiţi şi pregătiţi pentru a trece numai
printr-o anumită stare, de exemplu de a trăi numai acea stare de
senzaţii deosebit de puternice care caracterizează renaşterea naturii o
dată cu venirea primăverii. Fiecare individ ar fi putut să trăiască
acest moment, dar un practicant nu ar fi reuşit să perceapă suficient
de puternic, de intensiv această trăire. De aceea erau instruiţi
în
acest scop anumiţi oameni care îşi puneau forţele lor sufleteşti
în
slujba misteriilor nordice, renunţând la tot ceea ce se putea
trăi şi
simţi în restul anotimpurilor, aşa încât aceştia
îşi concentrau
întreaga lor trăire asupra sentimentului de revenire la viaţă,
cănd
natura inmugureşte primăvara. Alţii, dimpotrivă, erau antrenaţi să
trăiască din plin viaţa în anotimpul verii, alţii melancolia
toamnei,
iar alţii spectrul morţii la venirea iernii. Sentimentele trăite de om
pe parcursul întegului an erau distribuite unor indivizi
specializaţi
în acest sens. Ca urmare, existau oameni care sub diverse forme
îşi
concentrau unilateral Eul propriu. Educându-şi doar o anumită
forţă şi
renunţând la celelalte, apărea o disponibilitate, un surplus al
forţei-Eu. Prin tehnici speciale erau puşi în legătură cu
învăţăcelul,
cu practicantul, căruia îi transferau din surplusul puterii Eului
lor,
astfel încât cel care urma să treacă prin circuitul anului
avea o
traire a anotimpurilor de o intensitate puternică, asupra sa
revărsându-se puterea preotului iniţiat şi a ajutoarelor sale,
care îl
conduceau în afară, spre anumite cunoaşteri superioare ale
macrocosmosului. În sufletul discipolului se revărsa tot ceea ce
îi
puteau transmite ceilalţi. Cine vrea să înţeleagă acest fenomen
trebuie
să-şi facă în primul rând o idee despre altruismul şi
sacrificiul de
sine care caracterizau aceste misterii în vremurile
îndepărtate.
Această noţiune de jertfire de sine nu prea se mai
întâlneşte în lumea
exoterică contemporană. Înainte existau asemenea voluntari care
îşi
cultivau unilateral propriui Eu pentru a-l pune în slujba unui
discipol, pentru ca şi alţii să poată trăi ceea ce nu mai constituia
extaz – datorită puterii Eului revărsat –, ci o înălţare
conştientă în
macrocosmos. Era nevoie de trei oameni-primăvară, trei oameni-vară,
trei oameni-toamnă şi trei oameni-iarnă, care transferau discipolul din
forţele Eului lor, educate în mod diferit, care se ridica şi
trăia în
lumi superioare, făcând cunoscută experienţa sa şi felul cum
arată
aceste lumi superioare. Un asemenea colegiu de doisprezece inşi
colabora, unindu-şi forţele, pentru a rezulta un discipol integrat
în
macrocosmos. O amintire a unei astfel de comuniuni s-a păstrat şi
astăzi în decadenţa unor societăţi, care, de regulă, se prezintă
sub
forma unei alianţe formată din doisprezece membri având anumite
funcţiuni; dar ea nu constituie decât o simplă amintire, şi anume
una
cu totul prost înţeleasă despre ceea ce odinioară se făcea
în vederea
iniţierii în misteriile nordice. Când omul, în
virtutea unei forţe a
Eului menţinută artificial, se înalţă în macrocosmos,
atunci el cu
adevărat pătrunde în alte lumi. Lumea în care urmează să
pătrundă este
aceeaşi care i s-ar arăta dacă, adormind, nu şi-ar pierde conştienţa.
Să reţinem acest moment ca şi pe cel dinainte, acela al trezirii.
Adormirea este de fapt o trăire sus, în macrocosmos. În
împrejurări
cu totul ciudate se poate ajunge în situaţia de a păstra o anume
constienţă asupra fenomenelor adormirii. Ea se prezintă în felul
următor: se perepe o anume stare de beatitudine, putându-se face
deosebirea cu exactitate între această conştienţă şi cea curentă,
obişnuită, din timpul zilei. Este o stare în care te simţi mai
uşor, ca
şi când ai ieşi în afara ta. Apoi acest moment este legat
de o stare
chinuitoare, de tortură, în care se memorizează greşelile
personale din
viaţa proprie, legate de caracter. Ceea ce apare acum ca fiind amintiri
penibile legate de greşeli personale este o imagine ştearsă a
sentimentului pe care îl are individul în momentul în
care trece pe
lângă „Micu1 păzitor al pragului“ şi când realizează
cât de imperfect
este el în realitate. Urmează apoi un fel de tresărire, de spasm.
Aceasta înseamnă ieşirea în macrocosmos a omului interior
propriu-zis.
Dar cel care are o conştienţă obişnuită, normală, pierde această
conştienţă în momentul adormirii. Toate senzaţiile de peste zi,
culori,
lumină, tonuri etc. dispar şi în locul culorilor şi a
excitaţiilor din
timpul zilei se aşterne întunericul, omul fiind cuprins de o
beznă
deasă. Dacă omul şi-ar putea menţine conştienţa – aşa cum reuşeşte să o
facă iniţiatul pregătit –, atunci în momentul dispariţiei
excitaţiilor
exterioare nu ar vedea doar „nimic“, adică nu ar fi înconjurat
numai de
tenebre, ci ar percepe ceea ce în lumea spirituală se numeşte
„lumea
elementală“.
Această lume a elementelor este aceea care în primui
rând i se
ascunde omului care adoarme. Aşa precum sinea proprie i se ascunde
în
momentul trezirii, prin faptul că atenţia îi este captată de
excitaţiile lumii exterioare, căreia îi aparţine, tot astfel şi
la
culcare i se ascunde omului lumea imediat următoare şi carc este prima
treaptă a macrocosmosului, lumea elementală. În ea începe
omul să
privească, aşa cum am arătat, atunci când se înalţă
în macrocosmos.
Lumea elementală îi dă omului în primul rând
conştienţa că tot ceea ce
se află în preajma sa, tot ceea ce se extinde asupra percepţiilor
senzoriale, impresiilor, este totuşi o urmare, o manifestare a celor
spirituale, că în spatele percepţiilor senzoriale se ascunde ceva
spiritual. Când omul, ca discipol, ca învăţăcel – deci prin
faptul că
adormind este inconştient –, percepe această lume, nu mai există pentru
el nici un dubiu că în spatele lumii senzoriale se află entităţi
şi
realităţi spirituale. Dar atâta timp cât omul nu percepe
nimic altceva
decât lumea senzorială nu poate decât să-şi închipuie
că în spatele
acestei lumi s-ar mai afla şi fel de fel de percepţii abstracte. Pentru
cel care pătrunde în lumea spirituală nu mai poate fi vorba de
particulc de atomi care se ciocnesc, care se agită şi se adună la un
loc. El ştie: În spate nu se ascunde ceva reprezentat ca o
materie, ci
ceva spiritual. În spatele culorii şi a tonurilor se ascunde ceva
spiritual şi nu atomi haotici. Dar acest spiritual nu se arată
deocamdată atunci când se păşeşte pe prima treaptă a lumii
elementale,
nu se prezintă ca şi când omul ar avea în faţa sa realităţi
spirituale
sau alte impresii. Nu este ceva care să poată fi numit ca având o
adevărată forma spirituală universală, ci ar putea fi numit
într-o mare
măsură că este un nou văl al realităţilor şi entităţilor spirituale.
Această lume elementală se prezintă astfel încăt îi sunt
proprii
denumirile date din cele mai vechi timpuri pentru lumea elementelor.
Ceea ce vedem am putea denumi prin calificativele pe care le dăm
lucrurilor din lumea senzorială în funcţie de trăsăturile lor:
solid,
lichid, gazos, cald sau pământ, apă, aer, foc. Aceste denumiri
sunt
preluate din lumea senzorială, fiind caracteristice pentru aceasta.
Limba noastră, care serveşte mai ales pentru exprimarea realităţii
sensibile, nu este prea bogată în expresii care să se aplice
direct
„lumii spiritelor“. Ea este o expresie a acestei lumi senzoriale.
Aşadar, dacă cercetătorul spiritual vrea să descrie lumile superioare,
datorită imperfecţiunii mijloacelor noastre de exprimare, el trebuie să
împrumute cuvintele din limba noastră curentă, specifice vieţii
noastre
cotidiene. El nu poate să se exprime decât prin comparaţii,
străduindu-se să aleagă astfel cuvintele cele mai potrivite, pentru ca
treptat să reuşească să dea o reprezentare a tot ceea ce percepe
în
viziunea sa spirituală. Dacă vrem să facem o descriere a lumii
elementale, suntem nevoiţi să nu folosim denumirile unor lucruri strict
definite, ci să apelăm la cuvinte uzuale, respectiv să recurgem la
acele trăsaturi care sunt comune unui şir întreg de lucruri.
Lucrurile
din lumea elementală ni se prezintă sub diferite stări, despre care
putem spune că sunt solide, lichide, gazoase. Apoi, ni se arată ce
percepem atunci când atingem o suprafaţă sau simţim o boare de
aer:
căldura. Sub aceste stări ni se prezintă lucrurile din această lume.
În
principiu, la fel stau lucrurile şi în lumea fizică. Aici
însă un corp
poate trece prin toate stările: apa, de exemplu, poate fi lichidă şi
gazoasă, dar şi solidă, sub formă de gheaţă. Aşa se prezintă, în
general, lucrurile din lumea exterioară, perceptibilă. În lumea
elementală nu aveam de-a face cu obiecte, particularitatea acestei lumi
o reprezintă trăsăturile, insuşirile obiectelor întâlnite
în luma
senzorială. Ca să ne exprimăm aşa, percepem ceva căruia nu ne putem
opune. Rămânem cu sentimentul neputinţei de a ne împotrivi,
pe care
l-am putea descrie în felul următor: Când este vorba de
ceva „ solid“,
mă aflu în faţa a ceva pe care îl pot observa din toate
părţile, în
jurul căruia mă pot mişca, având o parte interioară şi alta
exterioară.
O asemenea entitate a lumii elementale poartă denumirea de „solid“ sau
„pământ“. Mai există apoi lucruri şi entităţi care poartă
denumirea de
„lichide“, pe care le recunoaştem prin aceea că le putem străbate cu
privirea, că pot fi pătrunse în interior, lăsând o senzaţie
asemănătoare celei din lumea fizică, atunci când se cufundă
mâna într-o
apă curgătoare. Te poţi cufunda în interiorul lor, în
contrast cu ceea
ce este „solid“ sau „pământ“ şi de care te poticneşti ca de ceva
tare.
În lumea elementală aceasta se numeşte „apă“. Atunci când
în cărţile
ştiinţifice spirituale vorbim de „pământ“ şi de „apă“ trebuie să
înţelegem prin aceşti termeni doar o simplă comparaţie. Prin ea
înţelegându-se acea vieţuire atinsă pe această treaptă a
iniţierii: apa
este ceva ce se revarsă, ceva perceptibil pentru simţurile ascuţite ale
unui iniţiat, care se trezesc datorită capacităţilor sale spirituale de
percepţie.
Mai există apoi o stare pe care am putea-o compara cu starea gazoasă
din accepţiunea noastră. În lumea spirituală ea poartă denumirea
de
„aer“. Există şi o stare denumită „foc“ sau „căldură“. Dar să fim mai
expliciţi: ceea ce numim „foc“ în lumea fizică este doar un
simbol
pentru această stare. „Focul“ din lumea elementală este mult mai uşor
de descris decât celelalte două stări, întrucât
fiecare om, pe lângă
reprezentarea pe care o are caldura fizică, pe lângă focul fizic
arzător, mai cunoaşte şi o altă reprezentare, care se numeşte căldură
sufletească, percepută în preajma oamenilor dragi, pe care
îi iubim.
Ceea ce se revarsă acolo, în suflet, şi se numeşte căldură,
atunci când
te afli într-o stare înălţătoare, trebuie deosebit de focul
fizic,
obişnuit. Chiar şi în viaţa sa curentă omul ştie că focul fizic
este un
fel de comparaţie pentru focul sufletesc, atunci când el ne
cuprinde
voinţa şi ne stimulează entuziasmul. Această stare ne-o putem imagina
mult mai bine în viaţa noastră cotidiană decăt celelalte stări
din
lumea elementală. Ne-am putea-o reprezenta ca pe ceva care ocupă un loc
intermediar între focul exterior, care arde degetele, şi un foc
sufletesc; în acest fel obţinem o idee aproximativă despre ceea
ce
numim foc elemental. Când omul pătrunde ca iniţiat în lumea
elementală
simte ca şi când cineva ar trimite asupra sa, din diferite
locuri,
fascicule de foc, de diferite intensităţi, care îl cuprind
în interior.
Apoi are senzaţia că s-ar ascunde în entitatea care i-a trimis
căldura
cu care se contopeşte şi de aceea simte focul entităţii elementale.
Omul pătrunde într-o lume nouă, care îi produce senzaţii
deosebite,
nemaicunoscute anterior, în lumea senzorială.
Aceasta este lumea elementală înaintea căreia, atunci
când adormim
şi avem o conştienţă obişnuită, ni se închide uşa, ca să spunem
aşa, şi
de fapt aşa trebuie să se şi întâmple, deoarece în
această lume omul se
dispersează complet. El se află în tot ceea ce există în
această lume;
el duce în această lume propria sa esenţă. El îşi pierde
Eul, care se
revarsă. Ceea ce nu mai este Eu şi constituie însuşirile sale
astrale,
dorinţele sale, pasiunile sale sunt duse de om în această lume,
în care
poate acţiona liber. El îşi pierde Eul, care aduce ordinea şi
armonia
în corpul său astral şi îl ţine în frâu. Dar
dacă îşi pierde Eul,
atunci se instalează dezordinea. Ea pătrunde în această lume; el
duce
în fiinţele lumii elementale tot ceea ce are cu sine şi poartă
în
sufletul său. Această introducere în lumea elementală este o
realitate.
Dacă omul are o trăsătură, o însuşire negativă, o transferă
entiţilor
elementale; el este atras spre acea entitate din lumea elementală care
se simte atrasă de însuşirile sale rele. Prin pierderea Eului şi
deci o
dată cu pătrunderea în macrocosmos, întreaga sa esenţă
astrală se
revarsă asupra acelor entităţi care populează lumea astrală ca entităţi
inferioare. Urmarea acestei situaţii ar fi că omul, venind în
contact
cu aceste esenţe care au un Eu puternic, faţă de care el este mai slab
– prin pierderea propriului Eu –, devine o pradă a lor, devine o hrană
pentru ele, ele recompensându-l pentru aceasta, dar într-un
sens
negativ. Îi oferă din trăsăturile proprii ceea ce au cu totul
particular: îi accentuează înclinaţiile spre ceea ce este
rău, malefic.
Vedem încă o dată cât de înţelept a fost mecanismul
care face ca omul
să-şi piardă conştienţa atunci când pătrunde în lumea
elementală, să se
despartă de Eul propriu în această lume, fiind protejat faţă de
ea. De
aceea în practicile iniţiatice de odinioară discipolul trebuia
pregătit
cu grijă înainte de a pătrunde în lumea elementală
înainte de a i se
transfera forţele ajutoarelor. Această pregătire consta în aceea
că
discipolul era supus unor canoane dure, în urma cărora căpăta
forţa
morală a stăpânirii de sine, aşa precum misticul dobândea
smerenia.
De aceea unui asemenea om, căruiu i se permitea să meargă pe calea
iniţierii în astfel de misterii, îi erau impuse rigori prin
care
trebuia să învingă încă în lumea fizică unele
pericole mari. În primul
rând e1 trebuia să-şi fortifice şi să-şi călească sufletul:
trebuia să
devină un învingător şi să deţină puteri sufleteşti deosebite.
Abia
atunci era pregătit, când era confruntat cu esenţe de genul celor
descrise. Atunci el era suficient de puternic spre a nu cădea pradă
vreunei ispite. Instruirea pe care o primea era în spiritul
neînfricării şi a stăpânirii de sine. Este locul să mai
spunem încă o
dată că nimeni nu trebuie să se sperie de descrierea acestor misterii,
întrucât acum aceste lucruri nu mai sunt necesare. Dar
numai cunoscând
modul cum se realiza iniţierea in trecut, vom înţelege mai bine
importanţa iniţierii moderne.
Dacă prin trăirea timp îndelungat a unor asemenea experienţe
învăţăcelul ajunge să poată să-şi închipuie că
„pământul“, „apa“,
„aerul“, „focul“, într-un cuvânt tot ceea ce percepe, sunt
manifestări
ale entităţilor spirituale, dacă învaţă să deosebească şi să se
orienteze în lumea elementală, atunci el poate să fie
îndrumat spre a
intra într-o nouă etapă, spre ceea ce reprezintă de fapt „lumea
spirituală“ propriu-zisă şi care se află în spatele lumii
elementale.
El învaţă cum se prezintă lumea care se află în spatele
elementelor
acestei lumi elementale. În această lume spirituală te
desăvârşeşti
prin faptul că dobândeşti putere de discernământ şi
realizezi faptul că
aici există într-adevăr entităţi care se află în spatele
lumii noastre
senzoriale. Dar entităţile care vieţuiesc aici sunt cu totul diferite
de entităţile pe care le cunoaştem sub denumirea de oameni. În
timp ce
oamenii trăiese pe Pământ, într-o organizare socială şi
având la bază
anumite relaţii sociale dezvoltate sau subdezvoltate, iniţiatul
vieţuieşte aici într-o lume de entităţi aflate unele faţă de
altele
într-o relaţie care se bazează pe ordine şi armonie.
Învăţăcelului i se
explică faptul că ceea ce vede el ca fiind ordine şi armonie poate fi
înţeles numai dacă pentru ceea ce fac aceste entităţi spirituale
se
găseşte un corespondent exterior în lumea astrelor din sistemul
solar,
în modul în care Soarele şi planetele se comportă unele
faţă de altele,
în mişcările şi poziţiile lor. În acest mod se exprimă
acţiunile
entităţilor spirituale.
Am spus mai înainte ce s-ar întâmpla dacă am privi
lumea sistemului
nostru solar ca pe un ceasornic universal, care prin legăturile sale
arată ce este în spatele său. Aşa cum la un ceas din poziţia
arătătorului înţelegem ceva, tot astfel şi din poziţia stelelor
unele
faţă de altele se poate înţelege ceva, dacă le privim ca pe un
ceasornic universal. Cine priveşte ceasul nu este interesat, desigur,
de poziţia în sine a arătătorului, ci de ceea ce indică lumii
înconjurătoare această poziţie, anume la ce oră din zi ne aflăm.
Cine
merge la slujbă şi se uită la ceas nu este interesat de arătătorul
ceasului, ci de ceea ce reprezintă el, de ceea ce indică, de
semnificaţia lui. Arătătorul îi indică ora programului său de
lucru. La
fel se petrec lucrurile şi în sistemul solar: ceasornicul
universal
poate fi considerat ca o expresie a activităţii acelor entităţi
spirituale care se află în spatele său.
Învăţăcelul face cunoştinţă astfel cu entităţi şi realităţi
spirituale, cunoaşte o lume reală a faptelor spirituale, care poate cel
mai bine să fie înţeleasă dacă este descrisă cu termenii luaţi
din
ordinea sistemului nostru sotar, în felul acesta
ajungându-se la o
comparaţie extrioară pentru această lume spirituală. Pentru lumea
elementală ne-am servit de o comparaţie din lumea terestră, de
însuşirile lucrurilor terestre de a fi solide, calde, gazoase,
incandescente. Dar pentru lumea spirituală ne vom folosi de alte
comparaţii, şi anume de cele preluate din cerul sideral. Comparaţia cu
ceasul, chiar şi în sensul mai profund, nu este deloc prostească.
Aşa
cum raportăm Soarele sistemului nostru solar la cele douăsprezece semne
ale Zodiacului, tot astfel ne vom descurca în lumea spirituală
numai
dacă o vom contempla, aşa încât să spunem: Există aici
realităţi şi
entităţi spirituale; realităţile sunt comparabile cu orbitele
planetelor, iar entităţile spirituale cu cele douăsprezece constelaţii
zodiacale. Dacă privim planetele şi constelaţiile Zodiacului în
spaţiu,
din exterior, şi presupunem că felul cum ele se mişcă şi se situează
unele faţă de celelalte reprezintă ceea ce fac entităţile spirituale,
iar cele douăsprezece semne zodiacale le considerăm ca fiind chiar
entităţile spirituale, avem posibilitatea, în baza unei asemenea
comparaţii, să exprimăm ceea ce se întâmplă în lumea
spirituală.
Distingem şapte planete care se rotesc şi acţionează şi douăsprezece
semne zodiacale, care se află în spatele lor şi sunt în
repaus. Doar
astfel putem înţelege lumea realităţilor spirituale, dacă luăm
în
considerare douăsprezece entităţi, iar realităţile le percepem ca fiind
infuenţate de cele douăsprezece entităţi. Dar în locul celor
douăsprezece semne zodiacale trebuie să ne imaginăm entităţi spirituale
şi, de asemenea, să nu ne gândim numai la cele sapte planete, ci
la
realităţi spirituale. Există, aşadar, douăsprezece entităţi, care fac
ceva, care stabilesc relaţii spirituale între ele, ale căror
acţiuni
spirituale urmează să le descriem: de unde rezultă şi ceea ce se
întâmplă în lumea spirituală. Înseamnă că ceea
ce se referă la entităţi
se află într-o anumită relaţie cu numărul 12. Şi ceea ce se
referă la
realităţi se află într-un raport cu numărul 7. În locul
numerelor care
compun Zodiacul trebuie să plasăm acum numele entităţilor respective.
În Ştiinţa spirituală acest lucru s-a ştiut dintotdeauna. La
începutut
erei noastre creştine a existat o esoterică creştină: ea a adoptat
douăsprezece nume pentru entităţile spirituale: Serafimi, Heruvimi,
Tronuri, Domnii, Puteri, Stăpâniri, Arhei, Arhangheli,
Îngeri şi Omul
pe treapta sa actuală. În total sunt zece. Dar omul evoluează
în
continuare, urmând să atingă trepte pe care alte entităţi le-au
atins
deja. Cândva el va completa şi va face să apară treptele a
unsprezecea
şi a douăsprezecea. În felul acesta vom ajunge la numărul de 12
entităţi spirituale.
Dacă vrem să descriem lumea spirituală, ar trebui să atribuim
acestor douăsprezece tipuri de entităţi crearea lumii. Dacă
încercăm
însă să descriem ceea ce face ea, atunci această descriere va
trebui să
aibă un corespondent în planete şi în mişcările lor. Să
presupunem că
acţionează concomitent Spiritele voinţei sau Tronurile cu Spiritele
personalităţii sau Arhei, atunci va apărea Vechiul Saturn. Prin acţiunea
comună a altor spirite va apărea ceea ce numim Vechiul Soare sau Vechea Lună etc. În acest mod
exprimăm acţiunile acestor entităţi. Pentru a face o descriere a lumii
spirituale trebuie să descriem în primul rând entităţile, ierarhiile; în al
doilea rând acţiunile lor,
care se exprimă prin manifestările planetelor. În al treilea
rând
trebuie ţinut cont şi de ultima revelaţie din lumea senzorială, ceea ce
se vieţuieşte prin pământ, apă, aer, foc: de exemplu pe Saturn
totul
este foc sau căldură; în cursul evoluţiei Soarelui acesteia i se
adaugă
aerul. În cartea Ştiinţa ocultă
am descris cu exactitate toate aceste aspecte din
evoluţia Universului. Exista motivul cel mai întemeiat să descriu
aceste lucruri acolo. Nu trebuie nicidecun să se rămână cu
impresia că
în situaţia în carc cineva face o observaţie, o comparaţie,
a rezolvat
ceva. Cine vrea cu adevărat să descrie ceva în acest sens va
treibui să
facă referire şi la entităţile spirituale. A descrie ceea ce se află
în
spate, ca suport, ca lume spirituală, înseamnă a face o
prezentare aşa
cum am făcut-o eu în Ştiinţa ocultă,
care constituie în acelaşi timp şi un fir călăuzitor pentru lumea
spirituală, căci a descrie doar spaţiul ceresc şi constelaţiile ar fi
ca şi când am descrie doar aspectul exterior al unui ceas.
Se poate merge şi mai departe cu această vieţuire în
macrocosmos,
întrucât numai prin ceea ce am descris până acum nu
am epuizat acest
subiect. Se poate, desigur, ajunge şi în alte lumi, mult mai
elevate,
dar acest lucru înseamnă că ar fi din ce în ce mai dificilă
oferirea
unei imagini, conturarea unei reprezentări asupra acestor lumi elevate.
Cu cât urcăm mai sus, cu atât lucrul acesta devine tot mai
greu de
realizat. Dacă dorim să dăm o reprezentare asupra unei lumi mult
superioare, atunci va trebui să o facem într-o altă manieră.
Asupra
lumilor tot mai elevate în care se pătrunde, după ce am depăşit
lumea
spirituală, ne putem face o impresie în felul următor:
Când descriem o persoană aşa cum ni se prezintă ea atunci
când o
avem în faţa noastră, putem spune: Omu1 acesta a putut apărea
numai
datorită faptului că există lumi superioare. Ceea ce a ajuns el se
datoreză faptului că s-a dezvoltat dintr-o lume spirituală. Aşadar,
omul a rezultat dintr-o lume spirituală. Numai un fantezist poate să-şi
închipuie că un om, şi nu un robot, ar fi putut să apară conform
teoriei Kant-Laplace. Dacă ţinem cont de lumile care ne
înconjoară,
avem în jurul nostru în primul rând lumea fizică,
senzorială. Corpul
fizic aparţine lumii pe care o percepem în exterior prin
simţurile
noastre. Cărei lumi îi aparţine atunci ceea ce se află
adânc în om şi
care reprezintă părţile nevăzute ale naturii umane? Toate acestea
aparţin unei lumi superioare. Aşa precum la omul pe care îl
percepem cu
ochiul fizic vedem doar ceea ce este sensibil, partea sensibilă
exterioară, tot astfel şi la Universul cel mare nu vedem decât
ceea ce
este sensibil şi nu lumea elementală şi cea spirituală, din care s-a
individualizat şi omul, cu părţile sale nevăzute. Suprasensibilul nu se
vede. Omul însă a primit o lume înconjurătoare care a fost
articulată
din invizibil. Chiar şi partea sa exterioară, corporalitatea sa, o
datorează faptului că asupra ei lucrează anumite entităţi spirituale
invizibile. Dacă pentru om ar lucra doar corpul său eteric, atunci el
ar fi o plantă. Dar omul mai are în plus şi corpul astral; dar şi
animalele au un corp astral. Dacă omul ar fi avut doar aceste trei
companente, s-ar fi aflat pe aceeaşi treaptă cu animalele. Dar fiindcă
el mai are şi un Eu propriu, se ridică deasupra tuturor celorlalte
creaturi. Tot ceea ce reprezintă componentele superioare ale omului
lucrează pentru corpul său fizic. Corpul fizic nu ar putea sa fie ceea
ce este de fapt, dacă omul nu ar avea aceste componente superioare. Nu
ar deţine un sistem nervos, dacă nu ar avea corp astral şi nu ar fi o
fiinţă care s-a ridicat şi a căpătat poziţia vericală, dacă nu ar fi
avut un Eu. Omul trece drept ceea ce este el de fapt numai datorită
ajutorului său învizibil din lumile superioare. Aceste componente
diferite ale constituţiei sale provin din lumi spirituale diferite.
Să privim cu atenţie ochiul. „Ochiul se formează la lumină, pentru
lumină“*, spunea Goethe. În lucrarea Lumea
ca voinţă şi reprezentare Schopenhauer şi apoi Kant voiau să
prezinte întregul Univers ca pe o reprezentare a omului. „Fără
ochi nu
există lumină“. Acest lucru este adevărat, dar totul depinde de faptul
dacă adevărul nu este trunchiat, dacă nu este unilateral; dacă privim
numai o faţetă a adevăruIui, dacă nu adăugăm şi ceea ce reprezintă
cealaltă parte, atunci acesta va fi lucrul cel mai păgubitor pentru om.
Căci a face o supoziţie falsă nu este atat de rău, lumea îl va
aduce pe
respectivul om la realitate; dar lucrul cel mai periculos este atunci
când se ascunde adevărul şi se ia în considerare doar o
faţetă a
acestuia, în locul adevărului complet, şi se persistă
într-o asemenea
situaţie. Căci este un adevăr truchiat, o jumătate de adevăr, atunci
când se afirmă că fără ochi nu ar fi existat lumina. Dar dacă
peste
lume s-ar fi aşternut pentru totdeauna bezna, nu am mai fi
dobândit
niciodată ochi. Când ani în şir animalele au trăit în
caverne
întunecoase, ochii le-au degenerat, li s-au atrofiat. Este
adevărat că
fără ochi nu putem vedea lumina; dar tot atât de adevarat este şi
faptul că ochiul îşi datorează existenţa luminii. Cei mai mulţi
dintre
filosofi păcătuiesc atunci când interpretează lucrurile dintr-un
singur
unghi, persistând în această greşeală şi susţinând că
ei spun adevărul
şi nu vor să admită că văd lucrurile într-un mod eronat. Ei nu
pot fi
contrazişi şi pentru că aserţiunea lor conţine un adevăr. „Ochiul se
formează la lumină, pentru lumină.“ Înseamnă că în lumină
se ascunde
ceva care a făcut să apară ochiul într-un organism care nu avea
aşa
ceva. Forţa care formează ochiul se ascunde în fiecare rază de
soare.
De aici putem conchide că tot ceea ce ne înconjoară ascunde
în acelaşi
timp şi ceea ce ne-a făcut. Aşa au rezultat toate organele noastre, din
ceea ce se află la baza tuturor lucrurilor.
* Goethe, Partea dialectică a teoriei
culorilor. Introducere. Scrierile despre ştiinţele naturii ale lui
Goethe. Literatura naţională a lui Kürschner, vo1.35,p. 88.
„Ochiul datorează existenţa sa luminii. Dintr-un organ auxiliar al
animalelor inferioare lumina face să apară un organ compatibil ei,
rezultând astfel ochiul din lumină, pentru lumină, pentru ca
lumina
interioară să se opună celei exterioare.“ (Nota editorului elveţian.)
Dar omul mai este înzestrat cu ceea ce numim judecată,
inteligenţă.
În viaţa fizică, omul se foloseşte de judecata sa, de mintea sa,
având
în acest scop o unealtă de care se serveşte, şi anume creierul.
Nu vom
vorbi acum de ce se va alege de gândirea noastră când, o
dată cu
moartea, ne eliberăm de corpul nostru, ci de modul cum gândim
aici, pe
Pământ, prin acest instrument care este creierul. Dimineaţa
când ne
trezim vedem lumina, dimineaţa, după ce ne-am sculat, gândim prin
intermediul creierului: înseamnă, aşadar, că există ceva pe lume
care
ne-a conceput creierul astfel încât acesta să poată deveni
o unealtă a
gândirii pentru lumea fizică. Creierul este un organ al
gândirii pentru
lumea fizică, a cărui forţă se manifestă exterior în inteligenţa
noastră. Aceasta este forţa cerebrală.
Învăţăcelul învaţă cu această ocazie că în cazul
în care ar fi
existat doar lumea elementală şi cea spirituală nu ar fi putut apărea
niciodată organul specific uman al inteligenţei şi că lumea spiritului
este o lume superioară, dar că de fapt forţele care ne-au format
organul gândirii fizice, în aşa fel încât
raţiunea să se poată maifesta
în exterior, ni s-au revărsat probabil dintr-o lume mult
superioară
acesteia. Şi nu fără temei Ştiinţa spirituală a exprimat parabolic prin
cuvântul „Zodiac“, această frontieră a lumii spirituale pe care
am
descris-o ca pe o lume a ierarhiilor. Să ne imaginăm că omul s-ar afla
pe aceeaşi treaptă cu animalele. El ar fi continuat să rămână
acolo,
dacă şi lumile spirituale nu ar fi evoluat. Pentru ca omul să devină
fiinţa cu o poziţie verticală a corpului şi care gândeşte cu
creierul
propriu, putându-şi dezvolta inteligenţ, a fost nevoie de o
infuzie de
forţe superioare, care se află deasupra lumii spirituale. Ajungem
astfel într-o lume în care există o forţă care s-a revărsat
asupra
noastră, în urma căreia s-a format creierul. Ştiinţa spirituală a
dat
acestei lumi un nume cu care actualmente operează şi materialismul,
abuzând mult de el: „lumea raţională“. Este acea lume în
care există
entităţi spirituale capabile să-şi reverse forţele lor astfel
încât să
producă în activitatea intelectuală a omului o umbră, o fantomă a
acesteia. Înaintea perioadei materialiste nimeni nu ar fi folosit
cuvântul „raţiune“ pentru gândire; i-am fi spus
inteligenţă, minte,
judecată. Despre raţiune se vorbea ca despre acea facultate a omului
care prin activitate spirituală se ridica într-o lume superioară
în
care a „perceput“ ceva nemijlocit. Raţiunea se află în corelaţie
cu
înţelegerea, cu ceea ce „s-a aflat“, s-a contemplat, s-a perceput
nemijlocit într-o lume superioară. În acest fel ne-am
ridicat oarecum
într-o lume mai elevată decât cea pe care o numim „lumea
spirituală“ şi
prin aceasta am epuizat, ca să spunem aşa, posibilitatea de a avea o
comparaţie adumbrită pentru inteligenţa umană. Pe arhitecţii şi
constructorii organului inteligenţei noastre trebuie să-i căutăm
în
„lumea raţională“.
Vom putea vorbi despre o lume mult mai evoluată numai dacă intrăm
într-un domeniu spiritual care trece de inteligenţa
senzorial-fizică.
Există o conştienţă clarvăzătoare superioară. Dacă ne întrebăm
cum este
construit organul prin care se poate dobândi o conştienţă
clarvăzătoare, înţelegem că trebuie să existe lumi din care
izvorăsc
asemenea forţe care dau naştere unei conştienţe clarvăzătoare. Ele s-au
format, ca şi celelalte forţe, în nişte lumi superioare. Prima
conştienţă care a evoluat clarvăzător este o conştienţă imaginativă.
În
momentul în care afirmăm că există o conştienţă clarvăzătoare
trebuie
să adăugăm imediat că există şi o lume din care izvorăşte forţa
aferentă ei. Aceasta este „lumea arhetipurilor“. Ceea ce trece prin
faţa ochilor ca imaginaţie constituie o reproducere a lumii
arhetipurilor.
Aşadar, pătrundem în macrocosmos prin patru lumi superioare:
lumea
elmementală, lumea spirituală, lumea raţională şi lumea arhetipurilor.
În zilele următoare vom face o descriere a lumii raţionale şi a
celei a
arhetipurilor. Vom descrie apoi metodele prin care se pot capta forţele
din lumea arhetipurilor pentru a dobândi o conştienţă
clarvăzătoare.
