|
Ieri am încercat să schiţăm în câteva cuvinte ce
se înţelege prin
drumul care duce în macrocosmos, spre marele Univers, în
antiteză cu
prezentările din zilele anterioare, care au dat o orientare despre
drumul profund mistic de pătrundere în suflet sau calea spre
microcosmos.
Pătrunderea în marele Univers, în macrocosmos,
înseamnă pentru un
iniţiat intrarea în lumea elementală, aşa cum o denumeşte Ştiinţa
spirituală; el urcă apoi în lumea spirituală, apoi în lumea
raţională
şi, în sfârşit într-o lume mult mai elevată, care
poate fi numită lumea
arhetipurilor, cu precizarea că pentru aceste lumi nu mai avem, de
fapt, nici un mijloc corect de exprimare, întrucât limba
contemporană
nu deţine noţiuni potrivite pentru ele, iar cuvântul german vechi
semnificativ, cu un conţinut bogat, cel de „raţiune“ a devenit banal,
propriu pentru lumea sensibilă, aşa încât termenul de „lume
raţională“
lesne poate fi înţeles eronat. Până acum nu am făcut
decât să schiţăm
totul în linii generale; despre aceste lumi s-ar putea discuta nu
ore,
ci luni în şir, dar cadrul în care ne aflăm nu ne permite
decât să
conturăm câteva idei pe marginea lor. Pentru a da totuşi o
imagine mai
precisă asupra acestor lumi este necesar să mai menţionăm şi următorul
aspect: omul, vieţuind în lumea elementală, în felul
deseris ieri,
căpătând o imagine clară asupra a ceea ce numim în mod
obişnuit
elemente – pământ, apă, aer, foc – percepe faptul că propria sa
corporalitate, înţelegând întreaga sa corporalitate,
deci inclusiv
părţile superioare ale naturii sale umane, s-a clădit din această lume
elementală. Pe lângă această concluzie, omul mai ajunge la
încă una,
aceea că viziunea exterioară, contemplarea din afară a lumii
elementale, ca să spunem aşa, se prezintă altfel decât percepţia
interioară. Când pătrundem în sinea noastră, şi anume fără
o privire
clarvăzătoare, ci având conştienţa obişnuită, normală,
întâlnim anumite
trăsături, pe care jumătate le socotim ca aparţinând
corporalităţii
sufleteşti, iar cealaltă jumătate corporalităţii exterioare, adică
trăsăturile temperamentului nostru. Temperamentele se împart
astfel,
încât putem vorbi de un temperament melancolic, de unul
flegmatic, de
unul sanguin şi de un temperament coleric.
Tot ieri am mai spus că, pătrunzând în macrocosmos, omul
nu se simte
ca şi când s-ar afla deasupra obiectelor lucrurilor dc acolo, ci
se
simte integrat în fiecare lucru al lumii elementale; se simte
contopit
cu acestea. Când privim un obiect fizic spunem: Obiectul este
acolo,
noi suntem aici. Şi atâta timp cât ne aflăm în lumea
fizică şi suntem
oameni raţionali ne putem delimita strict de orice obiect, de orice
entitate. Îndată ce vieţuim în lumea elementală, o asemenea
delimitare
strictă este din ce în ce mai dificilă, întrucât
acolo aproape că ne
contopim cu realităţile, lucrurile şi entităţile lumii elementale. Ieri
am caracterizat cel mai bine acest aspect prin exemplul pe care l-am
dat cu ceea ce numim foc. Despre focul lumii elementale am spus că nu
este foc fizic, ci ceva anume, ce poate fi asemănat cu căldura
sufletească interioară, cu ardoarea sufletească. Când în
lumea
elementală percepem elementul foc, el se contopeşte cu noi, ne simţim
cuprinşi în esenţa lui. Aceatstă contopire, acest simţământ
de
împreunare survine şi în cazul altor elemente; doar
elementul „pământ“
face excepţie. Am numit „pământ“ ceva care nu poate fi pătruns,
care
opune rezistenţă, ceva de care te poticneşti. Într-un mod cu
totul
ciudat, există în lumea elementală o înrudire, o
corespondenţă între
ceea ce numim temperamente şi cele patru elemente caracteristice
acestei lumi, după cum urmează:
temperamentul melancolic, înrudit
cu
pământul;
temperamentul flegmatic,înrudit cu apa;
temperamentul sanguin, înrudit cu aerul;
temperamentul coleric, înrudit cu focul.
Această înrudire se manifestă în vieţuirea lumii
elementale în
sensul că individul coleric are o mai mare afinitate de a se contopi cu
entităţile ce se află în „focul“ lumii elementale decât cu
celelalte
entităţi; individul sanguin are o tendinţă mai mare de a se uni cu
realităţile şi entităţile care vieţuiesc în elementul „aer“;
flegmaticul se va contopi cu entităţile care vieţuiesc în
elementul
„apă“; iar melancolicul se va uni predilect cu entităţile care se
găsesc în elementul „pământ“. Când printr-o vieţuire
adevărată se
pătrunde în lumea elementală, se ajunge astlel într-un fel
deosebit de
dependenţă. De unde ne putem reprezenta că diferiţi oameni pot relata
lucrurile cele mai deosebite despre lumea elementală, fără ca prin
aceasta să se înţeleagă că ei nu au dreptate atunci când
îşi descriu
propriile lor vieţuiri.
Cel ce este familiarizat cu asemenea lucruri va şti când un
melancolic, în felul său aparte, va descrie această lume ca pe o
lume
în care se poticneşte de orice obiect şi va considera aceasta ca
fiind
ceva natural, căci prin temperamentul său melancolic se află
într-o
anumită relaţie cu tot ceea ce este solid, „pământ“, lăsând
să-i scape
toate celelalte lucruri şi entităţi. Despre această lume colericul va
povesti cât de fierbinte i se prezintă totul, cum totul devine
incandescent datorită focului elemental. De aceea nu trebuie deloc să
ne mire descrierile făcute lumii elementale de anumiţi clarvăzători de
nivel inferior, descrieri care diferă esenţial unele faţă de altele,
întrucăt această lume poate fi evaluată numai atunci când
deţinem
cunoştinţe temeinice despre noi însine. Dacă se cunosc
trăsăturile care
caracterizeară un temperament coleric, atunci vom şti şi motivul pentru
care lumea etementală i se prezintă acestuia într-un anumit fel.
Prin
această autocunoaştere se dobândeşte şi impulsul de a ne debarasa
de
tot ceea ce este părtinitor. Se capătă apoi deprinderea de a avea o
atenţie distributivă şi de nu ne opri privirea doar asupra lucrurilor
cu care suntem cel mai mult obişnuiţi. Se dobândeşte astfel o
percepţie
superioară asupra cunoaşterii propriei noastre persoane. Ea presupune
situaţia de a ajunge să ieşim din noi înşine şi să ne privim
propria
entitate ca şi când ar fi o individualitate străină. Nu este
deloc un
lucru simplu. Este relativ uşor să dobândeşti cunoştinţe despre
trăsăturile sufleteşti pe care ţi le-ai însuşit, dar în
privinţa
temperamentului care acţionează până la corporalitate este greu
de
dobândit o detaşare completă. Cei mai mulţi dintre oameni nu pot
fi în
viaţă imparţiali şi îşi dau singuri dreptate. Aceasta este de
fapt
pornirea egoistă, care nu trebuie sancţionată prea sever,
întrucât ea
este o însuşire naturală. Unde ar ajunge omul, în viaţa
cotidiană, dacă
nu ar avea această siguranţă de a se prezenta ferm faţă de sine
însuşi?
Dar prezentându-se atât de ferm faţă de sine, trebuie să
accepte şi
ceea ce, de exemplu, se referă la temperamentul său. Desolidarizarea
faţă de propriul temperament, considerarea lui ca ceva străin, este un
lucru extrem de greu; este nevoie de multă autoeducaţie pentru a ajunge
la această performanţă, pentru a te prezenta într-o postură
obiectivă
faţă de acesta. Oricare cercetător spiritual va spune: Nu există, de
fapt, nici un grad special de maturizare pe care trebuie să-l atingi,
pentru a pătrunde în lumea spirituală, în măsura în
care a fost
respectat principiul potrivit căruia ai reuşit să te detaşezi complet,
când ai ajuns la adevăr, făcând abstracţie de părerea
proprie. În acest
fel se poate ajunge la sursa unei păreri. Ne spunem: Mă tot
întreb dacă
nu îmi pot aminti în ce perioadă din viaţă mi-am
însuşit această părere
– să spunem, de exemplu, o anumită orientare politică. Trebuie să-ţi
pui în repetate rânduri, şi într-un mod obiectiv,
această întrebare;
trebuie să-ţi imaginezi ce a contribuit spre a-l face pe omul spiritual
din noi, cum l-a adus viaţa în situaţia de a apuca tocmai
în acestă
direcţie şi care ar fi putut fi cu totul alta dacă karma i-ar fi arătat o altă cale.
Dacă îţi reprezinţi atât de corect cum ai fost adus, tu,
omul actual,
să fii ceea ce eşti, atunci începi să faci primul pas pentru a
ieşi din
tine însuţi. În marele Univers, în macrocosmos, nu
există mijlocul
simplu de a fi în afara lucrurilor, ca în lumea fizică.
În lumea fizică
se poate, de exemplu, sta cu uşurinţă lângă o tufă de trandafiri;
în
lumea elementală acest lucru nu este posibil, întrucât
acolo simţi că
te integrezi, că te strecori în lucruri, încât te
identifici cu ele.
Temperamentul nostru coleric, de exemplu, se contopeşte neapărat cu
elementul focului, aşa încât nu mai putem deosebi ce se
revarsă din
noi, sau ne inundă de la alte entităţi, în masura în care
nu am învăţat
toate aceste lucruri pe căi speciale. Trebuie să învăţăm să ne
găsim
într-o entitate şi în acelaşi timp să ne deosebim de ea.
Există o
singură entitate de la care putem învăţa că ne aflăm în ea
şi de care
ne putem totuşi deosebi: noi înşine. Dacă reuşim să ne judecăm
treptat,
aşa cum am face-o cu un alt om, învăţăm de la noi înşine să
ne
deosebim. Cum se deosebeşte o părere proprie faţă de părerea altcuiva?
De obicei ne dăm nouă înşine dreptate şi nu acordăm atenţie
celuilalt,
care are o părere contrarie. Trebuie început prin a ne autoeduca,
spunându-ne: Eu am această părere, celălalt o are pe a sa. Voi
adopta o
poziţie potrivit căreia să acord şi părerii celuilalt tot atâta
valoare
cât consider că are propria mea părere. Această obişnuinţă o vom
lua cu
noi în lumea elementală, pentru ca la rândul nostru să ştim
să ne
deosebim de lucruri, deşi vom fi integraţi în ele. A pătrunde
conştient
în lumile superioare depinde de anumite subtilităţi în ceea
ce priveşte
vieţuirea noastră acolo.
Prin acest exemplu se poate vedea încă o dată cât de
îndreptăţită a
fost afirmaţia de ieri potrivit căreia omul trebuie să se călească,
întrucât este întotdeauna în pericol de a-şi
pierde Eul atunci când se
ridică în macrocosmos. În viaţa noastră obişnuită, Eul nu
este altceva
decât o contopire, o fuzionare a convingerilor şi deprinderilor
noastre
şi marea majoritate a oamenilor va considera că într-adevăr este
deosebit de greu să-ţi schimbi mentalitatea, să gândeşti altfel,
să
simţi altfel, atunci când ţi-ai luat rămas bun de la ceea ce a
făcut
viaţa din tine. De aceea este foarte important ca înainte de a te
decide să te iniţiezi pentru a pătrunde în lumea spirituală să te
informezi asupra pragului la care s-a ajuns prin cercetare în
acest
domeniu. Nici un cunoscător în materie nu-şi va oferi serviciile
de a
conduce pe cineva în lumea spirituală înainte ca
respectivul să fi
înţeles cu puterea judecăţii sale că tot ceea ce susţine Ştiinţa
spirituală nu este o stupiditate. Este perfect posibil să-ţi formezi o
anumită părere personală. Deşi nu se poate cerceta de unul singur lumea
spirituală, fără ochiul iluminatului, totuşi din comunicările acelora
care pot vedea îţi poţi însuşi o apreciere asupra justeţei
sau
falsităţii celor comunicate. După aceea se contemplă şi se zăboveşte
în
lumea înconjurătoare, pentru a verifica dacă viaţa ne devine mai
inteligibilă prin explicaţiile date de cercetătorul spiritual.
Întotdeauna aceste opinii la care se ajunge vor avea o
particularitate, anume că prin ele suntem în unele privinţe cu un
pas
înainte faţă de ceea ce este omeneşte normal. Dacă ajungem la
judecăţi
nepărtinitoare şi vorbim despre lucrurile superioare
debarasându-ne de
simpatiile şi antipatiile obişnuite în viaţa noastră, vom
descoperi că
putem fi de aceeaşi părere cu oamenii care ne sunt adversari. În
acest
fel vom depăşi, vom fi în avans faţă de părerile omeneşti
obişnuite.
Astfel, în Ştiinţa spirituală noi obţinem ceva care ne
rămâne şi după
ce am renunţat la celelalte. Există o sumedenie de cunoştinţe
ştiinţifice spirituale dobândite care ne protejează
împotriva pierderii
Eului în momentul când pătrundem în lumea spirituală.
Pentru unii oameni, pierderea Eului în momentul intrării
în lumea
spirituală ar putea avea şi alte urmări. Atingem un subiect pe care
trebuie să-l prezentăm pe scurt. Adeseori, asemenea urmări se prezintă
cunoscătorului chiar şi în viaţa obişnuită. De aceea este
important să
ştim acest lucru atunci când vorbim despre drumul pe care putem
să-l
urmăm pentru a pătrunde în lumea spirituală.
Cercetătorul spiritual nu are voie în nici un caz să fie un
visător,
un fantezist. El trebuie să se mişte sigur şi plin de hotărâre
în viaţa
spirituală, aşa cum un om o face în lumea fizică. Orice
nebuloasă,
orice neclaritate ar face un rău, ar fi de-a dreptul periculoasă, dacă
am primi undă verde spre a intra nepregătiţi în lumea spirituală.
De
accea este necesar şi de mare importanţă să ne formăm o părere
sănătoasă chiar despre viaţa obişnuită pe care o trăim. Mai cu seamă
în
timpurile actuale, vedem într-o şi mai mare măsură ce
înseamnă acest
lucru şi că el poate constitui un impediment la intrarea în lumea
spirituală, dacă nu ţinem seama de el. Dacă reflectaţi asupra propriei
dumneavoastră vieţi şi încercaţi să vă conştientizaţi influenţele
care
au acţionat asupra vieţii dumneavoastră încă de la naştere, chiar
şi
numai la o privire retrospectivă superficială vă veţi aminti de unele,
dar veţi fi nevoiţi să spuneţi: Peste câte altele nu s-a aşternut
uitarea! Şi în acelaşi timp vă veţi mai spune: Despre unele din
ele,
care m-au influenţat, care au contribuit la formarea mea, nu-mi mai
amintesc aproape deloc. Peste cele mai multe dintre cele care au
exercitat o influenţă asupra mea s-a aşternut uitarea. Totuşi nu vom
afirma că am trăit ceva doar din simplul motiv că acum nu mai este
prezent în conştienţa noastră. De ce oare uităm asemenea
influenţe din
viaţa noastră? Fiindcă cu fiecare nouă zi viaţa ne scoate în cale
mereu
alte lucruri şi, dacă ar trebui să păstram la un loc ceea ce am trăit,
nu am mai fi în stare să facem faţă problemelor. Tot ceea ce ne
scoate
viaţa nou în cale cu fiecare zi face ca trăirile noastre, roadele
experienţelor noastre să se păstreze sub formă de facultăţi, de
aptitudini. Ce s-ar întâmpla dacă de fiecare dată la
atingerea tocutui
ar trebui să rememorăm momentele pe care le-am trăit atunci când
am
început să învăţăm a scrie? Toate aceste trări care,
aşa-zicând, au
lucrat asupra noastră le-am dat, pe drept cuvânt, uitării. Este
ceva
bun şi aşa trebuie să se petreacă lucrurile. Aşadar, „uitarea“ joacă un
rol important în viaţa omului. Există perioade în viaţă
când este
benefic pentru om să treacă printr-o situaţie pe care apoi să o uite;
sunt nenumărate asemenea peceţi care îşi lasă amprenta şi peste
care se
aşterne apoi uitarea, pe care nu le mai păstrăm în conştienţa
noastră,
întrucât viaţa ne-a făcut să uităm; este vorba în
primul rând de
impresiile din prima parte a copilăriei. Timpul a făcut ca să uităm de
ele, întrucât altfel nu am mai evolua. Este cât se
poate de bine ca nu
purtăm cu noi tot acest balast. Cu toată uitarea care se aşterne peste
ele, aceste impresii pot fi încă active. Se prea poate ca ele să
fi
avut o influenţă asupra noastră la un moment dat, după care au dispărut
din memorie şi, deşi nu mai ştim nimic de ele, să constituie forţe
active pentru viaţa noastră sufletească. Ele ne pot marca viaţa
într-un
chip cât se poate de nefavorabil, în sensul că pot produce
dezechilibre
care să perturbe până în profunzime o viaţă sufletească
sănătoasă.
Multe stări maladive, nevroze, pot fi puse pe seama unor astfel de
influenţe, putând fi mult mai bine înţelese dacă se
recunoaşte faptul
că volumul vieţii noastre conştiente nu se suprapune cu trăirile vieţii
sufleteşti. Psihanalistul poate uneori să descopere cu uşurinţă cauza
care se află la originea unor stări care face imposibilă viaţa unui om,
cauză de care acesta nu-şi mai aduce aminte, dar care are o influenţă
asupra vieţii sale sufleteşti. Ca să ne exprimăm plastic, există
în
viaţa sufletească anumite crâmpeie, insuliţe, care se află acolo
ca
oricare alte insuliţe; se poate ajunge pe asemenea insuliţe din
mijlocul mării, pe care să păşeşti cu picior sigur. Viaţa sufletească a
omului poate fi expusă unor primejdii când se poticneşte de
astfel de
insule care provin din influenţe nefaste despre care nu-şi mai
aminteşte. În viaţa obişnuită aceste insule pot fi foarte simplu
ocolite, dacă omul, evaluându-şi retrospectiv viaţa,
încearcă să
descifreze în ea reminiscenţe depozitate în mecanismul
psihic, care duc
la o cauză îndepărtată ce l-a influenţat. Dacă omul ar fi dotat
cu un
fel de concepţie despre lume care să-l aducă în situaţia de a
înţelege
şi a suporta aceste insule sufleteşti, aceasta ar constitui un lucru
benefic pentru el şi ar acţiona ca ceva tămăduitor. Fără doar şi poate,
a conduce fără o pregătire sufletul omenese naufragiat spre aceste
stânci îi creează acestuia o stare de spaimă. Dar
dându-i-se
posibilitatea să perceapă cu înţelegere această situaţie îi
va fi mult
mai uşor să o depăşească. Cu cât suntem mai în măsură să ne
articulăm
în viaţa noastră conştientă cu luciditate, cu atât mai bine
va fi
pentru viaţa noastră de zi cu zi.
Când va pătrunde în macrocosmos, omul se va confrunta nu
numai cu
asemenea insule sufleteşti subconştiente, ci cu mult mai multe lucruri
de acest gen. Am văzut că în fiecare noapte pătrundem în
macrocosmos şi
că asupra vieţuirii noastre acolo se aşterne o uitare deplină. Dintre
multe situaţii pe care omul le poarte vieţui, dacă ar pătrunde
conştient în macrocosmos, ar fi şi vieţuirea propriului Eu.
În
macrocosmos omul ar fi el însuşi. El este înconjurat de
realităţi şi
entităţi spirituale şi tot ceea ce are în faţă constituie o
privire
obiectivă asupra sa însuşi. Aici el are ocazia să se compare cu
lumea
macrocosmică, să constate cât de imperfect este faţă de aceasta
şi că
nu se poate ridica la nivelul acestei lumi superioare. Este suficientă
această ocazie pentru ca omul să-şi piardă încrederea în
sine,
hotărârea sa. Numai autoeducaţia prealabilă, înaintea
pătrunderii în
lumea spirituală, îl poate proteja pentru a nu-şi pierde
încrederea în
sine, autoeducaţia fiind de natură să contribuie la formarea unei
judecăţi sănătoase, obiective, anume la recunoaşterea imperfecţiunii
sale, dându-i în acelaşi timp şi posibilitatea de a
dobândi acele
facultăţi care sa-i permită să vieţuiască în lumea spirituală.
Omul
trebuie să ajungă la performanţa de a-şi recunoaşte imperfecţiunile; el
trebuie să înveţe să şi le suporte, având în acelaşi
timp şi
perspectiva a ceea ce poate deveni prin eliminarea acestor
imperfecţiuni şi dobândirea acelor trasături care încă
îi lipsesc,
contribuind la propria autodepăşire; el va trebui să-şi spună mereu:
Dacă îmi privesc retrospectiv propria viaţă şi mă raportez la
reîncarnările anterioare, am reuşit să fac din mine ceea ce sunt
acum.
Dar omul trebuie să aibă posibilitatea ca, pe lângă făptura sa
proprie,
să simtă şi să cunoască şi cealaltă făptură a sa, care îi spune:
Dacă
lucrezi la formarea ta, dacă faci tot ceea ce trebuie ca să contribui
la dezvoltarea a ceea ce există în structura fiinţei tale intime,
atunci poţi deveni o entitate ca aceasta care se află lângă tine,
ca un
ideal autentic, la care să poţi privi fără teamă şi fără descurajare.
La această stare se poate ajunge numai atunci când te-ai
autoeducat
pentru dobândirea capacităţii de a învinge greutăţile
vieţii. Dacă s-a
ţinut cont de necesitatea dobândirii în lumea fizică a
puterii de a
birui obstacolele, de a îndura suferinţele, de a ne căli şi a
înfrunta
adversităţile, înainte de a face primul pas în macrocosmos,
din
momentul în care s-a trecut peste acest stadiu apare şi impulsul
care
ne asigură că vom reuşi orice s-ar întâmpla cu noi, că vom
trece peste
toate greutăţile pe care le avem de întâmpinat în
această lume
spirituală; căci vom dezvolta din ce în ce mai mult aptitudinile
deja
dobândite de a birui obstacolele.
Dacă cineva s-a pregătit într-o asemenea manieră, va avea o
trăire
cu totul deosebită, chiar de la intrarea sa în lumea elementală.
Vom
înţelege mai bine acest lucru dacă ne vom aminti încă o
dată de faptul
că temperamentul coleric este înrudit cu elementul „foc“, că cel
sanguin se înrudeşte cu elementul „aer“, că temperamentul
flegmatic se
înrudeşte cu elementul „apă“, iar cel melancolic cu elementul
„pământ“.
Dacă cineva vieţuieşte în lumea elementală cu propriul
temperament,
atunci entităţile lumii elementale i se vor înfăţişa conform
afinităţii
pe care o manifestă faţă de lucrurile din această lume. De exemplu,
colericului îi vor apărea trăsăturile sale înflăcărate,
corespunzător
elementului „foc“, faţă de care are afinitate în această lume. O
asemenea trăire arată cum ceea ce am dobândit în materie de
tărie
sufletească poate birui toate greutăţile. Atunci încrederea
în sine pe
care am dobândit-o ne va permite să ne spunem: Vei avea puterea
să te
impui. Această putere este înrudită cu ceea ce rezultă din unirea
tuturor elementelor şi ne întâmpină în lumea
spirituală, astfel încât
ne putem privi pe noi înşine ca pe o entitate exterioară. Dacă am
hotărât să ne debarasăm de toate imperfecţiunile noastre şi să le
înfruntăm, aceasta acţionează în aşa fel încât
acest om imperfect va
putea sta în faţa noastră fără ca vederea sa să ne zdrobească.
Altminteri, ar acţiona nimicitor. În viaţa obişnuită, prin
sistarea
conştienţei, suntem protejaţi de un asemenea pericol. Dacă conştienţa
noastră nu ar conteni să acţioneze în fiecare seară,
înainte de a
adormi, atunci cănd dormim l-am avea în faţa noastră pe omul
imperfect
care suntem, ceea ce ar fi copleşitor, dar am sta şi înaintea
celeilalte entităţi, care ne-ar arăta ceea ce putem deveni şi cum ar
trebui să fim. Din aceste considerente, la culcare, conştienţa dispare.
Dar dacă dobândim din ce în ce mai mult o maturitate care
ne spune: Vei
învinge toate greutăţile, atunci, treptat, se ridică ceea ce
acoperă ca
un văl sufletul omenese atunci când adoarme. Acest văl devine din
ce în
ce mai transparent, până când vom avea în faţa
noastră replica propriei
noastre făpturi, aşa cum suntem de fapt, iar alături vom percepe
cealaltă înfăţişare pe care am putea-o dobândi, dacă ne
modelăm în
continuare şi lucram asupra noastră. Ea se arată în toată
splendoarea,
măreţia şi gloria sa. În acest moment se ştie că această formă
are o
asemenea influenţă nimicitoare pentru că noi nu suntem aşa, deşi aşa ar
trebui să fim, dar că, în fond, nu putem obţine structura
sufletească
corectă decât când putem suporta această imagine. A avea
asemenea
trăiri înseamnă a trece pe lângă „Marele păzitor al
pragului“.
„Marele păzitor al pragului“ este cel care face să dispară
conştienţa când adormim în mod obişnuit. Când dorim
să pătrundem în
lumea spirituală, în macrocosmos, el este acela care ne arată
ceea ce
ne lipseşte şi în primul rând ceea ce trebuie să mai facem
pentru ca
treptat-treptat să ne intregăm în această lume. Pe de o parte se
simte
nevoia stringentă de a-şi face o părere despre aceste lucruri, dar pe
de altă parte se constată o aversiune de a o face. Perioada actuală
trebuie înţeleasă ca o perioadă de tranziţie. În mod
teoretic unii ar
admite că sunt oameni nedesăvârşiţi, imperfecţi, dar de regula nu
se
depăşeşte această fază teoretică.
În aşa-numita viaţă spirituală contemporană, în
literatura actuală,
denumirea de „spirit“ reprezintă cu totul altceva decât ceea ce
semnifică ea pentru Ştiinţa spirituală. Puteţi să vă convingeţi
singuri, găsind peste tot un sens diametral opus celui caracterizat mai
sus, izvorât din lumea spirituală. Auziţi peste tot câte o
părere
despre lume, de genul acesteia: Nu se poate şti acest lucru, şi nici
celălalt. Cât de des este întrebuinţat în lumea
fizică cuvinţelul
„se“*. Prin acest cuvinţel omul şi-a prestabilit a limită a
cunoaşterii, pe care crede că nu o va putea depăşi. De fiecare dată
când omul face apel la acest cuvinţel îşi dovedeşte sieşi
că nu este în
stare să pătrundă noţiunea cu cunoaştere umană adevărată. În nici
un
moment din viaţă nu trebuie să ne spunem: Acest lucru se poate cunoaşte
sau nu, ci trebuie spus: Noi putem cunoaşte atâta cât
corespunde stării
noastre actuale de dezvoltare. Noi putem vorbi despre un lucru sau
altul în limita cunoştinţelor noastre actuale. Cine vorbeşte
altfel dă
dovadă că este o persoană incapabilă să pătrundă şi să înţeleagă
noţiunea de autocunoaştere, căci altfel ar şti că suntem fiinţe
capabile să evoluăm, iar cunoaşterea este în funcţie de stadiul
actual
al dezvoltării noastre. În limbajul cercetătorului spiritual
lipseşte
cu desăvârşire acest cuvinţel. El se va obişnui să citească
literatura
contemporană, aşa încât, atunci când cineva spune
„se“ aceasta înseamnă
„el“. Adică este vorba de el,
de autorul celor scrise, şi semnifică numai ceea ce ştie acesta; dar
lucrurile încep să devină îngrijorătoare atunci când
respectivul merge
mai departe şi face din toate acestea o practică. Teoriile nu sunt
periculoase, dar pot deveni periculoase atunci când se
încearcă a fi
transpuse în practică. Dacă, de exemplu, cineva spune ceva de
genul: Eu
ştiu ce poate şi cât poate învăţa un om, aşadar, nu trebuie
să mai fac
nimic pentru a ajunge mai departe..., prin toate acesta nu face nimic
altceva decât să se pună în calea evoluţiei sale. De fapt,
exisă astăzi
foarte mulţi oameni care îşi închid astfel propria
dezvoltare. Din
punctul de vedere al cercetătorului Ştiinţei spirituale, acestora li se
poate ura să doarmă în continuare liniştiţi, căci ei nu vor
ajunge să
aibă o conştienţă şi nu li se va da la o parte vălul nici măcar
cât
printr-o adiere de vânt, spre a li se arăta cât sunt de
imperfecţi în
comparaţie cu ceea ce ar putea deveni cândva. Întregul mod
de receptare
senzitivă a oamenilor contemporani este de aşa natură încât
fac tot mai
dens vălul ce se aşterne în faţa lumii spirituale, aşa
încât ei să nu
poată pătrunde cu folos în acesta şi să treacă pe lângă
„păzitorul
pragului“, acea formă formidabilă. Noi trebuie însă să dăm la o
parte
vălul. Dar pentru aceasta este necesar să ne facem următoarea
făgăduială solemnă: Ştim cât de imperfecţi suntem în
realitate, dar
niciodată nu vom conteni să ne străduim pentru a deveni tot mai
perfecţi. Cu un asemenea impuls se poate porni în marcocosmos.
Cine nu
are voinţa puternică de a lucra asupra sa spre a se automodela
continuu, acela ar trebui mai întâi să-şi formeze o
asemenea
deprindere. Aceasta constituie contraponderea cunoaşterii noastre.
Trebuie mai întâi să ne autocunoaştem, dar autocunoaşterea
ar rămâne
literă moartă dacă ea nu ar fi dublată de o voinţă puternică, care să
contribuie la autoperfecţionarea noastră. Străbate prin timpuri maxima
apolinică: „Cunoaşte-te pe tine însuţi“, care este corectă, dar
de care
mai depinde ceva. Aşa cum am spus ieri, nu reprezentările eronate sunt
catastrofale, pentru că viaţa însăşi le va corecta, ci piedicile
sunt
de fapt jumătăţile de adevăruri, ca de exemplu o eventuală invitaţie la
autocunoaştere, care nu este totodată şi o invitaţie la o permanentă
perfecţionare. Dictonul „Cunoaşte-te pe tine însuţi“ trebuie sa-l
acceptăm împreună cu reversul său, care este un îndemn la o
continuă
autodesăvârşire. Să facem această făgăduială solemnă faţă de omul
nostru superior, în faţa căruia ne vom afla şi asemenea căruia
trebuie
să devenim; abia atunci vom putea să ne încumetăm a păşi
încrezători în
macrocosmos, căci numai aşa, treptat-treptat, vom învăţa să ne
orientăm
şi să ne limpezim sufleteşte.
* În limba germană man: nu are echivalent în
limba
romănă. Se traduce cu „se“. În germană man este pronume nehotărât,
persoana a III-a singular, se referă la una sau mai multe persoane,
indiferent de gen; are un singur caz, nominativ singular, şi are deci
numai funcţie sintactică de subiect. Echivalentul lui on în franceză. (Nota trad.)
Am văzut, pe de o parte, că natura noastră se dovedeşte a fi
înrudită cu ceea ce numim lumea elementală, şi tot cu ea se
înrudeşte
şi temperamentul nostru. Dar mai există ceva, în propria noastră
entitate, cu care suntem înrudiţi. În noi există ceva
înrudit cu
lucrurile care ne înconjoară, căci noi suntem extraşi din
Univers. De
la ceea ce percepem în lumea fizică trebuie să trecem în
lumea
elementală şi de aici, în continuare, în lumea spirituală.
Ca fiinţe
umane, trecem dintr-o întrupare într-alta. Dacă în
actuala încarnare
eşti o persoană melancolică, prin ceea ce se transmite de la o
reîncarnare la alta poţi deveni un flegmatic sau o persoană
sanguină.
În diferite încarnări această unilateralitate se
echilibrează, se
uniformizează. Am obţinut astfel reprezentarea că fiinţa noastră este
mai mult, că mai suntem şi altceva, chiar dacă acum suntem un
melancolic. Cu aceeaşi fiinţă am putut fi, într-o viaţă
anterioară, o
persoană colerică, iar într-o viaţă viitoare să devenim o
persoană
sanguină. Esenţa noastră nu trece în aceste structuri
temperamentale.
Mai există şi altceva, care se găseşte mai sus de orice. Dacă un
clarvăzător contemporan observă pe cineva în lumea elementală, pe
care
îl vede ca o persoană melancolică, el îşi va spune: Este un
fenomen
trecător; este numai aparenţa unei încarnări.
Omul, care acum, ca melancolic, reprezintă „pământul“, va
reprezenta
într-o altă încarnare, ca sanguin, „aerul“, dacă va fi
coleric va
reprezenta „focul“; melancolicul, care este cu predilecţie o persoană
interiorizată, produce un efect de respingere atunci când
îl contempli
din punct de vedere al lumii elementale; colericii apar ca şi
când ar
împrăştia în jur numai flăcări, în sens elemental şi
nu în sensul
focului fizic*.
* Pentru a nu fi greşit
înţeleşi
trebuie să menţionez că în compendiile de teosofie lumea
elementală
este denumită lume astrală. Ceea ce se numeşte aici lume spirituală
constituie partea inferioară a lumii mentale. Devakhan-ul inferior; lumea mentală
superioară, Devakhan-ul
superior, lumea-Arupa, este
ceea ce aici a fost denumit ca fiind „lumea raţionala“. (Nota
editorului elvetian.)
Când pătrundem din lumea spirituală în lumea raţională
întâlnim ceva
asemănător ca atunci când ne apărem nouă înşine ca entităţi
care putem
învinge temperamentul nostru din ce în ce mai mult,
echilibrându-ne de
la o viaţă la alta. Ajungem astfel la limita lumii spirituale. Ajunşi
aici, întâlnim realităţi şi entităţi spirituale etalate ca
pe cadranul
unui ceas universal. Entităţile ni se prezintă în imaginile
Zodiacului,
iar realităţile în cele ale planetelor. Dar prin această
comparaţie nu
am realizat mare lucru: va trebui să trecem dincolo de aceste entităţi;
totalitatea acestor entităţi formează ierarhiile.
Nu ne-am putea face însă o idee despre lumile superioare dacă nu
am
trece de la denumirile pe care le-am dat în conferinţa de ieri la
însăşi chintesenţa acestor entităţi. Am văzut că omul ne poate
apărea
într-o încarnare ca melancolic, într-o alta ca
sanguin. Dar entitatea
lui este mai mult de atât. Ea răzbate, depăşeşte cu mult ceea ce
putem
să caracterizăm printr-o asemenea noţiune. Dacă ne-am format o imagine
clară asupra faptului că entităţile denumite Serafimi, Heruvimi,
Tronuri s.a.m.d. – exprimate în spaţiul fizic prin Zodiac –
reprezintă
de fapt mult mai mult decât o indică numele lor, înseamnă
că ne-am
creat o noţiune clară asupra acestei limite superioare a
macrocosmosuiui. O fiinţă care ne apare într-o anumită situaţie
ca
spirit al înţelepciunii nu va rămâne mereu ca atare,
încât să o putem
caracteriza mereu astfel. Căci aşa cum omul evoluează, tot astfel şi
entităţile pe care le întâlnim la limita superioară trec
prin diferite
stări, încât o dată le vom denumi într-un fel, iar
altă dată
într-altul. Entităţile evoluează o dată cu noile lor denumiri.
Acestor
nume le-am putea spune, în limbaj comun, ranguri. Când
vorbim de
spiritul voinţei sau de cel al înţelepciunii este ca şi
când, aici, pe
Pământ, am vorbi de un consilier guvernamental sau de un
consilier
guvernamental secret; la început a avut o funcţie, apoi alta. Şi
în
cazul nostru aceeaşi entitate a fost spirit al înţelepciunii,
în alt
caz spirit al voinţei etc. Entităţile evoluează în funcţie de
situaţie,
parcurgând diferite trepte ierarhice: atâta vreme cât
ne menţinem în
lumea spirituală, ele se prezintă într-o anumită relaţie una faţă
de
cealaltă. În momentul în care facem cunoştinţă cu o entitate evoluată din punct de
vedere spiritual, când trecem de la denumirea rangului la
perceperea
entităţii însăşi, atunci ne ridicăm în domeniul
raţionalului, trecem pe
o treaptă superioară, pătrundem în lumea spirituală.
Dacă dorim să ajungem la o anumită treaptă a cunoaşterii, trebuie,
în general, să facem deosebirea între entităţile evoluate
şi ceea ce
ele sunt pe o anumită treaptă de dezvoltare. Trebuie să facem acest
lucru atât cu entităţile care apar numai pe Pământ,
cât şi cu cele care
se arată numai unei conştienţe clarvăzăoare în lumea spirituată.
În
acest sens se dă exemplul lui Buddha. Ştiţi că Buddha a trăit în
secolul al VI-lea înainte de Christos. Cine pătrunde în
acest domeniu
în mod spiritual trebuie să înveţe să facă deosebirea
între ceea ce, la
vremea sa, era denumit „Buddha“ şi entitatea care s-a ridicat la
această demnitate. Mai întâi el a fost un Bodhisattva,
apoi, în
încarnarea din secolul al VI-lea înainte de Christos, a
devenit Buddha.
Dar şi înainte a fost aceeaşi entitate care va apărea ulterior ca
„Buddha“. Această entitate a evoluat însă mai departe,
încât din
anumite motive, nu a mai avut nevoie să se încarneze ca om
trupesc. Ea
a trăit mai departe în alte forme, devenind acum o entitate
superioară.
Ca Bodhisattva, acest om era unit cu evoluţia Pământului; acum
însă
este o entitate care în evoluţia sa în lumea spirituală
poate fi găsită
doar cu ochiul pătrunzător al clarvăzătorului. Dacă luaţi toate acestea
ca pe o comparaţie, veţi vedea cât trebuie să se facă o
distincţie
între denumirea „Buddha“ şi entitatea căreia îi este
atribuită funcţia
lui Buddha.
Acelaşi lucru se petrece şi cu ierarhiile, căci şi ele continuă să
evolueze. Vedem astfel că, la limita lumii spirituale, anumite
entităţi, ating această limită de sus în jos, căpătând
anumite
trăsături; fiinţe care îndeplinesc o funcţie sau alta, pe care
trebuie
să le-o atribuim. Dacă ne ridicăm mai sus în lumea spirituală,
reîntâlnim aceste entităţi care de această dată ne apar
într-o evoluţie
animată. Această situaţie este specifică şi omului în cursul
încarnării
sale. În fond, aşa după cum vom cunoaşte un om nu luând
în considerare
doar actuala sa încarnare, ci urmărindu-l pe tot parcursul său,
din
întrupare în întrupare, tot astfel vom cunoaşte şi
entităţile
superioare numai dacă suntem în stare să vedem dincolo de ceea ce
semnifică faptele lor, aceste entităţi ele însele. A te preocupa
de
esenţele spirituale şi a participa la evoluţia lor înseamnă a
vieţui în
lumea raţională.
Deasupra „lumii raţionale“ mai există o lume superioară, din care
vin acele forţe care ne fac capabili să ne depăşim conştienţa obişnuită
normală şi să dobândim o constienţă clarvăzătoare, înarmată
cu ochi şi
ureche sirituală. Cât de minunat ar fi oare dacă ar trebui să
explicăm
trăsăturile omului cu ajutorul unor lumi care se află mai sus
decât
lumea spirituală şi decât cea raţională? De fapt, omul devine
participant la această lume spirituală atunci când în el se
trezeşte
conştienţa clarvăzătoare. Este oare un miracol faptul că forţele care
contribuie la deşteptarea acestei conştienţe provin dintr-o lume din
care entităţile spirituale işi adună forţele lor? Noi ne extragem
conştienţa raţională din lumea raţională. Dacă vrem să depăşim această
lume, atunci va trebui să ne procurăm forţele dintr-o lume mai
evoluată. În acest fel ajungem în lumea arhetipurilor.
Sarcina pe care
ne-o propunem este de a caracteriza organele de care avem nevoie pentru
a dobândi o viziune imaginativă. Va trebui să arătăm cum apar
în lumea
arhetipurilor forţele care îi formează omului organele necesare
pentru
a-şi dobândi o conştienţă imaginativă. Subiectul pe care ni-l
propunem
pentru data viitoarc este: Aflarea legăturii dintre prima treaptă a
cunoaşterii superioare şi lumea spirituală a arhetipurilor. Vom trece
apoi mai departe şi vom descrie lumea inspirată şi lumea intuitivă,
arătând cum poate omul să se integreze în lumile
superioare, în sensul
pe care îl dăm în stadiul cultural actual acestei noţiuni –
să poată
deveni un cetăţean al acelor lumi, aşa cum este aici, în plan
fizic, în
spaţiul care ne înconjoară şi cum poate el să păşească în
acele lumi în
care, în anumite privinţe, este fiinţa cea mai de jos; şi după
cum,
aici, poate privi spre alte zone care se găsesc sub el, acolo el
îşi
poate ridica privirea spre acele entităţi evoluate care se află
deasupra sa. Permanent omul face cunoştinţă cu entităţi şi realităţi
noi, atunci când porneşte pe drumul care duce în
macrocosmos.
