Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS

GA 119


CONFERINŢA a VII-a

CONTOPIREA CU LUMEA ELEMENTALĂ. TRECEREA PE
LÂNGĂ „MARELE PĂZITOR AL PRAGULUI“

Viena, 28 martie 1910

Ieri am încercat să schiţăm în câteva cuvinte ce se înţelege prin drumul care duce în macrocosmos, spre marele Univers, în antiteză cu prezentările din zilele anterioare, care au dat o orientare despre drumul profund mistic de pătrundere în suflet sau calea spre microcosmos.

Pătrunderea în marele Univers, în macrocosmos, înseamnă pentru un iniţiat intrarea în lumea elementală, aşa cum o denumeşte știinţa spirituală; el urcă apoi în lumea spirituală, apoi în lumea raţională şi, în sfârşit într-o lume mult mai elevată, care poate fi numită lumea arhetipurilor, cu precizarea că pentru aceste lumi nu mai avem, de fapt, nici un mijloc corect de exprimare, întrucât limba contemporană nu deţine noţiuni potrivite pentru ele, iar cuvântul german vechi semnificativ, cu un conţinut bogat, cel de „raţiune“ a devenit banal, propriu pentru lumea sensibilă, aşa încât termenul de „lume raţională“ lesne poate fi înţeles eronat. Până acum nu am făcut decât să schiţăm totul în linii generale; despre aceste lumi s-ar putea discuta nu ore, ci luni în şir, dar cadrul în care ne aflăm nu ne permite decât să conturăm câteva idei pe marginea lor. Pentru a da totuşi o imagine mai precisă asupra acestor lumi este necesar să mai menţionăm şi următorul aspect: omul, vieţuind în lumea elementală, în felul deseris ieri, căpătând o imagine clară asupra a ceea ce numim în mod obişnuit elemente – pământ, apă, aer, foc – percepe faptul că propria sa corporalitate, înţelegând întreaga sa corporalitate, deci inclusiv părţile superioare ale naturii sale umane, s-a clădit din această lume elementală. Pe lângă această concluzie, omul mai ajunge la încă una, aceea că viziunea exterioară, contemplarea din afară a lumii elementale, ca să spunem aşa, se prezintă altfel decât percepţia interioară. Când pătrundem în sinea noastră, şi anume fără o privire clarvăzătoare, ci având conştienţa obişnuită, normală, întâlnim anumite trăsături, pe care jumătate le socotim ca aparţinând corporalităţii sufleteşti, iar cealaltă jumătate corporalităţii exterioare, adică trăsăturile temperamentului nostru. Temperamentele se împart astfel, încât putem vorbi de un temperament melancolic, de unul flegmatic, de unul sanguin şi de un temperament coleric.

Tot ieri am mai spus că, pătrunzând în macrocosmos, omul nu se simte ca şi când s-ar afla deasupra obiectelor lucrurilor dc acolo, ci se simte integrat în fiecare lucru al lumii elementale; se simte contopit cu acestea. Când privim un obiect fizic spunem: Obiectul este acolo, noi suntem aici. Şi atâta timp cât ne aflăm în lumea fizică şi suntem oameni raţionali ne putem delimita strict de orice obiect, de orice entitate. Îndată ce vieţuim în lumea elementală, o asemenea delimitare strictă este din ce în ce mai dificilă, întrucât acolo aproape că ne contopim cu realităţile, lucrurile şi entităţile lumii elementale. Ieri am caracterizat cel mai bine acest aspect prin exemplul pe care l-am dat cu ceea ce numim foc. Despre focul lumii elementale am spus că nu este foc fizic, ci ceva anume, ce poate fi asemănat cu căldura sufletească interioară, cu ardoarea sufletească. Când în lumea elementală percepem elementul foc, el se contopeşte cu noi, ne simţim cuprinşi în esenţa lui. Aceatstă contopire, acest simţământ de împreunare survine şi în cazul altor elemente; doar elementul „pământ“ face excepţie. Am numit „pământ“ ceva care nu poate fi pătruns, care opune rezistenţă, ceva de care te poticneşti. Într-un mod cu totul ciudat, există în lumea elementală o înrudire, o corespondenţă între ceea ce numim temperamente şi cele patru elemente caracteristice acestei lumi, după cum urmează:

temperamentul melancolic, înrudit cu pământul;
temperamentul flegmatic,înrudit cu apa;
temperamentul sanguin, înrudit cu aerul;
temperamentul coleric, înrudit cu focul.

Această înrudire se manifestă în vieţuirea lumii elementale în sensul că individul coleric are o mai mare afinitate de a se contopi cu entităţile ce se află în „focul“ lumii elementale decât cu celelalte entităţi; individul sanguin are o tendinţă mai mare de a se uni cu realităţile şi entităţile care vieţuiesc în elementul „aer“; flegmaticul se va contopi cu entităţile care vieţuiesc în elementul „apă“; iar melancolicul se va uni predilect cu entităţile care se găsesc în elementul „pământ“. Când printr-o vieţuire adevărată se pătrunde în lumea elementală, se ajunge astlel într-un fel deosebit de dependenţă. De unde ne putem reprezenta că diferiţi oameni pot relata lucrurile cele mai deosebite despre lumea elementală, fără ca prin aceasta să se înţeleagă că ei nu au dreptate atunci când îşi descriu propriile lor vieţuiri.

Cel ce este familiarizat cu asemenea lucruri va şti când un melancolic, în felul său aparte, va descrie această lume ca pe o lume în care se poticneşte de orice obiect şi va considera aceasta ca fiind ceva natural, căci prin temperamentul său melancolic se află într-o anumită relaţie cu tot ceea ce este solid, „pământ“, lăsând să-i scape toate celelalte lucruri şi entităţi. Despre această lume colericul va povesti cât de fierbinte i se prezintă totul, cum totul devine incandescent datorită focului elemental. De aceea nu trebuie deloc să ne mire descrierile făcute lumii elementale de anumiţi clarvăzători de nivel inferior, descrieri care diferă esenţial unele faţă de altele, întrucăt această lume poate fi evaluată numai atunci când deţinem cunoştinţe temeinice despre noi însine. Dacă se cunosc trăsăturile care caracterizeară un temperament coleric, atunci vom şti şi motivul pentru care lumea etementală i se prezintă acestuia într-un anumit fel. Prin această autocunoaştere se dobândeşte şi impulsul de a ne debarasa de tot ceea ce este părtinitor. Se capătă apoi deprinderea de a avea o atenţie distributivă şi de nu ne opri privirea doar asupra lucrurilor cu care suntem cel mai mult obişnuiţi. Se dobândeşte astfel o percepţie superioară asupra cunoaşterii propriei noastre persoane. Ea presupune situaţia de a ajunge să ieşim din noi înşine şi să ne privim propria entitate ca şi când ar fi o individualitate străină. Nu este deloc un lucru simplu. Este relativ uşor să dobândeşti cunoştinţe despre trăsăturile sufleteşti pe care ţi le-ai însuşit, dar în privinţa temperamentului care acţionează până la corporalitate este greu de dobândit o detaşare completă. Cei mai mulţi dintre oameni nu pot fi în viaţă imparţiali şi îşi dau singuri dreptate. Aceasta este de fapt pornirea egoistă, care nu trebuie sancţionată prea sever, întrucât ea este o însuşire naturală. Unde ar ajunge omul, în viaţa cotidiană, dacă nu ar avea această siguranţă de a se prezenta ferm faţă de sine însuşi? Dar prezentându-se atât de ferm faţă de sine, trebuie să accepte şi ceea ce, de exemplu, se referă la temperamentul său. Desolidarizarea faţă de propriul temperament, considerarea lui ca ceva străin, este un lucru extrem de greu; este nevoie de multă autoeducaţie pentru a ajunge la această performanţă, pentru a te prezenta într-o postură obiectivă faţă de acesta. Oricare cercetător spiritual va spune: Nu există, de fapt, nici un grad special de maturizare pe care trebuie să-l atingi, pentru a pătrunde în lumea spirituală, în măsura în care a fost respectat principiul potrivit căruia ai reuşit să te detaşezi complet, când ai ajuns la adevăr, făcând abstracţie de părerea proprie. În acest fel se poate ajunge la sursa unei păreri. Ne spunem: Mă tot întreb dacă nu îmi pot aminti în ce perioadă din viaţă mi-am însuşit această părere – să spunem, de exemplu, o anumită orientare politică. Trebuie să-ţi pui în repetate rânduri, şi într-un mod obiectiv, această întrebare; trebuie să-ţi imaginezi ce a contribuit spre a-l face pe omul spiritual din noi, cum l-a adus viaţa în situaţia de a apuca tocmai în acestă direcţie şi care ar fi putut fi cu totul alta dacă karma i-ar fi arătat o altă cale. Dacă îţi reprezinţi atât de corect cum ai fost adus, tu, omul actual, să fii ceea ce eşti, atunci începi să faci primul pas pentru a ieşi din tine însuţi. În marele Univers, în macrocosmos, nu există mijlocul simplu de a fi în afara lucrurilor, ca în lumea fizică. În lumea fizică se poate, de exemplu, sta cu uşurinţă lângă o tufă de trandafiri; în lumea elementală acest lucru nu este posibil, întrucât acolo simţi că te integrezi, că te strecori în lucruri, încât te identifici cu ele. Temperamentul nostru coleric, de exemplu, se contopeşte neapărat cu elementul focului, aşa încât nu mai putem deosebi ce se revarsă din noi, sau ne inundă de la alte entităţi, în masura în care nu am învăţat toate aceste lucruri pe căi speciale. Trebuie să învăţăm să ne găsim într-o entitate şi în acelaşi timp să ne deosebim de ea. Există o singură entitate de la care putem învăţa că ne aflăm în ea şi de care ne putem totuşi deosebi: noi înşine. Dacă reuşim să ne judecăm treptat, aşa cum am face-o cu un alt om, învăţăm de la noi înşine să ne deosebim. Cum se deosebeşte o părere proprie faţă de părerea altcuiva? De obicei ne dăm nouă înşine dreptate şi nu acordăm atenţie celuilalt, care are o părere contrarie. Trebuie început prin a ne autoeduca, spunându-ne: Eu am această părere, celălalt o are pe a sa. Voi adopta o poziţie potrivit căreia să acord şi părerii celuilalt tot atâta valoare cât consider că are propria mea părere. Această obişnuinţă o vom lua cu noi în lumea elementală, pentru ca la rândul nostru să ştim să ne deosebim de lucruri, deşi vom fi integraţi în ele. A pătrunde conştient în lumile superioare depinde de anumite subtilităţi în ceea ce priveşte vieţuirea noastră acolo.

Prin acest exemplu se poate vedea încă o dată cât de îndreptăţită a fost afirmaţia de ieri potrivit căreia omul trebuie să se călească, întrucât este întotdeauna în pericol de a-şi pierde Eul atunci când se ridică în macrocosmos. În viaţa noastră obişnuită, Eul nu este altceva decât o contopire, o fuzionare a convingerilor şi deprinderilor noastre şi marea majoritate a oamenilor va considera că într-adevăr este deosebit de greu să-ţi schimbi mentalitatea, să gândeşti altfel, să simţi altfel, atunci când ţi-ai luat rămas bun de la ceea ce a făcut viaţa din tine. De aceea este foarte important ca înainte de a te decide să te iniţiezi pentru a pătrunde în lumea spirituală să te informezi asupra pragului la care s-a ajuns prin cercetare în acest domeniu. Nici un cunoscător în materie nu-şi va oferi serviciile de a conduce pe cineva în lumea spirituală înainte ca respectivul să fi înţeles cu puterea judecăţii sale că tot ceea ce susţine știinţa spirituală nu este o stupiditate. Este perfect posibil să-ţi formezi o anumită părere personală. Deşi nu se poate cerceta de unul singur lumea spirituală, fără ochiul iluminatului, totuşi din comunicările acelora care pot vedea îţi poţi însuşi o apreciere asupra justeţei sau falsităţii celor comunicate. După aceea se contemplă şi se zăboveşte în lumea înconjurătoare, pentru a verifica dacă viaţa ne devine mai inteligibilă prin explicaţiile date de cercetătorul spiritual.

Întotdeauna aceste opinii la care se ajunge vor avea o particularitate, anume că prin ele suntem în unele privinţe cu un pas înainte faţă de ceea ce este omeneşte normal. Dacă ajungem la judecăţi nepărtinitoare şi vorbim despre lucrurile superioare debarasându-ne de simpatiile şi antipatiile obişnuite în viaţa noastră, vom descoperi că putem fi de aceeaşi părere cu oamenii care ne sunt adversari. În acest fel vom depăşi, vom fi în avans faţă de părerile omeneşti obişnuite. Astfel, în Ştiinţa spirituală noi obţinem ceva care ne rămâne şi după ce am renunţat la celelalte. Există o sumedenie de cunoştinţe ştiinţifice spirituale dobândite care ne protejează împotriva pierderii Eului în momentul când pătrundem în lumea spirituală.

Pentru unii oameni, pierderea Eului în momentul intrării în lumea spirituală ar putea avea şi alte urmări. Atingem un subiect pe care trebuie să-l prezentăm pe scurt. Adeseori, asemenea urmări se prezintă cunoscătorului chiar şi în viaţa obişnuită. De aceea este important să ştim acest lucru atunci când vorbim despre drumul pe care putem să-l urmăm pentru a pătrunde în lumea spirituală.

Cercetătorul spiritual nu are voie în nici un caz să fie un visător, un fantezist. El trebuie să se mişte sigur şi plin de hotărâre în viaţa spirituală, aşa cum un om o face în lumea fizică. Orice nebuloasă, orice neclaritate ar face un rău, ar fi de-a dreptul periculoasă, dacă am primi undă verde spre a intra nepregătiţi în lumea spirituală. De accea este necesar şi de mare importanţă să ne formăm o părere sănătoasă chiar despre viaţa obişnuită pe care o trăim. Mai cu seamă în timpurile actuale, vedem într-o şi mai mare măsură ce înseamnă acest lucru şi că el poate constitui un impediment la intrarea în lumea spirituală, dacă nu ţinem seama de el. Dacă reflectaţi asupra propriei dumneavoastră vieţi şi încercaţi să vă conştientizaţi influenţele care au acţionat asupra vieţii dumneavoastră încă de la naştere, chiar şi numai la o privire retrospectivă superficială vă veţi aminti de unele, dar veţi fi nevoiţi să spuneţi: Peste câte altele nu s-a aşternut uitarea! Şi în acelaşi timp vă veţi mai spune: Despre unele din ele, care m-au influenţat, care au contribuit la formarea mea, nu-mi mai amintesc aproape deloc. Peste cele mai multe dintre cele care au exercitat o influenţă asupra mea s-a aşternut uitarea. Totuşi nu vom afirma că am trăit ceva doar din simplul motiv că acum nu mai este prezent în conştienţa noastră. De ce oare uităm asemenea influenţe din viaţa noastră? Fiindcă cu fiecare nouă zi viaţa ne scoate în cale mereu alte lucruri şi, dacă ar trebui să păstram la un loc ceea ce am trăit, nu am mai fi în stare să facem faţă problemelor. Tot ceea ce ne scoate viaţa nou în cale cu fiecare zi face ca trăirile noastre, roadele experienţelor noastre să se păstreze sub formă de facultăţi, de aptitudini. Ce s-ar întâmpla dacă de fiecare dată la atingerea tocului ar trebui să rememorăm momentele pe care le-am trăit atunci când am început să învăţăm a scrie? Toate aceste trări care, aşa-zicând, au lucrat asupra noastră le-am dat, pe drept cuvânt, uitării. Este ceva bun şi aşa trebuie să se petreacă lucrurile. Aşadar, „uitarea“ joacă un rol important în viaţa omului. Există perioade în viaţă când este benefic pentru om să treacă printr-o situaţie pe care apoi să o uite; sunt nenumărate asemenea peceţi care îşi lasă amprenta şi peste care se aşterne apoi uitarea, pe care nu le mai păstrăm în conştienţa noastră, întrucât viaţa ne-a făcut să uităm; este vorba în primul rând de impresiile din prima parte a copilăriei. Timpul a făcut ca să uităm de ele, întrucât altfel nu am mai evolua. Este cât se poate de bine ca nu purtăm cu noi tot acest balast. Cu toată uitarea care se aşterne peste ele, aceste impresii pot fi încă active. Se prea poate ca ele să fi avut o influenţă asupra noastră la un moment dat, după care au dispărut din memorie şi, deşi nu mai ştim nimic de ele, să constituie forţe active pentru viaţa noastră sufletească. Ele ne pot marca viaţa într-un chip cât se poate de nefavorabil, în sensul că pot produce dezechilibre care să perturbe până în profunzime o viaţă sufletească sănătoasă. Multe stări maladive, nevroze, pot fi puse pe seama unor astfel de influenţe, putând fi mult mai bine înţelese dacă se recunoaşte faptul că volumul vieţii noastre conştiente nu se suprapune cu trăirile vieţii sufleteşti. Psihanalistul poate uneori să descopere cu uşurinţă cauza care se află la originea unor stări care face imposibilă viaţa unui om, cauză de care acesta nu-şi mai aduce aminte, dar care are o influenţă asupra vieţii sale sufleteşti. Ca să ne exprimăm plastic, există în viaţa sufletească anumite crâmpeie, insuliţe, care se află acolo ca oricare alte insuliţe; se poate ajunge pe asemenea insuliţe din mijlocul mării, pe care să păşeşti cu picior sigur. Viaţa sufletească a omului poate fi expusă unor primejdii când se poticneşte de astfel de insule care provin din influenţe nefaste despre care nu-şi mai aminteşte. În viaţa obişnuită aceste insule pot fi foarte simplu ocolite, dacă omul, evaluându-şi retrospectiv viaţa, încearcă să descifreze în ea reminiscenţe depozitate în mecanismul psihic, care duc la o cauză îndepărtată ce l-a influenţat. Dacă omul ar fi dotat cu un fel de concepţie despre lume care să-l aducă în situaţia de a înţelege şi a suporta aceste insule sufleteşti, aceasta ar constitui un lucru benefic pentru el şi ar acţiona ca ceva tămăduitor. Fără doar şi poate, a conduce fără o pregătire sufletul omenese naufragiat spre aceste stânci îi creează acestuia o stare de spaimă. Dar dându-i-se posibilitatea să perceapă cu înţelegere această situaţie îi va fi mult mai uşor să o depăşească. Cu cât suntem mai în măsură să ne articulăm în viaţa noastră conştientă cu luciditate, cu atât mai bine va fi pentru viaţa noastră de zi cu zi.

Când va pătrunde în macrocosmos, omul se va confrunta nu numai cu asemenea insule sufleteşti subconştiente, ci cu mult mai multe lucruri de acest gen. Am văzut că în fiecare noapte pătrundem în macrocosmos şi că asupra vieţuirii noastre acolo se aşterne o uitare deplină. Dintre multe situaţii pe care omul le poarte vieţui, dacă ar pătrunde conştient în macrocosmos, ar fi şi vieţuirea propriului Eu. În macrocosmos omul ar fi el însuşi. El este înconjurat de realităţi şi entităţi spirituale şi tot ceea ce are în faţă constituie o privire obiectivă asupra sa însuşi. Aici el are ocazia să se compare cu lumea macrocosmică, să constate cât de imperfect este faţă de aceasta şi că nu se poate ridica la nivelul acestei lumi superioare. Este suficientă această ocazie pentru ca omul să-şi piardă încrederea în sine, hotărârea sa. Numai autoeducaţia prealabilă, înaintea pătrunderii în lumea spirituală, îl poate proteja pentru a nu-şi pierde încrederea în sine, autoeducaţia fiind de natură să contribuie la formarea unei judecăţi sănătoase, obiective, anume la recunoaşterea imperfecţiunii sale, dându-i în acelaşi timp şi posibilitatea de a dobândi acele facultăţi care sa-i permită să vieţuiască în lumea spirituală. Omul trebuie să ajungă la performanţa de a-şi recunoaşte imperfecţiunile; el trebuie să înveţe să şi le suporte, având în acelaşi timp şi perspectiva a ceea ce poate deveni prin eliminarea acestor imperfecţiuni şi dobândirea acelor trasături care încă îi lipsesc, contribuind la propria autodepăşire; el va trebui să-şi spună mereu: Dacă îmi privesc retrospectiv propria viaţă şi mă raportez la reîncarnările anterioare, am reuşit să fac din mine ceea ce sunt acum. Dar omul trebuie să aibă posibilitatea ca, pe lângă făptura sa proprie, să simtă şi să cunoască şi cealaltă făptură a sa, care îi spune: Dacă lucrezi la formarea ta, dacă faci tot ceea ce trebuie ca să contribui la dezvoltarea a ceea ce există în structura fiinţei tale intime, atunci poţi deveni o entitate ca aceasta care se află lângă tine, ca un ideal autentic, la care să poţi privi fără teamă şi fără descurajare.

La această stare se poate ajunge numai atunci când te-ai autoeducat pentru dobândirea capacităţii de a învinge greutăţile vieţii. Dacă s-a ţinut cont de necesitatea dobândirii în lumea fizică a puterii de a birui obstacolele, de a îndura suferinţele, de a ne căli şi a înfrunta adversităţile, înainte de a face primul pas în macrocosmos, din momentul în care s-a trecut peste acest stadiu apare şi impulsul care ne asigură că vom reuşi orice s-ar întâmpla cu noi, că vom trece peste toate greutăţile pe care le avem de întâmpinat în această lume spirituală; căci vom dezvolta din ce în ce mai mult aptitudinile deja dobândite de a birui obstacolele.

Dacă cineva s-a pregătit într-o asemenea manieră, va avea o trăire cu totul deosebită, chiar de la intrarea sa în lumea elementală. Vom înţelege mai bine acest lucru dacă ne vom aminti încă o dată de faptul că temperamentul coleric este înrudit cu elementul „foc“, că cel sanguin se înrudeşte cu elementul „aer“, că temperamentul flegmatic se înrudeşte cu elementul „apă“, iar cel melancolic cu elementul „pământ“. Dacă cineva vieţuieşte în lumea elementală cu propriul temperament, atunci entităţile lumii elementale i se vor înfăţişa conform afinităţii pe care o manifestă faţă de lucrurile din această lume. De exemplu, colericului îi vor apărea trăsăturile sale înflăcărate, corespunzător elementului „foc“, faţă de care are afinitate în această lume. O asemenea trăire arată cum ceea ce am dobândit în materie de tărie sufletească poate birui toate greutăţile. Atunci încrederea în sine pe care am dobândit-o ne va permite să ne spunem: Vei avea puterea să te impui. Această putere este înrudită cu ceea ce rezultă din unirea tuturor elementelor şi ne întâmpină în lumea spirituală, astfel încât ne putem privi pe noi înşine ca pe o entitate exterioară. Dacă am hotărât să ne debarasăm de toate imperfecţiunile noastre şi să le înfruntăm, aceasta acţionează în aşa fel încât acest om imperfect va putea sta în faţa noastră fără ca vederea sa să ne zdrobească. Altminteri, ar acţiona nimicitor. În viaţa obişnuită, prin sistarea conştienţei, suntem protejaţi de un asemenea pericol. Dacă conştienţa noastră nu ar conteni să acţioneze în fiecare seară, înainte de a adormi, atunci cănd dormim l-am avea în faţa noastră pe omul imperfect care suntem, ceea ce ar fi copleşitor, dar am sta şi înaintea celeilalte entităţi, care ne-ar arăta ceea ce putem deveni şi cum ar trebui să fim. Din aceste considerente, la culcare, conştienţa dispare. Dar dacă dobândim din ce în ce mai mult o maturitate care ne spune: Vei învinge toate greutăţile, atunci, treptat, se ridică ceea ce acoperă ca un văl sufletul omenese atunci când adoarme. Acest văl devine din ce în ce mai transparent, până când vom avea în faţa noastră replica propriei noastre făpturi, aşa cum suntem de fapt, iar alături vom percepe cealaltă înfăţişare pe care am putea-o dobândi, dacă ne modelăm în continuare şi lucram asupra noastră. Ea se arată în toată splendoarea, măreţia şi gloria sa. În acest moment se ştie că această formă are o asemenea influenţă nimicitoare pentru că noi nu suntem aşa, deşi aşa ar trebui să fim, dar că, în fond, nu putem obţine structura sufletească corectă decât când putem suporta această imagine. A avea asemenea trăiri înseamnă a trece pe lângă „Marele păzitor al pragului“.

„Marele păzitor al pragului“ este cel care face să dispară conştienţa când adormim în mod obişnuit. Când dorim să pătrundem în lumea spirituală, în macrocosmos, el este acela care ne arată ceea ce ne lipseşte şi în primul rând ceea ce trebuie să mai facem pentru ca treptat-treptat să ne intregăm în această lume. Pe de o parte se simte nevoia stringentă de a-şi face o părere despre aceste lucruri, dar pe de altă parte se constată o aversiune de a o face. Perioada actuală trebuie înţeleasă ca o perioadă de tranziţie. În mod teoretic unii ar admite că sunt oameni nedesăvârşiţi, imperfecţi, dar de regula nu se depăşeşte această fază teoretică.

În aşa-numita viaţă spirituală contemporană, în literatura actuală, denumirea de „spirit“ reprezintă cu totul altceva decât ceea ce semnifică ea pentru Ştiinţa spirituală. Puteţi să vă convingeţi singuri, găsind peste tot un sens diametral opus celui caracterizat mai sus, izvorât din lumea spirituală. Auziţi peste tot câte o părere despre lume, de genul acesteia: Nu se poate şti acest lucru, şi nici celălalt. Cât de des este întrebuinţat în lumea fizică cuvinţelul „se“*. Prin acest cuvinţel omul şi-a prestabilit a limită a cunoaşterii, pe care crede că nu o va putea depăşi. De fiecare dată când omul face apel la acest cuvinţel îşi dovedeşte sieşi că nu este în stare să pătrundă noţiunea cu cunoaştere umană adevărată. În nici un moment din viaţă nu trebuie să ne spunem: Acest lucru se poate cunoaşte sau nu, ci trebuie spus: Noi putem cunoaşte atâta cât corespunde stării noastre actuale de dezvoltare. Noi putem vorbi despre un lucru sau altul în limita cunoştinţelor noastre actuale. Cine vorbeşte altfel dă dovadă că este o persoană incapabilă să pătrundă şi să înţeleagă noţiunea de autocunoaştere, căci altfel ar şti că suntem fiinţe capabile să evoluăm, iar cunoaşterea este în funcţie de stadiul actual al dezvoltării noastre. În limbajul cercetătorului spiritual lipseşte cu desăvârşire acest cuvinţel. El se va obişnui să citească literatura contemporană, aşa încât, atunci când cineva spune „se“ aceasta înseamnă „el“. Adică este vorba de el, de autorul celor scrise, şi semnifică numai ceea ce ştie acesta; dar lucrurile încep să devină îngrijorătoare atunci când respectivul merge mai departe şi face din toate acestea o practică. Teoriile nu sunt periculoase, dar pot deveni periculoase atunci când se încearcă a fi transpuse în practică. Dacă, de exemplu, cineva spune ceva de genul: Eu ştiu ce poate şi cât poate învăţa un om, aşadar, nu trebuie să mai fac nimic pentru a ajunge mai departe..., prin toate acesta nu face nimic altceva decât să se pună în calea evoluţiei sale. De fapt, exisă astăzi foarte mulţi oameni care îşi închid astfel propria dezvoltare. Din punctul de vedere al cercetătorului Ştiinţei spirituale, acestora li se poate ura să doarmă în continuare liniştiţi, căci ei nu vor ajunge să aibă o conştienţă şi nu li se va da la o parte vălul nici măcar cât printr-o adiere de vânt, spre a li se arăta cât sunt de imperfecţi în comparaţie cu ceea ce ar putea deveni cândva. Întregul mod de receptare senzitivă a oamenilor contemporani este de aşa natură încât fac tot mai dens vălul ce se aşterne în faţa lumii spirituale, aşa încât ei să nu poată pătrunde cu folos în acesta şi să treacă pe lângă „păzitorul pragului“, acea formă formidabilă. Noi trebuie însă să dăm la o parte vălul. Dar pentru aceasta este necesar să ne facem următoarea făgăduială solemnă: Ştim cât de imperfecţi suntem în realitate, dar niciodată nu vom conteni să ne străduim pentru a deveni tot mai perfecţi. Cu un asemenea impuls se poate porni în marcocosmos. Cine nu are voinţa puternică de a lucra asupra sa spre a se automodela continuu, acela ar trebui mai întâi să-şi formeze o asemenea deprindere. Aceasta constituie contraponderea cunoaşterii noastre. Trebuie mai întâi să ne autocunoaştem, dar autocunoaşterea ar rămâne literă moartă dacă ea nu ar fi dublată de o voinţă puternică, care să contribuie la autoperfecţionarea noastră. Străbate prin timpuri maxima apolinică: „Cunoaşte-te pe tine însuţi“, care este corectă, dar de care mai depinde ceva. Aşa cum am spus ieri, nu reprezentările eronate sunt catastrofale, pentru că viaţa însăşi le va corecta, ci piedicile sunt de fapt jumătăţile de adevăruri, ca de exemplu o eventuală invitaţie la autocunoaştere, care nu este totodată şi o invitaţie la o permanentă perfecţionare. Dictonul „Cunoaşte-te pe tine însuţi“ trebuie sa-l acceptăm împreună cu reversul său, care este un îndemn la o continuă autodesăvârşire. Să facem această făgăduială solemnă faţă de omul nostru superior, în faţa căruia ne vom afla şi asemenea căruia trebuie să devenim; abia atunci vom putea să ne încumetăm a păşi încrezători în macrocosmos, căci numai aşa, treptat-treptat, vom învăţa să ne orientăm şi să ne limpezim sufleteşte.

* În limba germană man: nu are echivalent în limba romănă. Se traduce cu „se“. În germană man este pronume nehotărât, persoana a III-a singular, se referă la una sau mai multe persoane, indiferent de gen; are un singur caz, nominativ singular, şi are deci numai funcţie sintactică de subiect. Echivalentul lui on în franceză. (Nota trad.)

Am văzut, pe de o parte, că natura noastră se dovedeşte a fi înrudită cu ceea ce numim lumea elementală, şi tot cu ea se înrudeşte şi temperamentul nostru. Dar mai există ceva, în propria noastră entitate, cu care suntem înrudiţi. În noi există ceva înrudit cu lucrurile care ne înconjoară, căci noi suntem extraşi din Univers. De la ceea ce percepem în lumea fizică trebuie să trecem în lumea elementală şi de aici, în continuare, în lumea spirituală. Ca fiinţe umane, trecem dintr-o întrupare într-alta. Dacă în actuala încarnare eşti o persoană melancolică, prin ceea ce se transmite de la o reîncarnare la alta poţi deveni un flegmatic sau o persoană sanguină. În diferite încarnări această unilateralitate se echilibrează, se uniformizează. Am obţinut astfel reprezentarea că fiinţa noastră este mai mult, că mai suntem şi altceva, chiar dacă acum suntem un melancolic. Cu aceeaşi fiinţă am putut fi, într-o viaţă anterioară, o persoană colerică, iar într-o viaţă viitoare să devenim o persoană sanguină. Esenţa noastră nu trece în aceste structuri temperamentale. Mai există şi altceva, care se găseşte mai sus de orice. Dacă un clarvăzător contemporan observă pe cineva în lumea elementală, pe care îl vede ca o persoană melancolică, el îşi va spune: Este un fenomen trecător; este numai aparenţa unei încarnări. Omul, care acum, ca melancolic, reprezintă „pământul“, va reprezenta într-o altă încarnare, ca sanguin, „aerul“, dacă va fi coleric va reprezenta „focul“; melancolicul, care este cu predilecţie o persoană interiorizată, produce un efect de respingere atunci când îl contempli din punct de vedere al lumii elementale; colericii apar ca şi când ar împrăştia în jur numai flăcări, în sens elemental şi nu în sensul focului fizic*.

* Pentru a nu fi greşit înţeleşi trebuie să menţionez că în compendiile de teosofie lumea elementală este denumită lume astrală. Ceea ce se numeşte aici lume spirituală constituie partea inferioară a lumii mentale. Devakhan-ul inferior; lumea mentală superioară, Devakhan-ul superior, lumea-Arupa, este ceea ce aici a fost denumit ca fiind „lumea raţionala“. (Nota editorului elvetian.)

Când pătrundem din lumea spirituală în lumea raţională întâlnim ceva asemănător ca atunci când ne apărem nouă înşine ca entităţi care putem învinge temperamentul nostru din ce în ce mai mult, echilibrându-ne de la o viaţă la alta. Ajungem astfel la limita lumii spirituale. Ajunşi aici, întâlnim realităţi şi entităţi spirituale etalate ca pe cadranul unui ceas universal. Entităţile ni se prezintă în imaginile Zodiacului, iar realităţile în cele ale planetelor. Dar prin această comparaţie nu am realizat mare lucru: va trebui să trecem dincolo de aceste entităţi; totalitatea acestor entităţi formează ierarhiile. Nu ne-am putea face însă o idee despre lumile superioare dacă nu am trece de la denumirile pe care le-am dat în conferinţa de ieri la însăşi chintesenţa acestor entităţi. Am văzut că omul ne poate apărea într-o încarnare ca melancolic, într-o alta ca sanguin. Dar entitatea lui este mai mult de atât. Ea răzbate, depăşeşte cu mult ceea ce putem să caracterizăm printr-o asemenea noţiune. Dacă ne-am format o imagine clară asupra faptului că entităţile denumite Serafimi, Heruvimi, Tronuri s.a.m.d. – exprimate în spaţiul fizic prin Zodiac – reprezintă de fapt mult mai mult decât o indică numele lor, înseamnă că ne-am creat o noţiune clară asupra acestei limite superioare a macrocosmosuiui. O fiinţă care ne apare într-o anumită situaţie ca spirit al înţelepciunii nu va rămâne mereu ca atare, încât să o putem caracteriza mereu astfel. Căci aşa cum omul evoluează, tot astfel şi entităţile pe care le întâlnim la limita superioară trec prin diferite stări, încât o dată le vom denumi într-un fel, iar altă dată într-altul. Entităţile evoluează o dată cu noile lor denumiri. Acestor nume le-am putea spune, în limbaj comun, ranguri. Când vorbim de spiritul voinţei sau de cel al înţelepciunii este ca şi când, aici, pe Pământ, am vorbi de un consilier guvernamental sau de un consilier guvernamental secret; la început a avut o funcţie, apoi alta. Şi în cazul nostru aceeaşi entitate a fost spirit al înţelepciunii, în alt caz spirit al voinţei etc. Entităţile evoluează în funcţie de situaţie, parcurgând diferite trepte ierarhice: atâta vreme cât ne menţinem în lumea spirituală, ele se prezintă într-o anumită relaţie una faţă de cealaltă. În momentul în care facem cunoştinţă cu o entitate evoluată din punct de vedere spiritual, când trecem de la denumirea rangului la perceperea entităţii însăşi, atunci ne ridicăm în domeniul raţionalului, trecem pe o treaptă superioară, pătrundem în lumea spirituală.

Dacă dorim să ajungem la o anumită treaptă a cunoaşterii, trebuie, în general, să facem deosebirea între entităţile evoluate şi ceea ce ele sunt pe o anumită treaptă de dezvoltare. Trebuie să facem acest lucru atât cu entităţile care apar numai pe Pământ, cât şi cu cele care se arată numai unei conştienţe clarvăzăoare în lumea spirituată. În acest sens se dă exemplul lui Buddha. Ştiţi că Buddha a trăit în secolul al VI-lea înainte de Christos. Cine pătrunde în acest domeniu în mod spiritual trebuie să înveţe să facă deosebirea între ceea ce, la vremea sa, era denumit „Buddha“ şi entitatea care s-a ridicat la această demnitate. Mai întâi el a fost un Bodhisattva, apoi, în încarnarea din secolul al VI-lea înainte de Christos, a devenit Buddha. Dar şi înainte a fost aceeaşi entitate care va apărea ulterior ca „Buddha“. Această entitate a evoluat însă mai departe, încât din anumite motive, nu a mai avut nevoie să se încarneze ca om trupesc. Ea a trăit mai departe în alte forme, devenind acum o entitate superioară. Ca Bodhisattva, acest om era unit cu evoluţia Pământului; acum însă este o entitate care în evoluţia sa în lumea spirituală poate fi găsită doar cu ochiul pătrunzător al clarvăzătorului. Dacă luaţi toate acestea ca pe o comparaţie, veţi vedea cât trebuie să se facă o distincţie între denumirea „Buddha“ şi entitatea căreia îi este atribuită funcţia lui Buddha.

Acelaşi lucru se petrece şi cu ierarhiile, căci şi ele continuă să evolueze. Vedem astfel că, la limita lumii spirituale, anumite entităţi, ating această limită de sus în jos, căpătând anumite trăsături; fiinţe care îndeplinesc o funcţie sau alta, pe care trebuie să le-o atribuim. Dacă ne ridicăm mai sus în lumea spirituală, reîntâlnim aceste entităţi care de această dată ne apar într-o evoluţie animată. Această situaţie este specifică şi omului în cursul încarnării sale. În fond, aşa după cum vom cunoaşte un om nu luând în considerare doar actuala sa încarnare, ci urmărindu-l pe tot parcursul său, din întrupare în întrupare, tot astfel vom cunoaşte şi entităţile superioare numai dacă suntem în stare să vedem dincolo de ceea ce semnifică faptele lor, aceste entităţi ele însele. A te preocupa de esenţele spirituale şi a participa la evoluţia lor înseamnă a vieţui în lumea raţională.

Deasupra „lumii raţionale“ mai există o lume superioară, din care vin acele forţe care ne fac capabili să ne depăşim conştienţa obişnuită normală şi să dobândim o constienţă clarvăzătoare, înarmată cu ochi şi ureche sirituală. Cât de minunat ar fi oare dacă ar trebui să explicăm trăsăturile omului cu ajutorul unor lumi care se află mai sus decât lumea spirituală şi decât cea raţională? De fapt, omul devine participant la această lume spirituală atunci când în el se trezeşte conştienţa clarvăzătoare. Este oare un miracol faptul că forţele care contribuie la deşteptarea acestei conştienţe provin dintr-o lume din care entităţile spirituale işi adună forţele lor? Noi ne extragem conştienţa raţională din lumea raţională. Dacă vrem să depăşim această lume, atunci va trebui să ne procurăm forţele dintr-o lume mai evoluată. În acest fel ajungem în lumea arhetipurilor. Sarcina pe care ne-o propunem este de a caracteriza organele de care avem nevoie pentru a dobândi o viziune imaginativă. Va trebui să arătăm cum apar în lumea arhetipurilor forţele care îi formează omului organele necesare pentru a-şi dobândi o conştienţă imaginativă. Subiectul pe care ni-l propunem pentru data viitoarc este: Aflarea legăturii dintre prima treaptă a cunoaşterii superioare şi lumea spirituală a arhetipurilor. Vom trece apoi mai departe şi vom descrie lumea inspirată şi lumea intuitivă, arătând cum poate omul să se integreze în lumile superioare, în sensul pe care îl dăm în stadiul cultural actual acestei noţiuni – să poată deveni un cetăţean al acelor lumi, aşa cum este aici, în plan fizic, în spaţiul care ne înconjoară şi cum poate el să păşească în acele lumi în care, în anumite privinţe, este fiinţa cea mai de jos; şi după cum, aici, poate privi spre alte zone care se găsesc sub el, acolo el îşi poate ridica privirea spre acele entităţi evoluate care se află deasupra sa. Permanent omul face cunoştinţă cu entităţi şi realităţi noi, atunci când porneşte pe drumul care duce în macrocosmos.