|
Ieri am discutat despre aşa-numita cale rosacruciană care duce spre
lumile spirituale; am atras atenţia asupra faptului că acest drum se
potriveşte cel mai bine omului modern şi corespunde legilor umanităţii.
Tot cu această ocazie am mai arătat că omul, luând anumite măsuri
în
viaţa sa sufletească, urcă treptele cunoaşterii, ale cunoaşterii
inspirate şi ale celei intuitive. Dacă ne-am rezuma doar la cele
prezentate ieri, dacă nu am avea la dispoziţie decât metodele
aferente
sufletului, pe care să le aplicăm arbitrar, atunci ascensiunea celor
trei trepte ar trebui să se desfăşoare în sensul celor descrise
ieri.
Mai întâi, ar trebui formate organele cunoaşterii
spirituale şi abia
după o perioadă plină de dăruire şi renunţări am putea să urcăm de la o
trăire abia perceptibilă la una autentică. În ciclul actual de
dezvoltare a umanităţii nu suntem limitaţi numai la ceea ce
întreprinzi
în mod arbitrar cu sufletui propriu. Într-un viitor
îndepărtat, când
totul va depinde de voinţa proprie, legile dezvoltării vor fi cu totul
altele, aşa încât de la bun început se va putea
pătrunde conştient în
lumea spirituală. Fireşte că şi astăzi este posibil aşa ceva, dar numai
datorită faptului că în evoluţia omului intervine ceva în
ajutor. Sunt
forţele tonifiante ale somnului. Nu am vorbit până acum despre
ceea ce
numim forţele întăritoare ale somnului şi cum acţionează ele
asupra
celui care este implicat într-o asemenea evoluţie spirituală.
Dacă în
evoluţia sa omul nu ar dispune de somn, i-ar trebui mult mai mult timp
ca să poată ajunge la trăirile deosebite care survin prin metodele
descrise. Tocmai faptul că viaţa omului pendulează între veghe şi
somn
este în beneficiul său atunci când îşi educă
dezvoltarea acelor organe
de genul florii de lotus prin intervenţia acestor forţe în timpul
somnului. Chiar dacă la început prin florile de lotus nu se poate
încă
percepe nimic, în timpul somnului, din lumile superioare, din
macrocosmos sunt transmise forţe care ne alimenteaztă şi care se
revarsă asupra noastră, acţionând în aşa fel
încât după o perioadă de
timp, mai scurtă sau mai îndelungată, dacă s-a revenit mereu la
imaginarea de simboluri şi dacă ne-am întărit viaţa lăuntrică,
aceste
organe se deschid, dând posibilitatea unor trăiri adevărate a
lumii
spirituale, astfel încât putem deja vedea câte ceva.
Dacă s-a ajuns la
o gândire imaginativă autentică, se oferă şi posibilitatea de a
privi
într-un fel anume în lumea spirituală.
Dar pentru aceasta omul va trebui ca vreme îndelungată să
trăiască
lăuntric asemenea simboluri grăitoare, care se adresează sufletului şi
care sunt rupte din viaţă, sau chiar anumite formule care comprimă
în
ele mari adevăruri ale omenirii. În momentul trezirii din somn şi
apoi
pe parcursul zilei, când îşi abate atenţia de la
întâmplările
obişnuite, va observa că are în faţa sufletului său ceva de genul
unor
simboluri, pe care şi le-a imaginat şi care în conştienţa normală
apar
ca nişte flori sau pietre: simboluri autentice despre care ştie că nu
le-a creat el însuşi. Pe parcursul întregii perioade
pregătitoare va
învăţa, prin atenţia acordată creării simbolurilor, că poate face
deosebirea între simbolurile înşelătoare, pseudosimboluri,
şi cele
autentice. Cel care se pregăteşte cu multă minuţiozitate şi a
învăţat
să-şi reprime din viaţa superioară orice fel de dorinţă, pornire sau
pasiune, care face abstracţie de orice capriciu personal, al bunului
plac, acela va şti cu siguranţă să discearnă între ceea ce este
autentic şi ceea ce este fals.
Mai intervine încă ceva – un lucru demn de semnalat, pentru a
face
deosebirea dintre simbolurile adevărate şi cele false – şi care poate
fi cel mai bine definit doar dacă îi spunem: a gândi cu inima. Este un
lucru
care survine în decursul evoluţiei despre care am discutat ieri.
În
viaţa sa obişnuită omul are impresia că gândeşte cu capul. De
fapt
gândeşte cu organele spirituale, şi aceasta o înţelege
oricine când se
spune: Gândeşte cu capul. Când în decursul evoluţiei
se mai
înregistrează un progres, se dobândeşte un cu totul alt
sentiment în
privinţa gândirii, în aşa fel încât senzaţia pe
care o aveam până acum
de a gândi cu capul parcă ar fi de această dată localizată
în inimă. Nu
este vorba de inima fizică, ci de acel organ care se formează în
regiunea inimii şi care este floarea de lotus cu douăsprezece petale.
Acest organ devine un fel de organ al gândirii şi această
gândire cu
inima se deosebeşte esenţial de felul în care gândim
în mod obişnuit.
Oricine ştie că în cazul gândirii obişnuite, pentru a
ajunge la adevăr,
ne folosim de reflecţie, de judecată. Se merge din noţiune în
noţiune,
din aproape în aproape, şi după evaluări logice, după judecăţi de
valoare ajungem la cunoaştere. Cu totul alta este situaţia atunci
când
se doreşte aflarea adevărului faţă de ceea ce am descris ca fiind
simboluri. Ele se află etalate în faţa noastră, ca nişte obiecte,
dar
judecarea lor nu trebuie făcută prin gândirea obişnuită, cu
capul. Dacă
este vorba de ceva adevărat sau fals, dacă avem de spus un lucru sau
altul, atunci nu avem nevoie de judecată, căci ea rezultă nemijlocit.
Ceea ce este de spus despre lumile superioare rezultă în mod
nemijlocit. Atâta vreme cât avem în faţa noastră
simbolurile, se ştie
ce trebuie să ne spunem nouă şi celorlalţi. Această nemijlocire, acest
raport direct constituie particularitatea de a gândi cu inima.
În viaţa
obişnuită nu există multe lucruri care să poată constitui un termen de
comparaţie cu aceasta. Pentru a face acest aspect mai inteligibil,
doresc să fac o precizare. Este vorba cu precădere de acele trăiri care
survin pe neaşteptate; la care, ca să spunem aşa, „ne stă mintea
în
loc“ şi pe care le percepem ca fiind lucruri din lumea superioară. Să
luăm ca exemplu o oarecare intâmplare care ar interveni ca un
fulger şi
de care ne speriem. Nici un gând exterior nu se interpune
între acest
eveniment şi sperietura respectivă; întâmplarea atrage
imediat după
sine sperietura. Trăirea lăuntrică, sperietura, este, ca să spunem aşa,
ceva care face să stea mintea în loc. Este o expresie cât
se poate de
plastică, de natură să ne facă să simţim cu adevărat
încremenirea,
blocarea oricărei activităti. Tot astfel se poate ca, în urma
unui
incident de pe stradă, să ne fie stârnită mânia. Şi
în acest caz
impresia nemijlocită este aceea care face să apară furia. Când
intervine judecata, comportamentul este cu totul altul. Aceste trăiri,
care sunt urmate direct de o acţiune sau de o trăire sufletească, pot
fi comparate cu situaţia cercetătorului spiritual, care ar trebui să
spună ceva despre trăirile sale în lumile superioare. Dacă aceste
trăiri încep să fie analizate după regulile logicii, atunci sunt
desfiinţate, ele vor scăpa printre degete. Aplicând în
acest caz
gândirea obişnuită, rezultă de cele mai multe ori un fals. Pe
cât de
necesar este ca printr-o instruire temeinică să se dobândească
în
primul rând o gândire raţională, sanătoasă, tot atât
de necesară este
şi depăşirea gândirii obişnuite. Pentru a ne putea ridica la o
percepţie nemijlocită a lumii superioare, trebuie insistat pe acea
pregătire a gândirii logice, întrucât cu propriile
senzaţii, cu
siguranţă ne-am înşela. Nu eşti capabil să apreciezi just lumea
superoară, fără dezvoltarea prealabilă a gândirii raţionale
în lumea
fizică. Există unii oameni care fac din particularitatea gândirii
superioare un motiv pentru eliminarea logicii obişnuite. Răspunsul lor
este că, dat fiind faptul că tot vor fi uitate, nu mai are rost să
înveţi mai întâi acele lucruri. Dar gândirea
logică este o şcolire
pentru a face din tine un alt om. Printr-o gândire logică sever
disciplinată se trăieşte un fel de conştienţă logică, şi când
lucrul
acesta se desăvârşeşte, se obţine în suflet un anumit
sentiment al
responsabilităţii faţă de adevăr şi faţă de eroare, fără de care nu se
poate începe cunoaşterea lumilor superioare. Există în
viaţă multe
motive, în cazul urcării în lumile superioare, care
pledează în
favoarea faptului de a nu ne neglija gândirea, căci în
viaţa obişnuită
omul parcurge următoarele trei etape:
Marea majoritate a oamenilor se află pe acea treaptă unde un
simţământ nativ, nemijlocit le spune: Acest lucru este corect,
celălalt
este greşit, asta poţi face, asta nu poţi face. De cele mai multe ori
omul se lasă condus de un asemenea simţ nemijlocit, care îi
indică dacă
ceva este corect sau nu. Nu mulţi îşi dau osteneala să judece
ceea ce
constituie pentru ei lucrurile cele mai sfinte. Fiindcă s-au născut
în
Europa şi nu în Turcia şi aparţin unei comunităţi anume, au
căpătat un
sentiment de nezdruncinat potrivit căruia creştinismul şi nu
mahomedanismul reprezintă religia adevărată. Aşa ceva nu trebuie
înţeles greşit. A medita asupra acestui aspect înseamnă a
ajunge la o
autocunoaştere autentică, la o înţelegere corectă a vieţii.
În privinta
a ceea ce consideră cei mai mulţi dintre oameni că este corect sau
incorect decide un anumit simţ nemijlocit al realităţii, propriu marii
majorităţi a oamenilor. Aceasta este prima etapă de dezvoltare.
A doua treaptă este aceea în care omul începe să
gândească. Tot mai
numeroşi sunt oamenii care încep sa depăşească faza simţului
neijlocit,
când încep să pătrundă lucrurile cu mintea proprie: este
unul din
motivele pentru care asistăm astăzi la atâtea poziţii critice
faţă de
ceea ce era sacru în timpurile străvechi şi faţă de diferite
crezuri.
Este reacţia raţiunii, a intelectului faţă de ceea ce a rezultat prin
simţ şi acceptat fără a fi fost verificat prin filtrul gândirii.
Acea activitate umană care analizează critic toate tendinţele
înnăscute şi pe cele obţinute prin educaţie este ceea ce numim
ştiinţă
în sens modern. Ceea ce se numeşte stiinţă în cercurile
cele mai largi
este, de fapt, munca prestată de aceleaşi forţe sufleteşti, de care
tocmai am vorbit. Totul se bazează pe experienţa şi pe percepţiile
exterioare obţinute fie nemijlocit prin simţuri, fie prin
perfecţionarea, rafinarea percepţiilor senzoriale cu ajutorui
telescopului, al microscopului etc. Apoi observaţiile rezultate sunt
combinate, evaluate cu ajutorul gândirii, în urma cărora
apar legile
care stau la baza ştiinţei intelectuale.
Aşadar, există trei trepte de dezvoltare a omului. În ceea ce
priveşte posibilitatea evaluării lucrurilor la justa lor valoare, el se
poate situa pe o treaptă în care îi este propriu un simţ
primordial,
nedezvoltat, un simţ nativ sau pe care l-a dobândit prin
educaţie. În
al doilea rând – în afara acestui simţ –, se poate
manifesta raţiunea,
inteligenţa. Dar cine poate privi introspectiv în propriul suflet
ştie
că inteligenta are o particularitate cu totul deosebită. Ea acţionează
înăbuşitor, ucigător asupra simţirii. Se ştie, lucru constatat
în urma
unei supravegheri atente a inteligenţei, că o educare simplă a acesteia
ucide sentimentul, senzaţia. Din această cauză se observă la multe
persoane care au o anumită afinitate pentru un adevăr printr-un
simţământ primordial o teamă care le determină să se lase
alterate de
acea tendinţă a inteligenţei de a usca şi pârjoli. Este o teamă
justificată. Dar dacă această teamă ajunge până într-acolo
încât sa ne
spunem: Vrem cu orice preţ să pătrundem în lumile superioare şi
pentru
aceasta vom renunţa la gândire, rămânând în
limitele vieţii
sentimentelor noastre, înseamnă că, de fapt, nu vom putea ajunge
niciodată în aceste lumi superioare, ci vom rămâne în
cadrul vieţii
sentimentelor noastre nemijlocite, subdezvoltate; trăirile noastre vor
rămâne pe o treaptă relativ inferioară. Trebuie să-ţi dezvolţi
gândirea, ceea ce este necesar şi pentru lumea exterioară. Pentru
a
pătrunde în lumile superioare nu avem propriu-zis nevoie de
gândire,
dar ea este aceea care ne ajută să ne pregătim, ca exerciţiu. Prin
gândire nu se poate cunoaşte adevărul despre lumile superioare.
Gândirea care ne ajută să înţelegem ştiinţele naturii nu ne
este de
folos colo. Cine înţelege acest lucru nu va înălţa un imn
de slavă
inteligenţei pentru ca astfel să poată lua o hotărâre asupra
lucrurilor
care decid în lumile superioare; nu se poate aşa ceva. Cine
doreşte să
facă speculaţii cu inteligenţa sa în lumile superioare va ajunge
la
adevăruri facile, fără un suport temeinic, doarece gândirea este
indispensabilă doar pentru lumea fizică, exterioară. Fără inteligenţă
nu putem construi maşini şi poduri, fără ea nu putem studia botanica,
zoologia, medicina, sau orice altă disciplină; aici folosim inteligenţa
într-un domeniu concret. Pentru evoluţiile superioare,
inteligenţa are
aproximativ aceeaşi importanţă pe care o are învăţarea scrisului
în
copilărie. Scrisul este un exerciţiu în urma căruia căpătăm
deprinderea, aptitudinea de a reda grafic gândurile noastre,
exerciţiu
care trebuie să înceteze atunci când îl exercităm; el
are o importanţă
abia mai târziu, când se avansează pe calea
dobândirii acestei
deprinderi. Atâta timp cât încă mai învătăm să
scriem, nu ne putem
exprima gândurile prin scris. La fel stau lucrurile şi cu
gândirea. Cel
care doreşte să se ridice la cunoaşterea superioară trebuie să o facă
numai prin şcolirea gândirii logice, după care să abandoneze
acest
exerciţiu, pentru a ajunge să gândească cu inima, pentru a trece
la
gândirea inimii. În urma acestor exerciţii va rămâne
o anumită
deprindere, care îl va ajuta să poată evalua trăirile din lumile
superioare la justa lor valoare. Cine a parcurs această perioadă de
instruire metodică nu va confunda fiecare simbol cu o adevărată
imaginaţie sau să-i dea o interpretare care nu are nimic comun cu
sensul său autentic, ci va avea forţa interioară necesară de a se
apropia de realitate, spre a o privi corect şi a o interpreta ca atare.
Tocmai de aceea este atât de necesară această pregătire
premergătoare,
care ajută la dobândirea unei percepţii nemijlocite, dând
certitudinea
că ceva este adevărat sau că este fals.
Mai exact, lucrurile trebuie să se petreacă astfel: în vreme
ce în
viaţa obişnuită prevalează judecata, reflecţia, pentru lumile
superioare este necesară o exersare prealabilă a gândirii, care
trebuie
să ajungă la asemenea cote de dezvoltare încât acolo să
poată decide
nemijlocit dacă ceva este corect sau fals. O bună pregătire în
vederea
dobândirii unei contemplări nemijlocite este ceva ce trebuie
însuşit şi
care în viaţa curentă nu există decât într-o măsură
foarte mică. În
viaţa noastră obişnuită, majoritatea oamenilor ţipă dacă se
înţeapă cu
o andrea sau dacă li se toarnă apa fiartă pe cap. Dar să ne
întrebăm
câţi oameni au o senzaţie de durere atunci când cineva
debiteatză
prostii. Pentru marea majoritate a oamenilor acest lucru este foarte
suportabil. Cine vrea să evolueze pentru dobândirea unei
percepţii
nemijlocite, în sensul de a fi în măsură să discearnă că un
lucru este
corect iar un altul fals, trebuie să se antreneze în aşa fel,
încât
când ceva este greşit să-l doară, iar adevărurile care-l
întâmpină încă
din lumea fizică să-i producă plăcere şi bucurie.
Învăţarea acestor lucruri este necesară mai presus de oricare
alte
eforturi; ea se află într-o anume relaţie cu efortul extenuant al
pregătirii în vederea pătrunderii în lumile superioare. A
trece cu
indiferenţă pe lângă eroare şi adevăr este o atitudine mult mai
comodă
pentru sănătate, decât atunci când, punând mâna
pe un jurnal, simţi
durere pentru prostiile înşirate acolo. Mâhnirea şi durerea
faţă de
ceea ce este respingător, neadevărat şi rău, chiar şi când nu ne
priveşte în mod direct, bucuria faţă de frumos, adevăr şi bine,
chiar
şi atunci când nu este vorba de noi înşine, toate aceastea
fac parte
din antrenamentul pe care trebuie sa-l facă oricine vrea să ajungă a
gândi cu inima.
La cele spuse ar mai fi ceva de adăugat. Dacă ne ridicăm în
lumea
imaginativă şi percepem în imagini ceea ce aparţine unei lumi
superioare, trebuie să ne mai însuşim o facultate, pe care nu o
avem în
lumea noastră obişnuită. Va trebui să ne însuşim iscusinţa de a
reflecta într-un chip nou asupra a ceea ce am putea numi o
concordanţă
sau o contradicţie. În viaţa curentă unii oameni îşi dau
seama dacă
două afirmaţii se contrazic reciproc sau nu. Dar se poate
întâmpla ca
în aceleaşi circumstanţe doi oameni să trăiască o
întâmplare într-un
mod cu totul diferit. Când unul dintre ei descrie trăirea sa,
aceasta
poate să difere totalmente de relatarea celuilalt şi cu toate acestea
fiecare să aibă dreptate din punctul său de vedere. Să spunem, de
exemplu, că unul povesteşte: Am fost într-o localitate cu un aer
proaspăt, care m-a înviorat, m-a întremat şi m-a făcut să
mă simt
complet refăcut. Despre aceeaşi localitate celălalt povesteşte că nu
este nimic de capul ei, dimpotrivă, acolo a simţit că îi slăbesc
puterile şi este, de fapt, un loc dăunător pentru sănatate. În
primul
caz avem în faţa noastră un om robust, sănătos, care era istovit
de
muncă şi a simţit aerul de acolo ca înviorător, reconfortant. Al
doilea, fiind un om suferind, nu a putut suporta aerul proaspăt, care
i-a făcut şi mai rău, simţindu-se complet slăbit. Ambii au dreptate,
întrucât au venit în acel loc pornind de la condiţii
diferite.
Lucrurile se complică însă atunci când este vorba de
lumile
superioare. Se poate întâmpla, de exemplu, ca cineva să
audă la o
conferinţă expunera unei anumite păreri despre o temă oarecare, iar la
o altă conferinţă să audă o altă părere şi, aşa cum se
întâmplă de
obicei în viaţa obişnuită, va conchide, spunând: Aşa ceva
nu poate fi
adevărat, întrucât afirmaţiile se contrazic reciproc. Vreau
să dau aici
ca exemplu faptul că cineva a auzit la un ciclu anterior de conferinţe
că atunci când omul ajunge la o nouă naştere totul se desfăşoară
cu
mare rapiditate atunci când îşi caută locul în care
urmează să se
reîntrupeze. Cu o altă ocazie se menţionase că omul îşi
pregăteşte cu
mult timp înainte însuşirile pe care le va avea prin noua
sa naştere.
Sesizăm cu uşurinţă că este vorba de o anumită contrazicere şi cu toate
acestea ambele afirmaţii se bazeaza pe trăiri adevărate. Dacă dorim să
recurgem la o comparaţie, contradicţia poate fi explicată în
felul
următor: cineva grijuliu şi-a meşterit cu cinci sau şase zile
înainte
un obiect anume: în a şaptea zi nu îl mai găseşte şi
trebuie să-l
caute. Ambele situaţii pot fi adevărate. Ceva asemănător se poate
întâmpla şi în cazul celor două aspecte discutate,
legate de lumile
superioare. Trăirile din aceste lumi fiind atât de complicate,
este
posibil ca exact în momentul în care omul încearcă să
se unească cu
corpul său fizic să nu-l mai găsească, lucru de care ne lovim şi
în
viaţa noastră curentă atunci când intervine o eclipsare a
conştienţei.
Printr-un asemenea exemplu vedem că ceva poate fi important atunci
când
pătrundem în lumile superioare. Trebuie să fim permanent
conştienţi că
atunci când dorim să pătrundem în imaginaţie şi când
urmărim o cale
bazându-se pe gândirea inimii, lucrurile se pot prezenta
într-o anumită
imagine. Dacă ai dobândit un simţ suficient de puternic, în
aşa fel
încât poţi adera la adevărul acestei imagini, se poate
întâmpla ca,
parcurgând un drum asemănător, într-o altă perioadă de
timp, să ajungi
la o altă imagine, care să fie în contradicţie cu simţul
nemijlocit,
care spune: Acest lucru este adevărat. Acest lucru trebuie ştiut;
situaţia se rezolvă prin aceea că ţi se atrage atenţia la momentul
oportun. Se dobândeşte o înţelegere corectă a lucrurilor
atunci când se
caută propriul Eu în lumea imaginativă.
Am arătat cum, situându-ne în afara propriului Eu,
îl privim din
urmă. Trecând pe lângă Păzitorul pragului îl avem
obiectiv în faţa
noastră. Ne putem investiga Eul propriu o data, de două ori, de trei
ori şi de fiecare dată să ne apară în diverse imagini. În
baza
cunoştinţelor asimilate în lumea fizică ne-am putea spune: Acum
mi-am
făcut o idee despre cum arăt într-o lume superioară, sau a doua
oară să
spunem: M-am regăsit şi sunt cu totul altcineva şi a treia oară să
constatăm acelaşi lucru. În momentul în care, prin acea
instruire de
care am vorbit, se intră în lumea imaginativă în care avem
imaginea
propriului Eu trebuie să ne fie clar că putem vedea douăsprezece
imagini diferite ale acestuia. Există aşadar, douăsprezece imagini
diferite ale aceluiaşi Eu despre care se poate spune că l-am putut
înţelege pe deplin numai după ce l-am studiat pornind de la cele
douăsprezece ipostaze diferite la care se raportează. Din afară,
această contemplare a Eului arată ca ceva care se reflectă în
raportul
celor douăsprezece constelaţii zodiacale faţă de Soare. Aşa precum
Soarele se mişcă prin cele douăsprezece constelaţii, având
în fiecare
din acestea o altă putere şi luminând Pământul nostru din
douăsprezece
puncte de vedere diferite tot astfel este însorit şi omul-Eu din
douăsprezece puncte de vedere diferite, atunci când este privit
în urmă
din lumile superioare. De aceea, la urcarea în lumile superioare
nu
trebuie să ne declarăm mulţumiţi cu un singur punct de vedere. Iată de
ce este imperios necesar să ne antrenăm în prealabil, pentru a
evita
confuziile care ne urmăresc în lumile superioare. Acest lucru
este
posbil numai dacă în lumea fizică ne-am obişnuit să nu considerăm
salvatoare pentru om doar contemplarea dintr-o singură direcţie. Există
oameni materialişti, alţii spirituatişti, alţii monişti, dualişti etc.
Spiritualiştii susţin că totul este spirit şi acordă întreaga lor
atenţie numai spirituiui; moniştii susţin că totul se exptică prin
unitate. Toţi aceşti oameni se confruntă şi se atacă de câte ori
au
ocazia. Dar cel ce doreşte să se pregătească în vederea unei
cunoaşteri
adevărate trebuie să acorde atenţie următoarelor premise: Materialismul
are o anumită justificare; va terbui să ne însuşim gândirea
din legile
materialiste, pe care să le aplicăm numai lumii materiale, nu şi celei
spirituale. Va trebui să aprofundăm aceste legi, altminteri nu vom
reuşi să înţelegem această lume. Cineva, vrând să explice
cum
funcţionează ceasul, spune: Limbile ceasornicului se mişcă inainte;
cred că înăuntru se află ascunşi doi demoni mici, care fac
limbile să
se rotească continuu; nu cred că este ceva mecanic. Lumea ar râde
de
el. Astfel de explicaţii ne dau şi cei care explică mişcarea mecanică
exterioară a astrelor conform legilor materiale. Greşeala nu este a
legilor materiale, ci faptul că se acreditează ideea că prin ele se
poate explica întregul Univers. Haeckel* nu comite greşeala ca
bazându-se pe lucrurile pe care le cunoaşte să-şi
întemeieze
explicaţiile; prin aceasta el a adus multe foloase. Putem spune că
gândirea materialistă are o justificare pentru un anumit domeniu.
* Haeckel (Ernst), biolog german,
născut la Potsdam (1834–1919); reprezentant al evoluţionismului şi al
unui materialism naturalist ştiinţific. Concepţia monistă elaborată de
el are un caracter ateist militant; cercetări în domeniul
biologiei,
antropologiei. (Nota trad.)
Aşa cum modul de gândire materialist se justifică pentru
domeniul
material, cel fizic, tot astfel şi pentru domeniul spiritual trebuie
abordată o gândire spirituală. Când cineva spune: Tu vii cu
o întreagă
psihologie, dar eu ştiu că în creier se petrec anumite procese
care
explică gândirea, nu face decât să amestece lucrurile care
ţin de
naturi diferite; pentru un domeniu diferit, comite aceeaşi greşeală pe
care a făcut-o acela care crede în existenţa în ceasornic a
doi demoni.
Aşa cum nici ceasornicul nu poate fi explicat cu ajutorul demonilor,
nici gândirea nu se poate explica prin procesele care au loc
în creier.
Cine, de pildă, explică oboseala prin acumularea de substanţe toxice,
dă o lămurire corectă pentru ceea ce este exterior, fără să explice,
în schimb, nimic pentru suflet. Pentru aceasta va trebui să
lumineze
sufletul dintr-o altă direcţie, prin trăirile sufleteşti.
La fel stau lucntrile şi cu monismul. Când se încearcă
să se explice
lumea numai prin natura armoniei, se ajunge la o unitate, dar ea este
de natură abstractă. Ajungându-se la o unitate abstractă, nu se
obţine
în fond nimic, întrucât totul este sărăcit, lipsit de
substanţă. A
existat odată un domn care a încercat să explice întregul
Univers doar
prin câteva fraze. El spunea: Doar cu numai două fraze voi
explica
întreaga tărăşenie. În două fraze abstracte el voia să
sintetizeze
toate fenomenele. În accasta constă unilateralitatea
explicaţiilor
moniste. Dar, aplecându-ne asupra mai multor puncte de vedere pe
care
să le luăm în considerare, căpătăm deprindere de a extrage de
peste tot
ceea ce se justifică. Ne obişnuim astfel să vedem lucrurile din
diferite unghiuri de vedere. Astăzi se manifestă foarte puţină
înţelegere pentru o asemenea atitudine obiectivă, nepărtinitoare.
Cine
a încercat o dată acest lucru ştie din proprie experienţă
cât de ciudat
se comportă lumea când renunţi la propria-ţi părere,
încercand să o
înţelegi pe a altuia, sau chiar să ţi-o însuşeşti. Am
încercat să-l
prezint pe Nietzsche aşa cum trebuie prezentat atunci când,
ieşind din
propria gândire, intri în a sa. După ce au citit aceste
lucruri şi ceea
ce am scris în următoarea mea carte, oamenii au spus că sunt
inconsecvent: cine este partizanul lui Nietzsche trebuie să vadă totul
din punctul acestuia de vedere. Prin aceasta vreau să spun că acela
care îl aprofundează pe Haeckel, pentru a prezenta doctrina sa,
va
trebui să fie şi partizanul acestuia.
Această putere de a face abstracţie de propria-ţi persoană, pentru a
putea descrie obiectiv o idee ce nu îţi aparţine, este un lucru
care
trebuie dobândit cu necesitate. Din aceasta rezultă ceva care
poate
conduce la un adevăr cuprinzător. Prin aceasta te autoeduci în
vederea
obţinerii capacităţii necesare pentru a putea urca în lumile
superioare, pentru a ajunge la performanţa care îţi oferă
posibilitatea
de a pătrunde în lumile superioare. În lumile superioare
rezultă
confuzii de îndată ce, apropiindu-te de o imagine având o
părere
personală, duci această părere şi acolo, de unde apariţia unei imagini
false, a unei himere. Pentru a ajunge la gândirea inimii trebuie
să
avem puterea de a ieşi din noi şi apoi să ne privim retrospectiv.
Cine se păstrează în limitele conştienţei obişnuite se află
într-un
loc anume, de unde poate să-şi spună: Acesta sunt eu,
înţelegând prin
aceasta suma a tot ceea ce el crede şi reprezintă. Când va
pătrunde
într-o lume superioară, după ce a ieşit din sinea proprie, va
putea să
spună: Acesta eşti tu. Eul care a fost înainte va trebui să
devină, în
sens corect, un Tu, aşa cum
îi spui altcuiva tu.
Aceasta
nu trebuie să constituie doar o simplă teorie, ci să devină o trăire
adevărată. Am mai subliniat faptul că la o asemenea stare se ajunge
numai prin antrenament. Pornind de la lucruri relativ simple se obţine
dreptul de a gândi cu inima. Reprezentările adevărate din lumile
superioare rezultă dintr-o asemenea gândire cu inima. Nimic nu
există
în aceste reprezentări care să nu fi fost gândit cu inima.
Dar ele
trebuie să arate ca reprezentări logice. Cel ce încearcă să-şi
înfăţişeze trăirile sale cu inima va trebui, de fapt, să le
toarne în
nişte forme de gândire, astfel încât ele să fie
inteligibile pentru
ceilalţi oameni. În aceasta rezidă deosebirea faţă de mistica
trăită
subiectiv, proprie fiecăruia pentru sine, care nu poate fi
împărtăşită
şi altcuiva, întrucât nu îl priveşte. Dar mistica
autentică a apărut
din posibilitatea de a avea reprezentări cu gândirea inimii.
Acest
aspect se află într-o corelaţie şi cu altceva, anume, cu faptul
că
adevărurile rezultate din lumile superioare sunt în sine ca
sângele
inimii. Oricât s-ar încerca a fi turnate în formele
gândirii, ele au în
sine ceva ca sângele inimii, întrucât aceste
adevăruri sunt trăite
nemijlocit de suflet. Din momentul în care omul şi-a educat
gândirea
inimii, el ştie cum arată o viziune: dar ceea ce el vieţuieşte nu este
nicidecum o viziune, ci expresia a ceva spiritual-sufletesc, aşa cum
roşul unui trandafir este expresia materialităţii sale. Văzătorul
spiritual îşi ridică privirea spre lumea imginativă: el vede,
trecând
pe lângă el ceva de culoare albastră, sau aude un sunet, sau are
senzaţia de cald sau de rece; datorită gândirii inimii va şti că
nu
este vorba de o închipuire, ci de o entitate
spiritual-sufletească, aşa
cum roşul trandafirului este expresia a ceva material. În felul
acesta
se vieţuieşte în entităţi: trebuie să stabileşti o legătură cu
ele.
Tocmai de aceea întreaga cercetare din lumea spirituală este
în strânsă
conexiune cu dăruirea de sine, cu renunţarea la propria personalitate.
Ea este absorbită din ce în ce mai mult; ne contopim complet cu
lucrurile pe care le percepem. Ceea ce au ele bun trebuie vieţuit
în
entităţi; la fel şi ceea ce au rău, respingător, dar şi adevărat sau
fals. Greşeala nu trebuie doar contemplată, ci trăită cu durere. Ceea
ce este respingător nu trebuie doar contemplat, ci, ca să spunem aşa,
trebuie trăit lăuntric.
Prin acest antrenament pe care l-am înfăţişat şi care este la
nivelul timpului actual, se ajunge şi la vieţuirea binelui, a
adevărului, a frumosului, dar şi a urâtului şi a erorii, fără a
deveni
captivi a ceea ce este respingător sau eronat, întrucât
datorită
gândirii inimii putem discerne. Când facem descrieri din
interiorul
acestei lumi spirituale, când vieţuirile sunt turnate în
logică şi
aduse în planul gândirii, simţim de parcă ar trebui să
trecem un deal
cu o înfăţişare minunată, având splendide formaţiuni
stâncoase.
Stâncile trebuie sparte pentru a clădi din ele case. În
acelaşi fel
trebuie remodelate vieţuirile în gândirea logica. Nu lucrul
în sine
este important, ci fapul că prin limbajul Ştiinţei spirituale se
transformă toate trăirile care provin din gândirea inimii. Ceea
ce
trăieşte cercetătorul spiritual autentic poate fi îmbrăcat
în cuvinte,
şi există mulţi oameni pe care îi descurajează acest aspect,
încât
spun: Nu aud decât vorbe. S-ar putea să fie o greşeală a
lectorului,
ceea ce nu este de dorit, dar tot atăt de bine poate fi şi greşeala
celui care ascultă şi care nu poate să pătrundă în gândire
prin
intermediul cuvintelor, deoarece nu este capabil ca în spatele
cuvintelor să discearnă investigarea spiritului. El aude numai sunetul
cuvintelor, dar nu are o gândire a inimii.
Ceea ce se poate transmite oamenilor din investigarea inimii poate
fi uşor reformulat în cuvinte clare. Ceea ce nu poate încă
lua forma
unor gânduri clar formulate, înseamnă că nu este suficient
de copt spre
a fi comunicat. Piatra de încercare este de a se putea exprima
în
cuvinte, în gânduri ceea ce a căpătat contururi precise.
Trebuie să ne
obişnuim, chiar şi atunci când auzim că sunt exprimate în
cuvinte cele
mai profunde adevăruri ale inimii, să privim dincolo de formele
gândurilor şi să vedem conţinutul. Cu aceasta trebuie să se
obişnuiască
şi cercetătorul spiritual, dacă vrea să contribuie la răspândirea
în
rândul oamenilor a ceea ce se revelează în spirit. Ar fi
pur şi simplu
un act de egoism dacă cineva ar încerca să păstreze acest lucru
doar
pentru sine; trăirile mistice trebuie să devină un bun comun al
umanităţii, aşa după cum trebuie să devină şi trăirile raţionale. Numai
astfel vom înţelege misiunea Ştiinţei spirituale, care trebuie să
se
împlinească din ce în ce mai mult.
