Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS

GA 119


CONFERINŢA a IX-a

ORGANELE CUNOAŞTERII SPIRITUALE
CONTEMPLAREA EULUI DIN DOUĂSPREZECE PUNCTE DE VEDERE

Viena, 29 martie 1910

Ieri am discutat despre aşa-numita cale rosacruciană care duce spre lumile spirituale; am atras atenţia asupra faptului că acest drum se potriveşte cel mai bine omului modern şi corespunde legilor umanităţii. Tot cu această ocazie am mai arătat că omul, luând anumite măsuri în viaţa sa sufletească, urcă treptele cunoaşterii, ale cunoaşterii inspirate şi ale celei intuitive. Dacă ne-am rezuma doar la cele prezentate ieri, dacă nu am avea la dispoziţie decât metodele aferente sufletului, pe care să le aplicăm arbitrar, atunci ascensiunea celor trei trepte ar trebui să se desfăşoare în sensul celor descrise ieri. Mai întâi, ar trebui formate organele cunoaşterii spirituale şi abia după o perioadă plină de dăruire şi renunţări am putea să urcăm de la o trăire abia perceptibilă la una autentică. În ciclul actual de dezvoltare a umanităţii nu suntem limitaţi numai la ceea ce întreprinzi în mod arbitrar cu sufletui propriu. Într-un viitor îndepărtat, când totul va depinde de voinţa proprie, legile dezvoltării vor fi cu totul altele, aşa încât de la bun început se va putea pătrunde conştient în lumea spirituală. Fireşte că şi astăzi este posibil aşa ceva, dar numai datorită faptului că în evoluţia omului intervine ceva în ajutor. Sunt forţele tonifiante ale somnului. Nu am vorbit până acum despre ceea ce numim forţele întăritoare ale somnului şi cum acţionează ele asupra celui care este implicat într-o asemenea evoluţie spirituală. Dacă în evoluţia sa omul nu ar dispune de somn, i-ar trebui mult mai mult timp ca să poată ajunge la trăirile deosebite care survin prin metodele descrise. Tocmai faptul că viaţa omului pendulează între veghe şi somn este în beneficiul său atunci când îşi educă dezvoltarea acelor organe de genul florii de lotus prin intervenţia acestor forţe în timpul somnului. Chiar dacă la început prin florile de lotus nu se poate încă percepe nimic, în timpul somnului, din lumile superioare, din macrocosmos sunt transmise forţe care ne alimenteaztă şi care se revarsă asupra noastră, acţionând în aşa fel încât după o perioadă de timp, mai scurtă sau mai îndelungată, dacă s-a revenit mereu la imaginarea de simboluri şi dacă ne-am întărit viaţa lăuntrică, aceste organe se deschid, dând posibilitatea unor trăiri adevărate a lumii spirituale, astfel încât putem deja vedea câte ceva. Dacă s-a ajuns la o gândire imaginativă autentică, se oferă şi posibilitatea de a privi într-un fel anume în lumea spirituală.

Dar pentru aceasta omul va trebui ca vreme îndelungată să trăiască lăuntric asemenea simboluri grăitoare, care se adresează sufletului şi care sunt rupte din viaţă, sau chiar anumite formule care comprimă în ele mari adevăruri ale omenirii. În momentul trezirii din somn şi apoi pe parcursul zilei, când îşi abate atenţia de la întâmplările obişnuite, va observa că are în faţa sufletului său ceva de genul unor simboluri, pe care şi le-a imaginat şi care în conştienţa normală apar ca nişte flori sau pietre: simboluri autentice despre care ştie că nu le-a creat el însuşi. Pe parcursul întregii perioade pregătitoare va învăţa, prin atenţia acordată creării simbolurilor, că poate face deosebirea între simbolurile înşelătoare, pseudosimboluri, şi cele autentice. Cel care se pregăteşte cu multă minuţiozitate şi a învăţat să-şi reprime din viaţa superioară orice fel de dorinţă, pornire sau pasiune, care face abstracţie de orice capriciu personal, al bunului plac, acela va şti cu siguranţă să discearnă între ceea ce este autentic şi ceea ce este fals.

Mai intervine încă ceva – un lucru demn de semnalat, pentru a face deosebirea dintre simbolurile adevărate şi cele false – şi care poate fi cel mai bine definit doar dacă îi spunem: a gândi cu inima. Este un lucru care survine în decursul evoluţiei despre care am discutat ieri. În viaţa sa obişnuită omul are impresia că gândeşte cu capul. De fapt gândeşte cu organele spirituale, şi aceasta o înţelege oricine când se spune: Gândeşte cu capul. Când în decursul evoluţiei se mai înregistrează un progres, se dobândeşte un cu totul alt sentiment în privinţa gândirii, în aşa fel încât senzaţia pe care o aveam până acum de a gândi cu capul parcă ar fi de această dată localizată în inimă. Nu este vorba de inima fizică, ci de acel organ care se formează în regiunea inimii şi care este floarea de lotus cu douăsprezece petale. Acest organ devine un fel de organ al gândirii şi această gândire cu inima se deosebeşte esenţial de felul în care gândim în mod obişnuit. Oricine ştie că în cazul gândirii obişnuite, pentru a ajunge la adevăr, ne folosim de reflecţie, de judecată. Se merge din noţiune în noţiune, din aproape în aproape, şi după evaluări logice, după judecăţi de valoare ajungem la cunoaştere. Cu totul alta este situaţia atunci când se doreşte aflarea adevărului faţă de ceea ce am descris ca fiind simboluri. Ele se află etalate în faţa noastră, ca nişte obiecte, dar judecarea lor nu trebuie făcută prin gândirea obişnuită, cu capul. Dacă este vorba de ceva adevărat sau fals, dacă avem de spus un lucru sau altul, atunci nu avem nevoie de judecată, căci ea rezultă nemijlocit. Ceea ce este de spus despre lumile superioare rezultă în mod nemijlocit. Atâta vreme cât avem în faţa noastră simbolurile, se ştie ce trebuie să ne spunem nouă şi celorlalţi. Această nemijlocire, acest raport direct constituie particularitatea de a gândi cu inima. În viaţa obişnuită nu există multe lucruri care să poată constitui un termen de comparaţie cu aceasta. Pentru a face acest aspect mai inteligibil, doresc să fac o precizare. Este vorba cu precădere de acele trăiri care survin pe neaşteptate; la care, ca să spunem aşa, „ne stă mintea în loc“ şi pe care le percepem ca fiind lucruri din lumea superioară. Să luăm ca exemplu o oarecare intâmplare care ar interveni ca un fulger şi de care ne speriem. Nici un gând exterior nu se interpune între acest eveniment şi sperietura respectivă; întâmplarea atrage imediat după sine sperietura. Trăirea lăuntrică, sperietura, este, ca să spunem aşa, ceva care face să stea mintea în loc. Este o expresie cât se poate de plastică, de natură să ne facă să simţim cu adevărat încremenirea, blocarea oricărei activităti. Tot astfel se poate ca, în urma unui incident de pe stradă, să ne fie stârnită mânia. Şi în acest caz impresia nemijlocită este aceea care face să apară furia. Când intervine judecata, comportamentul este cu totul altul. Aceste trăiri, care sunt urmate direct de o acţiune sau de o trăire sufletească, pot fi comparate cu situaţia cercetătorului spiritual, care ar trebui să spună ceva despre trăirile sale în lumile superioare. Dacă aceste trăiri încep să fie analizate după regulile logicii, atunci sunt desfiinţate, ele vor scăpa printre degete. Aplicând în acest caz gândirea obişnuită, rezultă de cele mai multe ori un fals. Pe cât de necesar este ca printr-o instruire temeinică să se dobândească în primul rând o gândire raţională, sanătoasă, tot atât de necesară este şi depăşirea gândirii obişnuite. Pentru a ne putea ridica la o percepţie nemijlocită a lumii superioare, trebuie insistat pe acea pregătire a gândirii logice, întrucât cu propriile senzaţii, cu siguranţă ne-am înşela. Nu eşti capabil să apreciezi just lumea superoară, fără dezvoltarea prealabilă a gândirii raţionale în lumea fizică. Există unii oameni care fac din particularitatea gândirii superioare un motiv pentru eliminarea logicii obişnuite. Răspunsul lor este că, dat fiind faptul că tot vor fi uitate, nu mai are rost să înveţi mai întâi acele lucruri. Dar gândirea logică este o şcolire pentru a face din tine un alt om. Printr-o gândire logică sever disciplinată se trăieşte un fel de conştienţă logică, şi când lucrul acesta se desăvârşeşte, se obţine în suflet un anumit sentiment al responsabilităţii faţă de adevăr şi faţă de eroare, fără de care nu se poate începe cunoaşterea lumilor superioare. Există în viaţă multe motive, în cazul urcării în lumile superioare, care pledează în favoarea faptului de a nu ne neglija gândirea, căci în viaţa obişnuită omul parcurge următoarele trei etape:

Marea majoritate a oamenilor se află pe acea treaptă unde un simţământ nativ, nemijlocit le spune: Acest lucru este corect, celălalt este greşit, asta poţi face, asta nu poţi face. De cele mai multe ori omul se lasă condus de un asemenea simţ nemijlocit, care îi indică dacă ceva este corect sau nu. Nu mulţi îşi dau osteneala să judece ceea ce constituie pentru ei lucrurile cele mai sfinte. Fiindcă s-au născut în Europa şi nu în Turcia şi aparţin unei comunităţi anume, au căpătat un sentiment de nezdruncinat potrivit căruia creştinismul şi nu mahomedanismul reprezintă religia adevărată. Aşa ceva nu trebuie înţeles greşit. A medita asupra acestui aspect înseamnă a ajunge la o autocunoaştere autentică, la o înţelegere corectă a vieţii. În privinta a ceea ce consideră cei mai mulţi dintre oameni că este corect sau incorect decide un anumit simţ nemijlocit al realităţii, propriu marii majorităţi a oamenilor. Aceasta este prima etapă de dezvoltare.

A doua treaptă este aceea în care omul începe să gândească. Tot mai numeroşi sunt oamenii care încep sa depăşească faza simţului neijlocit, când încep să pătrundă lucrurile cu mintea proprie: este unul din motivele pentru care asistăm astăzi la atâtea poziţii critice faţă de ceea ce era sacru în timpurile străvechi şi faţă de diferite crezuri. Este reacţia raţiunii, a intelectului faţă de ceea ce a rezultat prin simţ şi acceptat fără a fi fost verificat prin filtrul gândirii.

Acea activitate umană care analizează critic toate tendinţele înnăscute şi pe cele obţinute prin educaţie este ceea ce numim ştiinţă în sens modern. Ceea ce se numeşte stiinţă în cercurile cele mai largi este, de fapt, munca prestată de aceleaşi forţe sufleteşti, de care tocmai am vorbit. Totul se bazează pe experienţa şi pe percepţiile exterioare obţinute fie nemijlocit prin simţuri, fie prin perfecţionarea, rafinarea percepţiilor senzoriale cu ajutorui telescopului, al microscopului etc. Apoi observaţiile rezultate sunt combinate, evaluate cu ajutorul gândirii, în urma cărora apar legile care stau la baza ştiinţei intelectuale.

Aşadar, există trei trepte de dezvoltare a omului. În ceea ce priveşte posibilitatea evaluării lucrurilor la justa lor valoare, el se poate situa pe o treaptă în care îi este propriu un simţ primordial, nedezvoltat, un simţ nativ sau pe care l-a dobândit prin educaţie. În al doilea rând – în afara acestui simţ –, se poate manifesta raţiunea, inteligenţa. Dar cine poate privi introspectiv în propriul suflet ştie că inteligenta are o particularitate cu totul deosebită. Ea acţionează înăbuşitor, ucigător asupra simţirii. Se ştie, lucru constatat în urma unei supravegheri atente a inteligenţei, că o educare simplă a acesteia ucide sentimentul, senzaţia. Din această cauză se observă la multe persoane care au o anumită afinitate pentru un adevăr printr-un simţământ primordial o teamă care le determină să se lase alterate de acea tendinţă a inteligenţei de a usca şi pârjoli. Este o teamă justificată. Dar dacă această teamă ajunge până într-acolo încât sa ne spunem: Vrem cu orice preţ să pătrundem în lumile superioare şi pentru aceasta vom renunţa la gândire, rămânând în limitele vieţii sentimentelor noastre, înseamnă că, de fapt, nu vom putea ajunge niciodată în aceste lumi superioare, ci vom rămâne în cadrul vieţii sentimentelor noastre nemijlocite, subdezvoltate; trăirile noastre vor rămâne pe o treaptă relativ inferioară. Trebuie să-ţi dezvolţi gândirea, ceea ce este necesar şi pentru lumea exterioară. Pentru a pătrunde în lumile superioare nu avem propriu-zis nevoie de gândire, dar ea este aceea care ne ajută să ne pregătim, ca exerciţiu. Prin gândire nu se poate cunoaşte adevărul despre lumile superioare. Gândirea care ne ajută să înţelegem ştiinţele naturii nu ne este de folos colo. Cine înţelege acest lucru nu va înălţa un imn de slavă inteligenţei pentru ca astfel să poată lua o hotărâre asupra lucrurilor care decid în lumile superioare; nu se poate aşa ceva. Cine doreşte să facă speculaţii cu inteligenţa sa în lumile superioare va ajunge la adevăruri facile, fără un suport temeinic, doarece gândirea este indispensabilă doar pentru lumea fizică, exterioară. Fără inteligenţă nu putem construi maşini şi poduri, fără ea nu putem studia botanica, zoologia, medicina, sau orice altă disciplină; aici folosim inteligenţa într-un domeniu concret. Pentru evoluţiile superioare, inteligenţa are aproximativ aceeaşi importanţă pe care o are învăţarea scrisului în copilărie. Scrisul este un exerciţiu în urma căruia căpătăm deprinderea, aptitudinea de a reda grafic gândurile noastre, exerciţiu care trebuie să înceteze atunci când îl exercităm; el are o importanţă abia mai târziu, când se avansează pe calea dobândirii acestei deprinderi. Atâta timp cât încă mai învătăm să scriem, nu ne putem exprima gândurile prin scris. La fel stau lucrurile şi cu gândirea. Cel care doreşte să se ridice la cunoaşterea superioară trebuie să o facă numai prin şcolirea gândirii logice, după care să abandoneze acest exerciţiu, pentru a ajunge să gândească cu inima, pentru a trece la gândirea inimii. În urma acestor exerciţii va rămâne o anumită deprindere, care îl va ajuta să poată evalua trăirile din lumile superioare la justa lor valoare. Cine a parcurs această perioadă de instruire metodică nu va confunda fiecare simbol cu o adevărată imaginaţie sau să-i dea o interpretare care nu are nimic comun cu sensul său autentic, ci va avea forţa interioară necesară de a se apropia de realitate, spre a o privi corect şi a o interpreta ca atare. Tocmai de aceea este atât de necesară această pregătire premergătoare, care ajută la dobândirea unei percepţii nemijlocite, dând certitudinea că ceva este adevărat sau că este fals.

Mai exact, lucrurile trebuie să se petreacă astfel: în vreme ce în viaţa obişnuită prevalează judecata, reflecţia, pentru lumile superioare este necesară o exersare prealabilă a gândirii, care trebuie să ajungă la asemenea cote de dezvoltare încât acolo să poată decide nemijlocit dacă ceva este corect sau fals. O bună pregătire în vederea dobândirii unei contemplări nemijlocite este ceva ce trebuie însuşit şi care în viaţa curentă nu există decât într-o măsură foarte mică. În viaţa noastră obişnuită, majoritatea oamenilor ţipă dacă se înţeapă cu o andrea sau dacă li se toarnă apa fiartă pe cap. Dar să ne întrebăm câţi oameni au o senzaţie de durere atunci când cineva debiteatză prostii. Pentru marea majoritate a oamenilor acest lucru este foarte suportabil. Cine vrea să evolueze pentru dobândirea unei percepţii nemijlocite, în sensul de a fi în măsură să discearnă că un lucru este corect iar un altul fals, trebuie să se antreneze în aşa fel, încât când ceva este greşit să-l doară, iar adevărurile care-l întâmpină încă din lumea fizică să-i producă plăcere şi bucurie.

Învăţarea acestor lucruri este necesară mai presus de oricare alte eforturi; ea se află într-o anume relaţie cu efortul extenuant al pregătirii în vederea pătrunderii în lumile superioare. A trece cu indiferenţă pe lângă eroare şi adevăr este o atitudine mult mai comodă pentru sănătate, decât atunci când, punând mâna pe un jurnal, simţi durere pentru prostiile înşirate acolo. Mâhnirea şi durerea faţă de ceea ce este respingător, neadevărat şi rău, chiar şi când nu ne priveşte în mod direct, bucuria faţă de frumos, adevăr şi bine, chiar şi atunci când nu este vorba de noi înşine, toate aceastea fac parte din antrenamentul pe care trebuie sa-l facă oricine vrea să ajungă să gândească cu inima.

La cele spuse ar mai fi ceva de adăugat. Dacă ne ridicăm în lumea imaginativă şi percepem în imagini ceea ce aparţine unei lumi superioare, trebuie să ne mai însuşim o facultate, pe care nu o avem în lumea noastră obişnuită. Va trebui să ne însuşim iscusinţa de a reflecta într-un chip nou asupra a ceea ce am putea numi o concordanţă sau o contradicţie. În viaţa curentă unii oameni îşi dau seama dacă două afirmaţii se contrazic reciproc sau nu. Dar se poate întâmpla ca în aceleaşi circumstanţe doi oameni să trăiască o întâmplare într-un mod cu totul diferit. Când unul dintre ei descrie trăirea sa, aceasta poate să difere totalmente de relatarea celuilalt şi cu toate acestea fiecare să aibă dreptate din punctul său de vedere. Să spunem, de exemplu, că unul povesteşte: Am fost într-o localitate cu un aer proaspăt, care m-a înviorat, m-a întremat şi m-a făcut să mă simt complet refăcut. Despre aceeaşi localitate celălalt povesteşte că nu este nimic de capul ei, dimpotrivă, acolo a simţit că îi slăbesc puterile şi este, de fapt, un loc dăunător pentru sănatate. În primul caz avem în faţa noastră un om robust, sănătos, care era istovit de muncă şi a simţit aerul de acolo ca înviorător, reconfortant. Al doilea, fiind un om suferind, nu a putut suporta aerul proaspăt, care i-a făcut şi mai rău, simţindu-se complet slăbit. Ambii au dreptate, întrucât au venit în acel loc pornind de la condiţii diferite.

Lucrurile se complică însă atunci când este vorba de lumile superioare. Se poate întâmpla, de exemplu, ca cineva să audă la o conferinţă expunera unei anumite păreri despre o temă oarecare, iar la o altă conferinţă să audă o altă părere şi, aşa cum se întâmplă de obicei în viaţa obişnuită, va conchide, spunând: Aşa ceva nu poate fi adevărat, întrucât afirmaţiile se contrazic reciproc. Vreau să dau aici ca exemplu faptul că cineva a auzit la un ciclu anterior de conferinţe că atunci când omul ajunge la o nouă naştere totul se desfăşoară cu mare rapiditate atunci când îşi caută locul în care urmează să se reîntrupeze. Cu o altă ocazie se menţionase că omul îşi pregăteşte cu mult timp înainte însuşirile pe care le va avea prin noua sa naştere. Sesizăm cu uşurinţă că este vorba de o anumită contrazicere şi cu toate acestea ambele afirmaţii se bazeaza pe trăiri adevărate. Dacă dorim să recurgem la o comparaţie, contradicţia poate fi explicată în felul următor: cineva grijuliu şi-a meşterit cu cinci sau şase zile înainte un obiect anume: în a şaptea zi nu îl mai găseşte şi trebuie să-l caute. Ambele situaţii pot fi adevărate. Ceva asemănător se poate întâmpla şi în cazul celor două aspecte discutate, legate de lumile superioare. Trăirile din aceste lumi fiind atât de complicate, este posibil ca exact în momentul în care omul încearcă să se unească cu corpul său fizic să nu-l mai găsească, lucru de care ne lovim şi în viaţa noastră curentă atunci când intervine o eclipsare a conştienţei. Printr-un asemenea exemplu vedem că ceva poate fi important atunci când pătrundem în lumile superioare. Trebuie să fim permanent conştienţi că atunci când dorim să pătrundem în imaginaţie şi când urmărim o cale bazându-se pe gândirea inimii, lucrurile se pot prezenta într-o anumită imagine. Dacă ai dobândit un simţ suficient de puternic, în aşa fel încât poţi adera la adevărul acestei imagini, se poate întâmpla ca, parcurgând un drum asemănător, într-o altă perioadă de timp, să ajungi la o altă imagine, care să fie în contradicţie cu simţul nemijlocit, care spune: Acest lucru este adevărat. Acest lucru trebuie ştiut; situaţia se rezolvă prin aceea că ţi se atrage atenţia la momentul oportun. Se dobândeşte o înţelegere corectă a lucrurilor atunci când se caută propriul Eu în lumea imaginativă.

Am arătat cum, situându-ne în afara propriului Eu, îl privim din urmă. Trecând pe lângă Păzitorul pragului îl avem obiectiv în faţa noastră. Ne putem investiga Eul propriu o data, de două ori, de trei ori şi de fiecare dată să ne apară în diverse imagini. În baza cunoştinţelor asimilate în lumea fizică ne-am putea spune: Acum mi-am făcut o idee despre cum arăt într-o lume superioară, sau a doua oară să spunem: M-am regăsit şi sunt cu totul altcineva şi a treia oară să constatăm acelaşi lucru. În momentul în care, prin acea instruire de care am vorbit, se intră în lumea imaginativă în care avem imaginea propriului Eu trebuie să ne fie clar că putem vedea douăsprezece imagini diferite ale acestuia. Există aşadar, douăsprezece imagini diferite ale aceluiaşi Eu despre care se poate spune că l-am putut înţelege pe deplin numai după ce l-am studiat pornind de la cele douăsprezece ipostaze diferite la care se raportează. Din afară, această contemplare a Eului arată ca ceva care se reflectă în raportul celor douăsprezece constelaţii zodiacale faţă de Soare. Aşa precum Soarele se mişcă prin cele douăsprezece constelaţii, având în fiecare din acestea o altă putere şi luminând Pământul nostru din douăsprezece puncte de vedere diferite tot astfel este însorit şi omul-Eu din douăsprezece puncte de vedere diferite, atunci când este privit în urmă din lumile superioare. De aceea, la urcarea în lumile superioare nu trebuie să ne declarăm mulţumiţi cu un singur punct de vedere. Iată de ce este imperios necesar să ne antrenăm în prealabil, pentru a evita confuziile care ne urmăresc în lumile superioare. Acest lucru este posbil numai dacă în lumea fizică ne-am obişnuit să nu considerăm salvatoare pentru om doar contemplarea dintr-o singură direcţie. Există oameni materialişti, alţii spirituatişti, alţii monişti, dualişti etc. Spiritualiştii susţin că totul este spirit şi acordă întreaga lor atenţie numai spirituiui; moniştii susţin că totul se exptică prin unitate. Toţi aceşti oameni se confruntă şi se atacă de câte ori au ocazia. Dar cel ce doreşte să se pregătească în vederea unei cunoaşteri adevărate trebuie să acorde atenţie următoarelor premise: Materialismul are o anumită justificare; va terbui să ne însuşim gândirea din legile materialiste, pe care să le aplicăm numai lumii materiale, nu şi celei spirituale. Va trebui să aprofundăm aceste legi, altminteri nu vom reuşi să înţelegem această lume. Cineva, vrând să explice cum funcţionează ceasul, spune: Limbile ceasornicului se mişcă inainte; cred că înăuntru se află ascunşi doi demoni mici, care fac limbile să se rotească continuu; nu cred că este ceva mecanic. Lumea ar râde de el. Astfel de explicaţii ne dau şi cei care explică mişcarea mecanică exterioară a astrelor conform legilor materiale. Greşeala nu este a legilor materiale, ci faptul că se acreditează ideea că prin ele se poate explica întregul Univers. Haeckel* nu comite greşeala ca bazându-se pe lucrurile pe care le cunoaşte să-şi întemeieze explicaţiile; prin aceasta el a adus multe foloase. Putem spune că gândirea materialistă are o justificare pentru un anumit domeniu.

* Haeckel (Ernst), biolog german, născut la Potsdam (1834–1919); reprezentant al evoluţionismului şi al unui materialism naturalist ştiinţific. Concepţia monistă elaborată de el are un caracter ateist militant; cercetări în domeniul biologiei, antropologiei. (Nota trad.)

Aşa cum modul de gândire materialist se justifică pentru domeniul material, cel fizic, tot astfel şi pentru domeniul spiritual trebuie abordată o gândire spirituală. Când cineva spune: Tu vii cu o întreagă psihologie, dar eu ştiu că în creier se petrec anumite procese care explică gândirea, nu face decât să amestece lucrurile care ţin de naturi diferite; pentru un domeniu diferit, comite aceeaşi greşeală pe care a făcut-o acela care crede în existenţa în ceasornic a doi demoni. Aşa cum nici ceasornicul nu poate fi explicat cu ajutorul demonilor, nici gândirea nu se poate explica prin procesele care au loc în creier. Cine, de pildă, explică oboseala prin acumularea de substanţe toxice, dă o lămurire corectă pentru ceea ce este exterior, fără să explice, în schimb, nimic pentru suflet. Pentru aceasta va trebui să lumineze sufletul dintr-o altă direcţie, prin trăirile sufleteşti.

La fel stau lucrurile şi cu monismul. Când se încearcă să se explice lumea numai prin natura armoniei, se ajunge la o unitate, dar ea este de natură abstractă. Ajungându-se la o unitate abstractă, nu se obţine în fond nimic, întrucât totul este sărăcit, lipsit de substanţă. A existat odată un domn care a încercat să explice întregul Univers doar prin câteva fraze. El spunea: Doar cu numai două fraze voi explica întreaga tărăşenie. În două fraze abstracte el voia să sintetizeze toate fenomenele. În accasta constă unilateralitatea explicaţiilor moniste. Dar, aplecându-ne asupra mai multor puncte de vedere pe care să le luăm în considerare, căpătăm deprindere de a extrage de peste tot ceea ce se justifică. Ne obişnuim astfel să vedem lucrurile din diferite unghiuri de vedere. Astăzi se manifestă foarte puţină înţelegere pentru o asemenea atitudine obiectivă, nepărtinitoare. Cine a încercat să se plaseze obiectiv în diferite puncte de vedere, ştie din proprie experienţă cât de ciudat se comportă lumea când încerci să renunţi la poziția simplei păreri personale și să intri în modul altuia de a vedea lucrurile.

Astfel, eu am încercat, de exemplu, să-l prezint pe Nietzsche, nu așa cum este părerea mea, ci aşa cum trebuie prezentat atunci când ieşi din tine și intri în el. După ce au citit aceste lucruri şi ceea ce am scris în următoarea mea carte, oamenii au spus că sunt inconsecvent. Ei nu au putut înțelege că nu trebuie să fii partizanul lui Nietzsche dacă descrii pozitiv punctul de vedere al lui Nietzsche pornind din interior spre exterior. La fel a fost atunci când am scris despre Haeckel; toți au judecat: Este haeckelian cel care a scris aceasta.

Acesta este un lucru pe care trebuie în mod necesar să ți-l dobândești: să poți ieși din tine însuți, să poți, cum s-ar spune, să vezi cu ochii altuia, să vezi din punctul de vedere al altuia. Abea atunci rezultă ceva care poate conduce într-adevăr la un adevăr cuprinzător. Acest lucru este ca și cum nu privești o tufă de trandafiri numai dintr-o parte, ci o privești o dată de aici, o dată din alt loc, și o observi din toate părțile. Prin aceasta te educi pentru a ajunge la posibilitatea de a și avea cu adevărat ceea ce trebuie să ai în momentul în care te ridici în lumile superioare. În lumea fizică ne putem obișnui să privim numai din punctul de vedere personal. În lumile superioare acționează confuzionant dacă intri în ele cu un punct de vedere personal. Atunci imediat ai în față o nălucire în locul adevărului, deoarece ți-ai dus acolo propria ta părere personală.

Pentru a ajunge la gândirea inimii trebuie să avem puterea de a ieşi din noi, să ne devenim total străini nouă înșine, şi din exterior să privim înapoi la noi. Cel care este în conştienţa obişnuită, se află într-un loc anume și știe că atunci când spune: Acesta sunt eu! – prin aceasta înţelege suma a ceea ce el crede şi susține. Cel care se ridică în lumile superioare, trebuie să-și poată lăsa în urmă, la locul ei, personalitatea sa obișnuită, el trebuie să poată ieși din el însuși, să privească înapoi la sine și cu același sentiment să-și poată spune: Acesta eşti tu! Eul de mai înainte va trebui să devină, în sens corect, un Tu. Aşa cum îi spui altcuiva tu, așa trebuie să-ți poți spune ție însuți tu. Aceasta nu trebuie să fie nicio teorie, ci trebuie să devină o experiență. Că aceasta poate fi dobândită prin școlire am văzut deja. Nu este deloc așa greu acest lucru, trebuie să faci lucruri relativ simple; apoi îți câștigi dreptul la gândirea cu inima. Reprezentările veritabile din lumile superioare vin dintr-o asemenea gândire cu inima. Chiar dacă exterior adesea pare ca și când ar fi ele ar fi deliberări logice, în aceste reprezentări nu este nimic care este într-adevăr adus din lumile superioare și să nu fi fost gândit cu inima. Ceea ce este descris din punctul de vedere al științei spirtuale este trăit cu inima. Cele ce trebuiesc descrise, ceea ce a fost trăit cu inima, trebuie desigur deșertat în astfel de forme de gândire, încât fie inteligibil pentru ceilalţi oameni.

Aceasta este deosebirea între știința spirituală veritabilă și ceea ce este mistică trăită subiectiv. Mistică trăită subiectiv poate avea fiecare pentru el însuși; aceasta se închide în interiorul persoanei respective, nu se lasă împărtășită altcuiva  și, în fond, nici nu-l privește cu nimic pe altul. Dar mistica autentică a rezultat din posibilitatea de a avea imaginațiuni, de a avea impresii în lumile spirituale și de a rândui, clasifica aceste impresii cu gândirea inimii, așa cum omul rânduiește cu rațiunea lucrurile lumii fizice.

De aceasta se leagă și alt aspect, faptul că de adevărurile rezultate din lumile superioare realmente ține ceva ca sângele inimii, că ele au coloritul de la gândirea inimii. Oricât de abstract arată ele și oricât de mult sunt turnate în forme de gânduri, le este atașat sângele inimii, întrucât aceste adevăruri sunt trăite nemijlocit de suflet. Din momentul în care şi-a dezvoltat gândirea inimii, omul care ajunge în lumea imaginativă știe: Ceea ce ai în fața ta și care arată ca o viziune, nu este o viziune, ci expresia a ceva spiritual-sufletesc, care se află în spate, aşa cum aici culoarea roşie a unui trandafir este expresia exterioară pentru trandafirul material. Văzătorul spiritual îşi îndreaptă privirea spre lumea imginativă, el  are impresia albastrului sau a violetului, sau aude un sunet, sau are o senzaţie de cald sau de rece – el știe prin gândirea inimii că aceasta nu este o simplă închipuire, nu este o simplă viziune, ci expresia unei entități spiritual-sufletești, aşa cum roşul trandafirului este expresia trandafirului material. Astfel trăiești în ființe; trebuie să ieși din tine și să te unești cu ele. De aceea întreaga cercetare în lumea spirituală este în același timp legată de dăruirea de sine într-un grad cu mult mai înalt decât este cazul în experiențele exterioare. Ești antrenat mult mai intens, intri chiar înăuntru în lucruri. Ceea ce au ele bun și rău, frumos și respingător, adevărat și fals, trebuie să le trăiești în acele entităţi. Dacă în lumea fizică alți oameni privesc cu indiferență o greșeală, în lumea imaginativă cercetătorul spiritual trebuie nu doar să privească greșeala, ci el trebuie să o trăiască cu durere. Ceea ce este respingător, oribil, el trebuie nu numai să le contemple ca și cum lui nu îi fac nimic, ci el trebuie să le trăiască lăuntric. Prin această școlire descrisă, care este în mod special adecvată omenirii din ziua de astăzi, se ajunge şi la trăirea binelui, a adevărului, a frumosului, dar şi a răului, a urâtului, a erorii, fără să devii captiv acestora sau să te pierzi, întrucât gândirii inimii dobândită prin pregătirea corectă te conduce la faptul că poți discerne prin sentimentul nemijlocit.

Cine descrie din această lume spirituală, trebuie să folosească limbajul gândirii logice. Când vrei să transvazezi în gândire logică ceea ce este trăit în lumea spirituală, simţi ca și cum te apropii de un deal cu o configurație minunată de formaţiuni de roci și din acesta trebuie să spargi stânci, întrucât e nevoie de ele pentru a clădi case pentru oameni. Astfel simți atunci când experiențele din lumea spirituală trebuie să le remodelezi în gândire logică a rațiunii. Așa cum în lumea obișnuită un om trebuie să exprime în cuvinte ceea ce trăiește el în suflet, dacă vrea să comunice acest lucru altui om – și cum nu trebuie să confunde cuvintele cu gândurile – tot așa cercetătorul spiritului, dacă vrea să comunice ceea ce trăiește cu inima, trebuie să îmbrace aceste experiențe în limbajul gândirii logice. Gândirea logică nu este însăși chestiunea respectivă, gândirea logică este numai limbajul în care cercetătorul spiritual comunică ceea ce a trăit el în lumile spirituale. Cine se ciocnește de forma gândirii logice și nu simte că dedesubt se află mai mult, este în aceeași situație cu un ascultător care aude numai cuvintele unui vorbitor și nu ia și gândurile dinăuntru, care au fost îmbrăcate în cuvinte. Poate fi de vină cel care vorbește, dacă cineva îmbracă presupusele adevăruri ale științei spirituale în astfel de gânduri, încât ascultătorul nu găsește în ele niciun adevăr și cunoaștere a inimii. Dar nu neapărat este așa, poate fi și vina celui care ascultă, dacă el aude numai sunetul cuvintelor și nu este în stare să pătrundă până la gândurile care se află în spate.

Din această cercetare cu inima poate fi comunicat omenirii numai ceea ce poate fi transvazat în gânduri logice clar formulate. Ceea ce nu poate fi transvazat în gânduri logice, nu este copt pentru a fi comunicat omenirii. Piatra de încercare este de a o putea transvaza în cuvinte clare, în gânduri clar formulate, care au contururi precise. Deci, trebuie să ne obişnuim, chiar şi atunci când auzim cele mai profunde adevăruri ale inimii, să le ascultăm în forme de gând și să privim în spatele acestor forme, la conținut.

Cu aceasta trebuie să se obişnuiască şi cercetătorul spiritual, dacă vrea într-adevăr să contribuie la răspândirea în rândul oamenilor a ceea ce poate fi revelat din spirit. Ar fi egoism dacă cineva ar vrea să aibă doar trăiri mistice personale, care sunt valabile numai pentru el. Rezultatele autenticei crecetări mistice trebuie să devină bun comun al omenirii și rezultatele ei să fie publicate tot mai mult în viitor, tot așa cum rezultatele cercetării raționale sunt bun comun. Numai dacă suntem capabili să ne poziționăm în acest sens față de revelațiile cercetării mistice veritabile, putem înţelege misiunea știinţei spirituale.