Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS

GA 119


CONFERINŢA a X-a

TRANSFORMAREA ORGANELOR.
CITITUL ÎN CRONICA AKASHA

Viena, 30 martie 1910

Prin aceste conferinţe am intenţionat să prezint acele cunostinţe care, datorită evoluţiei pe care a înregistrat-o umanitatea, trebuie aduse la cunoştinţă, dar dintr-un alt unghi decât acela abordat în cărţile tratând acest subiect pe care le puteţi obţine. Am dorit să arunc o lumină asupra acestor cunoştinţe din punctul de vedere al trăirilor nemijlocite şi tocmai de aceea este de sperat ca prin saturarea adevărurilor cu realităţi nemijlocite ale conştienţei să se ajungă la o clarificare mai desluşită, într-o formă nouă, a unora sau altora ditre ele. Oricum, acela care a asistat numai la aceste conferinţe va putea găsi o completare corespunzătoare a celor spuse, în cărţi ca Ştiinţa ocultă. Când începem să descriem lumile superioare, putem face acest lucru din diferite puncte de vedere. Am văzut deja din cât de diverse puncte de vedere ne putem contempla din afară Eul propriu. Aş dori să zăbovesc acum într-o anumită privinţă, pentru a modela descrierile mai mult din interior, asupra a ceea ce am spus ieri în legătură cu opoziţia dintre „logica inimii“ şi ceea ce în viaţa exterioară este cunoscut ca „logica găndirii sau a raţiunii“. Chiar şi din conferinţa de ieri am putut desprinde faptul ca ne putem confrunta cu logica inimii de două ori în evoluţia omului. În primul rând, în acea formă de dezvoltare în care, aşa-zicând, ceea ce găndeşte inima nu este încă întreţesut de logica raţiunii şi a capului. Am arătat că şi astăzi mai există unii oameni care ar dori să respingă cu desăvârşire orice preocupare pentru logica raţiunii prin care să transmită în concepte şi idei ceea ce ei resimt ca fiind adevărat. Nu putem spune că acestă situaţie este o dominantă a stadiului actual de dezvoltare, întrucât oriunde am privi în jurul nostru vom întâlni oameni preocupaţi de idei şi concepte ale raţiunii. Dacă dorim să găsim o treaptă de dezvoltare în care raţiunea era exclusă cu desăvârşire, va trebui să ne întoarcem pe scara dezvoltării umane cu mult timp în urmă şi, ca să spunem aşa, pe o treaptă preliminară a dezvoltării noastre actuale. Se poate deci spune că, în virtutea celor amintite, rezultă de la sine că treapta actuală a dezvoltării noastre trimite spre cea dinainte, în care, dintr-o subconştientă, dintr-o cunştienţă încă neimpregnată cu raţiune, puterea de judecată revenea inimii. Lumea în care trăim astăzi este una în care hotărârile inimii sunt străbătute de noţiuni şi idei, pe scurt, de ceea ce numim logica raţiunii. Dacă luăm în considerare tot ceea ce am spus ieri despre posibilităţile de dezvoltare ale omului, va trebui să ne referim şi la o treaptă de dezvoltare viitoare, spre care tind puţinii oameni care potrivit conştienţei lor actuale au dorinţa şi impulsul de a scruta viitorul într-un anumit fel.

Putem să ne aruncăm privirea asupra unui stadiu viitor de dezvoltare a omului, în care logica inimii va fi repusă în drepturi şi va exista în deplinătatea sa, în care omul va putea percepe nemijlocit adevărul. Pentru aceasta va trebui să fi parcurs treapta de dezvoltare dintre cele două, aceea a înţelegerii raţionale. Astfel încât putem spune: Acum parcurgem a etapă de dezvoltare a raţiunii pentru a ajunge din nou pe o treaptă superioară – aceea a logicii inimii –, pe care am atins-o cândva, când ne aflam într-un stadiu inferior. În vreme ce înainte ea nu era încălzită şi luminată de ceea ce şi-a însuşit între timp omul prin raţiune, logica inimii va fi străluminată în viitor de tot ceea ce a acumulat omul prin logica raţiunii.

Avem, aşadar, în faţa noastră trei etape de dezvoltare a omului: cea dinaintea prezentului nostru, etapa actuală şi una care urmează. De aici rezultă şi sensul evoluţiei noastre. Este acela de a adăuga ceva nou la cele cucerite într-o etapă anterioară de dezvoltare. Cu alte cuvinte, ne putem informa mai exact din experienţa celor care deja au dobândit astăzi acest lucru, care ieri părea ceva realizabil ca o stare avansată a conştienţei, cu ajutorul căreia se poate pătrunde în lumile superioare. De o asemenea transformare nu va fi cuprinsă numai puterea de gândire, ci şi alte forţe sufleteşti vor lua forme diferite, în funcţie de modificarea puterii de gândire. Se pune următoarea întrebare firească: Dacă cineva, iniţiindu-se prin şcolirea făcută de știinţa spirituală, se ridică prin efort propriu la nivelul logicii inimii, atunci i se vor modifica şi celelalte facultăţi ale sufletului? Vom încerca să explicăm acest lucru prin exemple referitoare la memorie.

Memoria este o forţă sufletească, ca şi gândirea. Gândirea se modifică, devenind din gândire cu capul gândire a inimii; cum stau lucrurile cu memoria? În viaţa obişnuită, memoria ne apare într-o conştienţă normală, după cum urmează: omul aşa cum se prezintă el în viaţă, are în primul rând o conştienţă asupra a tot ceea ce îl înconjoară în prezent. El vede lucrurile din jurul său, îşi formează propriile percepţii şi reprezentări. Toate acestea şi le poate încorpora în conştenţa sa. El trece de la trăirile prezente ale sufletului său la trăirile trecute ale acestuia. Cu ajutorul memoriei omul călătoreşte din prezent în trecut. Dacă îşi aminteşte de ceva trăit ieri, înseamnă că priveşte în timp în trecutul său. El pătrunde cu mintea în ceva carc nu mai există în imediata sa apropiere, ci care a existat în preajma sa. Oricine analizează memoria din această direcţie îşi dă seama cu uşurinţă de un lucru, şi anume că ca este ceva care nu se leagă de spaţiu, aşa cum este conştienţa prezentului, ci este legată de timp. Acest tip de activitate a conştienţei se modifică cu mare forţă pentru discipolul spiritual autentic.

Cercetătorul spiritual nu are, însă, nevoie în fiecare moment al vieţii obişnuite, să-şi folosească aptitudinile sale superioare; el şi le-a dobândit deja şi le va folosi doar atunci când doreşte să investigheze lumile superioare. Când face acest lucru, atunci logica capului său trece în cea a inimii, iar memoria ia o altă formă a activităţii sufleteşti. În schimb, pentru trăirile zilnice, obişnuite, nu are nevoie să se transpună mereu în stările conştienţei sale superioare, şi deci nici să-şi folosească organele pe care le-am amintit. Când se reîntoarce la viaţa obişnuită el are aceeaşi memorie şi gândire ca oricare alt om. Prin urmare, este vorba de facultatea de a se trece dintr-o stare normală într-alta hipernormală, pe care va trebui să o atingă şi discipolul spiritual. Pentru toate acele cazuri în care discipolul spiritual se află în stare de conştienţă, investigând lumea spirituală, ceea ce percepe nu se prezintă doar temporal, ci şi spaţial, printr-o aptitudine asemănătoare memoriei obişnuite. Se petrece o transformare totală a memoriei. În vreme ce memoria obişnuită priveşte înapoi în timp, atunci când vrea să-şi amintească de evenimentele de ieri, progresarea în cunoaşterea spirituală are loc astfel încât cercetătorul spiritual retrăieşte trecutul ca şi când acesta ar fi de faţă şi l-ar privi prin uşa deschisă a unei camere alăturate. Priveşte la ceva separat de un spaţiu, ca şi când trairile de ieri ar fi separate de cele de azi printr-un paravan. Aşadar se poate spune: Evenimentele care sunt depozitate în memorie cronologic, unele după altele, apar cercetătorului spiritual alăturate, încât el trebuie să treacă de la unul la celălalt, de la o entitate la alta. Dacă veţi analiza mai aprofundat aceste aspecte, care au fost discutate, veţi constata că ele concordă perfect cu cele spuse mai înainte. S-a făcut afirmaţia că în lumea spirituală se produce o contopire cu entităţile de acolo. Nu trebuie mers înapoi pe firul timpului, întrucât timpul se preface într-un fel de spaţiu. Pentru a putea să se producă acea contopire cu entităţile, linia timpului va trebui să fie parcursă ca o linie în spaţiu. Pentru capacitatea sufletească a memoriei timpul se transformă în spaţiu. Memoria a devenit o facultate esenţialmente nouă. Se percepe ceva trecut, ca şi când ar mai exista în prezent; durata timpului se estimează în funcţie de mărimea depărtării. Pentru discipolul spiritual trecutul se aşterne ca o alăturare. Cănd s-a obţinut o asemenea formă a memoriei, ea devine o adevărată descifrare a evenimentelor petrecute. Aceasta constituie cititul în Cronica Akasha. Este o lume în care timpul a devenit spaţiu.

Aşa după cum lumea noastră a primit denumirea de lume fizică, tot astfel lumea în care timpul a devenit spaţiu a primit numele de lumea-Akasha, Cronica Akasha. Ea schimbă complet întreaga constituţie sufletească a misticului autentic, întrucât ceea ce se numea timp în viaţa obişnuită nu mai există deloc în această formă. Chiar şi numai din acest exemplu se poate vedea că lucrurile se află intr-o concordanţă perfectă, dacă sunt privite dintr-un punct de vedere real. Ce s-ar întâmpla cu omul în viaţa obişnuită dacă nu ar putea să-şi pună de acord gândirea cu memoria sa? Dacă logica sa s-ar afla în contradicţie cu memoria? Imaginaţi-vă că aveţi în faţa dumneavoastră un document purtând data 26 martie. Este o percepţie pe care o aveţi prezentă în conştienţa dumneavoastră. Eraţi de faţă în ziua când s-a petrecut evenimentul înscris în acel document. Parcugeţi timpul şi memoria vă spune la un moment dat: Trebuie să fi avut loc cu o zi mai înainte. În acest caz conştienţa prezntului se află în contradicţie cu memoria. În lumea fizică aceste lucruri sunt controlabile şi se rectifică de la sine, pe câtă vreme în lumea spirituală acest lucru este mult mai greu de controlat; se pot introduce erori şi în lumea spirituală; raporturile exterioare, existente în lumea fizică, corectează erorile de la sine. Dacă de exempiu, cineva uită că trebuie să traverseze pe partea stângă a străzii pentru a ajunge acasă, şi o apucă spre dreapta, va sesiza curând greşeala. Pe plan spiritual însă nu dispunem de asemenea repere convenabile care să ne ajute să reparăm o eroare. Aici trebuie să ai o siguranţă de sine, pentru a nu comite prea lesne o greşeală. Pentru evitarea cu desăvârşire a greşelilor este necesară o pregătire dintre cale mai atente. Acolo, greşeala poate fi plătită foarte scump; doar o singură eroare ne poate împinge într-o fundătură. De acea regula de bază o constituie existenţa unei concordanţe între logica inimii şi acest fel de memorie. Dar prin felul în care ne-am pregătit şi din modul în care am evoluat, respectând indicaţiile care stau la baza știinţei spirituale, există garanţia realizării acestei concordanţe. Ajungem la laitmotivul de care discipolul spiritual trebuie să se pătrundă: Tot ceea ce este exterior, fizic, poate fi înţeles numai atunci când nu este luat direct, ca atare, ci interpretat cu un simbol a ceva suprasensibil, spiritual.

Creierul nostru fizic constituie, de fapt, o unealtă pentru logica minţii. Acest lucru îl ştie ştiinţa obişnuită, concretă. Nu acelaşi lucru putem spune şi despre inima noastră fizică, că ar fi o unealtă pentru logica inimii, întrucât aceasta este ceva mult mai spiritual decât logica minţii, inima nefiind în aceeaşi măsură organul fizic pentru gândirea inimii, după cum este creierul pentru gândirea cu capul. Dar avem, cu toate acestea, un simbol în inima fizică. Când gândirea inimii schimbă de fapt timpul în spaţiu, trebuie să colinzi continuu cu întreaga ta entitate; va trebui să te afli integrat într-un circuit continuu. Acest lucru este resimţit în mod categoric de cel care trece de la memoria obişnuită la memoria superioară a cercetătorului spiritual. În vreme ce omul obişnuit îşi scormoneşte permanent memoria, cercetătorul spiritual are vieţuirea interioară de a călători înapoi în spaţiu. Această conştienţă se exprimă exterior prin sistemul nostru sanguin, care trebuie să fie şi el într-o mişcare continuă, ca să putem trăi. În sânge noi facem continuu o mişcare de la inimă în tot corpul şi înapoi, încât ceea ce aparţine de drept inimii se află permanent într-o continuă mişcare. Ceea ce aparţine capului nu se află într-o continuă mişcare: părţile creierului rămân locului. Creierul este un simbol fizic pentru conştienţa spaţiului; sângele curgător este o imagine a mobililăţii conştienţei cercetătorului spiritual. Aşadar, tot ceea ce este fizic constituie un simbul corespunzător pentru cele spirituale. Săngele curgător, seva inimii este o imagine a mobilităţii: este o realitate cu totul extraordinară faptul că în chiar sângele nostru avem imaginea aptitudinilor cercetătorului spiritual, şi, de asemenea, şi a lumilor în care acesta se mişcă. Ridicându-ne la conceptele unei conştienţe superioare, pătrundem formal cu privirea într-un spaţiu cu totul diferit, pe care nu l-a mai cunoscut conştienţa obişnuită şi care ar rezulta atunci când fluxu1 timpurilor s-ar coagula continuu. Gandiţi-vă numai la următorul aspect: dacă doriţi să readuceţi în memorie trăirile de ieri, ar trebui ca o clipă de ieri să rămână ca încremenită, iar clipa de faţă – care deja a zburat – să fie imortalizată ca într-o fotografie a momentului-spaţiu, ca apoi toate să fie ordonate unele lângă altele. Puteţi bănui ce trăiri animate are cercetătorul spirituat în faţa sa. El nu are numai spaţiul obişnuit, ci are înaintea sa un spaţiu de o cu totul altă natură decat spaţiul fizic, ca şi când lumea ar fi continuu fotografiată. Un asemenea spaţiu se deosebeşte fundamental de cel fizic. Vă va fi imposibil ca în acest spaţiu, pe care îl ştiţi ca pe un spaţiu obişnuit, să recunoaşteţi o imagine a spaţiului spiritual pe care tocmai l-am descris. Când încercăm să trasăm o linie în spaţiul fizic, putem face acest lucru acolo unde există deja linii. Ceea ce parcurge însă cercetătorul spiritual în spaţiul spiritual nu se poate defel desena, căci acolo timpul devine spaţiu; acolo se trece de la un punct la altul.

Aşadar, conştienţa obişnuită este închisă în spaţiu, de unde nu poate ieşi; cercetătorul spiritual o poate însă face. El ştie cum trebuie să se mişte spre evenimente care au avut loc cu patru sau cinci zile mai înainte. El poate să traseze o linie, faţă de care, începând de azi, să meargă înapoi cinci zile, linie care nu poate fi trasată în spaţiul obişnuit. Ajungem astfel la un concept al spaţiului propriu memoriei cercetătorului spiritual în care se pot trasa linii diferite de cele ale spaţiului obişnuit. Putem numi aceasta un spaţiu cu patru dimensiuni. Acest spaţiu în care păşeşte cercetătorul spiritual are o dimensiune în plus, pe care nu o găsim nicăieri în viaţa fizică curentă. Din această cauză trebuie să spunem că în momentul în care cercetătorul spiritual dobândeşte o memorie superioară el iese din spaţiul tridimensional.

Un asemenea concept nu numai că este imaginabil, dar există şi o facultate superioară – memoria superioară –, pentru care acest spaţiu reprezintă o realitate.

Dintr-un anumit punct dc vedere, fiecare lucru are şi reversul său, aserţiune valabilă şi pentru evoluţia acelei aptitudini sufleteşti despre care tocmai am vorbit. Când cineva este îndrumat spre a evolua în vederea pătrunderii în lumile superioare, i se stabileşte ca o condiţie prealabilă dobândirea tocmai a acestei memorii, a unei memorii spirituale spaţiale. Dacă parcurgeţi însă o asemenea evoluţie, veţi descoperi că şi alţii care se află într-o situaţie asemănătoare cu a dumneavoastră se plâng poate de faptul că: „Înainte am avut o memorie extraordinară, dar acum ea m-a lăsat“. Dacă faceţi parte din categoria celor receptivi, veţi considera această situaţie ca pe una firească. Ea corespunde unei trăiri adevărate. Căci pe această treapta de dezvoltare memoria obişnuită suferă mai întâi un oarecare regres. Cine cunoaşte acest lucru nu va face o problemă din aşa ceva, întrucât ştie că va primi în schimb o compensaţie consistentă, anume atunci când se află la limita în care lucrurile încep să devină periculoase. Atunci când îi va fi greu să-şi amintească de o întâmplare trăită ieri, va observa că în faţa sufletului îi apare o imagine în care apar trăirile din trecut; aceasta este o memorie cu mult mai fidelă decât aceea pe care o ai în viaţa obişnuită. Din această cauză poţi auzi de la unele persoane că au trecut printr-un fel de întunecare a memoriei, dar că apoi au ajuns să dobândească o memorie nouă, cu mult mai fidelă decât precedenta, care avea o mare deficienţă, aceea că prezenta lucrurile abia conturate şi îi scăpau amănuntele. Dar memoria care îşi reprezintă amănuntele în spaţiu câştigă imens în ceea ce priveşte fidelitatea, acurateţea acestora.

Asistăm astfel la apariţia unei noi facultăţi, a unei noi aptitudini sufleteşti, care nu există ca o amintire a timpului ce s-a scurs, ci ca o contemplare. Între ceea ce corespunde în prezent acestei facultăţi sufleteşti şi ce poate ea deveni, vedem un fel de întunecare a aptitudinii respective. Această întunecare se intercalează ca o stare a sufletului între celelalte două stări. Aşadar, trebuie să facem distincţie între aceste trei stări: în primul rând, avem în vedere acea stare a memoriei obişnuite care poate avea o oarecare fidelitate; în al doilea rând, starea în care apare acea eclipsare a memoriei; şi în al treilea rând, memoria care începe să licărească într-o formă nouă. Starea acelei aptitudini sufleteşti care, aşa-zicând, se arată la înălţimea ei, poartă numele de Manvantara stării respective, şi vorbim despre Pralaya atunci când ne referim la starea în care survine întunecarea. O dată cu reintrarea în Manvantara reapare memoria.

Putem, ca urmare, afirma că în vremurile străvechi omul avea deja un fel de logică a inimii; în prezent este deţinătorul unei logici a raţiunii, iar în viitor va reveni din nou la o logică a inimii, ca rod al logicii raţiunii. Atunci însă şi acelei stări dinainte a omului trebuie să-i fi corespuns ceva asemănător în celelalte capacităţi sufleteşti. Nu ne-am referit numai la o stare mai veche a gândirii inimii, când încă nu exista gândirea raţiunii, ci şi la ceva asemănător memoriei pe care am descris-o, dar pe o altă treaptă, inferioară: un fel de memorie care acţiona în imagini.

Cu acestea ne putem face şi o imagine a fiinţei omului primordial. El nu gândea ca omul contemporan, întrucât gândirea bazată pe idei şi concepte a fost dobândită mult mai târziu; el nu avea decât logica inimii. De ea era legată un fel de memorie spaţială, încât timpul devenise spaţiu. Astăzi, când omul vrea să privească înapoi, în timpuri trecute, el trebuie să supună memoria unui mare efort, până unde poate ajunge. Dacă nu reuşeşte în această încercare va trebui să apeleze la documente, pe care să le cerceteze, şi tot aşa să scormonească tot mai mult în trecut, apelând, de exemplu, la ceea ce s-a păstrat în monumentele de piatră, în resturile fosile, în cochiliile scoicilor, care îşi dovedesc utilitatea după felul în care arată. Toate acestea fac trimitere la etape îndepărtate ale evoluţiei şi sunt cerectate în vederea obţinerii unei imagini a trecutului.

Investigăm acum un stadiu preliminar al umanităţii, în care omul avea în faţă lucrurile trecute ca pe ceva prezent, ca pe o imagine spaţială, şi cu aceasta obţinem un fel de explicare a constituţiei sufleteşti a omului străvechi. În vremurile de demult, omul nu avea nevoie să-şi investigheze originea; el avea posibilitatea să şi-o vadă. În funcţie de gralul său de dezvoltare, putea să privească mai mult sau mai puţin în trecutul său, în care să vadă propria sa origine. Astfel ne explicăm şi pietatea cu care îşi contempla trecutul. Numai că, după ce am adus în faţa conştienţei noastre cele trei stări succesive ale umanităţii, va trebui să pătrundem cu ceva mai precisă detaliere în fiinţa omului, dacă dorim să facem un pas mai departe în ceea ce priveşte înţelegerea evoluţiei umane. Omul nu a fost mereu aşa cum se prezintă el astăzi, ci a devenit astfel cu timpul. În mod necesar el a evoluat progresiv de la alte stadii la situaţia actuală. În privinţa celor sufleteşti, am amintit de o stare anterioară, asemănătoare celei pe care va trebui să o atingă omul în viitor, după ce va fi trecut prin forţa gândirii. În stadiul actual, pentru a evolua în continuare, omul poate interveni asupra sufletului său cu metodele ştiinţifice spirituale. Nu ne putem imagina că acest lucru l-ar fi putut face şi într-o etapă timpurie a dezvoltării sale. Ar fi de neînchipuit faptul că el ar fi fost în măsură să treacă din starea sa timpurie direct într-o stare viitoare. Nici o treaptă a evoluţiei umane nu poate fi sărită, ci fiecare în parte trebuie parcursă. Pentru ca omului să-i fie posibilă evoluţia sa viitoare, pentru a putea să păşească spre ceea ce astăzi îşi pune ca ideal în faţa sufletului, el trebuia să ajungă în etapa actuală de formare. Înainte de a ajunge la logica inimii, trebuie exersată logica minţii, prin intermediul creierului şi al măduvei spinării. Creierul şi măduva spinării s-au format din forţele pe care le-am întâlnit în regiunea raţiunii, de unde se revarsă spre noi; restul a fost respins. Lucrul acesta a devenit posibil datorită faptului că omul a devenit capabil să înlăture din plăsmuirile creierului toate celelalte regiuni, lăsând să pătrundă doar domeniul raţional. Aşa cum trebuie să acţionăm acum pe baza creierului, tot astfel odinioară trebuia desfăşurată lucrarea asupra regiunii raţionale. Unealta creierului şi acţiunea regiunii raţionale presupun acţiunea regiunilor imediat inferioare. Privim înapoi la ceva care s-a dezvoltat sub influenţa „regiunii spirituale“, atunci când regiunea raţională încă nu era activă. În schimb, ne îndreptăm privirea către un viitor de unde se revarsă spre noi forţele regiunii arhetipurilor, tot aşa cum privim şi în trecutul în care, din regiunea spirituală, s-a format ceea ce a însemnat baza unei evoluţii anterioare.

Vom găsi lucrurile acestea mai pe înţeles dacă vom aplica în mod corect cele spuse mai sus. Creierul nostru s-a format în lumea raţională. Am stabilit că o logică a inimii o precede pe cea a raţiunii. Logica inimii a devenit posibilă numai datorită acţiunilo din lumea spirituală. Devine astfel cât se poate de clar că într-o anumită etapă primodială s-a format actuala inimă a omului. Logica actuală cea obişnuită a inimii, neconştientă, este mult mai apropiată de inima fizică decât logica superioară. Logica superioară a inimii este mult mai spirituală. Logica obişnuită a inimii are, de fapt, în inima fizică un fel de mijloc de exprimare, aşa după cum are raţiunea în creier.

Când omul consideră că ceva este adevărat, frumos sau bun, ajungând la această părere nu datorită reflecţiei, ci fiindcă intră nemijlocit în contact cu ceva frumos şi bun, consimţământul se produce printr-o bătaie mai înaltă a inimii şi nu prin intermediul judecăţii raţionale. Inima noastră bate cu totul altfel atunci când este vorba de ceva frumos, decât atunci când este vorba de ceva urât, respingător. În logica iniţială a inimii s-a dezvoltat ceva care poate fi numit o trăire nemijlocită, coparticipatoare. Când această logică a inimii care decurge subconştient este însoţită de un limbaj mai clar, atunci inima ne arată prin mişcarea sângelui său că este o expresie pentru acesta. Putem vedea cum o durere repetată pe care o avem continuu în faţa ochilor, este de natură să ne înfluenţeze corporalitatea până la epuizare.

După cum creierul nostru s-a format în regiunea raţiunii, iar inima noastră viitoare, spiritualizată, se va forma în regiunea arhetipurilor, tot astfel şi inima noastră actuală s-a format în regiunea spirituală. Aşadar, inima ni se prezintă ca un organ care ne trimite la baza care se află în om înainte de a exista organul gândirii. Prin urmare, creierul a putut fi creat abia ulterior, după formarea inimii. Toate acestea sunt de natură să vă ofere o idee complet diferită în ceea ce priveşte corporalitatea exterioară. Aşa cum organele stau unele lângă altele, ele ne arată că nu sunt echivalente şi că inima este cel mai vechi organ; ea trebuia formată într-un fel anume întâi, iar pe baza aceasta a apărut ulterior şi creierul. Aşa cum se prezintă, lucrurile par foarte interesante. Putem afirma: Inima este o formaţiune mai veche, creierul este de dată mai recentă. Dar un organ nu înceteară să se modifice atunci când apare altul. O dată cu apariţia creierului, care a început să se dezvolte, şi inima şi-a continuat evoluţia sa. După cum se prezintă ea acum, putem spune că a trecut prin două transformări, iar creierul a cunoscut doar o singură transformare. Nu putem înţelege inima plasând-o alături de creier şi acordându-i o valoare echivalentă, ci concepând-o ca fiind, în comparaţie cu acesta cel mai vechi organ; ea este o străbună a creierului. Cel ce situează pur şi simplu inima alături de creier se cumportă ca şi când ar încerca să facă o comparaţie între o persoană de patruzeci de ani şi un adolescent de cincisprezece ani, care se află unul alături de celălalt, spunând: Amândoi stau alături, îi consider deci impreună şi îmi fac o părere despre ei, comparându-i. Dar pentru a-l putea înţelege pe fiecare dintre ei trebuie să avem în vedere timpul evoluţiei lor; pentru a-l înţelege pe unul dintre ei va trebui să ţinem cont de cei cincisprezece ani ai existenţei sale, iar în cazul celuilalt de cei patruzcei de ani de viaţă. Va trebui să ne întrebăm dacă cel de cincisprezece ani nu este fiul celui de patruzeci de ani. Nu devin oare unele lucruri mai uşor de explicat dacă l-am considera vlăstarul acestuia? Ar fi o stupizenie dacă nu am ţine seama de aceste lucruri. Dar pe un asemenea punct de vedere nechibzuit se situează astăzi anatomia. Ea nu are în vedere faptul că diferitele organe trebuie luate în considerare în mod diferit, tocmai fiindcă se află pe diferite trepte de dezvoltare. Atâta timp cât va mai exista o astfel de anatomie care să considere că organele diferite sunt echivalente şi că se află în spaţiu alături unele de altele, în loc să ţină seama de valoarea fiecăruia şi de faptul că unele s-au format înaintea celorlalte, nu se vor putea cunoaşte nici prea multe lucruri despre omul adevărat. Ştiinţa spirituală trebuie să ofere cheia pentru înţelegerea a ceea ce aflăm din ştiinţa obişnuită, pentru a se putea ajunge la cunoaşterea adevărată. Cel care parcurge o evoluţie adevărată vede lucrurile cu totul altfel, în sensul că respectivul nu obţine nimic printr-o combinaţie obişnuită, căci organele nu pot fi observate din afară spre a stabili carc au apărut mai demult şi care mai recent; numai acela va ajunge la liman, care păşeşte în lumea spirituală, învăţând să cunoască cum stau lucrurile acolo, învăţând să le diferenţieze. Când se reîntoarce la memoria sa spaţială nu are nevoie să facă prea mare efort pentru a găsi originea creierului; efortul cel mai mare trebuie făcut pentru a afla originea inimii. În lumea fizică organele pot fi înţelesedoar atunci câtd sunt explicate din punctul de vedre al știinţei spirituale.

Să ne reamintim de cele ce am spus: că între memorie, ca facultate a sufletului actual, cănd ne aflăm în stare de conştienţă normală şi care ne trimite spre o memorie de tip mai vechi, şi noua facultate a memoriei spaţiale, pe cale de apariţie, se produce o întunecare a memoriei. Cercetătorul spiritual găseşte ceva asemănător în întreaga evoluţie, care corespunde acestei întunecări, Pralaya după starea Manvantara. Să ne imaginăm de exemplu, inima şi creierul unui om, aşa cum se prezintă ele azi în corporalitatea fizică şi cum s-au dezvoltat o vreme alături, una lângă cealaltă; dar într-o etapă mult mai îndepărtată inima nu avea prea multă legătură cu creierul. Aşa încât putem distinge un stadiu spiritual al inimii, spre care se revărsau forţele superioare, cele din regiunea spirituală, şi apoi un alt stadiu, în care capta şi forţele raţiunii. Între acestea două se află un stadiu Pralaya; acolo survine întunecarea conştienţei umane. Privind retrospectiv, de la omul contemporan, care are inimă şi creier, la omul de odinioară, care avea doar inimă, între cele două etape se află o stare de Pralaya. Dacă cândva, în viitor, va fi atins stadiul superior, acel stadiu pe care cercetătorul spiritual deja îl atinge în spirit, se poate înţelege că omul se va arăta cu totul altfel şi ca înfăţişare. Cercetătorul spiritual nu-şi poate schimba încă înfăţişarea sa corporală; el trebuie să apară într-unul din trupurile care corespund condiţiilor de pe Pământ. Dacă un zeu ar coborî pe Pământ, el ar trebui să se înfăţişeze într-un trup omenesc Ceea ce trebuie realizat, trebuie realizat mai întâi în componentele invizibile; dar într-un stadiu viitor modificările se vor produce şi în trupul fizic. Omul inimii va trebui să arate şi în exterior cu totul altfel decât omul creierului. Ca exterior omul va arăta cu totul altfel; el îşi va fi transformat complet creierul şi inima, şi pe lângă creier îşi va fi format un nou organ, anexat creierului. Aşa precum creierul, cu forma sa bombată, se situează deasupra inimii, tot astfel şi inima, transformându-se, va căpăta o nouă poziţie faţă de creier. Dar între aceste două stadii există din nou o Pralaya. Va trebui ca existenţa actuală a omului să dispară, pentru a se trece la un nou stadiu. Există aşadar, trei stadii succesive pe care le parcurge umanitatea:

1) omul ca fiinţă a inimii;
2) în care din stadiul anterior a apărut omul actual;
3) un om al viitorului, despre care ne-am făcut deja o părere, un om conştient al inimii.

Dacă privim omul contemporan, putem spune: Potrivit formei pe care o are, el nu poate fi gândit că poate să existe decât pe Pământ. Analizându-l în contextul întregii deveniri a Pământului, vom spune: Omul este aşa cum este întregul Pământ, el se află într-o strânsă legătură cu forţele Pământului; substanţele trebuie să fie combinate în trupul său aşa cum sunt în realitate. Dacă ne imaginăm Pământul doar puţin schimbat, omul nici nu ar mai putea exista în forma sa actuală. Nu ne putem imagina omul contemporan în corporalitatea sa fizică actuală fără să nu ne închipuim şi Pământul integral aşa cum se prezintă el acum. Dacă ne referim la un stadiu timpuriu al omului, la acel om al inimii de odinioară, va trebui să ni-l închipuim dependent de o altă planetă, iar dacă în viitor omul va atinge stadiul pe care l-a atins cercetătorul spiritual, atunci va trebui să ni-l închipuim din nou într-o corelaţie strânsă cu o altă planetă. Dacă vrem să ne lămurim pe deplin, trebuie să admitem faptul că, aşa cum omul a evoluat dintr-un stadiu anterior, tot astfel şi Pământul a evoluat, îndreptându-se în viitor spre un nou stadiu. Stadiul din care a evoluat Pământul şi în care omul şi-a dobândit organele mai vechi este Vechea Luna, iar stadiul de dezvoltare spre care acesta se îndreaptă, în care şi omul va avea o nouă formă, este stadiul Jupiter. Asadar, Vechea Lună a evoluat, devenind actualul Pământ, care la rândul său va evolua către Jupiter.

Trebuie să ne imaginăm că astfel de schimbări au loc numai datorită faptului că survin prefaceri structurale de natură să modifice toate raporturile. Schimbarea din om a avut loc, de asemenca, datorită faptului că toate aceste raporturi s-au modificat. În timp ce asupra stării Vechii Luni se revărsau numai forţele din regiunea spirituală, iar asupra stării actuale a Pământului se revarsă numai forţele din regiunea raţiunii, în stadiul de Jupiter se vor revărsa forţele lumii arhetipurilor.

Ajungem astfel într-un punct pe care disciplina pedagogică nu îl poate atinge. Ea se ambiţionează să explice cu ajutorul unui strop de ulei care se roteşte cum a luat naştere un sistem planetar. În schimb, noi ne-am făcut o imagine asupra modului în care apare o planetă dintr-o formă anterioară. În punctul în care am ajuns, nu există nici un profesor care să pună în mişcare o picătură de ulei, ci avem anumite entităţi universale care îşi exercită forţa din diferite regiuni, făcând să apară multitudinea de planete. Acum avem de-a face cu cele spirituale, care acţionează asupra lumii fizice. Din lumile superioare intervin forţe care clădesc lumea fizică din lumea spirituală. Nu ar fi posibil ca omul să fie aşa cum ni se prezintă el acum fără să fie în concordanţă cu Pământul de azi. Formării Pământului îi corespunde formarea omului. Pământul de azi nu poate fi imaginat decât la o anumită depărtare de Soare şi de celelalte planete. Dacă în sistemul solar s-ar fi produs o deplasare, acest lucru ar fi avut repercursiuni şi asupra omului, care ar fi trebuit să arate altfel; aşadar, o dată cu transformarea Vechii Luni s-a schimbat nu numai Pământul nostru, dar şi întregul sistem solar. Când Pământul va deveni Jupiter şi întegul sistem solar va fi cu totul altfel.

Se poate descoperi un fir călăuzitor care există între schimbarea macrocosmosului şi a microcosmosului: asupra amândurora acţionează aceleaşi entităţi. Înaintea sistemului nostru solar înregistrăm un fel de întunecare; în exterior apărea ca un fel de nor gazos. Înaintea acestuia a existat un alt sistem solar, din care a apărut cel actual. Ar trebui să mergem tot mai înapoi, din ce în ce tot mai în urmă, pentru a ajunge în final la un stadiu care să fie atât de diferit de cel actual, încât orice fel de întrebare obişnuită să nu-şi mai aibă rostul şi să încetăm să mai întrebăm. Va trebui, de fapt, să învăţăm să punem întrebările într-o altă manieră, atunci când vom ajunge în alte stadii ale Universului. În stadiul nostru actual întrebările se nasc prin gândirea raţiunii, raţiune care s-a format abia o dată cu creierul. Dar întrebările raţiunii nu îşi au rostul în stadiul în care creierul încă nu e format. În lumea în care abia se forma temelia lumii raţionale, întrebările raţiunii nu mai au nici un sens. Aici va trebui să căutăm alte mijloace ale cercetării, ale cunoaşterii decât cele pe care ni le oferă raţiunea. De fapt, oamenii care nu pot trece dincolo de sfera Pământului îşi închipuie că prin formulările obişnuite pot pune întrebări referitoare la întregul Univers. Dar fiecare lucru nu poate fi investigat decât într-un mod corespunzător. Pentru lumea care premerge Pământului nostru va trebui să stimulăm acele forţe care se manifestă în gândirea inimii, în logica inimii. Omul va trebui să se schimbe în privinţa curiozităţii sale de a pune întrebări. Nu dorim câtuşi de puţin să fim atât de nepoliticoşi ca acel individ care, întrebat la un moment dat ce a făcut Dumnezeu înainte de a crea lumea, a răspuns că, înainte de Creaţie, Bunul Dumnezeu tăia nuiele pentru a-i altoi pe cei care pun întrebări inutile; dar chiar şi acest răspuns este un indiciu că omul va trebui să se schimbe în privinţa gândirii sale, dacă vrea să păşească în lumile superioare. El va trebui să-şi schimbe maniera de a întreba, dacă vrea să se ridice la cunoştinţe superioare.