|
Prin aceste conferinţe am intenţionat să prezint acele cunostinţe care, datorită evoluţiei pe care a înregistrat-o umanitatea, trebuie aduse la cunoştinţă, dar dintr-un alt unghi decât acela abordat în cărţile tratând acest subiect pe care le puteţi obţine. Am dorit să arunc o lumină asupra acestor cunoştinţe din punctul de vedere al trăirilor nemijlocite şi tocmai de aceea este de sperat ca prin saturarea adevărurilor cu realităţi nemijlocite ale conştienţei să se ajungă la o clarificare mai desluşită, într-o formă nouă, a unora sau altora ditre ele. Oricum, acela care a asistat numai la aceste conferinţe va putea găsi o completare corespunzătoare a celor spuse, în cărţi ca Ştiinţa ocultă. Când începem să descriem lumile superioare, putem face acest lucru din diferite puncte de vedere. Am văzut deja din cât de diverse puncte de vedere ne putem contempla din afară Eul propriu. Aş dori să zăbovesc acum într-o anumită privinţă, pentru a modela descrierile mai mult din interior, asupra a ceea ce am spus ieri în legătură cu opoziţia dintre „logica inimii“ şi ceea ce în viaţa exterioară este cunoscut ca „logica găndirii sau a raţiunii“. Chiar şi din conferinţa de ieri am putut desprinde faptul ca ne putem confrunta cu logica inimii de două ori în evoluţia omului. În primul rând, în acea formă de dezvoltare în care, aşa-zicând, ceea ce găndeşte inima nu este încă întreţesut de logica raţiunii şi a capului. Am arătat că şi astăzi mai există unii oameni care ar dori să respingă cu desăvârşire orice preocupare pentru logica raţiunii prin care să transmită în concepte şi idei ceea ce ei resimt ca fiind adevărat. Nu putem spune că acestă situaţie este o dominantă a stadiului actual de dezvoltare, întrucât oriunde am privi în jurul nostru vom întâlni oameni preocupaţi de idei şi concepte ale raţiunii. Dacă dorim să găsim o treaptă de dezvoltare în care raţiunea era exclusă cu desăvârşire, va trebui să ne întoarcem pe scara dezvoltării umane cu mult timp în urmă şi, ca să spunem aşa, pe o treaptă preliminară a dezvoltării noastre actuale. Se poate deci spune că, în virtutea celor amintite, rezultă de la sine că treapta actuală a dezvoltării noastre trimite spre cea dinainte, în care, dintr-o subconştientă, dintr-o cunştienţă încă neimpregnată cu raţiune, puterea de judecată revenea inimii. Lumea în care trăim astăzi este una în care hotărârile inimii sunt străbătute de noţiuni şi idei, pe scurt, de ceea ce numim logica raţiunii. Dacă luăm în considerare tot ceea ce am spus ieri despre posibilităţile de dezvoltare ale omului, va trebui să ne referim şi la o treaptă de dezvoltare viitoare, spre care tind puţinii oameni care potrivit conştienţei lor actuale au dorinţa şi impulsul de a scruta viitorul într-un anumit fel.
Putem să ne aruncăm privirea asupra unui stadiu viitor de dezvoltare
a omului, în care logica inimii va fi repusă în drepturi şi
va exista
în deplinătatea sa, în care omul va putea percepe
nemijlocit adevărul.
Pentru aceasta va trebui să fi parcurs treapta de dezvoltare dintre
cele două, aceea a înţelegerii raţionale. Astfel
încât putem spune:
Acum parcurgem a etapă de dezvoltare a raţiunii pentru a ajunge din nou
pe o treaptă superioară – aceea a logicii inimii –, pe care am atins-o
cândva, când ne aflam într-un stadiu inferior.
În vreme ce înainte ea
nu era încălzită şi luminată de ceea ce şi-a însuşit
între timp omul
prin raţiune, logica inimii va fi străluminată în viitor de tot
ceea ce
a acumulat omul prin logica raţiunii.
Avem, aşadar, în faţa noastră trei etape de dezvoltare a
omului: cea
dinaintea prezentului nostru, etapa actuală şi una care urmează. De
aici rezultă şi sensul evoluţiei noastre. Este acela de a adăuga ceva
nou la cele cucerite într-o etapă anterioară de dezvoltare. Cu
alte
cuvinte, ne putem informa mai exact din experienţa celor care deja au
dobândit astăzi acest lucru, care ieri părea ceva realizabil ca o
stare
avansată a conştienţei, cu ajutorul căreia se poate pătrunde în
lumile
superioare. De o asemenea transformare nu va fi cuprinsă numai puterea
de gândire, ci şi alte forţe sufleteşti vor lua forme diferite,
în
funcţie de modificarea puterii de gândire. Se pune următoarea
întrebare
firească: Dacă cineva, iniţiindu-se prin şcolirea făcută de Ştiinţa
spirituală, se ridică prin efort propriu la nivelul logicii inimii,
atunci i se vor modifica şi celelalte facultăţi ale sufletului? Vom
încerca să explicăm acest lucru prin exemple referitoare la
memorie.
Memoria este o forţă sufletească, ca şi gândirea.
Gândirea se
modifică, devenind din gândire cu capul gândire a inimii;
cum stau
lucrurile cu memoria? În viaţa obişnuită, memoria ne apare
într-o
conştienţă normală, după cum urmează: omul aşa cum se prezintă el
în
viaţă, are în primul rând o conştienţă asupra a tot ceea ce
îl
înconjoară în prezent. El vede lucrurile din jurul său,
îşi formează
propriile percepţii şi reprezentări. Toate acestea şi le poate
încorpora în conştenţa sa. El trece de la trăirile prezente
ale
sufletului său la trăirile trecute ale acestuia. Cu ajutorul memoriei
omul călătoreşte din prezent în trecut. Dacă îşi aminteşte
de ceva
trăit ieri, înseamnă că priveşte în timp în trecutul
său. E1 pătrunde
cu mintea în ceva carc nu mai există în imediata sa
apropiere, ci care
a existat în preajma sa. Oricine analizează memoria din această
direcţie îşi dă seama cu uşurinţă de un lucru, şi anume că ca
este ceva
care nu se leagă de spaţiu,
aşa cum este conştienţa prezentului, ci este legată de timp. Acest tip de activitate a
conştienţei se modifică cu mare forţă pentru discipolul spiritual
autentic.
Cercetătorul spiritual nu are, însă, nevoie în fiecare
moment al
vieţii obişnuite, să-şi folosească aptitudinile sale superioare; el şi
le-a dobândit deja şi le va folosi doar atunci când doreşte
să
investigheze lumile superioare. Când face acest lucru, atunci
logica
capului său trece în cea a inimii, iar memoria ia o altă formă a
activităţii sufleteşti. În schimb, pentru trăirile zilnice,
obişnuite,
nu are nevoie să se transpună mereu în stările conştienţei sale
superioare, şi deci nici să-şi folosească organele pe care le-am
amintit. Când se reîntoarce la viaţa obişnuită el are
aceeaşi memorie
şi gândire ca oricare alt om. Prin urmare, este vorba de
facultatea de
a se trece dintr-o stare normală într-alta hipernormală, pe care
va
trebui să o atingă şi discipolul spiritual. Pentru toate acele cazuri
în care discipolul spiritual se află în stare de
conştienţă,
investigând lumea spirituală, ceea ce percepe nu se prezintă doar
temporal, ci şi spaţial, printr-o aptitudine asemănătoare memoriei
obişnuite. Se petrece o transformare totală a memoriei. În vreme
ce
memoria obişnuită priveşte înapoi în timp, atunci
când vrea să-şi
amintească de evenimentele de ieri, progresarea în cunoaşterea
spirituală are loc astfel încât cercetătorul spiritual
retrăieşte
trecutul ca şi când acesta ar fi de faţă şi l-ar privi prin uşa
deschisă a unei camere alăturate. Priveşte la ceva separat de un
spaţiu, ca şi când trairile de ieri ar fi separate de cele de azi
printr-un paravan. Aşadar se poate spune: Evenimentele care sunt
depozitate în memorie cronologic, unele după altele, apar
cercetătorului spiritual alăturate,
încât el trebuie să treacă de la unul la celălalt, de la o
entitate la
alta. Dacă veţi analiza mai aprofundat aceste aspecte, care au fost
discutate, veţi constata că ele concordă perfect cu cele spuse mai
înainte. S-a făcut afirmaţia că în lumea spirituală se
produce o
contopire cu entităţile de acolo. Nu trebuie mers înapoi pe firul
timpului, întrucât timpul se preface într-un fel de
spaţiu. Pentru a
putea să se producă acea contopire cu entităţile, linia timpului va
trebui să fie parcursă ca o linie în spaţiu. Pentru capacitatea
sufletească a memoriei timpul se transformă în spaţiu. Memoria a
devenit o facultate esenţialmente nouă. Se percepe ceva trecut, ca şi
când ar mai exista în prezent; durata timpului se estimează
în funcţie
de mărimea depărtării. Pentru discipolul spiritual trecutul se aşterne
ca o alăturare. Cănd s-a obţinut o asemenea formă a memoriei, ea devine
o adevărată descifrare a evenimentelor petrecute. Aceasta constituie
cititul în Cronica Akasha.
Este o lume în care timpul a devenit spaţiu.
Aşa după cum lumea noastră a primit denumirea de lume fizică, tot
astfel lumea în care timpul a devenit spaţiu a primit numele de
lumea-Akasha,
Cronica Akasha. Ea schimbă
complet întreaga constituţie sufletească a misticului autentic,
întrucât ceea ce se numea timp în viaţa obişnuită nu
mai există deloc
în această formă. Chiar şi numai din acest exemplu se poate vedea
că
lucrurile se află intr-o concordanţă perfectă, dacă sunt privite
dintr-un punct de vedere real. Ce s-ar întâmpla cu omul
în viaţa
obişnuită dacă nu ar putea să-şi pună de acord gândirea cu
memoria sa?
Dacă logica sa s-ar afla în contradicţie cu memoria? Imaginaţi-vă
că
aveţi în faţa dumneavoastră un document purtând data 26
martie. Este o
percepţie pe care o aveţi prezentă în conştienţa dumneavoastră.
Eraţi
de faţă în ziua când s-a petrecut evenimentul înscris
în acel document.
Parcugeţi timpul şi memoria vă spune la un moment dat: Trebuie să fi
avut loc cu o zi mai înainte. În acest caz conştienţa
prezntului se
află în contradicţie cu memoria. În lumea fizică aceste
lucruri sunt
controlabile şi se rectifică de la sine, pe câtă vreme în
lumea
spirituală acest lucru este mult mai greu de controlat; se pot
introduce erori şi în lumea spirituală; raporturile exterioare,
existente în lumea fizică, corectează erorile de la sine. Dacă de
exempiu, cineva uită că trebuie să traverseze pe partea stângă a
străzii pentru a ajunge acasă, şi o apucă spre dreapta, va sesiza
curând greşeala. Pe plan spiritual însă nu dispunem de
asemenea repere
convenabile care să ne ajute să reparăm o eroare. Aici trebuie să ai o
siguranţă de sine, pentru a nu comite prea lesne o greşeală. Pentru
evitarea cu desăvârşire a greşelilor este necesară o pregătire
dintre
cale mai atente. Acolo, greşeala poate fi plătită foarte scump; doar o
singură eroare ne poate împinge într-o fundătură. De acea
regula de
bază o constituie existenţa unei concordanţe între logica inimii
şi
acest fel de memorie. Dar prin felul în care ne-am pregătit şi
din
modul în care am evoluat, respectând indicaţiile care stau
la baza
Ştiinţei spirituale, există garanţia realizării acestei concordanţe.
Ajungem la laitmotivul de care discipolul spiritual trebuie să se
pătrundă: Tot ceea ce este exterior, fizic, poate fi înţeles
numai
atunci când nu este luat direct, ca atare, ci interpretat cu un
simbol
a ceva suprasensibil, spiritual.
Creierul nostru fizic constituie, de fapt, o unealtă pentru logica
minţii. Acest lucru îl ştie ştiinţa obişnuită, concretă. Nu
acelaşi
lucru putem spune şi despre inima noastră fizică, că ar fi o unealtă
pentru logica inimii, întrucât aceasta este ceva mult mai
spiritual
decât logica minţii, inima nefiind în aceeaşi măsură
organul fizic
pentru gândirea inimii, după cum este creierul pentru
gândirea cu
capul. Dar avem, cu toate acestea, un simbol în inima fizică.
Când
gândirea inimii schimbă de fapt timpul în spaţiu, trebuie
să colinzi
continuu cu întreaga ta entitate; va trebui să te afli integrat
într-un
circuit continuu. Acest lucru este resimţit în mod categoric de
cel
care trece de la memoria obişnuită la memoria superioară a
cercetătorului spiritual. În vreme ce omul obişnuit îşi
scormoneşte
permanent memoria, cercetătorul spiritual are vieţuirea interioară de a
călători înapoi în spaţiu. Această conştienţă se exprimă
exterior prin
sistemul nostru sanguin, care trebuie să fie şi el într-o mişcare
continuă, ca să putem trăi. În sânge noi facem continuu o
mişcare de la
inimă în tot corpul şi înapoi, încât ceea ce
aparţine de drept inimii
se află permanent într-o continuă mişcare. Ceea ce aparţine
capului nu
se află într-o continuă mişcare: părţile creierului rămân
locului.
Creierul este un simbol fizic pentru conştienţa spaţiului;
sângele
curgător este o imagine a mobililăţii conştienţei cercetătorului
spiritual. Aşadar, tot ceea ce este fizic constituie un simbul
corespunzător pentru cele spirituale. Săngele curgător, seva inimii
este o imagine a mobilităţii: este o realitate cu totul extraordinară
faptul că în chiar sângele nostru avem imaginea
aptitudinilor
cercetătorului spiritual, şi, de asemenea, şi a lumilor în care
acesta
se mişcă. Ridicându-ne la conceptele unei conştienţe superioare,
pătrundem formal cu privirea într-un spaţiu cu totul diferit, pe
care
nu l-a mai cunoscut conştienţa obişnuită şi care ar rezulta atunci
când
fluxu1 timpurilor s-ar coagula continuu. Gandiţi-vă numai la următorul
aspect: dacă doriţi să readuceţi în memorie trăirile de ieri, ar
trebui
ca o clipă de ieri să rămână ca încremenită, iar clipa de
faţă – care
deja a zburat – să fie imortalizată ca într-o fotografie a
momentului-spaţiu, ca apoi toate să fie ordonate unele lângă
altele.
Puteţi bănui ce trăiri animate are cercetătorul spirituat în faţa
sa.
El nu are numai spaţiul obişnuit, ci are înaintea sa un spaţiu de
o cu
totul altă natură decat spaţiul fizic, ca şi când lumea ar fi
continuu
fotografiată. Un asemenea spaţiu se deosebeşte fundamental de cel
fizic. Vă va fi imposibil ca în acest spaţiu, pe care îl
ştiţi ca pe un
spaţiu obişnuit, să recunoaşteţi o imagine a spaţiului spiritual pe
care tocmai l-am descris. Când încercăm să trasăm o linie
în spaţiul
fizic, putem face acest lucru acolo unde există deja linii. Ceea ce
parcurge însă cercetătorul spiritual în spaţiul spiritual
nu se poate
defel desena, căci acolo timpul devine spaţiu; acolo se trece de la un
punct la altul.
Aşadar, conştienţa obişnuită este închisă în spaţiu, de
unde nu
poate ieşi; cercetătorul spiritual o poate însă face. El ştie cum
trebuie să se mişte spre evenimente care au avut loc cu patru sau cinci
zile mai înainte. El poate să traseze o linie, faţă de care,
începând
de azi, să meargă înapoi cinci zile, linie care nu poate fi
trasată în
spaţiul obişnuit. Ajungem astfel la un concept al spaţiului propriu
memoriei cercetătorului spiritual în care se pot trasa linii
diferite
de cele ale spaţiului obişnuit. Putem numi aceasta un spaţiu cu patru
dimensiuni. Acest spaţiu în care păşeşte cercetătorul spiritual
are o
dimensiune în plus, pe care nu o găsim nicăieri în viaţa
fizică
curentă. Din această cauză trebuie să spunem că în momentul
în care
cercetătorul spiritual dobândeşte o memorie superioară el iese
din
spaţiul tridimensional.
Un asemenea concept nu numai că este imaginabil, dar există şi o
facultate superioară – memoria superioară –, pentru care acest spaţiu
reprezintă o realitate.
Dintr-un anumit punct dc vedere, fiecare lucru are şi reversul său,
aserţiune valabilă şi pentru evoluţia acelei aptitudini sufleteşti
despre care tocmai am vorbit. Când cineva este îndrumat
spre a evolua
în vederea pătrunderii în lumile superioare, i se
stabileşte ca o
condiţie prealabilă dobândirea tocmai a acestei memorii, a unei
memorii
spirituale spaţiale. Dacă parcurgeţi însă o asemenea evoluţie,
veţi
descoperi că şi alţii care se află într-o situaţie asemănătoare
cu a
dumneavoastră se plâng poate de faptul că: „Înainte am avut
o memorie
extraordinară, dar acum ea m-a lăsat“. Dacă faceţi parte din categoria
celor receptivi, veţi considera această situaţie ca pe una firească. Ea
corespunde unei trăiri adevărate. Căci pe această treapta de dezvoltare
memoria obişnuită suferă mai întâi un oarecare regres. Cine
cunoaşte
acest lucru nu va face o problemă din aşa ceva, întrucât
ştie că va
primi în schimb o compensaţie consistentă, anume atunci
când se află la
limita în care lucrurile încep să devină periculoase.
Atunci când îi va
fi greu să-şi amintească de o întâmplare trăită ieri, va
observa că în
faţa sufletului îi apare o imagine în care apar trăirile
din trecut;
aceasta este o memorie cu mult mai fidelă decât aceea pe care o
ai în
viaţa obişnuită. Din această cauză poţi auzi de la unele persoane că au
trecut printr-un fel de întunecare a memoriei, dar că apoi au
ajuns să
dobândească o memorie nouă, cu mult mai fidelă decât
precedenta, care
avea o mare deficienţă, aceea că prezenta lucrurile abia conturate şi
îi scăpau amănuntele. Dar memoria care îşi reprezintă
amănuntele în
spaţiu câştigă imens în ceea ce priveşte fidelitatea,
acurateţea
acestora.
Asistăm astfel la apariţia unei noi facultăţi, a unei noi aptitudini
sufleteşti, care nu există ca o amintire a timpului ce s-a scurs, ci ca
o contemplare. Între ceea ce corespunde în prezent acestei
facultăţi
sufleteşti şi ce poate ea deveni, vedem un fel de întunecare a
aptitudinii respective. Această întunecare se intercalează ca o
stare a
sufletului între celelalte două stări. Aşadar, trebuie să facem
distincţie între aceste trei stări: în primul rând,
avem în vedere acea
stare a memoriei obişnuite care poate avea o oarecare fidelitate;
în al
doilea rând, starea în care apare acea eclipsare a
memoriei; şi în al
treilea rând, memoria care începe să licărească
într-o formă nouă.
Starea acelei aptitudini sufleteşti care, aşa-zicând, se arată la
înălţimea ei, poartă numele de Manvantara
stării respective, şi vorbim despre Pralaya atunci când ne
referim la
starea în care survine întunecarea. O dată cu reintrarea
în Manvantara
reapare memoria.
Putem, ca urmare, afirma că în vremurile străvechi omul avea
deja un
fel de logică a inimii; în prezent este deţinătorul unei logici a
raţiunii, iar în viitor va reveni din nou la o logică a inimii,
ca rod
al logicii raţiunii. Atunci însă şi acelei stări dinainte a
omului
trebuie să-i fi corespuns ceva asemănător în celelalte capacităţi
sufleteşti. Nu ne-am referit numai la o stare mai veche a
gândirii
inimii, când încă nu exista gândirea raţiunii, ci şi
la ceva asemănător
memoriei pe care am descris-o, dar pe o altă treaptă, inferioară: un
fel de memorie care acţiona în imagini.
Cu acestea ne putem face şi o imagine a fiinţei omului primordial.
El nu gândea ca omul contemporan, întrucât
gândirea bazată pe idei şi
concepte a fost dobândită mult mai târziu; el nu avea
decât logica
inimii. De ea era legată un fel de memorie spaţială, încât
timpul
devenise spaţiu. Astăzi, când omul vrea să privească
înapoi, în timpuri
trecute, el trebuie să supună memoria unui mare efort, până unde
poate
ajunge. Dacă nu reuşeşte în această încercare va trebui să
apeleze la
documente, pe care să le cerceteze, şi tot aşa să scormonească tot mai
mult în trecut, apelând, de exemplu, la ceea ce s-a păstrat
în
monumentele de piatră, în resturile fosile, în cochiliile
scoicilor,
care îşi dovedesc utilitatea după felul în care arată.
Toate acestea
fac trimitere la etape îndepărtate ale evoluţiei şi sunt
cerectate în
vederea obţinerii unei imagini a trecutului.
Investigăm acum un stadiu preliminar al umanităţii, în care
omul
avea în faţă lucrurile trecute ca pe ceva prezent, ca pe o
imagine
spaţială, şi cu aceasta obţinem un fel de explicare a constituţiei
sufleteşti a omului străvechi. În vremurile de demult, omul nu
avea
nevoie să-şi investigheze originea; el avea posibilitatea să şi-o vadă.
În funcţie de gralul său de dezvoltare, putea să privească mai
mult sau
mai puţin în trecutul său, în care să vadă propria sa
origine. Astfel
ne explicăm şi pietatea cu care îşi contempla trecutul. Numai că,
după
ce am adus în faţa conştienţei noastre cele trei stări succesive
ale
umanităţii, va trebui să pătrundem cu ceva mai precisă detaliere
în
fiinţa omului, dacă dorim să facem un pas mai departe în ceea ce
priveşte înţelegerea evoluţiei umane. Omul nu a fost mereu aşa
cum se
prezintă el astăzi, ci a devenit astfel cu timpul. În mod necesar
el a
evoluat progresiv de la alte stadii la situaţia actuală. În
privinţa
celor sufleteşti, am amintit de o stare anterioară, asemănătoare celei
pe care va trebui să o atingă omul în viitor, după ce va fi
trecut prin
forţa gândirii. În stadiul actual, pentru a evolua în
continuare, omul
poate interveni asupra sufletului său cu metodele ştiinţifice
spirituale. Nu ne putem imagina că acest lucru l-ar fi putut face şi
într-o etapă timpurie a dezvoltării sale. Ar fi de
neînchipuit faptul
că el ar fi fost în măsură să treacă din starea sa timpurie
direct
într-o stare viitoare. Nici o treaptă a evoluţiei umane nu poate
fi
sărită, ci fiecare în parte trebuie parcursă. Pentru ca omului
să-i fie
posibilă evoluţia sa viitoare, pentru a putea să păşească spre ceea ce
astăzi îşi pune ca ideal în faţa sufletului, el trebuia să
ajungă în
etapa actuală de formare. Înainte de a ajunge la logica inimii,
trebuie
exersată logica minţii, prin intermediul creierului şi al măduvei
spinării. Creierul şi măduva spinării s-au format din forţele pe care
le-am întâlnit în regiunea raţiunii, de unde se
revarsă spre noi;
restul a fost respins. Lucrul acesta a devenit posibil datorită
faptului că omul a devenit capabil să înlăture din plăsmuirile
creierului toate celelalte regiuni, lăsând să pătrundă doar
domeniul
raţional. Aşa cum trebuie să acţionăm acum pe baza creierului, tot
astfel odinioară trebuia desfăşurată lucrarea asupra regiunii
raţionale. Unealta creierului şi acţiunea regiunii raţionale presupun
acţiunea regiunilor imediat inferioare. Privim înapoi la ceva
care s-a
dezvoltat sub influenţa „regiunii spirituale“, atunci când
regiunea
raţională încă nu era activă. În schimb, ne îndreptăm
privirea către un
viitor de unde se revarsă spre noi forţele regiunii arhetipurilor, tot
aşa cum privim şi în trecutul în care, din regiunea
spirituală, s-a
format ceea ce a însemnat baza unei evoluţii anterioare.
Vom găsi lucrurile acestea mai pe înţeles dacă vom aplica
în mod
corect cele spuse mai sus. Creierul nostru s-a format în lumea
raţională. Am stabilit că o logică a inimii o precede pe cea a
raţiunii. Logica inimii a devenit posibilă numai datorită acţiunilor
din lumea spirituală. Devine astfel cât se poate de clar că
într-o
anumită etapă primodială s-a format actuala inimă a omului. Logica
actuală cea obişnuită a inimii, neconştientă, este mult mai apropiată
de inima fizică decât logica superioară. Logica superioară a
inimii
este mult mai spirituală. Logica obişnuită a inimii are, de fapt,
în
inima fizică un fel de mijloc de exprimare, aşa după cum are raţiunea
în creier.
Când omul consideră că ceva este adevărat, frumos sau bun,
ajungând
la această părere nu datorită reflecţiei, ci fiindcă intră nemijlocit
în contact cu ceva frumos şi bun, consimţământul se produce
printr-o
bătaie mai înaltă a inimii şi nu prin intermediul judecăţii
raţionale.
Inima noastră bate cu totul altfel atunci când este vorba de ceva
frumos, decât atunci când este vorba de ceva urât,
respingător. În
logica iniţială a inimii s-a dezvoltat ceva care poate fi numit o
trăire nemijlocită, coparticipatoare. Când această logică a
inimii care
decurge subconştient este însoţită de un limbaj mai clar, atunci
inima
ne arată prin mişcarea sângelui său că este o expresie pentru
acesta.
Putem vedea cum o durere repetată pe care o avem continuu în faţa
ochilor, este de natură să ne înfluenţeze corporalitatea
până la
epuizare.
După cum creierul nostru s-a format în regiunea raţiunii, iar
inima
noastră viitoare, spiritualizată, se va forma în regiunea
arhetipurilor, tot astfel şi inima noastră actuală s-a format în
regiunea spirituală. Aşadar, inima ni se prezintă ca un organ care ne
trimite la baza care se află în om înainte de a exista
organul
gândirii. Prin urmare, creierul a putut fi creat abia ulterior,
după
formarea inimii. Toate acestea sunt de natură să vă ofere o idee
complet diferită în ceea ce priveşte corporalitatea exterioară.
Aşa cum
organele stau unele lângă altele, ele ne arată că nu sunt
echivalente
şi că inima este cel mai vechi organ; ea trebuia formată într-un
fel
anume întâi, iar pe baza aceasta a apărut ulterior şi
creierul. Aşa cum
se prezintă, lucrurile par foarte interesante. Putem afirma: Inima este
o formaţiune mai veche, creierul este de dată mai recentă. Dar un organ
nu înceteară să se modifice atunci când apare altul. O dată
cu apariţia
creierului, care a început să se dezvolte, şi inima şi-a
continuat
evoluţia sa. După cum se prezintă ea acum, putem spune că a trecut prin
două transformări, iar creierul a cunoscut doar o singură transformare.
Nu putem înţelege inima plasând-o alături de creier şi
acordându-i o
valoare echivalentă, ci concepând-o ca fiind, în comparaţie
cu acesta
cel mai vechi organ; ea este o străbună a creierului. Cel ce situează
pur şi simplu inima alături de creier se cumportă ca şi când ar
încerca
să facă o comparaţie între o persoană de patruzeci de ani şi un
adolescent de cincisprezece ani, care se află unul alături de celălalt,
spunând: Amândoi stau alături, îi consider deci
impreună şi îmi fac o
părere despre ei, comparându-i. Dar pentru a-l putea
înţelege pe
fiecare dintre ei trebuie să avem în vedere timpul evoluţiei lor;
pentru a-l înţelege pe unul dintre ei va trebui să ţinem cont de
cei
cincisprezece ani ai existenţei sale, iar în cazul celuilalt de
cei
patruzcei de ani de viaţă. Va trebui să ne întrebăm dacă cel de
cincisprezece ani nu este fiul celui de patruzeci de ani. Nu devin oare
unele lucruri mai uşor de explicat dacă l-am considera vlăstarul
acestuia? Ar fi o stupizenie dacă nu am ţine seama de aceste lucruri.
Dar pe un asemenea punct de vedere nechibzuit se situează astăzi
anatomia. Ea nu are în vedere faptul că diferitele organe trebuie
luate
în considerare în mod diferit, tocmai fiindcă se află pe
diferite
trepte de dezvoltare. Atâta timp cât va mai exista o astfel
de anatomie
care să considere că organele diferite sunt echivalente şi că se află
în spaţiu alături unele de altele, în loc să ţină seama de
valoarea
fiecăruia şi de faptul că unele s-au format înaintea celorlalte,
nu se
vor putea cunoaşte nici prea multe lucruri despre omul adevărat.
Ştiinţa spirituală trebuie să ofere cheia pentru înţelegerea a
ceea ce
aflăm din ştiinţa obişnuită, pentru a se putea ajunge la cunoaşterea
adevărată. Cel care parcurge o evoluţie adevărată vede lucrurile cu
totul altfel, în sensul că respectivul nu obţine nimic printr-o
combinaţie obişnuită, căci organele nu pot fi observate din afară spre
a stabili carc au apărut mai demult şi care mai recent; numai acela va
ajunge la liman, care păşeşte în lumea spirituală,
învăţând să cunoască
cum stau lucrurile acolo, învăţând să le diferenţieze.
Când se
reîntoarce la memoria sa spaţială nu are nevoie să facă prea mare
efort
pentru a găsi originea creierului; efortul cel mai mare trebuie făcut
pentru a afla originea inimii. În lumea fizică organele pot fi
înţelese
doar atunci câtd sunt explicate din punctul de vedre al Ştiinţei
spirituale.
Să ne reamintim de cele ce am spus: că între memorie, ca
facultate a
sufletului actual, cănd ne aflăm în stare de conştienţă normală
şi care
ne trimite spre o memorie de tip mai vechi, şi noua facultate a
memoriei spaţiale, pe cale de apariţie, se produce o întunecare a
memoriei. Cercetătorul spiritual găseşte ceva asemănător în
întreaga
evoluţie, care corespunde acestei întunecări, Pralaya după starea Manvantara. Să ne imaginăm de
exemplu, inima şi creierul unui om, aşa cum se prezintă ele azi
în
corporalitatea fizică şi cum s-au dezvoltat o vreme alături, una
lângă
cealaltă; dar într-o etapă mult mai îndepărtată inima nu
avea prea
multă legătură cu creierul. Aşa încât putem distinge un
stadiu
spiritual al inimii, spre care se revărsau forţele superioare, cele din
regiunea spirituală, şi apoi un alt stadiu, în care capta şi
forţele
raţiunii. Între acestea două se află un stadiu Pralaya; acolo survine
întunecarea
conştienţei umane. Privind retrospectiv, de la omul contemporan, care
are inimă şi creier, la omul de odinioară, care avea doar inimă,
între
cele două etape se află o stare de Pralaya. Dacă cândva, în
viitor, va
fi atins stadiul superior, acel stadiu pe care cercetătorul spiritual
deja îl atinge în spirit, se poate înţelege că omul
se va arăta cu
totul altfel şi ca înfăţişare. Cercetătorul spiritual nu-şi poate
schimba încă înfăţişarea sa corporală; el trebuie să apară
într-unul
din trupurile care corespund condiţiilor de pe Pământ. Dacă un
zeu ar
coborî pe Pământ, el ar trebui să se înfăţişeze
într-un trup omenesc.
Ceea ce trebuie realizat, trebuie realizat mai întâi
în componentele
invizibile; dar într-un stadiu viitor modificările se vor produce
şi în
trupul fizic. Omul inimii va trebui să arate şi în exterior cu
totul
altfel decât omul creierului. Ca exterior omul va arăta cu totul
altfel; el îşi va fi transformat complet creierul şi inima, şi pe
lângă
creier îşi va fi format un nou organ, anexat creierului. Aşa
precum
creierul, cu forma sa bombată, se situează deasupra inimii, tot astfel
şi inima, transformându-se, va căpăta o nouă poziţie faţă de
creier.
Dar între aceste două stadii există din nou o Pralaya. Va trebui ca existenţa
actuală a omului să dispară, pentru a se trece la un nou stadiu. Există
aşadar, trei stadii succesive pe care le parcurge umanitatea:
1) omul ca fiinţă a inimii;
2) în care din stadiul anterior a apărut omul actual;
3) un om al viitorului, despre care ne-am făcut deja o părere, un om
conştient al inimii.
Dacă privim omul contemporan, putem spune: Potrivit formei pe care o
are, el nu poate fi gândit că poate să existe decât pe
Pământ.
Analizându-l în contextul întregii deveniri a
Pământului, vom spune:
Omul este aşa cum este întregul Pământ, el se află
într-o strânsă
legătură cu forţele Pământului; substanţele trebuie să fie
combinate în
trupul său aşa cum sunt în realitate. Dacă ne imaginăm
Pământul doar
puţin schimbat, omul nici nu ar mai putea exista în forma sa
actuală.
Nu ne putem imagina omul contemporan în corporalitatea sa fizică
actuală fără să nu ne închipuim şi Pământul integral aşa
cum se
prezintă el acum. Dacă ne referim la un stadiu timpuriu al omului, la
acel om al inimii de odinioară, va trebui să ni-l închipuim
dependent
de o altă planetă, iar dacă în viitor omul va atinge stadiul pe
care
l-a atins cercetătorul spiritual, atunci va trebui să ni-l
închipuim
din nou într-o corelaţie strânsă cu o altă planetă. Dacă
vrem să ne
lămurim pe deplin, trebuie să admitem faptul că, aşa cum omul a evoluat
dintr-un stadiu anterior, tot astfel şi Pământul a evoluat,
îndreptându-se în viitor spre un nou stadiu. Stadiul
din care a evoluat
Pământul şi în care omul şi-a dobândit organele mai
vechi este Vechea
Luna, iar stadiul de dezvoltare spre care acesta se îndreaptă,
în care
şi omul va avea o nouă formă, este stadiul Jupiter. Asadar, Vechea Lună
a evoluat, devenind actualul Pământ, care la rândul său va
evolua către
Jupiter.
Trebuie să ne imaginăm că astfel de schimbări au loc numai datorită
faptului că survin prefaceri structurale de natură să modifice toate
raporturile. Schimbarea din om a avut loc, de asemenca, datorită
faptului că toate aceste raporturi s-au modificat. În timp ce
asupra
stării Vechii Luni se revărsau numai forţele din regiunea spirituală,
iar asupra stării actuale a Pământului se revarsă numai forţele
din
regiunea raţiunii, în stadiul de Jupiter se vor revărsa forţele
lumii
arhetipurilor.
Ajungem astfel într-un punct pe care disciplina pedagogică nu
îl
poate atinge. Ea se ambiţionează să explice cu ajutorul unui strop de
ulei care se roteşte cum a luat naştere un sistem planetar. În
schimb,
noi ne-am făcut o imagine asupra modului în care apare o planetă
dintr-o formă anterioară. În punctul în care am ajuns, nu
există nici
un profesor care să pună în mişcare o picătură de ulei, ci avem
anumite
entităţi universale care îşi exercită forţa din diferite regiuni,
făcând să apară multitudinea de planete. Acum avem de-a face cu
cele
spirituale, care acţionează asupra lumii fizice. Din lumile superioare
intervin forţe care clădesc lumea fizică din lumea spirituală. Nu ar fi
posibil ca omul să fie aşa cum ni se prezintă el acum fără să fie
în
concordanţă cu Pământul de azi. Formării Pământului
îi corespunde
formarea omului. Pământul de azi nu poate fi imaginat decât
la o
anumită depărtare de Soare şi de celelalte planete. Dacă în
sistemul
solar s-ar fi produs o deplasare, acest lucru ar fi avut repercursiuni
şi asupra omului, care ar fi trebuit să arate altfel; aşadar, o dată cu
transformarea Vechii Luni s-a schimbat nu numai Pământul nostru,
dar şi
întregul sistem solar. Când Pământul va deveni
Jupiter şi întegul
sistem solar va fi cu totul altfel.
Se poate descoperi un fir călăuzitor care există între
schimbarea
macrocosmosului şi a microcosmosului: asupra amândurora
acţionează
aceleaşi entităţi. Înaintea sistemului nostru solar
înregistrăm un fel
de întunecare; în exterior apărea ca un fel de nor gazos.
Înaintea
acestuia a existat un alt sistem solar, din care a apărut cel actual.
Ar trebui să mergem tot mai înapoi, din ce în ce tot mai
în urmă,
pentru a ajunge în final la un stadiu care să fie atât de
diferit de
cel actual, încât orice fel de întrebare obişnuită să
nu-şi mai aibă
rostul şi să încetăm să mai întrebăm. Va trebui, de fapt,
să învăţăm să
punem întrebările într-o altă manieră, atunci când
vom ajunge în alte
stadii ale Universului. În stadiul nostru actual
întrebările se nasc
prin gândirea raţiunii, raţiune care s-a format abia o dată cu
creierul. Dar întrebările raţiunii nu îşi au rostul
în stadiul în care
creierul încă nu e format. În lumea în care abia se
forma temelia lumii
raţionale, întrebările raţiunii nu mai au nici un sens. Aici va
trebui
să căutăm alte mijloace ale cercetării, ale cunoaşterii decât
cele pe
care ni le oferă raţiunea. De fapt, oamenii care nu pot trece dincolo
de sfera Pământului îşi închipuie că prin formulările
obişnuite pot
pune întrebări referitoare la întregul Univers. Dar fiecare
lucru nu
poate fi investigat decât într-un mod corespunzător. Pentru
lumea care premerge Pământului
nostru va
trebui să stimulăm acele forţe care se manifestă în
gândirea inimii, în
logica inimii. Omul va trebui să se schimbe în privinţa
curiozităţii
sale de a pune întrebări. Nu dorim câtuşi de puţin să fim
atât de
nepoliticoşi ca acel individ care, întrebat la un moment dat ce a
făcut
Dumnezeu înainte de a crea lumea, a răspuns că, înainte de
Creaţie,
Bunul Dumnezeu tăia nuiele pentru a-i altoi pe cei care pun
întrebări
inutile; dar chiar şi acest răspuns este un indiciu că omul va trebui
să se schimbe în privinţa gândirii sale, dacă vrea să
păşească în
lumile superioare. El va trebui să-şi schimbe maniera de a
întreba,
dacă vrea să se ridice la cunoştinţe superioare.
