Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MACROCOSMOS ŞI MICROCOSMOS

GA 119


CONFERINŢA a XI-a

ADAPTAREA OMULUI LA DIFERITELE STADII ALE PLANETEI NOASTRE.
FORMAREA CORPORALULUI DIN CELE SPIRITUALE

Viena, 31 martie 1910

Având în vedere că la temele abordate ar mai fi de adăugat câte ceva, s-a simţit nevoia ca la cele zece prelegeri planificate iniţial să adăugăm şi pe cea din această seară. Cred că şi dumneavoastră sunteţi de acord cu mine că asupra temelor abordate ar trebui să discutăm nu săptămâni, ci luni, poate chiar ani în şir, pentru a le prezenta în complexitatea lor şi a le dezbate sub toate aspectele. În ceea ce priveste dezvăluirile Ştiinţei spirituale, cste vorba în prezent mai puţin de comunicarea imediată a întregului volum de cunoştinte ale acestei ştiinţe, cât mai cu seamă de faptul de a da nişte impulsuri care nu se adresează numai înţelegerii, deşi aşa ar trebui să stea lucrurile în primul rând, ci şi la ceva în plus. Trebuie subliniat de fiecare dată cu multă hotărâre faptul că, întrucât cunoaşterea ştiinţifică spirituală face parte din dinamica vieţii, tot ceea ce s-a conştientizat referitor la lumile superioare prin intermediul cercetării de Ştiinţă spirituală poate fi redat şi însuşit recurgând la conceptele şi reprezentările pe care omul le asimilează în viaţa sa din cadrul lumii fizice. Chiar dacă cineva nu poate să patrundă în lumile superioare, el poate găsi totuşi inteligibile cunoştinţele transmise. În privinţa cunoştinţelor Ştiinţei spirituale, ele nu sunt de neînţeles pe cale raţională. Numai că în cazul marilor probleme care trebuie abordate pe acest tărâm va trebui parcurs un drum lung, greu, pentru a ajunge la deplina înţelegere a lucrurilor. Ca să spunem aşa, avem nevoie de întregul noian de concepte şi idei de care dispunem astăzi pentru ca, operând cu ele, să pătrundem într-un mod raţional în cunoştinţele Ştiinţei spirituale, încât să spunem: Azi nu pot să pătrund încă singur cu un ochi clarvăzartor, dar cunoştinţele dezvăluite le pot inţelege în mod raţional. Dar nu oricine care simte din propria-i dorinţă nevoia dezvăluirii Ştiinţei spirituale este imediat şi în măsură să se angajeze pe drumul anevoios al raţiunii la care am făcut referire mai înainte. De aceea cel care vorbeşte despre cunoaştere legată de Ştiinţa spirituală nu poate porni de la premisa că expunerile sale pot fi verificate întotdeauna, în fiecare clipă, de raţiune. De aceea va trebui să pornească de la o altă premisă, anume aceea că în fiecare suflet omenesc există numai facultăţi, aptitudini şi forţe dobândite în decursul timpului şi care astăzi au ajuns la o anume desăvârşire, perfecţionare. Acestor facultăţi le aparţine bineînţeles şi intelectul, raţiunea – şi Ştiinţa spirituală ştie că acest intelect nu are nici un viitor. Alte facultăţi, precum gândirea inimii, se vor dezvolta în viitor; atunci când şi omul va cunoaşte o transformare, va dobândi facultăţi noi, pe care nici nu le putem bănui. Intelectul a ajuns la un stadiu superior, dar de o raţiune mult mai elevată nu este capabil încă sufletul omenesc. Pe lângă aceste facultăţi – de care am amintit şi care se leagă de trecutul îndepărtat al omului, care s-au dezvoltat de la începuturi modeste, atingând performanţele ridicate de azi – mai există şi altele, la care ne putem referi profetic şi care se vor forma în viitor în deplinătatea lor. Unele din ele, care vor apărea în viitor în toată strălucirea lor, există deja în stare germinativă în suflet. De fapt, ar trebui să spunem că astăzi nu se dobândese cunoştinţe cu ajutorul logicii inimii, dar există totuşi o predispoziţie structurală la numeroşi oameni. Este vorba despre existenţa unui simţ natural al adevărului, care va putea fi înţeles abia în viitor. Pe lângă apelul la raţiune, cercetătorul spiritual se adresează şi acelor forţe latente ale cunoaşterii adevărului care sălăşluiesc în inimă, pornind de la premisa că sufletul omului nu este organizat pe eroare, pe minciună, ci pe adevăr, astfel încât, corespunzător cu sensibilitatea sa, el este în rezonanţă cu cele mai înalte adevăruri ale cunoaşterii Ştiinţei spirituale. Adevărul despre lumile superioare poate fi perceput, înainte de a fi înţeles. O dovadă convingătoare privind existenţa acestor suflete care deţin un astfel de simţ al adevărului este aceea că un mare număr de oameni, care se arată astăzi nemulţumiţi faţă de marile probleme ale existenţei, caută din tot sufletul lor nostalgic un răspuns marilor întrebări şi ajung la Ştiinţa spirituală. Este vorba de oameni cu facultăţi superioare latente şi care aderă la comunicările transmise de cercetătorul de Ştiinţă spirituală chiar dacă astăzi ei abia simt adevărul, fără să-l înţeleagă pe deplin. Aşa se face că cercetătorul spiritual se adresează mult mai mult sufletului oamenilor decât o face oricare alt cercetător contemporan. Alţi cercetători moderni încearcă să-şi convingă asistenţa, prezentând dovezi experimentale şi matematice, astfel încât aceasta nu poate face altceva decât să accepte demonstraţia prezentă.

Cercetătorul spiritual se află într-o cu totul altă situaţie. El se adresează celor mai subtile părţi ale sufletului omenesc. Nu este încă în situaţia de a aduce astăzi dovezile exterioare, în acelaşi mod în care o fac ceilalţi oameni de ştiinţă, dar el ştie un lucru sigur, că acelaşi simţ al adevărului care sălăşluieşte în inima sa există şi în inimile celorlalţi oameni şi că în momentul în care oamenii se înţeleg pe ei însişi îl vor aproba şi pe el din propria lor fiinţă, chiar dacă nu înţeleg absolut toate cunoştinţele comunicate. Aşadar, apelează la simţul adevărului, la inimile oamenilor şi lasă la libera apreciere a sufletului fiecăruia dacă să-l aprobe sau nu. El nu convinge prin conţinutul prezentării sale, ci porneşte de ia ideea că trăirile sufletului său sunt şi trăirile fiecărui suflet omenesc. Ştie că trebuie să dea un impuls pentru ceea ce poate şi trebuie izvorî de la sine în toate sufletele. El caută numai să prezinte adevărurile pe care le-ar putea trăi lăuntric fiecare suflet dacă şi-ar putea acorda timpul necesar. Întrucât noi, oamenii, învăţăm unii de la alţii, ar trebui să căutăm tot împreună ce putem găsi pe tărâmul spiritual. Un asemenea impuls pentru căutarea împreună a adevărului va trebui să fie tot ceea ce numim astăzi răspândirea Ştiinţei spirituale.

Dacă avem în vedere acest aspect, abia atunci unele din lucrurile prezentate în zilele anterioare ne vor apărea în adevărata lor lumină. Toate cunoştinţele împărtăşite au ţinut seamă de faptul că înţelegerea lor nu poate surveni imediat, ci abia după un timp, când cele spuse vor încolţi şi vor da roade. De aceea unele lucruri trebuie luate ca un apel lansat fiecărui suflet în parte de a găsi resursele interioare pentru a ajunge la aceste rezultate, înţelegându-se în primul rând pe sine. În acest sens găsesc de cuviinţă să mai aduc unele completări prelegerilor anterioare.

Am ajuns ieri să discutăm câte ceva despre ceea ce se oferă ca trăire ochiului clarvăzător, anume faptul că stadiul actual al Pământului nostru este consecinţa unei alte evoluţii planetare, care a făcut ca Pământul nostru să apară din Vechea Lună – nu este vorba de Luna de azi –, şi tot în legătură cu ceea ce vede în mod profetic ochiul clarvăzător am vorbit şi despre apariţia, după un stadiu de amurgire, după o Pralaya, după un stadiu de întunecare, a unei planete. Actualul Pământ va trece în stadiul Jupiter (din nou, nu este vorba de actuala planetă Jupiter).

Am încercat să fac mai inteligibil ceea ce vede ochiul clarvăzător, anume că şi Pământul cunoaşte întrupări succesive, după cum şi omul trece dintr-o încarnare în alta. Dacă prelungim mai departe acest traseu al ideilor, după ce am ajuns până la stadiul de Lună, se naşte întrebarea: Această planetă, cu totul alta, respectiv Vechea Lună, a rezultat şi ea dintr-o altă planetă? Nu cumva Pământul a avut cândva şi alte întrupări? O asemenea întrebare este cât se poate de firească. Pentru a da însă un răspuns va trebui să luăm lucrurile mai de la început. Să ne amintim că omul, în viaţa sa curentă, pendulează între starea de veghe şi cea de somn. Acest fenomen reprezintă un fel de fir călăuzitor care ne-a purtat prin toate aceste conferinţe; această ritmicitate dintre starea de veghe şi starea de somn este o componentă specifică a vieţii omului. În timpul somnului omul este scindat în două entităţi. El îşi lasă în pat corpul fizic şi pe cel eteric, iar în macrocosmos pătrund corpul astral şi Eul său. Aşadar, omul se divide în ceea ce rămâne vizibil în lumea fizică sub forma corpului fizic împreună cu cel eteric care este invizibil, pe de o parte, şi în entitatea constitutivă superioară, formată din ceea ce numim corpul astral şi Eul, pe de altă parte. Această a doua entitate nu poate fi supusă cercetării exterioare, ea se arată numai unei conştienţe clarvăzătoare. Există oare ceva în lumea înconjurătoare care, într-un fel anume, se prezintă asemănător cu ceea ce mai rămâne în timpul nopţii din om şi care are corp fizic şi corp eteric?

Ştim că trupul fizic al omului urmează cu totul alte legi imediat ce este părăsit de corpul eteric. El urmează strict legile fizice şi chimice; se descompune. Luptătorul fidel de la naştere şi până la moarte, care împiedică ca trupul omului să se descompună, este corpul eteric. Deci omul are ceea ce numim viaţa sa, particularitate comună nu numai cu animalele, dar şi cu lumea plantelor, a vegetalelor. Dacă ne aruncăm privirea în lumea care ne înconjoară, observăm la tot pasul, în jurul nostru, lumea plantelor. Oricare plantă pe care o întâlnim ni se prezintă ca o fiinţă care nu urmează numai legile fizice şi pe cele chimice; aceasta se petrece abia când începe veştejirea şi moartea. Regnul mineral este cel care urmează numai legile fizice şi chimice. Atribuim trupului fizic al omului subordonarea, în primui rând, faţă de legile regnului mineral. Dar acest trup fizic este pătruns şi de o altă legitate superioară, proprie corpului eteric, care îl părăseşte atunci când survine moartea; ceea ce face ca trupul fizic să fie supus legilor fizice şi celor chimice. Referitor la aspectul exterior al omului, vedem că ceea ce rămâne în lumea fizică în momentul în care adoarme este compus din corpul fizic şi din cel eteric. Plantele sunt şi ele alcătuite din corp fizic şi corp eteric; aşadar, omul are în comun cu planta corpul eteric. Există însă o deosebire fundamentală între om şi plantă, întrucât omul mai deţine şi un corp astral şi Eu, în timp ce planta nu are în sine decât corp fizic şi corp eteric. Tocmai datorită faptului că omul deţine în plus corp astral şi Eu, el trebuie să ni se înfăţişeze diferit ca aspect exterior.

Omul se aseamănă cu lumea plantelor datorită celor două componente inferioare, corpul fizic şi cel eteric, dar se ridică deasupra plantelor datorită corpului său astral şi a Eului. Ne înrudim, aşadar, cu natura vegetală doar prin aceea că plantele au dobândit cele două componente inferioare. Aşa se face că în cadrul lumii terestre în care ne aflăm ne simţim atât de dependenţi de lumea plantelor. Fizic, omul trebuie să se simtă total dependent de această lume. Pentru corporalitatea sa, el se poate lipsi de ceea ce este animalier, ca să spunem aşa; dacă nu vrea să se hrănească cu produse animale, poate să se lipsească de ele, dar pentru ca corpul său fizic să existe are neapărată nevoie de plante. Există, prin urmare, o condiţionare reciprocă. Unul nu poate trăi fără celălalt. Corpul fizic uman presupune existenţa corpului fizic al plantelor. Corpul fizic uman, aşa cum este el astăzi, nu ar putea exista dacă în jurul său nu ar exista regnul vegetal, pus la dispoziţie de către planeta actuală. Dacă avem în vedere acest aspect, mai avansăm puţin în reflecţiile noastre.

Să zăbovim puţin asupra omului care trece în starea de somn. El face acest lucru cu totul independent de oricare poziţie exterioară a Soarelui faţă de Pământ; omul poate dormi la orice oră din zi sau din noapte, fie că este sau nu Soare, chiar mai bine în lipsa acestuia. Să vedem acum cum are loc acest fenomen în lumea plantelor. Pentru lumea plantelor lucrurile se prezintă diferit. Omul poate menţine legătura dintre corpul fizic şi cel eteric independent de acţiunea razelor solare, indiferent de poziţia pe care o are Soarele faţă de Pământ. Plantele, dimpotrivă, îşi pierd frunzele toamna, iar primăvara le dau din nou lujeri, atunci când Soarele luminează mai puternic, trezindu-le la viaţă; când toamna puterea sa scade, atunci şi viaţa plantelor intră într-un fel de repaus. Chiar şi plantele permanent verzi se apropie iarna de un stadiu mineral; ele rămân vii, dar în ceea ce rămâne în parţile lemnoase ele sr apropie de ceea ce numim moarte treptată sau devitalizare. Dar viaţa propriu-zisă a plantei care moare iarna se redeşteaptă primăvara, pentru a ajunge la desfăşurare maximă în timpul verii. Observăm că toamna planta îşi părăseşte corpul eteric, aproximativ la fel cum se întâmplă cu omul căruia i se apropie sfârşitul. Dar există o altă interacţiune între corpul fizic şi corpul eteric al plantei în comparaţie cu omul. Planta este dependentă de poziţia Soarelui faţă de Pământ, pe câtă vreme omul a devenit independent de acest fenomen. Dacă luăm în considerare acest aspect, anume că omul este parţial independent, că o componentă a entităţii sale este clădită exact ca şi la plante şi că această componentă se manifestă noaptea, atunci când doarme, exact când Soarele se retrage şi nu mai luminează Pămânlul, putem să recunoaştem în planta din faţa noastră ceea ce am fi fost noi oamenii dacă nu am fi reuşit să ne inserăm în natura noastră vegetală corpul astral şi Eul. Planta ne aduce în faţa ochilor o parte a esenţei noastre, pe care altfel nu am putea-o cunoaşte, întrucât omul care doarme nu ne apare ca plantă, asupra lui acţionând corpul astral şi Eul. Planta ne arată cum se prezintă o entitate compusă numai din corp fizic şi corp astral. De aceea trebuie să ne fie clar că între om şi lumea plantelor există nu numai o legătură fizică, ci şi una de ordin moral-spiritual.

Acest lucru îl poate observa cu uşurinţă orice om, dacă se lasă condus de simţul său natural: el nu are nevoie de vegetale numai pentru hrană, ci şi pentru sinea sa, pentru a păstra în el acele sentimente şi senzaţii necesare vieţii sale sufleteşti. Dacă doreşte să fie sănătos şi viguros în viaţa sa sufletească, are nevoie de senzaţiile lăsate de lumea plantelor pe plan fizic. Este o chestiune care nu poate fi suficient subliniată. În sufletul uman închiderea faţă de impresia proaspătă, înviorătoare produsă de lumea vagetală apare ca o carenţă. Omul carc s-a înstrăinat de natură şi trăieşte în marile aglomerări urbane, vitregit de relaţia nemijlocită cu natura, îi va apărea unui ochi exersat, care îl priveşte, tot mai sărăcit pe plan sufletesc. Este evident faptul că sufletul este prejudiciat atunci când pierde bucuria şi plăcerea nemijlocită a unei legături cu natura. Pe lângă toate celelalte inconveniente ale civilizaţiei moderne care afectează viaţa din marile oraşe, se mai adaugă şi aceasta. Există unii oameni care abia dacă ştiu să facă deosebirea între un bob de ovăz şi unul de grâu. A şti acest lucru ţine însă de natura sănătoasă a omului. Această afirmaţie poate fi interpretată în mod simbolic. Cu regret trebuie să spunem că şi în perspectivă se conturează un viitor în care omul s-ar putea distanţa cu totul de sensibilitatea care îl leagâ direct de lumea vegetală.

Cele ce urmează ne pot arăta cât de adânc este ancorat acest raport direct cu natura. Omul, în evoluţia sa, nu poate fi o persoană care doarme mereu. Ca atare, el n-ar putea vieţui. Omul actual, compus din corp fizic şi corp eteric, îşi datorează forma sa numai faptului că în starea sa de veghe este întrepătruns de un corp astral şi de Eu; se ştie, pe de altă parte, că în stare de somn el nu are conştienţă despre lumea fizică. În starea de somn, omul se află inconştient în patria sa spirituală. Pentru a dobândi conştienţă trebuie să coboare din nou în corpul său fizic şi în cel eteric. Aşa cum ni se prezintă omul în forma în care există astăzi aşa cum îl vedem, nu este de imaginat fără corpul astral şi fără Eu, încât putem spune: Omul, cu viaţa sa interioară, cu impulsurile sale volitive, nu şi-ar fi putut dezvolta conştienţa dacă nu ar fi existat ca o condiţie prealabilă corpul său fizic şi cel eteric. Pentru viaţa sa interioară are nevoie ca suport de corpul fizic şi de cel eteric. De unde rezultă faptul că ele reprezintă condiţia pentru evoluţia corpului său astral şi a Eului. Eul poate pătrunde doar după ce au fost constituite corpul fizic şi cel eteric.

Ne referim, aşadar, nu numai la nişte vremuri în care omul avea o cu totul altă formă, ca aceea de pe Lună, dar şi la acele perioade de timp în care omul nu avea deloc nici corp astral şi nici Eu, ci doar corp fizic şi corp eteric. Mai întâi a trebuit să i se formeze din macrocosmos corpul fizic şi cel eteric, după care au apătut premisele pentru corpul astral şi Eu. Ceea ce se întâmplă în fiecare dimineaţă când corpul astral şi Eul pătrund în corpul fizic şi în cel eteric cste rezultatul unui proces petrecut într-o perioadă străveche. Cândva, corpul astral şi Eu1 au trebuit să coboare dintr-o lume superioară, şi pentru aceasta trebuiau să găsească aici corpul fizic şi pe cel eteric deja constituite. Deci, înainte ca omul să fi devenit ceea ce este el de fapt astăzi în componentele sale superioare, trebuia să i se fi pregătit corpul său fizic şi cel eteric de către forţele şi entităţile din ansamblul Universului, fără aportul său propriu. Dacă aşa s-au petrecut lucrurile, înseamnă că înainte să îi fi apărut corpul astral şi Eul omul a trebuit să evolueze mai întâi în limitele unei naturi vegetale. Suntem astfel trimişi la o perioadă foarte îndepărtată, în care omul s-a format din macrocosmos ca o fiinţă vegetală. Astăzi considerăm plantele în mod corect numai atunci când spunem: Aceste plante, pe care le avem în faţa noastră, înverzind şi înflorind, sunt mărturii care ne amintesc de natura pe care şi noi am avut-o odinioară, înainte de a dobândi în natura noastră ceea ce ne face fiinţe supuse greşelii şi cu înclinaţii ticăloase. Ele ne arată originea entităţii noastre umane într-o perioadă străveche, care nu era marcată încă de instincte şi hărţuită de pornirile, poftele şi pasiunile noastre, în care ea mai exista încă în forma sa pură, iniţială. Dar dacă punem alături şi cealaltă faţetă a noastră, potrivit căreia natura noastră vegetală, aşa cum se prezintă ea, independentă faţă de poziţia Soarelui în raport cu Pământul, în vreme ce plantele, aşa cum se prezintă ele astăzi, sunt dependente, în sensul că ele reînvie primăvara, iar toamna se usucă, putem spune: Ca aceste plante, aşa cum le cunoaştem azi, dependente de Soare şi de Pământ, nu am putut să fim niciodată. În acele plante care am fost odinioară trebuia să poată pătrunde corpul astral şi Eul. În plantele de azi acest lucru nu este posibil. În aceasta constă deosebirea dintre corpul fizic şi cel eteric al omului şi cele ale plantelor, şi anume, că ele sunt independente faţă de poziţia pe care o are Soarele faţă de Pământ. Această legătură între corpul fizic şi cel eteric în cazul omului a apărut, probabil, în cu totul alte raporturi planetare decât la plantele de azi. Aşa cum se prezintă azi aceste raporturi, nu poate apărea decât corpul plantei aşa cum se prezintă el azi. Pe atunci trebuie să fi existat cu totul alte relaţii. Ştim că la om relaţia dintre corpul fizic şi cel eteric se află într-o stare de independenţă în raport cu poziţia pe care o are Pământul faţă de Soare. Este vorba oare de o independenţă totală faţă de Soare? Nu, căci fără Soare nu ar putea exista corpul fizic şi nici cel eteric. Dacă nu am fi beneficiarii influenţelor benefice pe care Soarele le lasă în urma sa, nu ar fi posibilă dezvoltarea noastră pe Pământ. Omul este dependent de Soare, dar independent de poziţia acestuia faţă de Pământ. Când Soarele încetează să-şi mai trimită nemijlocit forţa sa calorică asupra Pământului, nu înseamnă că prin aceasta îşi retrage şi acţiunea forţelor binefăcătoare lăsate în pământ, pentru belşugul şi prosperitatea omului. Şi în timpurile noastre, la sate, ţăranii sapă toamna gropi adânci: acolo sunt depozitaţi cartofii, întrucât energia calorică a Soarelui se retrage în interiorul Pământului. Ea se conservă în pământ; pe timpul iernii, Pământul conservă în adâncurile sale energia calorică a Soarelui; în Pământ Soarele rămâne activ prin efectele sale chiar şi atunci când nu străluceşte. Cărbunii cu ajutorul cărora facem focul sunt extraşi din măruntaiele Pământului. Ei s-au format datorită influenţei căldurii Soarelui şi a luminii sale, printr-un proces îndelungat, în vremurile străvechi, când plantele au fost acoperite de pământ. Prin ei se extrage din Pământ lumina Soarelui şi căldura sa, acumulate de-a lungul timpului spre a fi de folos omului. Aşadar, Pământul păstrează în adâncurile sale Soarele, chiar şi atunci când, prin poziţia sa faţă de Pământ, este întreruptă înrâurirea sa exterioară nemijlocită. În viaţa lor germinativă, plantele din ziua de azi au ceva determinant, care le face dependente de poziţia Soarelui faţă de Pamânt. Pământul are nevoie de energia solară, pe care o conservă peste iarnă, independent de poziţia acestuia. Când datorită poziţiei sale Soarele nu mai încălzeşte Pământul, energia sa termică este conservată. În absenţa acestui fenomen nu sunt de imaginat corpul fizic şi cel eteric al omului, întrucât acesta are nevoie de Pământ, inclusiv de efectele Soarelui. Dacă omul nu este afectat nemijlocit de poziţia Soarelui faţă de Pământ, are în schimb nevoie de acţiunea Soarelui, care a fost conservată. Omul este o fiinţă pământeană şi nu poate exista decât în acest context, oricare altul i-ar fi fatal. El are nevoie de Pământ, care presupune implicit şi Soarele.

În circumstanţele actuale ale sistemului nostru solar, Pământul nu mai asigură nemijlocit omului, ci numai plantelor acea consistenţă a corpului fizic şi a celui eteric. Consistenţa şi legătura dintre ele se realizează în mod indirect, dar pentru ca omul să existe are nevoie de Soarele acumulat în Pământ. Vom înţelege mai lămurit lucrurile afirmând că datorită faptului că omul presupune existenţa corpului fizic şi a celui eteric el nu a obţinut numai posibilitatea ca aceste două corpuri să poată lua naştere, ci şi să le dobândească prin intermediul Pământului, să evolueze din existenţa planetară, aşa cum este astăzi cazul plantelor. Aşa cum planta este astăzi un copil al Pământului, tot astfel şi corpul fizic şi cel eteric ale omului au fost copiii unei stări mai timpurii a acestuia. Pe atunci trebuie să fi existat cu totul alte condiţii. Ştiinţa spirituală arată că stadiului de Lună al Pământului i-a precedat un alt stadiu. Stadiul Vechii Luni a rezultat dintr-un stadiu al Vechiului Soare. În stadiul de Vechi Soare al Pământului, Soarele nu lumina din exterior, altminteri omul nu s-ar fi dezvoltat având numai corp fizic şi eteric, ci ar fi putut dobândi totodată şi corpul astral şi Eul. Aşadar, din exterior nu trebuia să vină nici o influenţă a Soarelui; dar, pe de altă parte, fără influenţa solară nu se puteau forma corpul fizic şi cel eteric. Rezultă, deci, că influenţa Soarelui exista chiar în Pământ; înseamnă că însuşi Pământul producea aceste influenţe, care astăzi sunt proprii Soarelui; aşadar, influenţele solare veneau chiar din Pământ. Dacă vrem să găsim un stadiu îndepartat al planetei noastre, vom găsi un asemenea stadiu în faza în care Soarele nu strălucea din exterior, în care influenţele sale veneau din Pământ. În acest fel apare cât se poate de limpede tot ceea ce vede ochiul clarvăzător. Pământul însuşi era o entitate luminoasă, calorică, şi pe atunci nu putea să se formeze nici o plantă, în accepţiunea de azi, în schimb au putut să se constituie corpul fizic şi cel eteric ale omului.

Atunci ar părea justificată următoarea presupunere: dacă Pământul a fost Soare şi omul avea corp fizic şi eteric, ar fi trebuit să ia foc. Da, desigur, dacă corpul său fizic şi cel eteric ar fi fost ca cele de azi; dar ele erau cu totul altfel. Pe atunci omul nu putea să aibă componentele sale solide actuale şi nici măcar pe cele lichide, întrucât lichidele nici nu puteau exista. Puteau însă exista aerul sau starea gazoasă, şi cu atât mai mult ceea ce numim eterul termic. Ajungem astfel într-o veche întrupare planetară a Pământului, în care găsim omul prefigurat în corpul său fizic şi eteric, dar în circumstanţe cu totul diferite de cele de azi. Aşadar, pe atunci nu existau solidele şi lichidele, dar alcătuirea sa fizică se găsea în starea gazoasă şi incandescentă. Ceea ce a ajuns omul de azi s-a petrecut după schimbarea Vechiului Soare în Vechea Lună, şi apoi în forma actuală a Pământului. Pe atunci omul era adaptat la condiţiile acelor stări planetare. În sistemul planetar exista o cu totul altă orânduială. Ceea ce numim azi apă sau lichide, pâmânt sau solide nu existau încă, ci doar aerul şi căldura. Am pătruns astfel întru-un stadiu al sistemului nostru solar în care existau alte legi decât cele existente pe Pământul nostru actual.

Dar stadiul în sine, pe care l-am numit stadiu solar, presupune, la rândul său, un alt stadiu. În stadiul solar avem deja o legătură între foc sau căldură şi aer şi între corpul fizic şi cel eteric. Corpul fizic nu poate exista în absenţa corpului său eteric. Corpul eteric nu poate exista în lumea fizică fără să aibă ca bază un corp fizic. Unul îl condiţionează pe celălalt. Aşadar, înainte de a se fi stabilit legătura între corpul fizic şi cel eteric, omul trebuia să găsească în prealabil un corp fizic. Trebuie să facem referire la o întrupare mult mai timpurie a Pământului. Aşa cum pe Soare omul era rarefiat, existând într-o formă aeriană sau gazoasă, tot astfel, mai înainte, era alcătuit doar din căldură. O rarefiere şi mai avansată a lumii fizice a fost căldura pe Saturn. Această căldură trebuie considerată ca prima stare a lumii fizice. Întregul sistem solar trebuie să-l gândim ca fiind adaptat la acea primă stare planetară, starea de foc sau de căldura a Pământului nostru.

Ajungem astfel la ceva cu totul extraordinar. Putem privi retrospectiv în mod clarvăzător către un stadiu de căldură primordial, un sistem originar caloric: stadiul Saturn al Pământului. Şi cu mintea putem ajunge retrospectiv la acest stadiu. Dar am subliniat deja şi faptul că îndată ce ajungem la un asemenea stadiu totul trebuie să fie reprezentat în mod adaptat condiţiior respective. Focul, în accepţiunea de azi, nu poate fi imaginat fără existenţa celorlalte trei stări: solidă, lichidă şi gazoasă. Apare lesne de înţeles că focul de pe Vechiul Saturn era esenţialmente cu totul altceva decât focul de azi. Totul s-a modificat şi s-a adaptat la condiţiile specifice. Astăzi focul este un gaz care arde sau oricare alt corp incandescent. Dar pe Vechiul Saturn nu existau gaze. Pe atunci exista căldură, care se oferea în mod liber. Ea ocupa întreg spaţiul; era o căldură care pătrundea spaţiul şi se oferea ca ceva sufletesc. Ceea ce numim noi căldură percepem tactil, ca de exemplu când întindem degetele spre ceva încins. Dar în acele vremuri focul nu se prezenta ca cel de azi, ci era o căldură care se oferea în spaţiu. Acest fenomen se poate imagina numai dacă se trece de la conceptul de căldură exterioară la cel de căldură sufletească. Atunci când suntem animaţi de un ideal măreţ, suntem pătrunşi de o căldură sufletească; aceasta acţionează până în fizic, şi atunci ne încălzim şi fizic. Sângele devine mai cald şi circulă cu totul altfel. Observatorul avizat sesizează acest lucru, în sensul că ceea ce înseamnă căldură din punct de vedere sufletesc acţionează caloric până în componenta noastră fizică. Când omul este învăluit de căldură, datorită unei impresii de natură sufletească-spirituală, ar fi o nechibzuinţă să nu-şi pună întrebări în legătură cu ea, aşa cum o facem în cazul ştiinţei exterioare în legătură cu fenomenele calorice fizice: Cum s-a produs aceasta? Cel care nu porneşte de la conceptul de căldură exterioară la conceptul de căldură sufletească şi nu se poate patrunde el însuşi de ea, nu va înţelege cum poate un om să se aprindă, să se înflăcăreze datorită unui ideal măreţ. Un asemenca fenomen trebuie simţit lăuntric, întrucât prin cuvinte exterioare nu putem înţelege nimic. Ne încălzim noi înşine printr-o impresie spirituală-sufletească, deoarece spiritul şi căldura coacţionează în macrocosmos. Lumea încearcă să înţeleagă cum pot unii să se înflăcăreze pentru un ideal pe care îl propune Ştiinţa spirituală. Există oameni care nu înţeleg acest lucru şi care spun: Cercetătorii spirituali sunt nebuni, pe mine mă lasă rece tot ceea ce îi entuziasmează pe ei. Aceşti oameni nu pot avea aceleaşi trăiri.

De ce mai avem nevoie când ajungem la stadiul de căldură al Vechiului Saturn? Cum putem înţelege căldura sa? Afirmând că din spirit a luat naştere căldura lui Saturn şi numai prin spirit o putem înţelege. La Saturn încetează orice fel de materialitate. Vom înţelege originea naturii noastre terestre dacă ne întoarcem înapoi până la spirit – nu la o nebuloasă cosmică, ci chiar până la spirit – şi ne reprezentăm cum printr-o cooperare a entităţilor spirituale a început evoluţia noastră terestră. În Ştiinţa ocultă se spune: Mai întâi, printr-un mare sacrificiu, spiritele voinţei fac să se reverse esenţa lor. Apoi, împreună cu ele acţionează şi alte entităţi spirituale superioare care îşi revarsă faptele, şi prin această revărsare conjugată a aparut Vechiul Saturn. Observăm cum orice fel de întrebare încetează în momentul în care ajungem să explicăm cele fizice din cele spirituale. Dacă vrem să privim entităţile spirituale care se manifestă, nu mai punem întrebări în aceeaşi manieră, prin „de ce?“. Cel ce abstractizează se poate întreba în continuare „de ce?“ până la infinit. Văzând, de exemplu, pe stradă urmele unei căruţe poate să întrebe: De ce există aceste urme? Şi dacă cineva îi răspunde: Fiindcă a trecut o cărută, atunci cl poate întreba mai departe: Cine era în ea? Un om. Cine era el? Cutare sau cutare. De ce circula? Până ajungem la capăt, la o părere, la o concluzie, după care încetează orice fel de întrebare. La fel stau lucrurile şi cu cele spirituale. Când ajungem aici, ajungem la un final. Aici contenesc şi întrebările. Cine nu face abstractizări, într-un anumit punct va înceta să mai pună întrebări. Am ajuns într-un punct terminus, când întrebările contenesc, întrucât de aici încolo intrăm în sfera entităţilor.

Am căutat să arăt felul în care pot fi înţelese lucrurile pe care le prezintă cerectătorul spiritual şi care la început nu puteau fi înţelese. Se poate vedea – lucru prezentat la început – cât de departe trebuie împinse lucrurile, dacă se doreşte înţelegerea lor. Cercetătorul spiritual nu are nevoie de toate acestea. El priveşte retrospectiv până la existenţa lui Saturn sau a Soarelui: el poate descrie fenomenele, întrucât vede, de exemplu, ce era Pământul în stadiul de Soare. Altcineva poate să înţeleagă aceste fenomene numai pornind de la stadiul actual. Dar pentru aceasta va trebui să ia în considerare întreg ansamblul. Cercetătorul spiritual vede cum a putut scoarte din sine Soarele ceea ce mai conservă încă Pământul în el. Am văzut că, toamna, ţăranii îşi ţin cartofii în gropi, întrucât efectele Soarelui sunt depozitate în Pământ. Aşadar, trebuie adunate toate realităţile din lume şi după ce tot ansamblul este evaluat se poate spune că Ştiinţa spirituală poate fi confirmată prin aceste realităţi fizice, cu condiţia luării în considerare a întregului. Am adunat realităţi risipite în macrocosmos şi am văzut cum într-un trecut îndepărtat omul însuşi s-a pregătit pornind de la stadiul lui Saturn, al Soarelui şi al Lunii. Prin omul contemporan, a atins pe Pământ sfârşitul preliminar. În final am arătat că în om există deja un germene care face trimitere la viitorul său; şi care îl va ajuta să evolueze în continuare. Inima este un organ vechi. Ea există încă din stadiul Vechii Luni şi a fost numai transformată în actualul Pământ. Pe Lună nu exista creierul şi, fiindcă inima exista, înseamnă că ea poartă în sine predispoziţia de a se transforma cândva, în viitor. Ea poartă în sine actuala inimă pământeană, ca rod al inimii din faza de Lună. Există şi alte organe care fac în mod profetic trimitere spre un viitor fizic şi care, după ce altele i se vor atrofia, vor fi proprii omului, într-o forma superioară, atunci când el va deveni omul viitorului Jupiter. Un asemenea organ este laringele, de exemplu. El aparţine celor mai elevate organe ale omului, aflat în continuare pe calea unei evoluţii superioare. Laringele presupune existenţa plămânului şi se dezvoltă pe baza existenţei acestuia. Observăm în acelaşi timp că, în privinţa a ceea ce el realizează cu ajutorul laringelui, omul se află pe o treaptă imperfectă. Dar unde se află azi perfecţiunea umană cea mai înaltă? În ceea ce îi dă posibilitatea să se numească un Eu. El este o individualitate. Aceasta îşi are în Eu punctul său central şi trece la om dintr-o încarnare în alta. În viaţa noastră terestră actuală putem privi retrospectiv la viaţa noastră trecută, şi aşa tot mai mult în urmă. Ceea ce şi-a dobândit omul în Eul propriu se transmite în încarnările următoare. Dacă vă priviţi retrospectiv în timp, vă puteţi regăsi încarnat ca locuitor al vechii Grecii, al Egiptului antic şi aşa mai departe. Ceea ce face laringele, în diferitele întrupări, din rostirea de fiecare dată într-o altă limbă nu este ceva pe care omul îl aduce cu sine dintr-o încarnare în alta. Limba nu este ceva care să se fi individualizat până acum. Omul poate trece printr-un alt popor şi se poate exprima într-un alt idiom lingvistic. Limba are ca organ laringele, fără să aibă vreo legătură cu individualitatea noastră propriu-zisă. Limba este un mijloc de exprimare pe care o avem în comun cu ceilalţi oameni. Nu ne-o însuşim, intipărindu-ne-o, spre a ne folosi de ea şi în reîncarnările viitoare. Limba nu este atât de lăuntric legată de Eul nostru cum este gândirea. Organul său de redare este laringele, dar ea nu depinde încă de individualitate, de ceea ce reprezintă demnitatea noastră umană; ea ne vine din afară. Cu toate acestea, prin limbă se exprimă tot ceea ce avem mai profund, mai lăuntric – spiritul. Vorbele sunt cele care poartă în sunet nuanţa senzaţiilor sufleteşti, configuraţia gândurilor; aşa încât prin laringe am căpătat un organ prin care, împreună cu individualitatea noastră, suntem rânduiţi în ceva creat de spirit, dar nu în ceva făcut de noi înşine. Dacă limba nu ar fi angrenată în ceva creat de spirit, spiritul nu ar putea să se exprime. Dacă laringele nu ar putea să cuprindă în cânt inflexiunea tonului dătător de spirit, sufletul uman nu s-ar putea exprima. Laringele este un organ capabil să exprime acţiuni ale spiritului, un organ prin care omul se integrează într-un suflet de grup, colectiv, neputând încă să se individualizeze, organ care însă este pe cale să preia influenţele individuale ale fiecărui om. În viitor, omul îşi va remodela laringele, încât să poată să exprime şi prin intermediul lui ceea ce este individual. Aceasta este o interpretare cu caracter profetic, pe care trebuie să o exprimăm: formarea unui germene de organ care se va transforma în viitor. Ţinând cont de acest aspect, trebuie să admitem că nu avem nici o putere individuală asupra performanţei pe care o poate realiza laringele nostru, că el ne-a fost dat prin Har, că trebuie mai întâi să-l pătrundem cu individualitatea noastră. Aşa cum coabităm în sinea noastră cu propriul Eu, tot astfel prindem rădăcini, ne fixăm prin laringe în întregul macrocosmos. Din macrocosmos se revarsă spre noi şi ceea ce ne ajută ca prin aceasta să fim oameni.

Prin inima noastră noi înşine reuşim să devenim oameni; prin intermediul laringelui, entităţile superioare, macrocosmosul ne ajută să devenim oameni. Dar prin corporalitatea noastră nu ne dezvoltăm numai în microcosmos, ci ea este continuu susţinută de macrocosmos să evolueze mai departe. Prin laringe se revarsă în noi ceea ce constituie cea mai elevată expresie spirituală, stabilind legătura noastră cu macrocosmosul. Nu numai că receptăm înrâuririle macrocosmosului, ci le şi restituim, deşi nu avem încă o putere deosebită în aceasta privinţă. Ne naştem într-un spirit al poporului, noi nu avem încă nici o putere individuală asupra a ceea ce este înnăscut în spiritul poporului. Ceea ce stă scris în Biblie corespunde unui mare adevăr, anume faptul că omul a trebuit să aştepte începerea devenirii sale pământeşti până în momentul în care i-a fost dată cununa organului său respirator, laringele, de către Spirit, de către însuşi Dumnezeu. „Dumnezeu i-a suflat omului răsuflarea şi el a devenit un suflet viu.“* Se face aluzie la acel moment când se revărsa în om ceea ce este legătura cu Divinitatea, cu macrocosmosul. Spiritul a fost inspirat prin laringe. Ceea ce este omenesc are tangenţă cu inima, pe câtă vreme laringele are tangenţă cu Divinitatea.

* În traducerea românească a Bibliei, Geneza, 2,7: „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat pe nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu“. (Nota trad.)

Prin faptul că omul nu respiră numai, ci este capabil să-şi transforme întregul proces respirator, în acele structuri pe care le numim cântec şi vorbire, i-a fost dat un lucru apt de cea mai înaltă dezvoltare. De aceea este pe deplin justificată afirmaţia potrivit căreia omul evoluează continuu şi că se va ridica pe o treaptă superioară a spiritualităţii. Componenta superioară pe care omul şi-o va desăvârşi este „Atma“; cuvântul „Atem“ (în germană: respiraţie, răsuflare, viaţă, suflet, forţa vitală. – Nota trad.) vine de la Atma. Va trebui ca omul însuşi, prin cânt şi vorbire, să intervină în acest proces respirator, căci la desăvârşirea acestui „Atma“sau „om-spirit“ trebuie să coparticipe procesul respirator care se află în cânt şi vorbire. Această dezvoltare se află abia la început, dar cu timpul acest proces va evolua şi va cuprinde din ce în ce mai multe domenii, tot mai diferite. Dacă analizăm acest aspect, avem să ne spunem: Îndată ce omul va putea interveni în mod corespunzător în procesul său respirator, aceasta va fi o evoluţie superioară tuturor celorlalte. Dar această evoluţie nu poate surveni atât de lesne, întrucât omul, datotită constituţiei sale actuale, nu este suficient de pregătit, de matur. Totuşi, dacă omul include printre exerciţiile pe care le face şi exerciţii respiratorii şi o anume tehnică respiratorie controlată, va trebui să acorde cea mai mare atenţie acestora, iar maestrul său spiritual să dovedească o înaltă responsabilitate, întrucât înseşi spiritele divine au fost acelea care i-au schimbat omului procesul respirator, pentru a-l face o fiinţă grăitoare. Tocmai de aceea spiritele divine au situat limbajul nu în cadrul individualităţii umane, ci în afara ei. Exerciţiile respiratorii înseamnă, aşadar, o intervenţie într-o sferă superioară.

Cu toată obiectivitatea putem spune că toate acele indicaţii date cu atâta uşurinţă azi pentru practicarea unor exerciţii respiratorii în spiritul celor menţionate înainte lasă impresia că ele pot fi la îndemâna oricui, ca şi când li s-ar permite copiilor să se joace cu focul. Când se intervine conştient în procesul respirator propriu, se apelează în natura umană, la însuşi Dumnezeu, la spiritul din om. Fiindcă aşa stau lucrurile, regulile trebuie să provină numai dintr-o cunoaştere temeinică, aprofundată, acordând acestor aspecte cea mai mare atenţie. În această etapă, când se ţine atât de puţin cont că la baza a tot ceea ce este material se află ceva spiritual, se consideră o bagatelă prescrierea unui exereiţiu spiritual sau a altuia. Când în viitor va fi unanim acceptată aserţiunea că tot ceea ce este fizic are o bază spirituală, se va înţelege şi faptul că modificarea respiraţiei face parte din cele mai nobile manifestări, că ea se află într-o anumită legătură cu starea sufletească, asemănător unei rugăciuni, când cunoaşterea devine Rugăciune. În caz contrar, nu trebuie date indicaţii pentru practicarea sistematica de exerciţii respiratorii care implică un mare simţ de răspundere; ci numai atunci când practicantul va deveni şi un spirit evlavios, cucernic, cuprins de harul acelor entităţi de care încercăm să ne apropiem, la care aspirăm, dar care azi se află prea sus spre a fi percepute. Din oricare Ştiinţă spirituală se desprinde ca ultim rezultat, care parcă o justifică, căci sună ca o rugăciune firească:

Rază ocrotitoare, binecuvântătoare a lui Dumnezeu
umple-mi sufletul în creştere,
să poată dobândi
forţe întăritoare în toate sensurile.
El făgăduieşte solemn
să trezească în sine, plină de viaţă,
forţa iubirii şi să semene astfel puterea lui Dumnezeu
pe cărarea vieţii sale
şi să acţioneze după vrerea Domnului
cu tot sufletul său.

Ştiinţa spirituală trebuie să-i conducă pe toţi oamenii spre lumile superioare, nu numai pe cei cugetători, ci şi pe simţitori şi voluntari deopotrivă. Putem medita oricât asupra Universului, dar nu vom putea cunoaşte entităţile superioare fără să ne ridicăm privirea în sus. Acest lucru nu trebuie să ne lase indiferenţi. Îndată ce îl facem, se trezeşte în noi un impuls al simţirii, un impuls de a acţiona; pentru a trăi o viaţă inspirată de idealuri înalte, care ne luminează. Vom învăţa să ne rugăm cu evlavie. Simţirea va deveni evlavie, voinţa noastră lăuntrică divină. Desigur, cei care simt aşa ceva nu se vor opri aici. Şi vointa va deveni cucernică, dacă urmăm cunoaşterea spirituală, şi aceasta reprezintă o piatră de încercare. Dacă cineva rămâne numai la stadiul de spirit dornic de cunoaştere şi este indiferent faţă de schimbările care trebuie să se producă în simţirea şi voinţa sa, înseamnă că asupra sa cunoaşterea nu a avut o înrâurire corespunzătoare. Trebuie să apară o resimţire afectivă a sarcinilor şi o acţionare de împlinire a datoriei care decurg din ceea ce se recunoaşte ca fiind just. Ştiinţa spirituală îşi găseşte ecou în starea de reculegere evlavioasă şi în asimilarea cunoştinţelor dobândite: cunoştinţele spirituale vor trebui sa fie preluate de voinţa noastră. Dacă vom percepe cunoaşterea spirituală în adevăratul său sens, atunci ea va deveni ceva ce va acţiona în sufletul nostru ca un Soare spiritual.

Tocmai fiindcă cunoaşterea spirituală trebuie să sălăşluiască în suflet, este normal ca ea să curgă în cultura noastră pe calea apropierii dintre oameni. Omul poate cuceri cunoaşterea şi ca sihastru, dar acolo unde participă şi inima omul simte atracţie faţă de semenul său: acest lucru îi uneşte pe oameni. De aici rezultă şi îndemnul ca oamenii, animaţi de acelaşi imbold, acela al idealului Ştiinţei spirituale, să se reunească. Acest aspect presupune ceva măreţ, şi anume faptul că Ştiinţa spirituală astfel răspândită va contribui la strângerea legăturilor dintre oameni, adunându-i la un loc pe aceia care într-un anumit sens se recunosc şi se simt înrudiţi. Unde mai putem găsi azi, în această lume a haosului social oameni cu care să ne simţim înrudiţi? Cât de divizată este astăzi lumea! Întălnim la tot pasul oameni adunaţi în birouri, sau în ateliere, sau în fabrici, prestând aceeaşi muncă, şi totuşi cât de departe pot fi unele faţă de altele sufletele lor. Acesta este rezultatul lumii moderne. Putem sta fiziceşte apropiaţi unii de alţii şi cu toate acestea relaţiile dintre noi să fie de asemenea natură încât să nu ne înţelegem. Dacă însă ajungem într-un loc şi devenim conştienţi de faptul că acolo există oameni care venerează şi ei ceea ce avem noi mai sfânt în suflet, care poartă în suflet aceeaşi iubire, atunci avem dreptul să acceptăm că ei au ceva în străfundul lor care ne este înrudit prin ceea ce avem noi mai adânc. Atunci şi oameni pe care nu-i cunoaştem defel ne pot apărea ca purtători ai unei entităţi lăuntrice pe care o cunoaştem. Atunci vom şti că pot exista oameni înrudiţi întru spirit.

În măsura în care se răspândeşte Antroposofia, în care găsim lumină şi dragoste, ni se vor asocia şi suflete înrudite cu al nostru, care împărtăşesc acelaşi ideal. Aceasta spune ceva de o importanţă covârşitoare despre epoca noastră şi despre viaţa spirituală modernă. Ea este de natură să schimbe oamenii, să-i facă să devină alţii. Ei sunt înrudiţi, întru spirit în ceea ce priveşte trăsăturile cele mai importante, chiar dacă sunt atât de depărtaţi, de deosebiţi. Va trebui să facem în aşa fel, încât să răspândim de la suflet la suflet nu numai înţelepciunea, ci şi ceea ce acţionează cu dragoste în această cunoaştere. Noi răspândim frăţietatea umană nu prin programe, ci aprinzând acelaşi ideal în rândul unor oameni, atunci când ei vor privi în acelaşi mod cu noi, în sus, spre cele ce ne sunt cele mai sfinte. Fiecare ciclu de conferinţe trebuie să culmineze nu numai prin idealurile care să ne anime sufletul, ci să acţioneze în continuare neobservat asupra noastră, încât să învăţăm să ne iubim mai mult semenii şi să ne unim în spiritul universal. Scopul nu este doar de a împărtăşi cunoştinţe, ci de a călăuzi oamenii pe drumul fraternităţii. El are ca obiectiv să sădească dragostea în oameni şi să contribuie la progresul, la evoluţia sufletului în focul dragostei. În acest sens ar trebui ţinute şi aceste conferinţe.

Am încercat să punem în legătură aspecte ale unor domenii adeseori foarte îndepărtate, în vederea obţinerii înţelegerii lumii şi existenţei noastre, şi a ceea ce provine din lumile spirituale. Ca om trebuie să faci acest lucru. Ridicându-ne spre cele spirituale, găsim interiorul propriei noastre entităţi. Adevărata dragoste îşi are rădăcinile în spirit. Când omul întâlneşte omul în spirit, el îl găseşte într-o iubire neoscilantă, nefragmentară. Când ne simţim străbătuţi de căldură în acest sens, în sufletul nostru pătrunde un element formator, astfel încât acesta determină o asociere a oamenilor. Atunci avem presentimentul că trecem de la logica gândirii la logica inimii. Logica gândirii poate duce la egoism, pe câtă vreme logica inimii biruie egoismul, făcându-i pe oameni „discipoli ai înţelepciunii“, eliberaţi de orice fel de prejudecată, participanţi la întreaga umanitate. Dacă am fost pătrunşi de adevărurile spirituale ca de apa vie, înseamnă că am înţeles şi receptat impulsul lumii spirituale. Dacă despărţindu-ne de aceste conferinţe avem sentimentul că am dobândit nu numai cunoştinţe suplimentare, ci şi un plus de căldură sufletească, înseamnă că ele şi-au atins adevăratul lor scop. Fie ca o parte din acest ideal să fi fost atins. Oricât ar dura un asemenea ciclu, este în firea lucrurilor, noi nu putem comunica decât puţine lucruri. Cel mai frumos lucru ar fi ca în fiecare inimă şi în fiecare suflet să se fi adunat atâta căldură, încât ea să dăinuie până la viitoarea noastră întâlnire, în aşteptarea căreia vă spun din toată inima: La revedere!