|
Având în vedere că la temele abordate ar mai fi de adăugat câte ceva, s-a simţit nevoia ca la cele zece prelegeri planificate iniţial să adăugăm şi pe cea din această seară. Cred că şi dumneavoastră sunteţi de acord cu mine că asupra temelor abordate ar trebui să discutăm nu săptămâni, ci luni, poate chiar ani în şir, pentru a le prezenta în complexitatea lor şi a le dezbate sub toate aspectele. În ceea ce priveste dezvăluirile Ştiinţei spirituale, cste vorba în prezent mai puţin de comunicarea imediată a întregului volum de cunoştinte ale acestei ştiinţe, cât mai cu seamă de faptul de a da nişte impulsuri care nu se adresează numai înţelegerii, deşi aşa ar trebui să stea lucrurile în primul rând, ci şi la ceva în plus. Trebuie subliniat de fiecare dată cu multă hotărâre faptul că, întrucât cunoaşterea ştiinţifică spirituală face parte din dinamica vieţii, tot ceea ce s-a conştientizat referitor la lumile superioare prin intermediul cercetării de Ştiinţă spirituală poate fi redat şi însuşit recurgând la conceptele şi reprezentările pe care omul le asimilează în viaţa sa din cadrul lumii fizice. Chiar dacă cineva nu poate să patrundă în lumile superioare, el poate găsi totuşi inteligibile cunoştinţele transmise. În privinţa cunoştinţelor Ştiinţei spirituale, ele nu sunt de neînţeles pe cale raţională. Numai că în cazul marilor probleme care trebuie abordate pe acest tărâm va trebui parcurs un drum lung, greu, pentru a ajunge la deplina înţelegere a lucrurilor. Ca să spunem aşa, avem nevoie de întregul noian de concepte şi idei de care dispunem astăzi pentru ca, operând cu ele, să pătrundem într-un mod raţional în cunoştinţele Ştiinţei spirituale, încât să spunem: Azi nu pot să pătrund încă singur cu un ochi clarvăzartor, dar cunoştinţele dezvăluite le pot inţelege în mod raţional. Dar nu oricine care simte din propria-i dorinţă nevoia dezvăluirii Ştiinţei spirituale este imediat şi în măsură să se angajeze pe drumul anevoios al raţiunii la care am făcut referire mai înainte. De aceea cel care vorbeşte despre cunoaştere legată de Ştiinţa spirituală nu poate porni de la premisa că expunerile sale pot fi verificate întotdeauna, în fiecare clipă, de raţiune. De aceea va trebui să pornească de la o altă premisă, anume aceea că în fiecare suflet omenesc există numai facultăţi, aptitudini şi forţe dobândite în decursul timpului şi care astăzi au ajuns la o anume desăvârşire, perfecţionare. Acestor facultăţi le aparţine bineînţeles şi intelectul, raţiunea – şi Ştiinţa spirituală ştie că acest intelect nu are nici un viitor. Alte facultăţi, precum gândirea inimii, se vor dezvolta în viitor; atunci când şi omul va cunoaşte o transformare, va dobândi facultăţi noi, pe care nici nu le putem bănui. Intelectul a ajuns la un stadiu superior, dar de o raţiune mult mai elevată nu este capabil încă sufletul omenesc. Pe lângă aceste facultăţi – de care am amintit şi care se leagă de trecutul îndepărtat al omului, care s-au dezvoltat de la începuturi modeste, atingând performanţele ridicate de azi – mai există şi altele, la care ne putem referi profetic şi care se vor forma în viitor în deplinătatea lor. Unele din ele, care vor apărea în viitor în toată strălucirea lor, există deja în stare germinativă în suflet. De fapt, ar trebui să spunem că astăzi nu se dobândese cunoştinţe cu ajutorul logicii inimii, dar există totuşi o predispoziţie structurală la numeroşi oameni. Este vorba despre existenţa unui simţ natural al adevărului, care va putea fi înţeles abia în viitor. Pe lângă apelul la raţiune, cercetătorul spiritual se adresează şi acelor forţe latente ale cunoaşterii adevărului care sălăşluiesc în inimă, pornind de la premisa că sufletul omului nu este organizat pe eroare, pe minciună, ci pe adevăr, astfel încât, corespunzător cu sensibilitatea sa, el este în rezonanţă cu cele mai înalte adevăruri ale cunoaşterii Ştiinţei spirituale. Adevărul despre lumile superioare poate fi perceput, înainte de a fi înţeles. O dovadă convingătoare privind existenţa acestor suflete care deţin un astfel de simţ al adevărului este aceea că un mare număr de oameni, care se arată astăzi nemulţumiţi faţă de marile probleme ale existenţei, caută din tot sufletul lor nostalgic un răspuns marilor întrebări şi ajung la Ştiinţa spirituală. Este vorba de oameni cu facultăţi superioare latente şi care aderă la comunicările transmise de cercetătorul de Ştiinţă spirituală chiar dacă astăzi ei abia simt adevărul, fără să-l înţeleagă pe deplin. Aşa se face că cercetătorul spiritual se adresează mult mai mult sufletului oamenilor decât o face oricare alt cercetător contemporan. Alţi cercetători moderni încearcă să-şi convingă asistenţa, prezentând dovezi experimentale şi matematice, astfel încât aceasta nu poate face altceva decât să accepte demonstraţia prezentă.
Cercetătorul spiritual se află într-o cu totul altă situaţie. El se
adresează celor mai subtile părţi ale sufletului omenesc. Nu este încă
în situaţia de a aduce astăzi dovezile exterioare, în acelaşi mod în
care o fac ceilalţi oameni de ştiinţă, dar el ştie un lucru sigur, că
acelaşi simţ al adevărului care sălăşluieşte în inima sa există şi în
inimile celorlalţi oameni şi că în momentul în care oamenii se înţeleg
pe ei însişi îl vor aproba şi pe el din propria lor fiinţă, chiar dacă
nu înţeleg absolut toate cunoştinţele comunicate. Aşadar, apelează la
simţul adevărului, la inimile oamenilor şi lasă la libera apreciere a
sufletului fiecăruia dacă să-l aprobe sau nu. El nu convinge prin
conţinutul prezentării sale, ci porneşte de ia ideea că trăirile
sufletului său sunt şi trăirile fiecărui suflet omenesc. Ştie că
trebuie să dea un impuls pentru ceea ce poate şi trebuie izvorî de la
sine în toate sufletele. El caută numai să prezinte adevărurile pe care
le-ar putea trăi lăuntric fiecare suflet dacă şi-ar putea acorda timpul
necesar. Întrucât noi, oamenii, învăţăm unii de la alţii, ar trebui să
căutăm tot împreună ce putem găsi pe tărâmul spiritual. Un asemenea
impuls pentru căutarea împreună a adevărului va trebui să fie tot ceea
ce numim astăzi răspândirea Ştiinţei spirituale.
Dacă avem în vedere acest aspect, abia atunci unele din lucrurile
prezentate în zilele anterioare ne vor apărea în adevărata lor lumină.
Toate cunoştinţele împărtăşite au ţinut seamă de faptul că înţelegerea
lor nu poate surveni imediat, ci abia după un timp, când cele spuse vor
încolţi şi vor da roade. De aceea unele lucruri trebuie luate ca un
apel lansat fiecărui suflet în parte de a găsi resursele interioare
pentru a ajunge la aceste rezultate, înţelegându-se în primul rând pe
sine. În acest sens găsesc de cuviinţă să mai aduc unele completări
prelegerilor anterioare.
Am ajuns ieri să discutăm câte ceva despre ceea ce se oferă ca
trăire ochiului clarvăzător, anume faptul că stadiul actual al
Pământului nostru este consecinţa unei alte evoluţii planetare, care a
făcut ca Pământul nostru să apară din Vechea Lună – nu este vorba de
Luna de azi –, şi tot în legătură cu ceea ce vede în mod profetic
ochiul clarvăzător am vorbit şi despre apariţia, după un stadiu de
amurgire, după o Pralaya,
după un stadiu de întunecare, a unei planete. Actualul Pământ va trece
în stadiul Jupiter (din nou, nu este vorba de actuala planetă Jupiter).
Am încercat să fac mai inteligibil ceea ce vede ochiul clarvăzător,
anume că şi Pământul cunoaşte întrupări succesive, după cum şi omul
trece dintr-o încarnare în alta. Dacă prelungim mai departe acest
traseu al ideilor, după ce am ajuns până la stadiul de Lună, se naşte
întrebarea: Această planetă, cu totul alta, respectiv Vechea Lună, a
rezultat şi ea dintr-o altă planetă? Nu cumva Pământul a avut cândva şi
alte întrupări? O asemenea întrebare este cât se poate de firească.
Pentru a da însă un răspuns va trebui să luăm lucrurile mai de la
început. Să ne amintim că omul, în viaţa sa curentă, pendulează între
starea de veghe şi cea de somn. Acest fenomen reprezintă un fel de fir
călăuzitor care ne-a purtat prin toate aceste conferinţe; această
ritmicitate dintre starea de veghe şi starea de somn este o componentă
specifică a vieţii omului. În timpul somnului omul este scindat în două
entităţi. El îşi lasă în pat corpul fizic şi pe cel eteric, iar în
macrocosmos pătrund corpul astral şi Eul său. Aşadar, omul se divide în
ceea ce rămâne vizibil în lumea fizică sub forma corpului fizic
împreună cu cel eteric care este invizibil, pe de o parte, şi în
entitatea constitutivă superioară, formată din ceea ce numim corpul
astral şi Eul, pe de altă parte. Această a doua entitate nu poate fi
supusă cercetării exterioare, ea se arată numai unei conştienţe
clarvăzătoare. Există oare ceva în lumea înconjurătoare care, într-un
fel anume, se prezintă asemănător cu ceea ce mai rămâne în timpul
nopţii din om şi care are corp fizic şi corp eteric?
Ştim că trupul fizic al omului urmează cu totul alte legi imediat ce
este părăsit de corpul eteric. El urmează strict legile fizice şi
chimice; se descompune. Luptătorul fidel de la naştere şi până la
moarte, care împiedică ca trupul omului să se descompună, este corpul
eteric. Deci omul are ceea ce numim viaţa sa, particularitate comună nu
numai cu animalele, dar şi cu lumea plantelor, a vegetalelor. Dacă ne
aruncăm privirea în lumea care ne înconjoară, observăm la tot pasul, în
jurul nostru, lumea plantelor. Oricare plantă pe care o întâlnim ni se
prezintă ca o fiinţă care nu urmează numai legile fizice şi pe cele
chimice; aceasta se petrece abia când începe veştejirea şi moartea.
Regnul mineral este cel care urmează numai legile fizice şi chimice.
Atribuim trupului fizic al omului subordonarea, în primui rând, faţă de
legile regnului mineral. Dar acest trup fizic este pătruns şi de o altă
legitate superioară, proprie corpului eteric, care îl părăseşte atunci
când survine moartea; ceea ce face ca trupul fizic să fie supus legilor
fizice şi celor chimice. Referitor la aspectul exterior al omului,
vedem că ceea ce rămâne în lumea fizică în momentul în care adoarme
este compus din corpul fizic şi din cel eteric. Plantele sunt şi ele
alcătuite din corp fizic şi corp eteric; aşadar, omul are în comun cu
planta corpul eteric. Există însă o deosebire fundamentală între om şi
plantă, întrucât omul mai deţine şi un corp astral şi Eu, în timp ce
planta nu are în sine decât corp fizic şi corp eteric. Tocmai datorită
faptului că omul deţine în plus corp astral şi Eu, el trebuie să ni se
înfăţişeze diferit ca aspect exterior.
Omul se aseamănă cu lumea plantelor datorită celor două componente
inferioare, corpul fizic şi cel eteric, dar se ridică deasupra
plantelor datorită corpului său astral şi a Eului. Ne înrudim, aşadar,
cu natura vegetală doar prin aceea că plantele au dobândit cele două
componente inferioare. Aşa se face că în cadrul lumii terestre în care
ne aflăm ne simţim atât de dependenţi de lumea plantelor. Fizic, omul
trebuie să se simtă total dependent de această lume. Pentru
corporalitatea sa, el se poate lipsi de ceea ce este animalier, ca să
spunem aşa; dacă nu vrea să se hrănească cu produse animale, poate să
se lipsească de ele, dar pentru ca corpul său fizic să existe are
neapărată nevoie de plante. Există, prin urmare, o condiţionare
reciprocă. Unul nu poate trăi fără celălalt. Corpul fizic uman
presupune existenţa corpului fizic al plantelor. Corpul fizic uman, aşa
cum este el astăzi, nu ar putea exista dacă în jurul său nu ar exista
regnul vegetal, pus la dispoziţie de către planeta actuală. Dacă avem
în vedere acest aspect, mai avansăm puţin în reflecţiile noastre.
Să zăbovim puţin asupra omului care trece în starea de somn. El face
acest lucru cu totul independent de oricare poziţie exterioară a
Soarelui faţă de Pământ; omul poate dormi la orice oră din zi sau din
noapte, fie că este sau nu Soare, chiar mai bine în lipsa acestuia. Să
vedem acum cum are loc acest fenomen în lumea plantelor. Pentru lumea
plantelor lucrurile se prezintă diferit. Omul poate menţine legătura
dintre corpul fizic şi cel eteric independent de acţiunea razelor
solare, indiferent de poziţia pe care o are Soarele faţă de Pământ.
Plantele, dimpotrivă, îşi pierd frunzele toamna, iar primăvara le dau
din nou lujeri, atunci când Soarele luminează mai puternic, trezindu-le
la viaţă; când toamna puterea sa scade, atunci şi viaţa plantelor intră
într-un fel de repaus. Chiar şi plantele permanent verzi se apropie
iarna de un stadiu mineral; ele rămân vii, dar în ceea ce rămâne în
parţile lemnoase ele sr apropie de ceea ce numim moarte treptată sau
devitalizare. Dar viaţa propriu-zisă a plantei care moare iarna se
redeşteaptă primăvara, pentru a ajunge la desfăşurare maximă în timpul
verii. Observăm că toamna planta îşi părăseşte corpul eteric,
aproximativ la fel cum se întâmplă cu omul căruia i se apropie
sfârşitul. Dar există o altă interacţiune între corpul fizic şi corpul
eteric al plantei în comparaţie cu omul. Planta este dependentă de
poziţia Soarelui faţă de Pământ, pe câtă vreme omul a devenit
independent de acest fenomen. Dacă luăm în considerare acest aspect,
anume că omul este parţial independent, că o componentă a entităţii
sale este clădită exact ca şi la plante şi că această componentă se
manifestă noaptea, atunci când doarme, exact când Soarele se retrage şi
nu mai luminează Pămânlul, putem să recunoaştem în planta din faţa
noastră ceea ce am fi fost noi oamenii dacă nu am fi reuşit să ne
inserăm în natura noastră vegetală corpul astral şi Eul. Planta ne
aduce în faţa ochilor o parte a esenţei noastre, pe care altfel nu am
putea-o cunoaşte, întrucât omul care doarme nu ne apare ca plantă,
asupra lui acţionând corpul astral şi Eul. Planta ne arată cum se
prezintă o entitate compusă numai din corp fizic şi corp astral. De
aceea trebuie să ne fie clar că între om şi lumea plantelor există nu
numai o legătură fizică, ci şi una de ordin moral-spiritual.
Acest lucru îl poate observa cu uşurinţă orice om, dacă se lasă
condus de simţul său natural: el nu are nevoie de vegetale numai pentru
hrană, ci şi pentru sinea sa, pentru a păstra în el acele sentimente şi
senzaţii necesare vieţii sale sufleteşti. Dacă doreşte să fie sănătos
şi viguros în viaţa sa sufletească, are nevoie de senzaţiile lăsate de
lumea plantelor pe plan fizic. Este o chestiune care nu poate fi
suficient subliniată. În sufletul uman închiderea faţă de impresia
proaspătă, înviorătoare produsă de lumea vagetală apare ca o carenţă.
Omul carc s-a înstrăinat de natură şi trăieşte în marile aglomerări
urbane, vitregit de relaţia nemijlocită cu natura, îi va apărea unui
ochi exersat, care îl priveşte, tot mai sărăcit pe plan sufletesc. Este
evident faptul că sufletul este prejudiciat atunci când pierde bucuria
şi plăcerea nemijlocită a unei legături cu natura. Pe lângă toate
celelalte inconveniente ale civilizaţiei moderne care afectează viaţa
din marile oraşe, se mai adaugă şi aceasta. Există unii oameni care
abia dacă ştiu să facă deosebirea între un bob de ovăz şi unul de grâu.
A şti acest lucru ţine însă de natura sănătoasă a omului. Această
afirmaţie poate fi interpretată în mod simbolic. Cu regret trebuie să
spunem că şi în perspectivă se conturează un viitor în care omul s-ar
putea distanţa cu totul de sensibilitatea care îl leagâ direct de lumea
vegetală.
Cele ce urmează ne pot arăta cât de adânc este ancorat acest raport
direct cu natura. Omul, în evoluţia sa, nu poate fi o persoană care
doarme mereu. Ca atare, el n-ar putea vieţui. Omul actual, compus din
corp fizic şi corp eteric, îşi datorează forma sa numai faptului că în
starea sa de veghe este întrepătruns de un corp astral şi de Eu; se
ştie, pe de altă parte, că în stare de somn el nu are conştienţă despre
lumea fizică. În starea de somn, omul se află inconştient în patria sa
spirituală. Pentru a dobândi conştienţă trebuie să coboare din nou în
corpul său fizic şi în cel eteric. Aşa cum ni se prezintă omul în forma
în care există astăzi aşa cum îl vedem, nu este de imaginat fără corpul
astral şi fără Eu, încât putem spune: Omul, cu viaţa sa interioară, cu
impulsurile sale volitive, nu şi-ar fi putut dezvolta conştienţa dacă
nu ar fi existat ca o condiţie prealabilă corpul său fizic şi cel
eteric. Pentru viaţa sa interioară are nevoie ca suport de corpul fizic
şi de cel eteric. De unde rezultă faptul că ele reprezintă condiţia
pentru evoluţia corpului său astral şi a Eului. Eul poate pătrunde doar
după ce au fost constituite corpul fizic şi cel eteric.
Ne referim, aşadar, nu numai la nişte vremuri în care omul avea o cu
totul altă formă, ca aceea de pe Lună, dar şi la acele perioade de timp
în care omul nu avea deloc nici corp astral şi nici Eu, ci doar corp
fizic şi corp eteric. Mai întâi a trebuit să i se formeze din
macrocosmos corpul fizic şi cel eteric, după care au apătut premisele
pentru corpul astral şi Eu. Ceea ce se întâmplă în fiecare dimineaţă
când corpul astral şi Eul pătrund în corpul fizic şi în cel eteric cste
rezultatul unui proces petrecut într-o perioadă străveche. Cândva,
corpul astral şi Eu1 au trebuit să coboare dintr-o lume superioară, şi
pentru aceasta trebuiau să găsească aici corpul fizic şi pe cel eteric
deja constituite. Deci, înainte ca omul să fi devenit ceea ce este el
de fapt astăzi în componentele sale superioare, trebuia să i se fi
pregătit corpul său fizic şi cel eteric de către forţele şi entităţile
din ansamblul Universului, fără aportul său propriu. Dacă aşa s-au
petrecut lucrurile, înseamnă că înainte să îi fi apărut corpul astral
şi Eul omul a trebuit să evolueze mai întâi în limitele unei naturi
vegetale. Suntem astfel trimişi la o perioadă foarte îndepărtată, în
care omul s-a format din macrocosmos ca o fiinţă vegetală. Astăzi
considerăm plantele în mod corect numai atunci când spunem: Aceste
plante, pe care le avem în faţa noastră, înverzind şi înflorind, sunt
mărturii care ne amintesc de natura pe care şi noi am avut-o odinioară,
înainte de a dobândi în natura noastră ceea ce ne face fiinţe supuse
greşelii şi cu înclinaţii ticăloase. Ele ne arată originea entităţii
noastre umane într-o perioadă străveche, care nu era marcată încă de
instincte şi hărţuită de pornirile, poftele şi pasiunile noastre, în
care ea mai exista încă în forma sa pură, iniţială. Dar dacă punem
alături şi cealaltă faţetă a noastră, potrivit căreia natura noastră
vegetală, aşa cum se prezintă ea, independentă faţă de poziţia Soarelui
în raport cu Pământul, în vreme ce plantele, aşa cum se prezintă ele
astăzi, sunt dependente, în sensul că ele reînvie primăvara, iar toamna
se usucă, putem spune: Ca aceste plante, aşa cum le cunoaştem azi,
dependente de Soare şi de Pământ, nu am putut să fim niciodată. În
acele plante care am fost odinioară trebuia să poată pătrunde corpul
astral şi Eul. În plantele de azi acest lucru nu este posibil. În
aceasta constă deosebirea dintre corpul fizic şi cel eteric al omului
şi cele ale plantelor, şi anume, că ele sunt independente faţă de
poziţia pe care o are Soarele faţă de Pământ. Această legătură între
corpul fizic şi cel eteric în cazul omului a apărut, probabil, în cu
totul alte raporturi planetare decât la plantele de azi. Aşa cum se
prezintă azi aceste raporturi, nu poate apărea decât corpul plantei aşa
cum se prezintă el azi. Pe atunci trebuie să fi existat cu totul alte
relaţii. Ştim că la om relaţia dintre corpul fizic şi cel eteric se
află într-o stare de independenţă în raport cu poziţia pe care o are
Pământul faţă de Soare. Este vorba oare de o independenţă totală faţă
de Soare? Nu, căci fără Soare nu ar putea exista corpul fizic şi nici
cel eteric. Dacă nu am fi beneficiarii influenţelor benefice pe care
Soarele le lasă în urma sa, nu ar fi posibilă dezvoltarea noastră pe
Pământ. Omul este dependent de Soare, dar independent de poziţia
acestuia faţă de Pământ. Când Soarele încetează să-şi mai trimită
nemijlocit forţa sa calorică asupra Pământului, nu înseamnă că prin
aceasta îşi retrage şi acţiunea forţelor binefăcătoare lăsate în
pământ, pentru belşugul şi prosperitatea omului. Şi în timpurile
noastre, la sate, ţăranii sapă toamna gropi adânci: acolo sunt
depozitaţi cartofii, întrucât energia calorică a Soarelui se retrage în
interiorul Pământului. Ea se conservă în pământ; pe timpul iernii,
Pământul conservă în adâncurile sale energia calorică a Soarelui; în
Pământ Soarele rămâne activ prin efectele sale chiar şi atunci când nu
străluceşte. Cărbunii cu ajutorul cărora facem focul sunt extraşi din
măruntaiele Pământului. Ei s-au format datorită influenţei căldurii
Soarelui şi a luminii sale, printr-un proces îndelungat, în vremurile
străvechi, când plantele au fost acoperite de pământ. Prin ei se
extrage din Pământ lumina Soarelui şi căldura sa, acumulate de-a lungul
timpului spre a fi de folos omului. Aşadar, Pământul păstrează în
adâncurile sale Soarele, chiar şi atunci când, prin poziţia sa faţă de
Pământ, este întreruptă înrâurirea sa exterioară nemijlocită. În viaţa
lor germinativă, plantele din ziua de azi au ceva determinant, care le
face dependente de poziţia Soarelui faţă de Pamânt. Pământul are nevoie
de energia solară, pe care o conservă peste iarnă, independent de
poziţia acestuia. Când datorită poziţiei sale Soarele nu mai încălzeşte
Pământul, energia sa termică este conservată. În absenţa acestui
fenomen nu sunt de imaginat corpul fizic şi cel eteric al omului,
întrucât acesta are nevoie de Pământ, inclusiv de efectele Soarelui.
Dacă omul nu este afectat nemijlocit de poziţia Soarelui faţă de
Pământ, are în schimb nevoie de acţiunea Soarelui, care a fost
conservată. Omul este o fiinţă pământeană şi nu poate exista decât în
acest context, oricare altul i-ar fi fatal. El are nevoie de Pământ,
care presupune implicit şi Soarele.
În circumstanţele actuale ale sistemului nostru solar, Pământul nu
mai asigură nemijlocit omului, ci numai plantelor acea consistenţă a
corpului fizic şi a celui eteric. Consistenţa şi legătura dintre ele se
realizează în mod indirect, dar pentru ca omul să existe are nevoie de
Soarele acumulat în Pământ. Vom înţelege mai lămurit lucrurile afirmând
că datorită faptului că omul presupune existenţa corpului fizic şi a
celui eteric el nu a obţinut numai posibilitatea ca aceste două corpuri
să poată lua naştere, ci şi să le dobândească prin intermediul
Pământului, să evolueze din existenţa planetară, aşa cum este astăzi
cazul plantelor. Aşa cum planta este astăzi un copil al Pământului, tot
astfel şi corpul fizic şi cel eteric ale omului au fost copiii unei
stări mai timpurii a acestuia. Pe atunci trebuie să fi existat cu totul
alte condiţii. Ştiinţa spirituală arată că stadiului de Lună al
Pământului i-a precedat un alt stadiu. Stadiul Vechii Luni a rezultat
dintr-un stadiu al Vechiului Soare. În stadiul de Vechi Soare al
Pământului, Soarele nu lumina din exterior, altminteri omul nu s-ar fi
dezvoltat având numai corp fizic şi eteric, ci ar fi putut dobândi
totodată şi corpul astral şi Eul. Aşadar, din exterior nu trebuia să
vină nici o influenţă a Soarelui; dar, pe de altă parte, fără influenţa
solară nu se puteau forma corpul fizic şi cel eteric. Rezultă, deci, că
influenţa Soarelui exista chiar în Pământ; înseamnă că însuşi Pământul
producea aceste influenţe, care astăzi sunt proprii Soarelui; aşadar,
influenţele solare veneau chiar din Pământ. Dacă vrem să găsim un
stadiu îndepartat al planetei noastre, vom găsi un asemenea stadiu în
faza în care Soarele nu strălucea din exterior, în care influenţele
sale veneau din Pământ. În acest fel apare cât se poate de limpede tot
ceea ce vede ochiul clarvăzător. Pământul însuşi era o entitate
luminoasă, calorică, şi pe atunci nu putea să se formeze nici o plantă,
în accepţiunea de azi, în schimb au putut să se constituie corpul fizic
şi cel eteric ale omului.
Atunci ar părea justificată următoarea presupunere: dacă Pământul a
fost Soare şi omul avea corp fizic şi eteric, ar fi trebuit să ia foc.
Da, desigur, dacă corpul său fizic şi cel eteric ar fi fost ca cele de
azi; dar ele erau cu totul altfel. Pe atunci omul nu putea să aibă
componentele sale solide actuale şi nici măcar pe cele lichide,
întrucât lichidele nici nu puteau exista. Puteau însă exista aerul sau
starea gazoasă, şi cu atât mai mult ceea ce numim eterul termic.
Ajungem astfel într-o veche întrupare planetară a Pământului, în care
găsim omul prefigurat în corpul său fizic şi eteric, dar în
circumstanţe cu totul diferite de cele de azi. Aşadar, pe atunci nu
existau solidele şi lichidele, dar alcătuirea sa fizică se găsea în
starea gazoasă şi incandescentă. Ceea ce a ajuns omul de azi s-a
petrecut după schimbarea Vechiului Soare în Vechea Lună, şi apoi în
forma actuală a Pământului. Pe atunci omul era adaptat la condiţiile
acelor stări planetare. În sistemul planetar exista o cu totul altă
orânduială. Ceea ce numim azi apă sau lichide, pâmânt sau solide nu
existau încă, ci doar aerul şi căldura. Am pătruns astfel întru-un
stadiu al sistemului nostru solar în care existau alte legi decât cele
existente pe Pământul nostru actual.
Dar stadiul în sine, pe care l-am numit stadiu solar, presupune, la
rândul său, un alt stadiu. În stadiul solar avem deja o legătură între
foc sau căldură şi aer şi între corpul fizic şi cel eteric. Corpul
fizic nu poate exista în absenţa corpului său eteric. Corpul eteric nu
poate exista în lumea fizică fără să aibă ca bază un corp fizic. Unul
îl condiţionează pe celălalt. Aşadar, înainte de a se fi stabilit
legătura între corpul fizic şi cel eteric, omul trebuia să găsească în
prealabil un corp fizic. Trebuie să facem referire la o întrupare mult
mai timpurie a Pământului. Aşa cum pe Soare omul era rarefiat, existând
într-o formă aeriană sau gazoasă, tot astfel, mai înainte, era alcătuit
doar din căldură. O rarefiere şi mai avansată a lumii fizice a fost
căldura pe Saturn. Această căldură trebuie considerată ca prima stare a
lumii fizice. Întregul sistem solar trebuie să-l gândim ca fiind
adaptat la acea primă stare planetară, starea de foc sau de căldura a
Pământului nostru.
Ajungem astfel la ceva cu totul extraordinar. Putem privi
retrospectiv în mod clarvăzător către un stadiu de căldură primordial,
un sistem originar caloric: stadiul Saturn al Pământului. Şi cu mintea
putem ajunge retrospectiv la acest stadiu. Dar am subliniat deja şi
faptul că îndată ce ajungem la un asemenea stadiu totul trebuie să fie
reprezentat în mod adaptat condiţiior respective. Focul, în accepţiunea
de azi, nu poate fi imaginat fără existenţa celorlalte trei stări:
solidă, lichidă şi gazoasă. Apare lesne de înţeles că focul de pe
Vechiul Saturn era esenţialmente cu totul altceva decât focul de azi.
Totul s-a modificat şi s-a adaptat la condiţiile specifice. Astăzi
focul este un gaz care arde sau oricare alt corp incandescent. Dar pe
Vechiul Saturn nu existau gaze. Pe atunci exista căldură, care se
oferea în mod liber. Ea ocupa întreg spaţiul; era o căldură care
pătrundea spaţiul şi se oferea ca ceva sufletesc. Ceea ce numim noi
căldură percepem tactil, ca de exemplu când întindem degetele spre ceva
încins. Dar în acele vremuri focul nu se prezenta ca cel de azi, ci era
o căldură care se oferea în spaţiu. Acest fenomen se
poate imagina numai dacă se trece de la conceptul de căldură exterioară
la cel de căldură sufletească. Atunci când suntem animaţi de un ideal
măreţ, suntem pătrunşi de o căldură sufletească; aceasta acţionează
până în fizic, şi atunci ne încălzim şi fizic. Sângele devine mai cald
şi circulă cu totul altfel. Observatorul avizat sesizează acest lucru,
în sensul că ceea ce înseamnă căldură din punct de vedere sufletesc
acţionează caloric până în componenta noastră fizică. Când omul este
învăluit de căldură, datorită unei impresii de natură
sufletească-spirituală, ar fi o nechibzuinţă să nu-şi pună întrebări în
legătură cu ea, aşa cum o facem în cazul ştiinţei exterioare în
legătură cu fenomenele calorice fizice: Cum s-a produs aceasta? Cel
care nu porneşte de la conceptul de căldură exterioară la conceptul de
căldură sufletească şi nu se poate patrunde el însuşi de ea, nu va
înţelege cum poate un om să se aprindă, să se înflăcăreze datorită unui
ideal măreţ. Un asemenca fenomen trebuie simţit lăuntric, întrucât prin
cuvinte exterioare nu putem înţelege nimic. Ne încălzim noi înşine
printr-o impresie spirituală-sufletească, deoarece spiritul şi căldura
coacţionează în macrocosmos. Lumea încearcă să înţeleagă cum pot unii
să se înflăcăreze pentru un ideal pe care îl propune Ştiinţa
spirituală. Există oameni care nu înţeleg acest lucru şi care spun:
Cercetătorii spirituali sunt nebuni, pe mine mă lasă rece tot ceea ce
îi entuziasmează pe ei. Aceşti oameni nu pot avea aceleaşi trăiri.
De ce mai avem nevoie când ajungem la stadiul de căldură al
Vechiului Saturn? Cum putem înţelege căldura sa? Afirmând că din spirit
a luat naştere căldura lui Saturn şi numai prin spirit o putem
înţelege. La Saturn încetează orice fel de materialitate. Vom înţelege
originea naturii noastre terestre dacă ne întoarcem înapoi până la
spirit – nu la o nebuloasă cosmică, ci chiar până la spirit – şi ne
reprezentăm cum printr-o cooperare a entităţilor spirituale a început
evoluţia noastră terestră. În Ştiinţa ocultă
se spune: Mai întâi, printr-un mare sacrificiu, spiritele voinţei fac
să se reverse esenţa lor. Apoi, împreună cu ele acţionează şi alte
entităţi spirituale superioare care îşi revarsă faptele, şi prin
această revărsare conjugată a aparut Vechiul Saturn. Observăm cum orice
fel de întrebare încetează în momentul în care ajungem să explicăm cele
fizice din cele spirituale. Dacă vrem să privim entităţile spirituale
care se manifestă, nu mai punem întrebări în aceeaşi manieră, prin „de
ce?“. Cel ce abstractizează se poate întreba în continuare „de ce?“
până la infinit. Văzând, de exemplu, pe stradă urmele unei căruţe poate
să întrebe: De ce există aceste urme? Şi dacă cineva îi răspunde:
Fiindcă a trecut o cărută, atunci cl poate întreba mai departe: Cine
era în ea? Un om. Cine era el? Cutare sau cutare. De ce circula? Până
ajungem la capăt, la o părere, la o concluzie, după care încetează
orice fel de întrebare. La fel stau lucrurile şi cu cele spirituale.
Când ajungem aici, ajungem la un final. Aici contenesc şi întrebările.
Cine nu face abstractizări, într-un anumit punct va înceta să mai pună
întrebări. Am ajuns într-un punct
terminus, când întrebările contenesc, întrucât de aici încolo
intrăm în sfera entităţilor.
Am căutat să arăt felul în care pot fi înţelese lucrurile pe care le
prezintă cerectătorul spiritual şi care la început nu puteau fi
înţelese. Se poate vedea – lucru prezentat la început – cât de departe
trebuie împinse lucrurile, dacă se doreşte înţelegerea lor.
Cercetătorul spiritual nu are nevoie de toate acestea. El priveşte
retrospectiv până la existenţa lui Saturn sau a Soarelui: el poate
descrie fenomenele, întrucât vede, de exemplu, ce era Pământul în
stadiul de Soare. Altcineva poate să înţeleagă aceste fenomene numai
pornind de la stadiul actual. Dar pentru aceasta va trebui să ia în
considerare întreg ansamblul. Cercetătorul spiritual vede cum a putut
scoarte din sine Soarele ceea ce mai conservă încă Pământul în el. Am
văzut că, toamna, ţăranii îşi ţin cartofii în gropi, întrucât efectele
Soarelui sunt depozitate în Pământ. Aşadar, trebuie adunate toate
realităţile din lume şi după ce tot ansamblul este evaluat se poate
spune că Ştiinţa spirituală poate fi confirmată prin aceste realităţi
fizice, cu condiţia luării în considerare a întregului. Am adunat
realităţi risipite în macrocosmos şi am văzut cum într-un trecut
îndepărtat omul însuşi s-a pregătit pornind de la stadiul lui Saturn,
al Soarelui şi al Lunii. Prin omul contemporan, a atins pe Pământ
sfârşitul preliminar. În final am arătat că în om există deja un
germene care face trimitere la viitorul său; şi care îl va ajuta să
evolueze în continuare. Inima este un organ vechi. Ea există încă din
stadiul Vechii Luni şi a fost numai transformată în actualul Pământ. Pe
Lună nu exista creierul şi, fiindcă inima exista, înseamnă că ea poartă
în sine predispoziţia de a se transforma cândva, în viitor. Ea poartă
în sine actuala inimă pământeană, ca rod al inimii din faza de Lună.
Există şi alte organe care fac în mod profetic trimitere spre un viitor
fizic şi care, după ce altele i se vor atrofia, vor fi proprii omului,
într-o forma superioară, atunci când el va deveni omul viitorului
Jupiter. Un asemenea organ este laringele, de exemplu. El aparţine
celor mai elevate organe ale omului, aflat în continuare pe calea unei
evoluţii superioare. Laringele presupune existenţa plămânului şi se
dezvoltă pe baza existenţei acestuia. Observăm în acelaşi timp că, în
privinţa a ceea ce el realizează cu ajutorul laringelui, omul se află
pe o treaptă imperfectă. Dar unde se află azi perfecţiunea umană cea
mai înaltă? În ceea ce îi dă posibilitatea să se numească un Eu. El
este o individualitate. Aceasta îşi are în Eu punctul său central şi
trece la om dintr-o încarnare în alta. În viaţa noastră terestră
actuală putem privi retrospectiv la viaţa noastră trecută, şi aşa tot
mai mult în urmă. Ceea ce şi-a dobândit omul în Eul propriu se
transmite în încarnările următoare. Dacă vă priviţi retrospectiv în
timp, vă puteţi regăsi încarnat ca locuitor al vechii Grecii, al
Egiptului antic şi aşa mai departe. Ceea ce face laringele, în
diferitele întrupări, din rostirea de fiecare dată într-o altă limbă nu
este ceva pe care omul îl aduce cu sine dintr-o încarnare în alta.
Limba nu este ceva care să se fi individualizat până acum. Omul poate
trece printr-un alt popor şi se poate exprima într-un alt idiom
lingvistic. Limba are ca organ laringele, fără să aibă vreo legătură cu
individualitatea noastră propriu-zisă. Limba este un mijloc de
exprimare pe care o avem în comun cu ceilalţi oameni. Nu ne-o însuşim,
intipărindu-ne-o, spre a ne folosi de ea şi în reîncarnările viitoare.
Limba nu este atât de lăuntric legată de Eul nostru cum este gândirea.
Organul său de redare este laringele, dar ea nu depinde încă de
individualitate, de ceea ce reprezintă demnitatea noastră umană; ea ne
vine din afară. Cu toate acestea, prin limbă se exprimă tot ceea ce
avem mai profund, mai lăuntric – spiritul. Vorbele sunt cele care
poartă în sunet nuanţa senzaţiilor sufleteşti, configuraţia gândurilor;
aşa încât prin laringe am căpătat un organ prin care, împreună cu
individualitatea noastră, suntem rânduiţi în ceva creat de spirit, dar
nu în ceva făcut de noi înşine. Dacă limba nu ar fi angrenată în ceva
creat de spirit, spiritul nu ar putea să se exprime. Dacă laringele nu
ar putea să cuprindă în cânt inflexiunea tonului dătător de spirit,
sufletul uman nu s-ar putea exprima. Laringele este un organ capabil să
exprime acţiuni ale spiritului, un organ prin care omul se integrează
într-un suflet de grup, colectiv, neputând încă să se individualizeze,
organ care însă este pe cale să preia influenţele individuale ale
fiecărui om. În viitor, omul îşi va remodela laringele, încât să poată
să exprime şi prin intermediul lui ceea ce este individual. Aceasta
este o interpretare cu caracter profetic, pe care trebuie să o
exprimăm: formarea unui germene de organ care se va transforma în
viitor. Ţinând cont de acest aspect, trebuie să admitem că nu avem nici
o putere individuală asupra performanţei pe care o poate realiza
laringele nostru, că el ne-a fost dat prin Har, că trebuie mai întâi
să-l pătrundem cu individualitatea noastră. Aşa cum coabităm în sinea
noastră cu propriul Eu, tot astfel prindem rădăcini, ne fixăm prin
laringe în întregul macrocosmos. Din macrocosmos se revarsă spre noi şi
ceea ce ne ajută ca prin aceasta să fim oameni.
Prin inima noastră noi înşine reuşim să devenim oameni; prin
intermediul laringelui, entităţile superioare, macrocosmosul ne ajută
să devenim oameni. Dar prin corporalitatea noastră nu ne dezvoltăm
numai în microcosmos, ci ea este continuu susţinută de macrocosmos să
evolueze mai departe. Prin laringe se revarsă în noi ceea ce constituie
cea mai elevată expresie spirituală, stabilind legătura noastră cu
macrocosmosul. Nu numai că receptăm înrâuririle macrocosmosului, ci le
şi restituim, deşi nu avem încă o putere deosebită în aceasta privinţă.
Ne naştem într-un spirit al poporului, noi nu avem încă nici o putere
individuală asupra a ceea ce este înnăscut în spiritul poporului. Ceea
ce stă scris în Biblie corespunde unui mare adevăr, anume faptul că
omul a trebuit să aştepte începerea devenirii sale pământeşti până în
momentul în care i-a fost dată cununa organului său respirator,
laringele, de către Spirit, de către însuşi Dumnezeu. „Dumnezeu i-a
suflat omului răsuflarea şi el a devenit un suflet viu.“* Se face
aluzie la acel moment când se revărsa în om ceea ce este legătura cu
Divinitatea, cu macrocosmosul. Spiritul a fost inspirat prin laringe.
Ceea ce este omenesc are tangenţă cu inima, pe câtă vreme laringele are
tangenţă cu Divinitatea.
* În traducerea românească a
Bibliei, Geneza, 2,7: „Domnul
Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat pe nări
suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu“. (Nota trad.)
Prin faptul că omul nu respiră numai, ci este capabil să-şi
transforme întregul proces respirator, în acele structuri pe care le
numim cântec şi vorbire, i-a fost dat un lucru apt de cea mai înaltă
dezvoltare. De aceea este pe deplin justificată afirmaţia potrivit
căreia omul evoluează continuu şi că se va ridica pe o treaptă
superioară a spiritualităţii. Componenta superioară pe care omul şi-o
va desăvârşi este „Atma“;
cuvântul „Atem“ (în germană:
respiraţie, răsuflare, viaţă, suflet, forţa vitală. – Nota trad.) vine
de la Atma. Va trebui ca omul
însuşi, prin cânt şi vorbire, să intervină în acest proces respirator,
căci la desăvârşirea acestui „Atma“sau
„om-spirit“ trebuie să coparticipe procesul respirator care se află în
cânt şi vorbire. Această dezvoltare se află abia la început, dar cu
timpul acest proces va evolua şi va cuprinde din ce în ce mai multe
domenii, tot mai diferite. Dacă analizăm acest aspect, avem să ne
spunem: Îndată ce omul va putea interveni în mod corespunzător în
procesul său respirator, aceasta va fi o evoluţie superioară tuturor
celorlalte. Dar această evoluţie nu poate surveni atât de lesne,
întrucât omul, datotită constituţiei sale actuale, nu este suficient de
pregătit, de matur. Totuşi, dacă omul include printre exerciţiile pe
care le face şi exerciţii respiratorii şi o anume tehnică respiratorie
controlată, va trebui să acorde cea mai mare atenţie acestora, iar
maestrul său spiritual să dovedească o înaltă responsabilitate,
întrucât înseşi spiritele divine au fost acelea care i-au schimbat
omului procesul respirator, pentru a-l face o fiinţă grăitoare. Tocmai
de aceea spiritele divine au situat limbajul nu în cadrul
individualităţii umane, ci în afara ei. Exerciţiile respiratorii
înseamnă, aşadar, o intervenţie într-o sferă superioară.
Cu toată obiectivitatea putem spune că toate acele indicaţii date cu
atâta uşurinţă azi pentru practicarea unor exerciţii respiratorii în
spiritul celor menţionate înainte lasă impresia că ele pot fi la
îndemâna oricui, ca şi când li s-ar permite copiilor să se joace cu
focul. Când se intervine conştient în procesul respirator propriu, se
apelează în natura umană, la însuşi Dumnezeu, la spiritul din om.
Fiindcă aşa stau lucrurile, regulile trebuie să provină numai dintr-o
cunoaştere temeinică, aprofundată, acordând acestor aspecte cea mai
mare atenţie. În această etapă, când se ţine atât de puţin cont că la
baza a tot ceea ce este material se află ceva spiritual, se consideră o
bagatelă prescrierea unui exereiţiu spiritual sau a altuia. Când în
viitor va fi unanim acceptată aserţiunea că tot ceea ce este fizic are
o bază spirituală, se va înţelege şi faptul că modificarea respiraţiei
face parte din cele mai nobile manifestări, că ea se află într-o
anumită legătură cu starea sufletească, asemănător unei rugăciuni, când
cunoaşterea devine Rugăciune. În caz contrar, nu trebuie date indicaţii
pentru practicarea sistematica de exerciţii respiratorii care implică
un mare simţ de răspundere; ci numai atunci când practicantul va deveni
şi un spirit evlavios, cucernic, cuprins de harul acelor entităţi de
care încercăm să ne apropiem, la care aspirăm, dar care azi se află
prea sus spre a fi percepute. Din oricare Ştiinţă spirituală se
desprinde ca ultim rezultat, care parcă o justifică, căci sună ca o
rugăciune firească:
Rază ocrotitoare, binecuvântătoare a lui
Dumnezeu
umple-mi sufletul în creştere,
să poată dobândi
forţe întăritoare în toate sensurile.
El făgăduieşte solemn
să trezească în sine, plină de viaţă,
forţa iubirii şi să semene astfel puterea lui Dumnezeu
pe cărarea vieţii sale
şi să acţioneze după vrerea Domnului
cu tot sufletul său.
Ştiinţa spirituală trebuie să-i conducă pe toţi oamenii spre lumile
superioare, nu numai pe cei cugetători, ci şi pe simţitori şi voluntari
deopotrivă. Putem medita oricât asupra Universului, dar nu vom putea
cunoaşte entităţile superioare fără să ne ridicăm privirea în sus.
Acest lucru nu trebuie să ne lase indiferenţi. Îndată ce îl facem, se
trezeşte în noi un impuls al simţirii, un impuls de a acţiona; pentru a
trăi o viaţă inspirată de idealuri înalte, care ne luminează. Vom
învăţa să ne rugăm cu evlavie. Simţirea va deveni evlavie, voinţa
noastră lăuntrică divină. Desigur, cei care simt aşa ceva nu se vor
opri aici. Şi vointa va deveni cucernică, dacă urmăm cunoaşterea
spirituală, şi aceasta reprezintă o piatră de încercare. Dacă cineva
rămâne numai la stadiul de spirit dornic de cunoaştere şi este
indiferent faţă de schimbările care trebuie să se producă în simţirea
şi voinţa sa, înseamnă că asupra sa cunoaşterea nu a avut o înrâurire
corespunzătoare. Trebuie să apară o resimţire afectivă a sarcinilor şi
o acţionare de împlinire a datoriei care decurg din ceea ce se
recunoaşte ca fiind just. Ştiinţa spirituală îşi găseşte ecou în starea
de reculegere evlavioasă şi în asimilarea cunoştinţelor dobândite:
cunoştinţele spirituale vor trebui sa fie preluate de voinţa noastră.
Dacă vom percepe cunoaşterea spirituală în adevăratul său sens, atunci
ea va deveni ceva ce va acţiona în sufletul nostru ca un Soare
spiritual.
Tocmai fiindcă cunoaşterea spirituală trebuie să sălăşluiască în
suflet, este normal ca ea să curgă în cultura noastră pe calea
apropierii dintre oameni. Omul poate cuceri cunoaşterea şi ca sihastru,
dar acolo unde participă şi inima omul simte atracţie faţă de semenul
său: acest lucru îi uneşte pe oameni. De aici rezultă şi îndemnul ca
oamenii, animaţi de acelaşi imbold, acela al idealului Ştiinţei
spirituale, să se reunească. Acest aspect presupune ceva măreţ, şi
anume faptul că Ştiinţa spirituală astfel răspândită va contribui la
strângerea legăturilor dintre oameni, adunându-i la un loc pe aceia
care într-un anumit sens se recunosc şi se simt înrudiţi. Unde mai
putem găsi azi, în această lume a haosului social oameni cu care să ne
simţim înrudiţi? Cât de divizată este astăzi lumea! Întălnim la tot
pasul oameni adunaţi în birouri, sau în ateliere, sau în fabrici,
prestând aceeaşi muncă, şi totuşi cât de departe pot fi unele faţă de
altele sufletele lor. Acesta este rezultatul lumii moderne. Putem sta
fiziceşte apropiaţi unii de alţii şi cu toate acestea relaţiile dintre
noi să fie de asemenea natură încât să nu ne înţelegem. Dacă însă
ajungem într-un loc şi devenim conştienţi de faptul că acolo există
oameni care venerează şi ei ceea ce avem noi mai sfânt în suflet, care
poartă în suflet aceeaşi iubire, atunci avem dreptul să acceptăm că ei
au ceva în străfundul lor care ne este înrudit prin ceea ce avem noi
mai adânc. Atunci şi oameni pe care nu-i cunoaştem defel ne pot apărea
ca purtători ai unei entităţi lăuntrice pe care o cunoaştem. Atunci vom
şti că pot exista oameni înrudiţi întru spirit.
În măsura în care se răspândeşte Antroposofia, în care găsim lumină
şi dragoste, ni se vor asocia şi suflete înrudite cu al nostru, care
împărtăşesc acelaşi ideal. Aceasta spune ceva de o importanţă
covârşitoare despre epoca noastră şi despre viaţa spirituală modernă.
Ea este de natură să schimbe oamenii, să-i facă să devină alţii. Ei
sunt înrudiţi, întru spirit în ceea ce priveşte trăsăturile cele mai
importante, chiar dacă sunt atât de depărtaţi, de deosebiţi. Va trebui
să facem în aşa fel, încât să răspândim de la suflet la suflet nu numai
înţelepciunea, ci şi ceea ce acţionează cu dragoste în această
cunoaştere. Noi răspândim frăţietatea umană nu prin programe, ci
aprinzând acelaşi ideal în rândul unor oameni, atunci când ei vor privi
în acelaşi mod cu noi, în sus, spre cele ce ne sunt cele mai sfinte.
Fiecare ciclu de conferinţe trebuie să culmineze nu numai prin
idealurile care să ne anime sufletul, ci să acţioneze în continuare
neobservat asupra noastră, încât să învăţăm să ne iubim mai mult
semenii şi să ne unim în spiritul universal. Scopul nu este doar de a
împărtăşi cunoştinţe, ci de a călăuzi oamenii pe drumul fraternităţii.
El are ca obiectiv să sădească dragostea în oameni şi să contribuie la
progresul, la evoluţia sufletului în focul dragostei. În acest sens ar
trebui ţinute şi aceste conferinţe.
Am încercat să punem în legătură aspecte ale unor domenii adeseori
foarte îndepărtate, în vederea obţinerii înţelegerii lumii şi
existenţei noastre, şi a ceea ce provine din lumile spirituale. Ca om
trebuie să faci acest lucru. Ridicându-ne spre cele spirituale, găsim
interiorul propriei noastre entităţi. Adevărata dragoste îşi are
rădăcinile în spirit. Când omul întâlneşte omul în spirit, el îl
găseşte într-o iubire neoscilantă, nefragmentară. Când ne simţim
străbătuţi de căldură în acest sens, în sufletul nostru pătrunde un
element formator, astfel încât acesta determină o asociere a oamenilor.
Atunci avem presentimentul că trecem de la logica gândirii la logica
inimii. Logica gândirii poate duce la egoism, pe câtă vreme logica
inimii biruie egoismul, făcându-i pe oameni „discipoli ai
înţelepciunii“, eliberaţi de orice fel de prejudecată, participanţi la
întreaga umanitate. Dacă am fost pătrunşi de adevărurile spirituale ca
de apa vie, înseamnă că am înţeles şi receptat impulsul lumii
spirituale. Dacă despărţindu-ne de aceste conferinţe avem sentimentul
că am dobândit nu numai cunoştinţe suplimentare, ci şi un plus de
căldură sufletească, înseamnă că ele şi-au atins adevăratul lor scop.
Fie ca o parte din acest ideal să fi fost atins. Oricât ar dura un
asemenea ciclu, este în firea lucrurilor, noi nu putem comunica decât
puţine lucruri. Cel mai frumos lucru ar fi ca în fiecare inimă şi în
fiecare suflet să se fi adunat atâta căldură, încât ea să dăinuie până
la viitoarea noastră întâlnire, în aşteptarea căreia vă spun din toată
inima: La revedere!
