Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MANIFESTĂRILE KARMEI

GA 120


CONFERINŢA I

Esenţa şi importanţa karmei pentru personalitatea izolată,
pentru individualitate, omenire, Pământ, lume

Hamburg, 16 mai 1910

Acest ciclu de conferinţe tratează unele probleme din domeniul ştiinţei spiritului care au o influenţă profundă asupra vieţii. Ştim deja, din diferitele expuneri care au fost făcute de-a lungul anilor, că ştiinţa spiritului nu trebuie să fie o teorie abstractă, o simplă învăţătură sau doctrină, ci un izvor de viaţă şi de destoinicie şi că ea îşi împlineşte misiunea numai dacă, prin cunoştinţele pe care e în măsură să le ofere, revarsă în sufletele noastre ceva care face viaţa mai bogată, mai lesne de înţeles, ceva care poate da mai multă destoinicie şi putere de a făptui. În orice caz, dacă cel ce se declară adeptul concepţiei noastre despre lume îşi pune în faţă idealul caracterizat în aceste câteva cuvinte şi apoi îşi îndreaptă privirile spre epoca prezentă, pentru a vedea în ce măsură e în stare să transpună în realitatea vieţii de azi ce se revarsă în sufletul lui din teosofie, s-ar putea să ajungă la o concluzie prea puţin îmbucurătoare. Fiindcă, dacă privim azi într-un mod lipsit de prejudecăţi tot ceea ce oamenii cred că „ştiu“, tot ceea ce-i face, în epoca actuală, să aibă un sentiment sau altul ori îi îndeamnă la anumite acţiuni, am putea spune că toate acestea sunt atât de infinit de departe de ideile şi idealurile teosofice, încât teosoful nu are absolut nici o posibilitate de a interveni în viaţă în mod nemijlocit, cu ceea ce-şi însuşeşte din izvoarele ştiinţei spiritului. Totuşi, această concluzie ar fi extrem de superficială, deoarece nu ar ţine seama de ceea ce trebuie să ne însuşim din propria noastră concepţie despre lume, atunci când spunem: Într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, forţele pe care le primim prin teosofie vor deveni destul de puternice şi atunci ele vor găsi şi posibilitatea de a interveni în lumea reală; dacă nu s-ar face nimic pentru ca aceste forţe să devină din ce în ce mai puternice, ar fi imposibil ca ele să intervină în lumea reală.

Mai există totuşi ceva care ne poate aduce consolare, ca să spunem aşa, chiar şi atunci când observarea acestei situaţii ameninţă să ne descurajeze, şi tocmai acesta e scopul urmărit prin ciclul de conferinţe pe care l-am început azi, expuneri despre ceea ce numim karmă a omului sau karma în general. Cu fiecare oră pe care o vom petrece împreună vom vedea mai clar că nu putem face prea mult pentru a interveni în viaţă cu ajutorul forţelor teosofice şi, în cazul în care credem cu fermitate în karma şi dacă rămânem pe această poziţie, trebuie să fim convinşi că însăşi karma va conduce spre noi ceea ce, mai devreme sau mai târziu, avem de făcut. Vom vedea! Dacă considerăm că încă nu putem aplica în viaţa reală forţele dobândite prin concepţia noastră despre lume, înseamnă că n-am fortificat încă destul de mult aceste forţe, în aşa fel încât ele să poată face ca prin karma să ni se creeze posibilitatea de a interveni în lume cu ajutorul lor. În conferinţele care vor urma nu vom afla doar o sumă de cunoştinţe despre karma, ci cu fiecare oră trebuie să crească şi să fie trezită încrederea, certitudinea că, atunci când va sosi momentul, indiferent când, mâine, poimâine sau peste mai mulţi ani, karma noastră ne va pune în faţă sarcini, în măsura în care avem de îndeplinit unele misiuni în lume. Karma ni se va înfăţişa drept învăţătura care nu ne spune doar cum e cu un lucru sau altul, ci care, prin limpezirile aduse, ne poate dărui, totodată, mulţumire în viaţă şi o creştere a calităţii vieţii.

În orice caz, dacă o asemenea misiune trebuie să-i revină karmei, este necesar să aprofundăm această lege în extensia ei universală. Dar aici devine necesar un lucru pe care nu-l fac de obicei, în cadrul expunerilor de ştiinţă a spiritului, acela de a da o definiţie, de a explica un cuvânt. De obicei nu fac asta, deoarece printr-o asemenea explicaţie nu se rezolvă, în general, mare lucru. Expunerile noastre încep, de regulă, prin descrierea unor realităţi, iar dacă aceste realităţi sunt grupate şi ordonate în mod corespunzător, noţiunile şi reprezentările rezultă de la sine. Dacă totuşi am vrea să urmăm o cale similară, în ceea ce priveşte complexele probleme pe care le avem de discutat în zilele următoare, ar fi nevoie de mult mai mult timp decât avem la dispoziţie. De aceea, ca să ne putem înţelege, e necesar să dăm de astă dată nu chiar o definiţie, ci să oferim descrierea noţiunii care ne va preocupa de acum înainte. De altfel, definiţiile nici nu au alt scop decât ca oamenii să cadă de acord asupra sensului pe care-l dau unui cuvânt, pe care îl folosesc sau rostesc. În acest sens, urmează să facem o descriere a noţiunii de „karma“, ca să ştim despre ce este vorba, când în cadrul acestor conferinţe vom folosi expresia respectivă.

În urma expunerilor anterioare, fiecare dintre noi şi-a format deja, probabil, o părere despre ceea ce este karma. O definiţie este, fără îndoială, aceea prin care karma e numită „legea cauzalităţii spirituale“, legea conform căreia unei anumite cauze, care se află în viaţa spirituală, îi urmează anumite efecte. Aceasta ar fi însă o definiţie prea abstractă despre karma, pe de o parte, prea îngustă, iar pe de altă parte, totuşi, prea largă. Dacă vrem să concepem karma drept lege a cauzalităţii, s-o comparăm cu ceea ce numim de obicei lege a cauzalităţii, drept lege a cauzei şi efectului. Vom încerca să ajungem la o înţelegere asupra sensului pe care-l dăm de obicei legii cauzalităţii, în cadrul vieţii reale, când nu vorbim încă despre nici un fel de realităţi şi evenimente spirituale.

În prezent, ştiinţa exterioară subliniază frecvent faptul că importanţa ei constă în aceea că ea construieşte totul cu ajutorul cuprinzătoarei legi a cauzalităţii, că deduce efectele din cauzele corespunzătoare. În orice caz, oamenilor le este mai puţin clar cum se procedează când unele efecte sunt atribuite anumitor cauze. Veţi putea găsi încă şi azi, în cărţi care pretind că sunt erudite şi că explică noţiunile într-un mod cu adevărat filosofic, afirmaţii de felul: Un efect este ceea ce decurge dintr-o cauză. Când spunem că un efect decurge dintr-o cauză, noi vorbim foarte pe alături de realitate. Dacă urmărim, de exemplu, raza de soare purtătoare de căldură, care cade pe o placă de metal şi o încălzeşte, putem vorbi despre cauză şi efect în ceea ce priveşte lumea exterioară. Dar vom putea spune vreodată că efectul – încălzirea plăcii metalice – decurge din cauza care e constituită de raza caldă de soare? Dacă raza caldă de soare ar purta în ea acest efect, n-ar fi posibil ca ea să încălzească placa metalică, dacă aceasta nu-i vine în întâmpinare. Pentru ca în lumea fenomenelor, în lumea neînsufletită, care se află în jurul nostru, un efect să urmeze după o cauză e necesar ca acestei cauze să-i vină în întâmpinare ceva. Şi nu se poate spune niciodată că un efect decurge dintr-o cauză, dacă în întâmpinarea cauzei nu vine nimic. Un asemenea preambul, care sună poate filosofic şi abstract, nu este inutil, deoarece trebuie să ne obişnuim – dacă vrem să progresăm pe tărâmul teosofiei – să conturăm noţiunile cât se poate de exact, nu în modul atât de neglijent pe care-l întâlnim în celelalte ştiinţe.

N-ar fi posibil să se vorbească despre karma, dacă un efect ar apărea ca în cazul în care raza caldă de soare încălzeşte o placă metalică. Aici există, ce-i drept, un raport de cauzalitate, legătura dintre cauză şi efect, totuşi, noi n-am ajunge niciodată la o definiţie corectă despre karma, dacă am vorbi despre aceasta numai în acest sens. Aşadar, nu putem vorbi de karma atunci când, pur şi simplu, un efect este în legătură cu o cauză.

Acum putem merge mai departe şi să ne facem o imagine mai exactă despre legătura dintre cauză şi efect. Dacă, de exemplu, dintr-un arc tragem o săgeată, prin încordarea arcului apare un efect. Ca şi în cazul anterior, nu vom putea folosi cuvântul „karma“, dacă ne referim la efectul săgeţii trase, în raport cu cauza sa. Dar dacă, studiind acest proces, observăm faptul că după o folosire mai îndelungată arcul nu va mai putea fi încordat ca la început, atunci ne apropiem deja, într-un anumit sens, de înţelesul karmei, chiar dacă nu ajungem încă să precizăm noţiunea de karma. În acest caz, ceea ce se întâmplă cu arcul nu are doar un efect exterior, ci efectul se întoarce asupra arcului însuşi. Ceva care se întâmplă prin încordarea arcului se întoarce, ca să spunem aşa, asupra arcului însuşi. Prin urmare, apare un efect care se întoarce asupra obiectului care a provocat efectul.

Acest lucru intră deja în accepţia karmei. Noţiunea de karma nu poate fi concepută fără producerea unui efect care să se întoarcă asupra lucrului sau fiinţei ce face să apară acel efect, fără această particularitate a efectului ce se întoarce asupra fiinţei care l-a provocat. Ne apropiem, deci, ceva mai mult de noţiunea de karma, în măsura în care înţelegem că efectul provocat de un lucru sau de o fiinţă se întoarce în mod necesar asupra acestui lucru sau a fiinţei înseşi. Totuşi, nu putem să vorbim de o karma a arcului, care, ca urmare a încordărilor sale repetate, nu mai are acceaşi putere ca la început, din următorul motiv: dacă am încordat arcul, timp de trei-patru săptămâni, după care el s-a slăbit, în acest caz el a devenit altceva, n-a rămas acelaşi. Prin urmare, chiar dacă efectul ce se răsfrânge asupra cauzei este de aşa natură, încât acel lucru sau acea fiinţă devin cu totul altceva, încă nu putem să vorbim de o karma. Avem voie să vorbim de o karma numai atunci când efectul se întoarce asupra aceleiaşi fiinţe sau când ea a rămas, cel puţin într-un anumit sens, neschimbată.

Ne-am apropiat, deci, cu încă un pas de noţiunea de karma. Dar în acest fel ne vom forma în legătură cu ea doar o reprezentare foarte abstractă. Dacă vrem să prezentăm această noţiune în mod abstract n-o putem concepe mai exact, decât exprimând-o aşa cum am făcut mai înainte. Un lucru mai trebuie adăugat: dacă fenomenul-cauză şi fenomenul-efect, care se întorc asupra fiinţei, au loc în acelaşi moment, cu greu vom putea vorbi despre karma. Fiindcă, în acest caz, fiinţa de la care porneşte efectul ar vrea, de fapt, ca acest lucru să se producă în mod direct, adică ar lua efectul ca premisă, ar fi conştientă de toate elementele care duc spre acel efect. Dacă aşa stau lucrurile, tot nu vorbim despre karma. De exemplu, nu vom vorbi despre karma dacă avem în faţa noastră un om care săvârşeşte o faptă prin care urmăreşte un anumit scop şi dacă apoi – conform cu intenţia sa – apare efectul dorit de el. Între cauză şi efect trebuie să existe ceva care se sustrage conştienţei imediate a cuiva, în timp ce declanşează cauza, în aşa fel încât legătura dintre cauză şi efect există, fără ca ea să fi fost în intenţia fiinţei respective. Dacă această legătură n-a fost în intenţia fiinţei-cauză, atunci motivul pentru care există o legătură între cauză şi efect trebuie să fie în altă parte, nu în intenţiile fiinţei respective. Motivul se află în existenţa unei anumite legităţi. Aparţine, aşadar, karmei faptul că legătura între cauză şi efect trebuie să fie legică, aflându-se dincolo de ceea ce a intenţionat direct fiinţa implicată.

Am adunat astfel câteva elemente care ne pot edifica asupra noţiunii de karma. Dar noi trebuie să avem toate aceste elemente înglobate în noţiunea de karma şi să nu ne oprim la o definiţie abstractă. Altfel nu vom putea înţelege manifestările karmei în diferite domenii. Acuma va trebui să căutăm aceste manifestări ale karmei, în primul rând, acolo unde ea ne iese mai întâi în întâmpinare: în viaţa umană individuală.

Oare putem găsi în viaţa omului individual ceva de felul a ceea ce am descris până acum explicând noţiunea de karma, şi când anume? Am putea, dacă, de exemplu, în viaţa noastră ar avea loc un eveniment despre care am putea să spunem: Acest eveniment, se află într-o anumită legătură cu unul anterior, la care am participat în mod activ, pe care l-am provocat noi înşine. Să vedem – mai întâi printr-o simplă observare a vieţii – dacă există aşa ceva. Ne vom situa, deci, pe poziţia simplei observaţii exterioare. Cine nu face asemenea observaţii nu poate să înţeleagă legătura legică dintre fenomenele vieţii; el nu va ajunge la această cunoaştere, la fel cum cel ce nu va observa fenomenul ciocnirii dintre două bile de biliard nu va şti ce înseamnă legea ciocnirii elastice. Observarea vieţii ne poate face cu adevărat să percepem o legătură legică. Să studiem, de aceea, un caz concret.

Să presupunem că, la 18 ani, un eveniment oarecare îl obligă pe un tânăr să renunţe la meseria care părea să-i fie predestinată. Să presupunem că acesta a urmat studii universitare care l-au pregătit pentru o anumită carieră, dar că, din cauza unui accident suferit de părinţii săi, el e nevoit să devină negustor. Cine observă într-un mod lipsit de prejudecăţi asemenea întâmplări, care au loc în viaţă – aşa cum în fizică observăm fenomenul de ciocnire a unor bile –, va constata, de exemplu, că meseria de negustor, pe care tânărul a fost nevoit s-o îmbrăţişeze, îl stimuleză, la început, că el îşi îndeplineşte conştiincios, învaţă multe, poate că devine chiar un negustor foarte priceput. Dar se poate observa, de asemenea, că după un timp apare şi un anumit plictis, o anumită nemulţumire. Un asemenea fenomen nu se va produce imediat. Dacă schimbarea meseriei a avut loc la vârsta de 18 ani, anii următori vor trece fără nici un incident. Dar în jurul vârstei de 23 de ani în sufletul lui se sedimentează un fenomen inexplicabil. Dacă cercetăm mai profund, putem observă că nemulţumirea ce apare la cinci ani după schimbarea meseriei îşi găseşte explicaţia în ceva ce s-a întâmplat la vârsta de 13 sau 14 ani. Foarte frecvent, cauzele unui asemenea fenomen trebuie căutate cam cu tot atâta timp în urmă cât a trecut de la această schimbare până la un eveniment de felul celui descris mai înainte. Poate că la vârsta de 13 ani în viaţa afectivă a tânărului – deci cu cinci ani înainte de a-şi schimba meseria – s-a întâmplat ceva care i-a provocat o anumită fericire lăuntrică. Să presupunem că el n-ar fi fost nevoit să-şi schimbe meseria; atunci ceea ce s-a întâmplat la 13 ani s-ar fi manifestat mai târziu în viaţa lui şi ar fi dat roadele scontate. Dar a intervenit schimbarea meseriei, care la început a trezit interesul tânărului, i-a captivat sufletul. Ceea ce a intrat în viaţa lui sufletească a estompat conţinutul anterior al acesteia. Un anumit timp, o asemenea trăire poate fi reprimată, dar tocmai prin faptul că e reprimată ea dobândeşte o forţă deosebită; am putea spune că se acumulează în interior o forţă tensionată. E ca şi cum am comprima o minge elastică: o putem comprima până la o anumită limită, apoi ea opune rezistenţă; şi dacă poate reveni la forma iniţială, o va face cu o forţă cu atât mai mare cu cât am comprimat-o înainte mai puternic. Trăiri de felul celor sugerate mai sus, pe care un tânăr le-a preluat în interiorul său în cel de al 13-lea an al vieţii şi care apoi, până în momentul când şi-a schimbat meseria, s-au tot consolidat, pot fi şi ele reprimate, într-un anumit mod; dar, după un anumit timp, în suflet se face simţită o rezistenţă. Apoi această rezistenţă devine suficient de puternică pentru a-şi arăta efectul. Din cauză că sufletului îi lipseşte ceea ce el ar fi avut, dacă n-ar fi intervenit schimbarea meseriei, conţinutul reprimat până acum se face simţit şi iese la suprafaţă sub forma nemulţumirii, a plictisului faţă de ceea ce îi oferă lumea din jur.

Avem aici o situatie în care un om a avut o trăire, a făcut ceva la vârsta de 14–15 ani şi mai târziu şi-a schimbat meseria şi vedem cum aceste cauze se manifestă în aşa fel încât mai tâziu, prin efectele lor, se întorc asupra aceleiaşi fiinţe. Într-un asemenea caz ar trebui să aplicăm noţiunea de karma, în primă instanţă, vieţii individuale a omului. N-ar trebui, însă, să se obiecteze: Dar am cunoscut destule cazuri în care nu s-a manifestat deloc aşa ceva! Se poate. Dar nici unui fizician care studiază legile căderii pietrei nu i-ar veni în minte să spună că legea nu e adevărată, dacă piatra ar fi scoasă de pe triectoria ei, de exemplu, printr-o lovitură. Trebuie să învăţăm să observăm în mod corect şi să excludem acele fenomene care nu au legătură cu stabilirea legii. Sigur că un asemenea om, care, dacă n-ar interveni nimic în viaţa lui la 23 de ani, ar resimţi sub formă de plictis efectul impresiilor avute la 13 ani, n-ar ajunge la o asemenea trăire dacă între timp s-ar căsători, să zicem. Dar atunci am avea de-a face cu un factor care nu influenţează în nici un fel stabilirea legii fundamentale. Important este să găsim factorii adecvaţi, care ne pot conduce spre stabilirea unei legi. Simpla observare nu înseamnă încă absolut nimic; numai o observare metodică ne duce la cunoaşterea legii. Dar este important, dacă vrem să studiem legea karmei, să facem în mod corespunzător asemenea observaţii metodice.

Să presupunem că la 25 de ani cineva, care era un om pe care nu se prea putea pune bază, a suferit o grea lovitură a destinului, care i-a provoeat durere şi suferinţă. Dacă ne vom opri cu analiza noastră la simpla observare a faptelor, nu vom ajunge niciodată să cunoaştem corelaţia karmică a evenimentelor. Dacă însă vom urmări viaţa unui om care la 25 de ani a primit o lovitură grea a destinului, vom constata că la 50 de ani a devenit un om dintr-o bucată, activ şi destoinic, care are un loc bine stabilit în societate. La douăzeci de ani el mai era încă un pierde-vară, nu voia să facă nimic util, la 25 de ani a primit apoi acea lovitură grea a destinului. Dacă nu s-ar fi întâmplat acest lucru – vom spune noi acum –, el ar fi rămas un pierde-vară. Aşadar, lovitura pe care a suferit-o e cauza faptului că la 50 de ani avem în faţa noastră un om activ şi destoinic.

Dar greşim dacă privim lovitura suferită de acel om la 25 de ani doar ca pe un simplu efect. Fiindcă, dacă ne întrebăm ce consecinţe a avut această lovitură, ne putem opri la simpla observaţie. Dacă nu privim însă o asemenea lovitură ca pe un efect, punând-o la baza şirului de fenomene de care a fost precedată, dacă o punem la origrinea evenimentelor care au urmat şi o privim drept cauză, ne dăm seama că, raportat la această lovitură a destinului, putem să ne schimbăm în mod esenţial chiar şi judecata noastră bazată pe simţire, pe sentiment. Dacă o privim doar ca pe un efect, poate vom fi trişti, din pricina faptului că acel om a suferit o asemenea lovitură. Dacă o privim însă drept cauză a ceea ce s-a întâmplat mai târziu, vom fi bucuroşi, deoarece, vom putea spune noi, acestei lovituri a destinului i se datorează faptul că a devenit un om vrednic.

Vedem deci că sentimentele noastre pot să treacă printr-o schimbare esenţială, în funcţie de felul în care privim un fapt al vieţii: drept efect sau drept cauză. Bineînţeles, dacă facem observaţia în momentul în care a survenit evenimentul dureros nu putem percepe efectul în mod nemijlocit. Dacă ne-am însuşit însă, în urma unor observaţii similare, legea karmei, ne va spune ea însăşi că acum un eveniment ni se pare dureros fiindcă ni se arată doar ca efect al unor fapte anterioare, dar el poate fi privit şi drept punctul de plecare a ceva ce se va întâmpla ulterior. Şi atunci putem spune: Presimţim că aici se află punctul de plecare, cauza unor efecte care pun întreaga situaţie într-o cu totul altă lumină! Aşa se face că legea karmei însăşi poate fi un izvor de consolare. Consolarea n-ar exista, dacă am aşeza un eveniment la sfârşitul, nu la începutul unui şir de fenomene.

Important este, aşadar, să observăm viaţa metodic şi să raportăm în mod corespunzător lucrurile unele la altele, drept cauză şi efect. Dacă extindem asemenea observaţii la un număr mare de cazuri, vom constata că în viaţa umană individuală unele evenimente apar cu o anumită regularitate, iar altele apar în mod neregulat. Cel care observă viaţa umană – şi nu doar până acolo unde-i ajunge vârful nasului – poate găsi în aceasta corelaţii şi înlănţuiri demne de luare-aminte. Numai că în zilele noastre fenomenele vieţii umane sunt observate, din păcate, doar pe parcursul unor perioade de timp scurte, nu mai mult de câţiva ani; oamenii nu sunt obişnuiţi să facă legătura între ceea ce se întâmplă peste un număr mai mare de ani şi ceea ce în trecut a putut fi cauza evenimentului respectiv. De aceea, azi foarte puţini oameni ştiu să stabilescă o legătură între începutul şi sfârşitul vieţii umane. O asemenea legătură poate să ne înveţe, însă, extraordinar de mult.

Să presupunem că am educat un copil, în primii şapte ani ai vieţii sale, în aşa fel încât n-am pornit de la ideea că el trebuie să corespundă neapărat ideilor pe care noi ni le facem despre un om de ispravă. Aceasta ar însemna să turnăm cu pâlnia în mintea unui copil, cât se poate mai exact, tot ceea ce, după concepţia noastră, poate să facă din el un om de ispravă. Dacă pornim, însă, de la adevărul că cineva poate fi om de ispravă în foarte multe feluri şi că nu e necesar să avem idei preconcepute despre calea pe care copilul în creştere urmează să devină om de ispravă, conform cu predispoziţiile lui individuale, atunci vom ajunge la concluzia că, indiferent care sunt reprezentările mele despre un asemenea om, copilul, trebuie să se dezvolte scoţând la lumina zilei predispoziţiile sale cele mai bune – pe care, poate, eu voi fi nevoit să le dezleg ca pe nişte enigme! Ce importanţă are faptul că eu am anumite obligaţii? Copilul trebuie să simtă el însuşi nevoia de a face un lucru sau altul! Dacă vreau ca el să se dezvolte conform cu predispozitiile sale individuale, voi căuta să scot în evidenţă, acele nevoi care există în el ca germeni, în aşa fel încât să apară, înainte de toate, dorinţa de a săvârşi faptele din propria sa chemare interioară. Vedem deci că există două metode absolut diferite de a acţiona asupra unui copil în primii şapte ani din viaţa sa.

Dacă vom observa în continuare viaţa copilului, mult timp nu vom remarca efectul cel mai important a ceea ce, în primii ani, am învestit în acest mod în copil. Efectele propriu-zise a ceea ce au constituit cauze în copilărie ies la suprafaţă mai târziu, în amurgul vieţii. Un om poate să aibă un spirit activ până în amurgul vieţii, dacă în copilărie l-am educat în felul descris mai înainte, dacă am ţinut seama de viaţa lui sufletească, de tot ceea ce e viu în el. Dacă am scos la lumină forţele interioare existente în el şi le-am dezvoltat, le vom vedea apărând în amurgul vieţii sale, sub forma unei vieţi sufleteşti bogate. Iar tot ceea ce am făcut greşit în cea mai fragedă copilărie, în ceea ce priveşte educaţia acelui om, va apărea sub forma unui suflet uscat şi sărăcit şi, în consecintă – fiindcă un suflet uscat acţionează şi asupra trupului –, a neajunsurilor bătrâneţii. Vedem aici ceva care apare în viaţa umană ca fenomen legic, în aşa fel încât e valabil pentru orice om, drept legătură cauzală.

Am putea găsi şi pentru perioadele mijlocii ale vieţii asemenea corelaţii, şi vom atrage atenţia asupra lor. Felul cum educăm pe cineva între 7 şi 14 ani iese la suprafaţă, prin efectele sale, în penultima perioadă a vieţii. Vedem astfel cum cauza şi efectul se derulează în mod ciclic, ca în cerc. Cauzele care au existat cel mai timpuriu apar ca efect cel mai târziu. Dar în viaţa umană nu există doar asemenea efecte şi cauze, pe lângă desfăsurarea ciclică întâlnim şi una lineară.

Din exemplul nostru, care arată în ce fel evenimentele trăite la vârsta de 13 ani le pot influenţa pe cele de la 23 de ani, am văzut că în viaţa umană cauza şi efectul sunt legate între ele în aşa fel, încât ceea ce omul a vieţuit înăuntrul lui atrage după sine efecte care se întore mai târziu asupra sa. Aşa se împlineşte karma în viaţa omului. Dar nu vom ajunge la înţelegerea vieţii umane, dacă vom căuta legături cauzale numai în această viaţă umană izolată. Despre felul cum poate fi fundamentată şi dezvoltată ideea formulată aici vom vorbi în continuare. Acum vreau doar să atrag atenţia asupra unui lucru care, de fapt, vă este deja cunoscut: ştiinţa spiritului ne spune că viaţa dintre naştere şi moarte e repetarea unor vieţi umane anterioare.

Viaţa dintre naştere şi moarte se caracterizează prin faptul că una şi acecaşi conştienţă se extinde – cel puţin în esenţă – asupra întregii existenţe. Dacă vă amintiţi perioadele anterioare ale vieţii dumneavoastră, veţi spune: Există un moment, care nu coincide cu naşterea mea, ci e situat puţin mai târziu, un moment în care încep amintirile vieţii mele. Oamenii carc nu sunt iniţiaţi vor spune despre conştienţa lor că ea nu se întinde decât până la acel moment. De fapt, în perioada dintre naştere şi moarte avem de-a face cu acel moment în care încep amintirile, asupra căruia vom reveni; el va face lumină în multe probleme importante. Dacă nu ţinem sema de acest lucru, putem spune: Caracteristica principală a vieţii dintre naştere şi moarte o constituie faptul că peste această perioadă se extinde una şi aceeaşi conştienţă.

Omul nu caută cauzele unui eveniment din viaţa sa în perioadele anterioare ale existenţei; el ar putea face acest lucru dacă ar fi suficient de atent la tot i ce se întâmplă. Ar putea face acest lucru cu ajutorul conştienţei amintirilor sale. Şi dacă ar încerca, apelând la amintirile sale, să-şi aducă în faţa sufletului legătura dintre evenimentele mai vechi şi cele recente, în sensul karmei, el ar ajunge la o anumită concluzie.

De exemplu, ar putea spune: Unele evenimente n-ar fi avut loc, dacă într-o perioadă sau alta a vieţii mele de până acum nu s-ar fi întâmplat un anumit lucru. Şi poate că ar mai spune: Eu trebuie să plătesc acum greşelile care au fost făcute în educaţia mea. Chiar dacă vede numai legătura dintre ceea ce s-a greşit în copilăria lui şi evenimentele ulterioare, acesta îi poate fi deja de ajutor. El va găsi mai lesne căile şi mijloacele de a repara greşelile din educaţia sa. Cunoaşterea legăturii care există între cauzele şi efectele din diferitele perioade ale vieţii, pe care le putem cuprinde cu ajutorul conştienţei noastre obişnuite, poate să ne stimuleze în viaţă, ne poate da posibilitatea de a îndrepta unele lucruri. Unui om de 80 de ani care caută în trecut cauzele unor evenimente petrecute în viaţa sa îi va fi greu să găsescă mijloacele de a remedia ceva din cele întâmplate, iar faptul că le ştie nu-i va fi de mare folos. Dacă ajunge însă mai devreme la o asemenea înţelegere şi, constatând ce s-a greşit în educaţia sa ia măsuri la 40 de ani, să zicem, poate că va mai avea timp să remedieze situaţia.

Vedem, deci, că nu trebuie să ne însuşim doar cunoştinţele referitoare la acele aspecte ale karmei care ne privesc în mod direct şi imediat, că e necesar să avem cunoştinţe despre ansamblul legic al karmei. Asemenea cunoştinţe ne pot stimula în viaţă. Ce va face un om care, la 40 de ani, întreprinde ceva pentru ca urmările anumitor greşeli făcute la 12 ani în educatia sa, să zicem, sau săvârşite chiar de el însuşi să nu mai apară? Va încerca să compenseze ceea ce el însuşi sau altcineva a greşit şi va face tot ce stă în posibilităţile sale pentru a preveni efectele negative care ar trebui să apară. Într-un anumit fel, el chiar va înlocui efectul care s-ar produce fără participarea lui prin alt efect. Cunoaşterea a ceea ce s-a întâmplat în viaţa lui la 12 ani îl va conduce, la 40 de ani, spre o anumită acţiune. Ce a realizat, aşadar, acest om, prin faptul că a privit înapoi, la perioadele trecute ale vieţii sale? El a făcut în mod conştient, prin voinţa sa, ca unei anumite cauze să-i urmeze un anumit efect. El a dorit efectul pe care l-a făcut să se producă acum. Vedem deci că voinţa noastră poate să intervină în linia succesiunilor karmice şi să pună altceva în locul efectelor care ar fi apărut în caz contrar. Dacă studiem o asemenea corelaţie, în care conştienţa noastră face în mod voit să apară o legătură între cauză şi efect, în cadrul biografiei noastre, vom spune: La acest om karma sau legitatea karmică a intrat în sfera conştienţei, el însuşi a provocat, într-un anumit mod, efectul karmic.

Să presupunem însă că la baza unei reflecţii similare punem ceea ce ştim despre vieţile anterioare ale unui om. Conştienţa despre care am vorbit mai înainte, care se extinde – cu excepţia amintită – asupra vieţii noastre dintre naştere şi moarte, ia naştere datorită faptului că omul se poate sluji de creierul său. Când omul păşeşte prin poarta morţii apare o conştienţă de altă natură, care e independentă de creier şi e legată de condiţii esenţial diferite. Şi noi ştim că această conştienţă, care durează până la o nouă naştere, realizează un fel de retrospectivă asupra a tot ceea ce omul a săvârşit în viaţa dintre naştere şi moarte. În viaţa dintre naştere şi moarte omul trebuie să-şi formeze deprinderea de a privi în trecut, spre anumite greşeli săvârşite în educaţia lui, dacă vrea să introducă în viaţa sa efectul acestor greşeli într-un mod cu adevărat karmic. După moarte, omul priveşte, în retrospectiva pe care o are asupra vieţii sale, greşelile sau, în general, faptele pe care le-a săvârşit. El vede, totodată, ce au făcut în sufletul său sau din sufletul său aceste fapte. Şi constată cum, deoarece a săvârşit un anumit lucru, a făcut să scadă sau să crească valoarea fiinţei sale. Dacă, de exemplu, i-am provocat unui semen al nostru o suferinţă, prin aceasta valoarea fiinţei noastre a scăzut; prin faptul că i-am provocat acea suferinţă, am devenit mai puţin valoroşi. Când, după moarte, prin privirea retrospectivă asupra vieţii noastre, vedem numeroase asemenea cazuri, spunem: Prin aceasta tu ai devenit mai imperfect. De aici, pentru conştienţa noastră decurge faptul că, după moarte, se naşte forţa şi voinţa de a face tot ce se poate, pentru a redobândi acea valoare pe care am pierdut-o, adică voinţa de a compensa întreaga suferinţă provocată. Prin urmare, între moarte şi o nouă naştere omul are tendinţa, intenţia de a repara toate lucrurile rele pe care le-a făcut, ca să poată recuceri acea treaptă de perfecţiune pe care trebuie s-o aibă ca om şi care a fost prejudiciată prin fapta respectivă.

Apoi omul intră într-o nouă existenţă. Conştienţa lui nu mai este aceeaşi; el nu-şi mai aminteşte perioada dintre moarte şi noua naştere şi nici faptul că şi-a propus să repare ceva. Dar această intenţie există în el. Şi, chiar dacă nu-şi aduce aminte că trebuie să facă ceva spre a compensa un rău sau altul prin forţa care zace în adâncurile fiinţei sale, el va fi mânat spre o faptă care va realiza aceasta. Acum ne putem face o reprezentare despre ceea ce se întâmplă când un om, în vârstă de 20 de ani, să zicem, e atins de o trăire sau de un eveniment dureros. Cu conştienţa pe care o are între naştere şi moarte, el va fi copleşit de durerea sa. Dacă şi-ar aminti intenţiile pe care le-a înmagazinat în sufletul lui în viaţa dintre moarte şi naştere, ar avea şi puterea de a ajunge în locul unde a îndurat acea suferinţă, fiindcă ar simţi că nivelul de perfecţiune pe care l-a pierdut şi trebuie să-l redobândească nu poate fi atins decât trecând prin acea suferinţă. Aşadar, chiar dacă înăuntrul lui conştienţa obişinuită spune: Durerea e aici; tu suferi din cauza ei!, privind durerea doar ca pe un efect, s-ar putea ca pentru conştienţa generală, care cuprinde şi perioada dintre moarte şi noua naştere, intenţia sa să apară ca fiind aceea de a căuta durerea sau o nenorocire oarecare.

Acest aspect ni se înfătişează, dacă privim viaţa umană dintr-un punct de vedere superior. Putem vedea atunci că apar situaţii legate de destin, care nu se prezintă drept efectele unor cauze din viaţa cuiva, ci sunt cauzate de la nivelul unei alte conştienţe, al unei conştienţe care se întinde dincolo de naştere şi că se continuă în vremuri anterioare celor care s-au scurs de la naştere. Dacă înţelegem în mod exact acest lucru, vom spune: Avem, în primul rând, o conştienţă care se întinde asupra perioadei dintre naştere şi moarte, pe care o vom numi conştienţa personalităţii izolate, cea care se desfăşoară între naştere şi moarte. Dar conştienţa poate acţiona şi dincolo de naştere şi moarte; este vorba despre o conştienţă despre care omul nu ştie nimic în starea lui de conştienţă obişnuită, dar care poate actiona exact la fel ca aceasta. Din această cauză am vorbit despre faptul că cineva îşi ia karma în stăpânire şi realizează, de exemplu, la 40 de ani, o compensaţie pentru unele greşeli care au avut loc în educatia sa la vârsta de 12 ani. În acest caz, el preia o parte a karmei în conştienţa personalităţii sale izolate. Dacă omul e condus spre un loc oarecare, unde poate trece printr-o suferinţă, spre a crea o compensaţie, spre a deveni un om mai bun, aceasta vine tot din fiinţa omului; numai că nu vine din conştienţa personalităţii sale izolate, ci dintr-o conştienţă de ansamblu, care cuprinde şi perioada dintre moarte şi noua naştere. Acea parte asupra căreia se extinde această conştienţă vom numi-o „individualitatea“ omului, şi această conştienţă, care e mereu întreruptă de conştienţa personalităţii, o vom numi „conştienţă individuală“, spre deosebire de conştienţa personalităţii izolate. Vedem astfel cum acţioneză karma în ceea ce priveşte individualitatea omului.

Totuşi, n-am putea înţelege viaţa umană dacă am urmări şirul fenomenelor aşa cum am făcut-o până acum, deoarece am avut în vedere numai cauzele necesitate de evoluţia omului şi efectele acestora. Nu e nevoie decât de un caz simplu, pe care-l vom descrie în continuare, pentru a vedea că nu înţelegem viaţa umană dacă luăm în considerare doar ceea ce am spus mai înainte. Să studiem cazul unui inventator sau al unui explorator, de exemplu al lui Columb sau al celui care a descoperit maşina cu aburi sau oricare alt caz. În această situaţie este vorba despre o anumită acţiune. Dacă vom studia acţiunea pe care a săvârşit-o inventatorul respectiv, vom găsi cauza care l-a îndemnat s-o săvârşească. Cauza care l-a determinat pe Columb să călătorească spre America, de exemplu, sau cauza care l-a făcut să ia o asemenea hotărâre într-un anumit moment o vom găsi în karma lui individuală şi personală. Dar oare această cauză trebuie căutată numai în karma personală şi individuală? Iar fapta trebuie studiată ca efect doar în legătură cu individualitatea care a acţionat în Columb? Faptul că acesta a descoperit America a avut un anumit efect, în ceea ce-l priveşte: i-a crescut valoarea, a devenit mai desăvârşit. Acest efect se va evidenţia în procesul dezvoltării individualităţii sale în viaţa următoare. Dar ce efecte a avut această faptă asupra altor oameni? Oare ea n-ar trebui privită şi drept cauză care a influentat nenumărate alte vieţi umane?

O asemenea abordare, destul de abstractă a problemei, o putem depăşi, dacă privim viaţa umană de-a lungul unor perioade de timp foarte mari. Dacă analizăm viaţa umană din epoca caldeo-egipteană (care a precedat-o), pentru a vedea ce a dat ea omenirii şi prin ce experienţe au trecut oamenii, vom constata ceva cu totul deosebit. Făcând o comparatie cu propria noastră epocă, ne vom da seama că ce se întâmplă acum are legătură cu ceea ce s-a petrecut în epoca de cultură caldeo-egipteană; iar epoca greco-latină se situează între ele. În epoca noastră nu s-ar petrece anumite lucruri, dacă n-ar fi avut loc anumite evenimente în epoca de cultură caldeo-egipteană. Dacă ştiinţele actuale ale naturii au ajuns la anumite rezultate de cercetare, cauza acestui lucru se află în forţele care s-au dezvoltat şi au înflorit din sufletul uman. Dar acele suflete care şi-au desfăşurat activitatea în epoca noastră s-au incarnat şi în epoca de cultură caldeo-egipteană, de unde au preluat în fiinţa lor anumite trăiri, fără de care n-ar putea face ceea ce fac astăzi. Dacă discipolii preoţilor din vechile temple egiptene n-ar fi preluat în sufletele lor, prin astrologia egipteană, cunoştinţe referitoare la cer, ei n-ar fi putut să pătrundă mai târziu în tainele Cosmosului, şi în anumite suflete ale epocii noastre n-ar fi existat forţele care au făcut ca omenirea să iasă în spaţiile cereşti. Cum a ajuns, de exemplu, Kepler, la descoperirile sale? În el trăia un suflet care, în epoca de cultură caldeo-egipteană, preluase în sine forţele necesare pentru a ajunge la descoperirile făcute mai târziu, în a cincea epocă de cultură. Resimţim o anumită mulţumire interioară văzând cum în diferite spirite individuale ies la suprafaţă un fel de amintiri, care arată că germenii a ceea ce ele fac acum îşi au originea în trecut. Unul dintre spiritele care a realizat lucruri de cea mai mare importanţă în ceea ce priveşte cercetarea legilor cereşti, Kepler, spune despre sine însuşi: „Da, eu sunt acela, eu am furat vasele de aur ale egiptenilor, spre a înălţa cu ele zeului meu un sanctuar, departe de hotarele Egiptului. Dacă mă iertaţi, mă voi bucura, dacă vă mâniaţi, o voi îndura; aici arunc zarul şi scriu această carte pentru cititorul de azi, ca şi pentru cel de odinioară – ce înseamnă asta? Chiar de-ar trebui să-şi aştepte cititorul o sută de ani. Dumnezeu însuşi l-a aşteptat şase milenii pe cel care trebuia să-i vada opera şi s-o înţeleagă“.[1]

E o amintire ce apare sporadic în sufletul lui Kepler, o amintire a ceea ce el şi-a însuşit ca germene pentru ceea ce avea să realizeze în existenţa sa personală. Ar putea fi citate sute de asemenea exemple. În afară de faptul că la Kepler apare din străfunduri ceva care este efectul trăirilor avute într-o altă viaţă pământească, vedem ridicându-se la suprafaţă ceva care se dovedeşte a fi efectul legic, important pentru întreaga omenire, al unui lucru care, la rândul lui, a avut valoare pentru omenire într-o epocă anterioară. Vedem că omul e aşezat într-un loc anume, spre a realiza un lucru important pentru întreaga omenire. Vedem că nu numai în viaţa umană individuală, ci în întreaga omenire există anumite legături între cauze şi efecte, pe parcursul unor perioade de timp foarte lungi. Şi ne dăm seama că legea karmei individuale se va intersecta cu acele legi pe care le putem numi legi karmice ale omenirii. Uneori această intersectare e destul de greu sesizabilă. Gândiţi-vă ce ar fi devenit astronomia noastră, dacă n-ar fi fost inventat cândva telescopul. Urmăriţi dezvoltarea astronomiei, mergând înapoi pe firul timpului şi veţi constata că infinit de multe lucruri au legătură cu inventarea acestuia. Dar se ştie că telescopul a fost inventat datorită faptului că într-un atelier de instrumente optice nişte copii s-au jucat odată cu nişte lentile şi că printr-o întâmplare, cum s-ar putea spune, aceste lentile au fost aşezate în aşa fel încât cineva şi-a dat seama că s-ar putea construi ceva de felul unui telescop. Gândiţi-vă cât de adânc trebuie să căutaţi, dacă vreţi să găsiţi karma individuală a acelor copii şi karma omenirii, care a făcut ca, într-un anumit moment, să fie inventat telescopul! Încercaţi să puneţi la un loc toate acestea şi veţi vedea în ce mod demn de atenţie se încrucişează şi se întreţes karma diferitelor individualităţi şi karma întregii omeniri! Şi atunci veţi spune: Ar trebui să ne imaginăm altfel întreaga evoluţie a omenirii, dacă la un moment dat nu s-ar fi petrecut un lucru sau altul.

Ce s-ar fi întâmplat cu Imperiul roman, dacă la un moment dat, în cadrul războaielor cu perşii, grecii n-ar fi respins atacul acestora? Este o întrebare grea. Dar nu este grea întrebarea: Cum se face că războaiele cu perşii au avut loc în acest fel? Cel ce merge pe urmele acestei întrebări şi caută un răspuns va vedea că în Orient anumite cuceriri au avut loc datorită faptului că au existat despoţi care voiau ceva exclusiv pentru propria lor persoană şi care, în acest scop, s-au asociat cu preoţii oficianţi ai jertfelor de la templu. A fost necesară organizarea statală din acea vreme, pentru ca în Orient să poată fi creat ceva, dar tot această organizare a atras după sine şi relele care au urmat. Aceasta are legătură cu faptul că un popor cu totul diferit – grecii – a putut să respingă la momentul potrivit atacul celor din Orient. Dacă reflectăm la toate acestea, ne vom întreba: Cum stau lucrurile cu karma personalităţilor care au fost active în Grecia, respingând atacul perşilor? Şi vom găsi, în karma oamenilor respectivi, multe aspecte personale; dar vom vedea, de asemenea, că această karma persoanlă e legată cu karma poporului şi a omenirii, astfel că e îndreptăţit să se spună: Karma întregii omeniri a aşezat tocmai această personalitate în acel loc şi în acel timp! Vedem cum karma omenirii interferează cu karma individuală. Şi va fi necesar să ne întrebăm, în continuare, în ce fel interferează aceste lucruri. Dar putem să mergem şi mai departe şi să studiem o altă corelaţie.

Ne putem îndrepta privirile, în sensul ştiinţei spiritului, spre o anumită perioadă din evoluţia noastră pământeană, în care pe Pământ nu exista încă regnul mineral [2]. Evoluţia noastră pământeană a fost precedată de fazele saturniană, solară şi lunară, când încă nu exista un regn mineral, în sensul nostru actual. De-abia pe Pământ au luat naştere mineralele în forma lor actuală. Dar prin faptul că în cursul evoluţei pământene regnul mineral s-a separat, el există şi va exista în toate epocile viitoare ca regn separat. Înainte de acest moment, oamenii, animalele şi plantele s-au dezvoltat fără existenţa unui regn mineral care să stea la baza lor. Ca să poată realiza mai târziu un pas înainte în evoluţia lor, a fost necesar ca celelalte regnuri să elimine din sânul lor regnul mineral. După ce l-au eliminat, ele s-au putut dezvolta aşa cum se dezvoltă pe o planetă care posedă o bază minerală solidă. Şi niciodată nu va lua naştere altceva decât ceea ce a rezultat din aparitia la un moment dat a procesului de formare a unui regn mineral. Destinele viitoare ale celorlalte regnuri depind de apariţia regnului mineral, cândva, în cursul existenţei Pământului nostru, într-un trecut îndepărtat. Prin apariţia regnului mineral s-a întâmplat un lucru de care trebuie să ţină seama întreaga evoluţie ulterioară a vieţii pe Pământ. În existenţa tuturor celorlalte fiinţe se va împlini ceea ce decurge din apariţia regnului mineral. Avem şi aici, în epoci ulterioare, împlinirea karmică a unui lucru întâmplat anterior. Pe Pământ se împlineşte ceea ce s-a pregătit în trecut. Există o legătură între ceea ce s-a petrecut mai înainte şi ceea ce s-a întâmplat mai târziu, dar există şi o legătură care, prin efectele ei, se întoarce asupra fiinţei-cauză. Oamenii, animalele şi plantele au eliminat din sânul lor regnul mineral, iar regnul mineral, la rândul lui, îşi exercită efectele asupra lor. Vedem, deci, că se poate vorbi de o karma a Pământului.

În cele din urmă, putem scoate în evidenţă un lucru ale cărui baze se află în expunerile cu caracter general din cartea mea Ştiinţa ocultă.

Ştim că anumite entităţi au rămas în urmă, pe treapta de dezvoltare a vechii Luni, şi că aceasta s-a întâmplat pentru a-i da omului posibilitatea de a-şi dezvolta anumite însuşiri. Dar în vechea perioadă lunară a Pământului n-au rămas în urmă doar unele entităţi, ci şi unele substanţialităţi. Au rămas pe treapta lunară fiinţe care acţionează asupra existenţei noastre pământene sub numele de entităţi luciferice. Din această cauză, în existenţa pământeană apar efecte ale căror baze au fost puse în existenţa lunară. Dar ceva similar are loc şi din punctul de vedere al substanţei. Dacă privim sistemul nostru solar, constatăm că el e compus din corpuri cereşti care execută mişcări ciclice regulate – având o anumită unitate lăuntrică. Dar găsim şi alte corpuri cereşti care, ce-i drept, se mişcă şi ele după un anumit ritm, dar încalcă legile obişnuite ale sistemului solar – şi anume cometele. Substanţa unei comete nu e supusă unor legi de felul celor care acţionează în sistemul nostru solar, ci unor legi care au acţionat în cadrul vechii existenţe lunare. În viaţa cometelor s-a păstrat legitatea vechii existenţe lunare. Am spus adeseori că ştiinţa spiritului a demonstrat prezenţa acestei legităţi înainte să fi fost adusă vreo confirmare din partea ştiinţelor naturii. În anul 1906, la Paris, am atras atenţia asupra faptului că, în timpul vechii existenţe lunare anumite combinaţii de carbon şi azot au avut un rol asemănător celui jucât azi pe Pământ de combinaţiile dintre oxigen şi carbon, dioxidul de carbon, acidul carbonic ş.a.m.d. Aceste din urmă combinaţii sunt atât de toxice, încât provoacă moartea. Un rol similar l-au avut în perioada vechii existenţe lunare, şi combinaţiile cianului, combinaţiile acidului prusic. Asupra acestui lucru ştiinţa spiritului a atras atenţia în anul 1906 [3]. Şi în alte conferinţe s-a arătat că prin existenţa cometelor sunt introduse legile vechii existenţe lunare în sistemul nostru solar, aşa că n-au rămas în urmă doar entităţile luciferice, ci şi legile vechii substanţe lunare, care acţionează într-un mod neuniform. S-a spus întotdeauna că trebuie să existe ceva în genul compuşilor acidului prusic în atmosfera cometelor. Mult mai târziu, în raport cu momentul când acest lucru a fost prezentat de către ştiinţa spiritului, de-abia în acest an, s-a constatat, prin analiză spectrală, prezenţa acidului prusic în componenţa cometelor.

Aveţi aici una dintre dovezile care se pot aduce ca răspuns la afirmaţia: Arătaţi-ne cum se poate evidenţia în mod concret un lucru prin metodele ştiinţei spiritului! Există multe asemenea lucruri; numai că ar trebui ca ele să fie observate. Aşadar, ceva din vechea noastră existenţă lunară îşi exercită influenţele asupra actualei existenţe de pe Pământ.

Dar acum ne punem întrebrea: E îndreptăţită afirmaţia că la baza fenomenelor senzoriale exterioare se află realităţi de natură spirituală? Celui care acceptă ştiinţa spiritului îi e clar faptul că în spatele tuturor realităţilor senzoriale se află realităţi de natură spirituală. Dacă ceva din vechea existenţă lunară îşi proiecteză influenţele, sub formă de substanţă, asupra existenţei noastre pământene, dacă o cometă îşi proiectează lumina asupra existenţei noastre pământene, în spatele unui astfel de fenomen se află o realitate de natură spirituală. Şi am putea chiar să spunem ce fel de spiritualitate se manifestă prin cometa Halley. [4] Cometa Halley este, ori de câte ori ajunge în sfera existentei noastre pământene, expresia unui nou impuls spre materialism. Poate că lumii actuale aceasta i se va părea o superstiţie. Dar oamenii ar trebui să cugete la faptul că şi ei descoperă uneori influenţe spirituale în constelaţiile astrelor. Cine n-ar spune că eschimosul e o fiinţă umană altfel constituită decât, să zicem, hindusul, din cauză că în zona polară razele solare cad sub un alt unghi? Şi oamenii de ştiinţă deduc pretutindeni influenţe spirituale din constelaţiile astrelor. Aşadar, o dată cu cometa Halley vine şi un impuls spre materialism. Existenţa acestui impuls poate fi dovedită. După apariţia cometei Halley, în anul 1835, a urmat un curent materialist care poate fi numit materialismul celei de a doua jumătăţi a secolului trecut, după apariţia anterioară a aceleiaşi comete s-a manifestat iluminismul materialist al enciclopediştilor francezi. Aceasta e legătura. Pentru ca în existenţa pământeană să aibă loc anumite evenimente, cauzele lor trebuie să fi fost înregistrate cu mult timp înainte, în afara existenţei pământene. Şi aici avem de-a face cu o karma cosmică. De ce pe vechea Lună au fost scoase din curentul evoluţiei spiritualul şi materia? Pentru ca anumite efecte să poată radia înapoi, spre acele entităţi care le-au expulzat. Entităţile luciferice au fost expulzate, au fost nevoite să parcurgă o altă evoluţie, ca să poată lua naştere voinţa liberă şi posibilitatea de a alege răul, pentru fiinţele care trăiesc pe Pământ. Avem aici ceva care depăşeşte, în ceea ce priveşte efectele karmice existenţa noastră pământeană: o pespectivă deschisă spre karma cosmică.

Am putut vorbi astăzi despre karma, despre importanţa pe care ea o are pentru fiecare persoană în parte, pentru individualitate, pentru întreaga omenire, în cadrul vieţii de pe pământul nostru şi dincolo de sfera pământeană; şi am mai găsit ceva care poate fi numit karma cosmică. Descoperim astfel legea karmei, pe care o putem numi legea legăturii dintre cauză şi efect, dar în sensul că efectul se întoarce, la rândul lui, asupra cauzei şi că în acest caz fiinţa nu s-a schimbat, a rămas aceeaşi. Întâlnim această legitate karmică pretutindeni în lume, în măsura în care privim lumea ca pe ceva spiritual. Presimţim că, în diverse situaţii, karma se va manifesta în modurile cele mai diferite. Şi mai presimţim că diferitele curente karmice – karma personală, karma omenirii, karma Pământului, karma cosmică s.a.m.d. – se vor intersecta şi astfel vom obţine elemente de care avem nevoie pentru a înţelege viaţa. Iar viaţa poate fi înţeleasă, în diferitele ei puncte concrete, numai dacă vom afla în ce fel colaborează între ele diferitele curente karmice.