Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MANIFESTĂRILE KARMEI

GA 120


CONFERINŢA a V-a

Îmbolnăviri naturale şi îmbolnăviri accidentale în raport cu karma

Hamburg, 20 mai 1910

Conţinutul conferinţei de ieri este de cea mai mare importanţă, atât pentru expunerile ce vor urma, cât şi pentru înţelegerea legăturilor karmice, în general. Din cauza aceasta daţi-mi voie să sintetizez în câteva cuvinte cele spuse ieri.

Am pornit de la ideea că, într-o perioadă de timp relativ scurtă, în secolul trecut concepţiile despre vindecare şi remediile terapeutice s-au schimbat într-un mod destul de radical. Şi am atras atenţia asupra faptului că în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea s-a dezvoltat o concepţie care se situa pe poziţia că pentru fiecare boală – care era desemnată cu un nume şi despre care se credea că poate fi delimitată pe cale noţională – trebuie să existe şi remediile corespunzătoare. Şi se credea că, dacă s-ar aplica remediul respectiv, el ar avea o influenţă asupra mersului bolii. Am mai spus că această concepţie s-a păstrat, într-o măsură mai mică sau mai mare, până în secolul al XIX-lea, apoi i-am pus alături concepţia diametral opusă, care s-a manifestat prin nihilismul şcolii de medicină vieneză, întemeiată de celebrul medic Dietl si continuată de Skoda şi de diverşii săi elevi. Orientarea nihilistă nu numai că a început să aibă îndoieli în ceea ce priveşte legătura dintre un remediu, dintre un procedeu de tratare a bolii şi boala însăşi, ci nici n-a mai vrut să audă de aceasta. În sufletele tinerilor medici aflaţi sub influenţa acestei şcoli a apărut concepţia despre aşa-numita „autovindecare“. Skoda însuşi a rostit o maximă de importanţă fundamentală pentru această şcoală spunând că putem să diagnosticăm o boală, putem, eventual, s-o şi explicăm şi s-o descriem, dar nu avem nici un fel de mijloace pentru a lupta împotriva ei. Această orientare şi-a avut punctul de pornire în dovezile aduse de Dietl, în sensul că, în cazul tratamentului pasiv aplicat unei boli cum e pneumonia, aceasta evoluează în aşa fel încât, în limitele unei anumite perioade de timp, dezvoltă forţele de autovindecare, dacă medicul creează condiţiile necesare. Şi a putut dovedi, pe bază de statistici, că în cazul tratamentului pasiv au fost vindecaţi sau au murit exact la fel de mulţi oameni ca şi în cazurile în care au fost administrate medicamentele obişnuite. În acea vreme expresia de „nihilism terapeutic“ nu era neîndreptăţită; era un adevăr absolut acela că medicii acestei şcoli nu se puteau apăra împotriva credinţei bolnavilor că trebuie să li se dea neapărat un medicament, o reţetă. Bolnavul nu renunţă la părerea lui, şi nici familia sa. Aşa că medicii erau nevoiţi să prescrie medicamente, iar adepţii acestei şcoli recurgeau, de obicei, la subterfugiul de a prescrie gumă arabică diluată, care, cum credeau ei, avea exact acelaşi efect ca şi medicamentele. Am ajuns să ne dăm seama că lumea faptelor ştiinţifice moderne ne trimite, fără s-o ştie, la ceea ce numim legătura karmică. Am fost nevoiţi să căutăm răspuns la întrebarea: Cum are loc, de fapt, ceea ce s-ar putea numi „autovindecare“? Sau, mai bine zis: De ce are ea loc? Şi de ce, într-un alt caz, o autovindecare, sau, în general, o vindecare, nu este posibilă?

Dacă o întreagă şcoală de medicină, în fruntea căreia se aflau corifei ai medicinei, a avut ideea de a introduce noţiunea de autovindecare, atunci unul dintre ei, reflectând la asta, ar fi trebuit să spună: În procesul bolii apare ceva care determină învingerea bolii! În continuare, el ar fi trebuit să caute cauzele mai tainice ale evoluţiei bolii. Noi am încercat să arătăm cum poate fi găsită o asemenea legătură karmică, în cadrul evoluţiei omenirii, în ceea ce priveşte evoluţia bolii. Am arătat că faptele bune şi rele, faptele inteligente sau absurde pe care omul le săvârşeşte în viaţa lui obişnuită, dispoziţiile sufleteşti corecte sau incorecte care trăiesc în el, toate acestea nu pătrund în străfundurile organizării umane. Şi am indicat motivul pentru care ceea ce e supus, în viaţa obişnuită, aprecierii morale, intelectuale şi afective rămâne doar la suprafaţa vieţii obişnuite şi nu se supune acelei legi pe care am avut ocazia s-o analizăm, în celălalt caz, când sunt influenţate forţele situate mai adânc ale organizării umane. Am arătat că există un zăgaz care împiedică imoralitatea să pătrundă în forţele mai adânci ale organismului. Această autoapărare, prin care ceea ce facem şi gândim e împiedicat să pătrundă în forţele organizării noastre, constă în faptul că noi însoţim cu reprezentările noastre conştiente faptele pe care le săvârşim între naştere şi moarte. Prin aceea că însoţim o faptă sau o altă trăire cu reprezentările noastre conştiente, înălţăm un zid de apărare, care nu lasă ca rezultatul faptelor noastre să coboare până în organismul nostru.

Am arătat, în continuare, ce rol revine acelor trăiri care au fost complet date uitării. Nu mai există posibilitatea ca ele să fie aduse din nou în viaţa de reprezentare obişnuită. Deoarece nu există zidul de apărare creat de reprezentări, asemenea trăiri pătrund până în organizarea noastră interioară şi pot conlucra cu forţele plăsmuitoare ale organismului nostru. Am avut ocazia să atragem atenţia asupra unor forme de boală care sunt situate mai la suprafaţă: nevroza, neurastenia şi altele. Chiar şi stările de isterie îşi găsesc aici explicaţia. Cauzele unor asemenea stări trebuie căutate în reprezentările uitate, ieşite din contextul trăirilor conştiente, care s-au afundat în interior şi – sub forma unor corpuri străine în viaţa noastră sufletească – se manifestă apoi drept boli. Am arătat ce importanţă uriaşă are perioada care se întinde de la naştere şi până în punctul cel mai îndepărtat de la care omul îşi poate aminti trăirile sale şi am atras atenţia asupra faptului că ceea ce a fost uitat în trecut continuă să acţioneze în organismul viu, asociindu-se cu forţele mai adânci ale organizării şi influenţând de acolo însăşi organizarea noastră. Prin urmare, un complex de reprezentări, o serie de trăiri trebuie să cadă în străfundurile mai adânci ale fiinţei noastre, înainte să poată influenţa organizarea noastră. Am arătat că această cădere în străfunduri se întâmplă cel mai temeinic după ce omul a trecut prin poarta morţii şi îşi continuă existenţa între moarte şi o nouă naştere. În această perioadă toate trăirile, în ceea ce priveşte calitatea lor, se transformă în forţe care desfăşoară o activitate de organizare. Ceea ce omul a simţit în perioada dintre moarte şi noua naştere e preluat în forţele plăsmuitoare care edifică trupul, când omul intră într-o nouă existenţă. În forţele plăsmuitoare e conţinut rezultatul a ceea ce înainte existase în viaţa lui sufletească, poate chiar în viaţa sa de reprezentare conştientă. Apoi am atras atenţia asupra faptului că omul pendulează cu viaţa sa de reprezentare îmbibată de Eu între două influenţe: cea luciferică şi cea ahrimanică. Dacă comite o faptă greşită, determinată de unele însuşiri ale corpului său astral, de afecte rele, cum ar fi mânia etc., el e îndemnat spre asemenea acţiuni de unele puteri luciferice. După ce aceste fapte o iau pe calea descrisă mai înainte, transformându-se în forţe plăsmuitoare, ele sunt prezente în forţele noastre, care de acum înainte vor sta la baza noii corporalităţi, drept cauze ale bolilor luciferice. Am văzut apoi cum cade omul pradă forţelor ahrimanice, care acţionează mai mult din afară spre interior. Despre influenţele ahrimanice a fost necesar să spunem că ele se transformă în forţe plăsmuitoare, în forţe modelatoare ale noului organism, care se formează când omul intră, prin naştere, în existenţă. În măsura în care influenţele lui Ahriman se amestecă în forţele plăsmuitoare putem vorbi despre predispoziţii la boală cu caracter ahrimanic.

Am mai arătat cum actionează forţele care se formează în acest fel. Şi v-am dat câteva exemple care ilustrează această activitate, deoarece reprezentarea va fi mai clară, mai exact circumscrisă dacă se dau exemple concrete.  Presupunem că în viaţa sa anterioară un om a făcut lucruri care l-au dus la un slab sentiment de sine, la o foarte mică încredere în sine el şi-a pregătit Eul în aşa fel încât acesta n-a făcut nimic prin propria lui forţă, ci s-a pierdut în generalităti. După moarte, un asemena om va avea tendinţa ca, în incarnarea următoare să învingă acea piedică şi să-şi însuşească forţele necesare pentru a-şi face Eul mai viguros, mai desăvârşit. În consecinţă, el va căuta acele împrejurări care-i vor da posibilitatea, dacă are un senfiment de sine slab, să se lupte pentru ca acesta să se poată fortifica în lupta cu piedicile. Şi adevărul este că o asemenea tendinţă îl face pe om să caute ocaziile de a se îmbolnăvi de holeră, spre exemplu, pentru că această boală îi oferă posibilitatea de a învinge piedicile. Aceasta poate duce, într-o incarnare viitoare sau, dacă survine vindecarea, chiar în cursul aceleiaşi incarnări, la un sentiment de sine mai puternic sau la apariţia unor forţe care fac să se maturizeze treptat, prin autoeducaţie, un sentiment de sine. Am spus apoi că, în cazul unei boli cum e malaria, omului i se oferă posibilitatea de a echilibra un sentiment de sine exagerat, pe care sufletul şi l-a creat într-o viaţă anterioară, prin unele fapte şi sentimente ale sale. Aceia dintre dumneavoastră care au fost de faţă la expuneri mai vechi, făcute în cadrul activităţii noastre teosofice, îşi vor putea explica o asemenea desfăşurare a lucrurilor. S-a spus că Eul omului îşi găseşte expresia fizică în sânge. Dar cele două boli au legătură cu sângele şi cu legile sângelui; în cazul holerei are loc o îngroşare a sângelui. Aceasta reprezintă piedica pe care sentimentul de sine slab trebuie s-o întâmpine şi în contact cu care el vrea să se educe. Tot astfel, vă puteţi imagina că în cazul malariei are loc un fel de descompunere a sângelui şi că un sentiment de sine exagerat are nevoie de o împrejurare care să-l ducă ad absurdum; veţi înţelege că în procesul de descompunere a sângelui un Eu excesiv de puternic e condus, în exacerbarea sa, spre anulare. Un asemenea prilej se oferă prin descompunerea sângelui. Bineînţeles că, în organism, toate aceste lucruri se află într-o legătură extraordinar de intimă; dacă pătrundeţi în ele, veţi ajunge să le înţelegeţi.

Din toate acestea a rezultat o anumită concluzie. Dacă omul are un organism construit de către un suflet care posedă tendinţa de a învinge o piedică, într-o direcţie sau alta, o asemenea tendinţă îl face să imprime în fiinţa lui posibilitatea de a se îmbolnăvi, dar, totodată, de a lupta împotriva bolii, deoarece boala apare pentru ca să existe posibilitatea vindecării. Iar vindecarea apare atunci când, conform cu karma lui totală, prin faptul că învinge boala, omul îşi însuşeşte forţe prin care, în tot restul vieţii sale, până la moarte, poate progresa prin activitatea desfăşurată de el în planul fizic. Cu alte cuvinte, dacă forţele ce trebuie incitate sunt atât de puternice încât el poate să atingă cu adevărat, în planul fizic, scopul pentru care a fost provocată boala, atunci omul va lucra în continuare cu forţele mai puternice dezvoltate în procesul vindecării, pe care nu le avea înainte. Dacă însă karma lui totală este astfel constituită încât să-şi plăsmuiască organismul în aşa fel încât, prin biruirea bolii să-şi procure forţele care duc la o mai mare desăvârşire a fiinţei sale, dar, deoarece lucrurile sunt atât de complicate, el a fost nevoit să-şi lase organismul să fie slab, atunci se poate întâmpla ca acele forţe pe care omul le scoate la suprafaţă şi le foloseşte în procesul vindecării să-l fortifice, într-adevăr, dar nu într-o măsură atât de mare ca să poată face faţă muncii în planul fizic. În acest caz – deoarece nu poate fi folosită în planul fizic –, el va folosi părticica pe care şi-a cucerit-o deja după ce a trecut prin poarta morţii şi va încerca să adauge forţelor sale ceea ce nu le-a putut oferi în planul fizic; aceste forţe vor apărea în formele trupului următor, când va trece iar spre o nouă naştere.

Dacă avem în faţa ochilor toate acestea mai rămâne să explicăm acele forme de boală care nici nu sunt videcate cu adevărat, nici nu duc la moarte, ci la stări cronice, la un fel de lingoare sau la ceva asemănător. Avem de-a face aici cu un fenomen pe care majoritatea oamenilor ar trebui să-l cunoască. Prin procesul de vindecare, în cadrul învelişurilor corporale umane a avut loc ceva care a învins boala. Dar, într-un alt sens, ea n-a fost învinsă; vreau să spun că echilibrul dintre corpul eteric şi corpul fizic a fost realizat, într-adevăr, dar n-a fost rezolvată dizarmonia dintre corpul eteric şi corpul astral. Acest lucru rămâne nesoluţionat şi omul pendulează între încercarea de a se vindeca şi neputinţa de a obţine vindecarea. Într-un asemenea caz e deosebit de important ca omul să folosescă la maximum atât cât a reuşit să obţină, ca vindecare adevărată. Dar aşa ceva se întâmplă foarte rar în viaţă. Tocmai în cazul unor asemenea boli, care se cronicizează, omul e prins într-un cerc vicios. Dacă, într-o asemenea situaţie, ar fi în stare să izoleze acea parte a organizării sale care a ajuns la o anumită vindecare, dacă ar putea s-o facă să trăiască în mod independent şi să elimine ceea ce încă nu e în ordine şi, în asemenea cazuri, e deplasat, de obicei, mai mult în direcţia vieţii sufleteşti interioare, omul ar putea realiza foarte multe lucruri. Dar aici apar tot felul de oprelişti, mai ales faptul că, după ce a avut o boală şi a rămas cu o stare cronică, omul trăieşte în permanenţă sub influenţa acestei stări şi – dacă-mi îngăduiţi să mă exprim în mod grosier – n-o poate uita cu adevărat nici o clipă, nu reuşeşte să retragă din această stare partea care încă nu e sănătoasă şi s-o trateze separat; el se simte îndemnat, prin obiceiul de a se gândi mereu la cealaltă parte a organizării sale, să-şi repună partea sănătoasă a fiinţei în legătură cu partea care a fost bolnavă şi s-o irite din nou. Ca să vă lămuriţi asupra acestui proces, aş avea să vă expun situaţia din punctul de vedere al ştiinţei spiritului, să vă descriu ce vede conştienţa clarvăzătoare după ce un om a avut o boală şi a rămas cu o stare cronică.

De altfel, avem de-a face cu aceeaşi situaţie şi când nu este vorba de o boală acută evidentă, când se instalează un proces cronic, fără să se fi observat vreun fenomen acut. În acest caz se poate vedea că în majoritatea cazurilor apare un echilibru labil între corpul eteric şi corpul fizic, o pendulare de forţe care n-ar trebui să existe, dar cu care omul poate trăi. Din cauza acestei pendulări de forţe ale corpului eteric şi ale corpului fizic omul respectiv e iritat în permanenţă şi, din acest motiv, are mereu stări de excitaţie. Conştienţa clarvăzătoare vede cum apar şi se insinuează aceste stări de excitatie în partea pe jumătate bolnavă, pe jumătate sănătoasă a organizării, ceea ce face să apară, în locul unui echilibru stabil, un echilibru labil. Prin această pătrundere a stărilor astrale de excitaţie sănătatea omului, care, în caz contrar, ar putea să fie mult mai bună, se înrăutăţeşte. Vă rog să ţineţi seama de faptul că, în acest caz, astralul nu coincide cu conştienţa, ci mai ales cu excitaţiile şi emoţiile sufletesc-lăuntrice pe care pacientul nu vrea să şi le mărturisească. Din cauză că într-un asemenea caz nu funcţionează zăgazul reprezentărilor, aceste stări şi afecte, zguduirile sufleteşti, stările permanente de dezgust, de nemulţumire lăuntrică mocnită nu acţionează întotdeauna ca forţe conştiente, ci ca forţe de organizare, ca forţe de viaţă care zac în entitatea mai profundă a omului şi irită în permanenţă partea pe jumătate sănătoasă, pe jumătate bolnavă a fiinţei sale. Dacă pacientul ar reuşi, printr-o voinţă puternică, prin autoeducaţie sufletească, să-şi uite starea măcar pentru un anumit timp, el ar obţine o mulţumire atât de mare, încât ar găsi forţa de a continua. Dacă şi-ar putea uita starea, dacă ar putea să facă abstracţie de ea şi dacă ar folosi forţele sufleteşti pe care le-ar elibera astfel pentru a se adânci într-un conţinut spiritual care să-l înalţe sufleteşte şi să-l satisfacă în interiorul lui, dacă ar reuşi să elibereze aceste forţe care de obicei sunt ocupate cu senzatiile de durere, apăsare şi toate celelalte, de aici ar izvorî pentru el o mare mulţumire. Căci, dacă omul nu trăieşte aceste senzaţii, forţele respective sunt libere şi poate să dispună de ele. Bineînţeles, nu ajută prea mult să spui că nu vrei să observi toate acele senzaţii de asfixiere, de apăsare etc.; dacă omul nu foloseşte forţele care devin libere în el, concentrându-le asupra unui conţinut spiritual, vechile stări se vor reinstala foarte curând. Dar dacă forţele care devin astfel libere sunt folosite în sensul unui conținut spiritual care solicită întreg sufletul, omul poate observa că realizează fără participarea noastră biruirea procesului maladiv. Bineînţeles, în acest caz el trebuie să aibă grijă să nu-şi umple sufletul cu ceva legat direct de boala sa. Dacă un om suferă, de exemplu, de o deficienţă a ochilor şi, ca să nu se gândească la boală începe să citească foarte mult, spre a-şi asimila forţe spirituale, se înţelege de la sine că nu-şi va atinge scopul. Dar nu trebuie să căutaţi chiar atât de departe argumentele în acest sens. Oricine poate observa cât de mult îi foloseşte, dacă are o mică indispoziţie organică, să uite acest lucru, recurgând la o altă ocupaţie. Aceasta este, deci, o uitare pozitivă, sănătoasă! Aici este vorba de o atenţionare asupra faptului că nu suntem cu totul neputincioşi faţă de efectele karmice ale greşelilor săvârşite în vieţile noastre trecute, care se manifestă sub formă de boli. Dacă admitem că ceea ce, în viaţa dintre naştere şi moarte, e supus unei aprecieri morale, afective şi intelectuale nu poate să coboare atât de adânc în viaţa noastră, încât să devină cauza unei îmbolnăviri organice, ar trebui să fie posibil ca acest proces să fie transformat într-un proces al conştienţei!

Dacă bolile se manifestă ca efect karmic al unor trăiri spirituale sau de altă natură, provocate sau vieţuite de suflet, dacă, deci, bolile sunt metamorfoza unor asemenea cauze, nu ne putem gândi – sau realităţile spirituale nu ne spun nimic despre aceasta – că rezultatul acestei metamorfoze, adică boala, poate fi evitat dacă în locul a ceea ce e scos la suprafaţă din regiunile organice drept boală punem reversul său spiritual, echivalentul său spiritual? Nu putem concepe oare că, dacă suntem suficient de înţelepţi, putem să transformăm boala într-un proces spiritual şi să realizăm autoeducarea, prin forţele sufletului nostru?

Aş vrea să dovedesc că acest lucru ţine de domeniul realităţii, folosind un exemplu. Şi trebuie să repet că dau numai exemple care au fost cercetate prin metodele ştiinţiei spiritului; acestea nu sunt ipoteze, ci cazuri reale. De aceea nu-mi puteţi cere concluzii generale – pentru că nu emit ipoteze, ci prezint cazuri reale, care trebuie luate ca atare. Să presupunem că o persoană matură face pojar şi că vrem să găsim contextul karmic al acestui caz. Vom constata că pojarul a apărut ca efect karmic al unor procese din viaţa anterioară. Într-o viaţă anterioară, individualităţii respective nu i-a plăcut să se ocupe de lumea exterioară, ea s-a preocupat de sine însăşi, chiar dacă nu tocmai în sensul grosolan-egoist; aşadar, a cercetat mult, a cugetat mult, dar nu la realităţile lumii exterioare, ci a rămas între limitele vieţii sufleteşti interioare. Întâlniţi şi azi foarte mulţi oameni care cred că pot să ajungă la dezlegarea enigmelor lumii închizându-se în ei înşişi, scormonind în interiorul lor. În cazul persoanei la care mă refer, problema a fost că ea a căutat să o scoată la capăt cugetând fără încetare, în interiorul ei, la felul în care ar trebui să se comporte într-un caz sau altul. Slăbiciunea sufletului, rezultată dintr-o asemenea atitudine, a făcut ca în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere să fie produse forţele care au expus organismul la o vârstă relativ târzie unei îmbolnăviri de pojar.

Îmbolnăvirea de pojar este efectul fizic-karmic al unei vieţi anterioare. Dar cum stau lucrurile cu starea sufletească care ne vine din viaţa anterioară, fireşte, ca efect karmic?

În viaţa în care s-a îmbolnăvit de pojar, persoana respectivă s-a aflat sub influenţa unor autoamăgiri. Aşadar, trebuie să priviţi autoamăgirile ca efect sufletesc-karmic al acelei vieţi anterioare şi apariţia pojarului drept efectul fizic-karmic al acelei vieţi.

Să persupunem că această personalitate a reuşit să facă în aşa fel, încât să nu mai fie prada autoamăgirilor de tot felul. În acest caz, tăria sufletească realizată prin autoeducaţie a făcut ca îmbolnăvirea de pojar să nu mai survină, pentru că ceea ce a apărut rău în organism a fost compensat prin forţele sufleteşti mai puternice, dobândite prin autoeducaţie. Nu pot vorbi, desigur, o jumătate de an despre aceste lucruri; dar dacă vă uitaţi foarte atent în jurul dumneavoastră, şi dacă studiaţi, toate detaliile care vi se oferă drept experienţe veţi constata că ştiinţa exterioară confirmă – până în cele mai mici amănunte – ceea ce am spus acum. Iar ceea ce am spus acum referitor la îmbolnvirea de pojar vă poate face să înţelegeţi de ce această boală se numără printre cele mai frecvente boli ale copilăriei. Însuşirile amintite apar în foarte multe vieţi umane. Mai ales în anumite epoci ele au fost prezente la multe individualităţi. Iar dacă o asemenea personalitate intră apoi într-o nouă existenţă, ea va dori să-şi aducă o corectură în această privinţă, deci va face pojar în perioada dintre naştere şi apariţia obişnuită a bolilor copilăriei, pentru a trece prin procesul unei autoeducaţii organice; fiindcă, de regulă, la această vârstă nu poate fi vorba de educaţie sufletească.

Vedeţi deci că este posibil ca boala să fie transformată; într-un anumit sens, într-un proces spiritual. Şi acesta e un aspect extrem de important: dacă un asemenea proces e integrat sufletului, ca maximă de viaţă, el va da naştere unei concepţii care va avea ca efect însănătoşirea sufletului. Nu trebuie să ne mirăm că în epoca noastră nu se poate acţiona decât foarte puţin asupra sufletelor. Cel care e în măsură să vadă substraturile epocii actuale din punctul de vedere al ştiinţei spiritului va înţelege din ce cauză atâţi medici pot deveni materialişti, adică din ce cauză ei nu mai cred că sufletul poate avea vreo influenţă asupra bolilor. Majoritatea oamenilor nu se ocupă de lucruri care au o putere fertilizatoare. Toate palavrele de care e plină literatura obişnuită sunt lipsite de o forţă fertilizatoare pentru suflet. Cine vrea să acţioneze în sensul ştiinţei spiritului va înţelege că activitatea noastră teosofică e dătătoare de sănătate, în cel mai exact sens al cuvântului, căci cunoaşterea spiritual-ştiinţifică poate acţiona în aşa fel încât sufletul să fie sustras influenţei acelor factori care au plăsmuit organizarea trupească. Totuşi, nu avem voie să facem confuzie între ceea ce apare la începutul unei asemenea mişcări şi ceea ce poate fi ea cu adevărat. În mişcarea teosofică sunt introduse tot felul de lucruri din lumea exterioară, cu alte cuvinte, când devin teosofi, oamenii vin de multe ori în întâmpinarea teosofiei cu exact aceleaşi interese pe care le au faţă de lucrurile ce există în lumea de afară şi aduc cu ei, de asemenea, toate relele obiceiuri pe care le au în lume. Şi astfel în teosofie sunt introduse multe dintre aspectele negative ale epocii noastre. Apoi însă, când în atitudinea omului ies în evidenţă unele aspecte negative, se spune că ele provin de la teosofie. Este, bineînţeles, un expedient foarte ieftin!

Dar prin faptul că am urmărit cum firul karmei se deapănă de la o incarnare la alta n-am sesizat decât dintr-un anumit unghi adevărul. Cine a înţeles faptul că firul karmei străbate o incarnare după alta îşi va mai pune multe alte întrebări, care urmează să fie atinse măcar fugitiv în cursul conferinţelor de faţă.

Înainte de toate trebuie să facem distincţie între o boală la care pot fi decelate cauze exterioare şi o boală care e ancorată cu totul în organizarea umană, astfel încât putem spune că ea a venit cu totul de la sine şi că nu există nici o cauză exterioară. De fapt, lucrurile sunt mult mai complexe. Există unele boli la care omul e deosebit de predispus prin viaţa sa interioară, dar pentru alte numeroase fenomene de boală vor putea fi indicate, totuşi, cauze exterioare. Nu pentru tot ceea ce ni se întâmplă, fireşte, dar pentru unele lucruri care vin spre noi din afară, de exemplu, dacă ne fracturăm un picior, trebuie să aducem în discuţie cauzele exterioare. Trebuie să includem în categoria cauzelor exterioare, de asemenea, ceea ce se întâmplă sub influenţa fenomenelor meteorologice sau numeroasele cazuri de îmbolnăvire determinate de starea proastă a locuinţelor de la oraş. Aici ni se deschide un câmp vast de cercetare. Cel care porneşte în lume înarmat cu multă experienţă va găsi că e uşor de înţeles că moda actuală din domeniul medicinei ajunge să caute cauzele bolilor în influenţele venite din exterior, mai ales în bacili, în legătură cu care un domn plin de duh a spus, nu fără îndreptăţire: Azi bolile vin de la bacili, la fel cum odinioară se spunea că ele vin de la Dumnezeu sau de la Diavol. În secolul al XIII-lea se spunea că bolile vin de la Dumnezeu, în secolul al XV-lea că vin de la Diavol. Mai târziu s-a spus că sunt determinate de umori, iar azi se consideră că bolile vin de la bacili. Acestea sunt concepţiile care s-au succedat de-a lungul epocilor.

Trebuie să vorbim, deci, de existenţa unor cauze exterioare ale stării de boală sau de sănătate a omului. Şi omul contemporan poate fi uşor tentat să folosescă în această privinţă un cuvânt care, de fapt, e foarte potrivit pentru a aduce dezordine în întregul nostru mod de a înţelege lumea. Dacă un om care a fost sănătos ajunge într-o regiune unde bântuie gripa sau difteria şi se îmbolnăveşte, vom spune, cu siguranţă, că respectivul a primit germenele bolii din cauză că s-a deplasat în acea regiune şi vom folosi cuvântul „întâmplare“. Azi oricine vorbeşte cu uşurinţă de influenţa întâmplării. Cuvântul „întâmplare“ este o adevărată crux, o cruce pentru orice concepţie despre lume. Şi cât timp nu se face încercarea de a se obţine o anumită claritate în legătură cu ceea ce atât de uşor e desemnat prin cuvântul „întâmplare“ nu se va putea ajunge nici la o concepţie corespunzătoare despre lume. Aşa că noi ne aflăm la începutul capitolului „Îmbolnăvirile naturale şi cele întâmplătoare ale omului“. Dar nu vom proceda corect decât dacă vom proiecta puţină lumină asupra cuvântului „întâmplare“.

Oare întâmplarea ne-ar putea face neîncrezători faţă de ceea ce omul de azi îşi imaginează, auzindu-l? Am atras atenţia mai demult asupra faptului că un om plin de duh din secolul al XVIII-lea a avut dreptate să spună, în legătură cu obiceiul de a se înălţa monumente în cinstea marilor descoperitori, inventatori ş.a.m.d.: Dacă privim în mod obiectiv mersul istoriei, ar trebui ca cea mai mare parte a monumentelor să fie ridicate în cinstea „întâmplării“! Şi, lucru ciudat, dacă ne adâncim în studiul istoriei, putem face descoperiri remarcabile în legătură cu ceea ce se ascunde în spatele întâmplării. V-am povestit că inventarea telescopului se datorează unui joc de copii, dintr-un atelier de instrumente optice; în acest fel a apărut acel concurs de împrejurări datorită căruia cineva a inventat apoi telescopul. S-ar putea atrage atenţia şi asupra vestitului candelabru al domului din Pisa, care şi-a prezentat balansul în faţa a mii de oameni. Dar numai Galilei a încercat să vadă în ce raport se află balansul candelabrului cu pulsaţia sângelui său şi a ajuns să descopere legile pendulului. Dacă n-ar fi existat legile pendulului, întreaga noastră viaţă culturală şi întreaga civilizaţie modernă ar fi avut un alt colorit. Puteti spune oare că doar întâmplarea a fost aceea care l-a condus spre această descoperire importantă? Dar să analizăm un alt caz.

Să ne gândim ce înseamnă pentru ţările civilizate ale lumii europene faptul că Luther a tradus Biblia. Să ne lămurim în privinţa influenţei profunde pe care ea a exercitat-o asupra gândirii şi simţirii religioase, pe de o parte, şi asupra formării limbii literare germane, pe de altă parte. Vreau să subliniez că această traducere a avut o influenţă profundă. Trebuie să încercaţi să vedeţi un sens în educarea omenirii care a fost realizată, de mai multe secole, prin faptul că Luther a tradus Biblia. Vă propun să aşezaţi alături de lucrurile foarte inteligente pe care le puteţi spune în legătură cu sensul evoluţiei din secolele XVI-XVII şi până azi faptul că Luther s-a ocupat în mod profund, până la un anumit moment din viaţa sa, cu tot ceea ce, prin lectura Bibliei, ar fi putut să-i conducă propria personalitate spre sentimentul că este copilul lui Dumnezeu. El părăsise obiceiul călugărilor augustinieni de a citi ceea ce scriseseră Părinţii Bisericii şi descoperise plăcerea de a citi Biblia. În sufletul său avea să pătrundă acum starea de copil al lui Dumnezeu, sub forma unui sentiment foarte profund. De pe această poziţie şi-a exercitat funcţia de profesor la Facultatea de teologie, în prima perioadă petrecută la Wittenberg. Ceea ce vreau să scot acum în evidenţă este faptul că Luther simţea o anumită repulsie la ideea de a obţine titlul de doctor în teologie şi că, în cursul unei convorbiri întâmplătoare, pe care a avut-o cu un vechi prieten de la mănăstirea Ordinului augustinian din Erfurt, a fost convins să lucreze pentru a obţine titlul de doctor în teologie. Dar pentru el aceasta a însemnat o reluare a studiului Bibliei. Prin urmare, faptul că a stat o dată de vorbă, în mod întâmplător, cu prietenul său, l-a făcut să reia studiul Bibliei, şi de aici au rezultat toate celelalte lucruri, aşa cum ştim.

Încercaţi să puneţi alături sensul evoluţiei din ultimele secole, aşa cum l-am sugerat, şi faptul că Luther a stat o dată de vorbă cu prietenul său şi s-a lăsat convins să lucreze pentru a obţine titlul de doctor în teologie: veţi fi obligaţi să faceţi o alăturare grotescă între sensul evoluţiei şi evenimentul întâmplător.

Puteţi deduce, din cele spuse acum, că s-ar putea ca lucrurile să stea altfel decât se crede în general, în ceea ce priveşte întâmplarea. De obicei se crede că întâmplarea e ceva care nu poate fi explicat până la capăt, complet, prin legile naturii, prin legile vieţii, că ea este un fel de surplus faţă de ceea ce poate fi explicat. Alăturaţi tuturor lucrurilor spuse acum faptul care ne-a ajutat să înţelegem atâtea aspecte ale vieţii, anume că omul, de când îşi duce existenţa pe Pământ, a fost supus, în individualitatea lui, influenţelor exercitate de cele două forţe, de principiul luciferic şi de principiul ahrimanic. Aceste forţe se amestecă mereu în viaţa omului, forţele luciferice acţionând mai ales prin faptul că iau în stăpânire partea interioară a corpului astral uman, pe când forţele ahrimanice acţionează mai mult prin ceea ce omul primeşte sub formă de impresii exterioare. În ceea ce primim din lumea exterioară sunt implicate forţele ahrimanice; în ceea ce se ridică şi acţionează în suflet sub formă de plăcere sau neplăcere, de afecte etc. sunt implicate forţele luciferice. Atât principiul luciferic cât şi cel ahrimanic ne fac să cădem pradă unor amăgiri; principiul luciferic ne face să ajungem la amăgiri în ceea ce priveşte propria noastră fiinţă interioară, să emitem judecăţi greşite în legătură cu aceasta, să vedem în ea o iluzie. Nu va fi greu – dacă priviţi viaţa cu luciditate – să sesizaţi această maya în propria dumneavoastră viaţă sufletească. Încercaţi să vedeţi cât de des se autoconvinge omul că face un lucru dintr-un anumit motiv. Dar, de obicei, motivul se află mult mai adânc în el; la suprafaţa conştienţei, el îşi explică fapta la care e mânat de mânie sau de patimă într-un cu totul alt mod. Şi încearcă să disimuleze, când e vorba de lucruri pe care lumea nu le admite. Şi dacă omul e împins la o anumită faptă de afecte pur egoiste, veţi vedea adeseori că el îşi îmbracă pornirile grosolan-egoiste într-o haină neegoistă, explicând de ce a fost neapărat necesar să facă aşa şi nu altfel. Dar, de obicei, omul însuşi nu ştie că procedează aşa. Când ştie, apare deja începutul unei îndreptări, însoţit de sentimentul ruşinii. Cel mai rău e că omul e împins din străfundul sufletului său spre o anumită faptă şi că el născoceşte apoi un motiv, care l-a determinat, după cum pretinde, să săvârşească fapta respectivă. Au observat acest lucru şi psihologii moderni. Deoarece azi foarte puţini oameni au o cultură psihologică, iau naştere forme groteşti ale unor adevăruri de acest fel, cum li se întâmplă psihologilor materialişti din zilele noastre. Ei ajung la unele explicaţii cu totul bizare ale vieţii.

Cel care, în calitate de cercetător spiritual, observă un asemenea fapt, îl va înţelege, fireşte, în adevăratul său sens şi îl va caracteriza spunând că aici conlucrează, într-adevăr, cei doi factori: conştienţa şi motivele mai adânci aflate sub pragul conştienţei. Dacă, însă, îl observă un psiholog materialist, acesta va trata problema într-un cu totul alt mod. Va născoci o teorie referitoare la deosebirea dintre pretextul pe care omul îl aduce drept presupus mobil al faptei sale şi motivul propriu-zis. Dacă un psiholog vorbeşte despre sinuciderile din rândurile elevilor, atât de mult remarcate în zilele noastre, el va spune că pretextul citat într-un asemenea caz nu este motivul propriu-zis, că adevăratele motive sunt situate mult mai adânc: de obicei, într-o viaţă sexuală ajunsă pe căi greşite. Ele s-au metamorfozat, spun ei, în aşa fel încât îi prezintă apoi conştienţei motive amăgitoare.

O asemenea explicaţie poate fi uneori corectă. Dar cine are o gândire psihologică mai profundă nu va face din ea o teorie general-valabilă. O asemenea teorie poate fi uşor infirmată. Dacă lucrurile stau într-adevăr aşa, dacă pretextul nu e nimic şi motivul este totul, ar trebui ca această teorie să-i poată fi aplicată şi psihologului însuşi, şi ar trebui să se poată spună: Prin urmare, ceea ce tu prezinţi drept teorie e tot numai un pretext; dacă vom căuta cauzele mai profunde, poate că şi motivele indicate de tine sunt de aceeaşi natură. Dacă un asemenea psiholog ar fi învăţat de ce e imposibilă o judecată construită conform cu o deducţie de felul: „Toţi cretanii sunt mincinoşi“ şi că o asemenea judecată e strâmbă, în cazul în care e exprimată chiar de un cretan, dacă ar cunoaşte motivul pentru care lucrurile stau aşa, el ar şti, de asemenea, ce cercuri vicioase bizare iau naştere prin faptul că, în anumite domenii, putem raporta unele afirmaţii la ele înseşi. Numai că, aproape nicăieri, în întreg cuprinsul bibliografiei de care dispunem, nu există decât prea puţină cultură cu adevărat profundă. De aceea, de obicei, oamenii nu mai observă ce fac ei înşişi. Din acest motiv, va fi absolut necesar, tocmai pentru ştiinţa spiritului, să fie evitate în toate privinţele asemenea confuzii de logică. Ele sunt evitate cel mai puţin de către filosofii moderni care se ocupă de ştiinţa despre suflet.  Iar exemplul nostru e tipic pentru ei. Vedem aici farsele pe care influenţele luciferice i le joacă omului, în aşa fel încât îi transformă viaţa sufletească în maya şi îi dă posibilitatea să-şi atribuie cu totul alte motive decât acelea care acţionează de fapt în interiorul său. Pe acest tărâm omul ar trebui să tindă spre o autoeducaţie mai severă. Azi cuvântul e folosit de obicei în mod uşuratic. El este, totodată, amăgitor. Dacă un cuvânt sună frumos şi trezeşte cât de cât impresia că reprezintă o acţiune binefăcătoare, faptul acesta ne va amăgi, făcându-ne să credem că motivul respectiv există în suflet, pe când, în realitate, în spatele lui poate fi ascuns principiul egoist, de care omul respectiv, probabil, nu are habar câtuşi de puţin, pentru că el nu vrea să practice o autocunoaştere adevărată. Vedem astfel cum acţioneză Lucifer. Dar cum aţionează Ahriman?

Ahriman este principiul care se amestecă în percepţiile noastre şi se furişează în noi din exterior. El acţioneză cel mai puternic în cazurile în care avem sentimentul că nu mai reuşim, cu gândirea noastră, să realizăm nimic, că ne aflăm într-un punct critic; gândirea se închide ca într-un ghem de gânduri. Atunci principiul ahrimanic foloseşte ocazia de a pătrunde în noi, ca printr-o fantă a lumii exterioare. Când urmărim mersul evenimentelor şi le analizăm pe cele mai evidente, când urmărim înapoi, pe firul vremii, să zicem, fizica actuală, până în momentul în care Galilei s-a aflat în faţa candelabrului ce se legăna, în domul din Pisa, putem ţese o plasă de gânduri peste toate evenimentele care ne explică fenomenul; pretutindeni lucrurile ne par uşor de explicat. Dar când ajungem la candelabrul care oscilează gândurile noastre se încâlcesc. Aici e fereastra prin care forţele ahrimanice pătrund cel mai puternic în noi şi gândirea noastră încetează să înţeleagă ceea ce poate fi introdus în fenomene prin raţiune şi gândire lucidă. Dar aici îşi are sediul şi ceea ce noi numim întâmplare. Ea îşi are sediul acolo unde Ahriman devine cel mai periculos pentru noi. Omul numeşte întâmplătoare acele fenomene în cazul cărora poate fi amăgit cel mai uşor de către influenţa ahrimanică. Omul va învăţa că, dacă se simte îndreptăţit, într-o împrejurare sau alta, să spună că acolo acționează întâmplarea, aceasta nu e în natura lucrurilor înseşi, ci e ceva legat de el, de treapta lui de evoluţie. Şi va trebui să se autoeduce treptat, spre a străpunge maya şi iluzia, adică pentru a pătrunde lucrurile acolo unde Ahriman acţioneză cel mai puternic. Şi tocmai acolo unde trebuie să vorbim despre importante cauze aducătoare de boală şi despre o lumină care trebuie să fie proiectată asupra evoluţiei unor boli va fi necesar să abordăm fenomenele din această direcție. Vom încerca să înţelegem, pentru început, în ce măsură nu e o întâmplare dacă un om călătoreşte tocmai cu trenul care-i poate aduce moartea sau cum este posibil ca un om să fie expus într-un anumit moment unui agent patogen, care acţionează din exterior, sau unei alte cauze aducătoare de boală. Dacă suntem capabili să urmărim aceste lucruri printr-o cunoaştere mai pătrunzătoare decât cea obişnuită, vom înţelege mai adânc adevărata esenţă şi întreaga importanţă pe care o au boala şi sănătatea în viaţa omului.

Am fost nevoit să prezint mai amănunţit că, în interiorul omului, Lucifer ne conduce spre iluzie, iar Ahriman se amestecă în percepţiile exterioare, ducând la maya, că este un efect al activităţii lui Lucifer faptul că omul îşi atribuie un fals motor al faptei sale şi că o presupunere greşită referitoare la lumea fenomenelor – amăgirea provocată de Ahriman – ne face să presupunem că există întâmplare. A fost necesar să creez această bază, înainte de a arăta că evenimentele karmice, rezultatele vieţii anterioare, acţionează în cazul omului şi explică fenomenele şi acolo unde, în aparenţă, acţioneză împrejurări exterioare întâmplătoare, făcând să apară bolile.