Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MANIFESTĂRILE KARMEI

GA 120


CONFERINŢA a X-a

Voinţă liberă şi karma în viitorul evoluţiei omenirii. Lumină şi iubire

Hamburg,l7 mai 1910

La anumite întrebări mai profunde referitoare la legăturile karmice, care se ridică cu privire la influenţa exercitată de noi, oamenii, asupra karmei şi în special asupra karmei altor oameni, la asemenea întrebări, care se referă la o schimbare de direcţie a karmei, în mic sau în mare, nu se poate da răspuns, ba nici măcar nu se poate crea o reprezentare a felului cum trebuie să se dea un răspuns, fără a se atinge anumite mistere importante ale existenţei noastre cosmice. Asemenea întrebări pot lua naştere, pe baza celor spuse aici, în sufletul fiecăruia dintre cei de faţă, dacă va dezvolta în continuare, pentru sine, un gând sau altul, la care ne-am oprit pe scurt sau care a fost expus din diferite puncte de vedere.

Aşa, de exemplu, se poate pune întrebarea ce se întâmplă dacă în contextul karmic al unui om trăirile şi faptele sale din alte vieţi trecute fac necesară apariţia unei boli pentru a se înlătura un efect karmic şi dacă omului respectiv i se dă ajutor, prin administrarea anumitor medicamente sau pe alte căi, în aşa fel încât el este vindecat cu adevărat? Cu ce avem de-a face într-un asemenea caz şi cum se raportează un asemenea fapt la înţelegerea mai adâncă a legităţii karmei?

Vreau să subliniez de la bun început că pentru a putea proiecta măcar câteva raze de lumină asupra acestei probleme e necesar să ne referim la lucruri care sunt foarte departe de ştiinţa actuală şi de gândirea actuală a oamenilor, lucruri care pot fi discutate numai între teosofi, care s-au pregătit pentru ele prin asimilarea unor adevăruri referitoare la substraturile mai adânci ale existenței şi care şi-au format, de asemenea, convingerea că lucruri de felul celor pe care azi nu le putem atinge decât în mod fugitiv pot fi, totuşi, fundamentate în întregime. Aş vrea să vă adresez, totuşi, cu această ocazie, o rugăminte. Aş dori ca lucrurile pe care sunt nevoit să le spun în legătură cu substraturile mai adânci ale existenţei pământene, pe care mă voi strădui să le exprim în forma cea mai exactă, şi care, dacă ar fi spuse într-un alt context sau chiar în afara oricărui context, ar fi punctul de pornire al multor răstălmăciri, să fie pur şi simplu acceptate. Sunt nevoit, când e vorba de asemenea lucruri, să insist asupra faptului că nimeni n-ar trebui să le considere transmisibile altora, pentru că numai contextul justifică o asemenea expunere şi pentru că o asemenea expunere este îndreptăţită numai dacă în spatele ei se află conştienţa felului cum trebuie formulate gândurile, când e vorba de a exprima sub formă de cuvinte lucruri de acest fel.

Astăzi ne vom ocupa de două întrebări: Care este esenţa mai adâncă a existenţei materiale? Care este esenţa existenţei sufletesti? Va trebui să pătrundem în profunzime în realitatea sufletească şi cea materială, şi aceasta din cauză că în conferinţele anterioare am afirmat că sufletul omului poate să pătrundă mai mult sau mai puţin adânc în realităţile materiale. Ba chiar am caracterizat natura bărbatului, spunând că sufletul său pătrunde mai adânc în materie, se imprimă mai adânc în ea, pe când sufletul femeii se retrage şi are o existenţă mai independentă în raport cu realităţile materiale. Am văzut că, în ceea ce priveşte manifestările karmei, multe se bazează pe felul în care are loc întrepătrunderea dintre realităţile sufleteşti şi cele materiale. Şi am văzut, de asemenea, că un proces maladiv, care se iveşte într-o anumită incarnare, se prezintă drept consecinţa karmică a unor greşeli pe care sufletul le-a comis în incarnările sale anterioare, prin faptul că sufletul prelucrează în interiorul său faptele, trăirile şi impulsurile sale şi că apoi, pe calea dintre moarte şi o nouă naştere, apare tendinţa de a face să se imprime ceea ce înainte nu era decât o simplă însuşire, o simplă influenţă a sufletului în corporalitate, în partea materială a fiinţei sale. Prin aceea că entitatea umană se saturează cu o asemenea viaţă sufletească, în care a pătruns influenţa luciferică sau cea ahrimanică, partea materială a fiinţei umane e alterată. În aceasta constă boala. Putem spune, deci că într-un trup bolnav se află o entitate sufletească bolnavă, care a suferit o influenţă necorespunzătoare, o influenţă luciferică sau ahrimanică; în momentul în care am putea să eliminăm din entitatea sufletească influenţa luciferică sau ahrimanică ar surveni întrepătrunderea corectă dintre suflet şi trup, adică ar apărea sănătatea. Trebuie să ne întrebăm, aşadar, cum stau lucrurile cu aceste două componente fiinţiale ale existenţei umane pământene, care apar în faţa ochilor noştri, cum stau lucrurile cu materia şi cu sufletul? Ce sunt ele, în esenţa lor mai adâncă?

De obicei, omul actual consideră că răspunsul la întrebările: Ce este materia? Ce este sufletul? ar trebui să fie acelaşi, pretudindeni în lume; şi eu nu cred că unui om i-ar veni uşor să se familiarizeze cu ideea că pentru fiinţele care au trăit pe vechea Lună răspunsul ar fi trebuit să sune cu totul altfel decât pentru fiinţele ce trăiesc pe Pământ. Dar existenţa este într-o continuă evoluţie, încât se schimbă până şi lucruri de felul reprezentărilor pe care o fiinţă le poate avea despre temeiurile mai adânci ale fiinţei sale. Tot aşa se schimbă şi răspunsul ce poate fi dat celor două întrebări. Trebuie, de aceea, să subliniem de la bun început că sunt doar răspunsuri pe care le poate da omul pământean şi care au sens doar pentru acesta.

În primul rând, el va judeca „materia“ în funcţie de ceea ce întâlneşte la diversele entităţi şi lucruri din lumea exterioară şi care-i fac o anumită impresie. Omul consideră că există diverse feluri de materie şi nu e necesar să mă extind prea mult asupra acestui subiect, fiindcă ceea ce v-aş putea spune, dacă am avea mai mult timp, se găseşte în toate scrierile pe această temă. De aceea, spun destul, pentru ceea ce ne interesează pe noi acum, dacă atrag atenţia asupra faptului că materia i se prezintă omului sub forme diferite; el vede diverse metale, aur, aramă, plumb ş.a.m.d., ori lucruri care nu fac parte din categoria metalelor. Chimia a ajuns treptat să deducă materia din anumite substanţe fundamentale, pe care le numeşte elemente. Elementele erau privite, încă din secolul al XIX-lea, ca materii ce nu pot fi descompuse. În timp ce o substanţă oarecare, pe care o considerăm materie, de exemplu, apa, poate fi descompusă în hidrogen şi oxigen, hidrogenul şi oxigenul se prezintă sub formă de materie care, în concepţia chimiei secolului al XIX-lea, nu mai poate fi descompusă. S-au separat vreo 70 de asemenea elemente. Cercetările făcute asupra unor elemente, de exemplu radiul, sau legate de teoria electricităţii au zdruncinat concepţia despre element şi s-a ajuns la părerea că cele 70 de elemente constituie doar o limită provizorie a materiei, că divizibilitatea acesteia poate fi dusă mai departe, până la o materie fundamentală unică, şi că aceasta se specializează numai datorită combinaţiilor interne, devenind o dată aur, altă dată potasiu, calciu ş.a.m.d.

Aceste teorii ştiintifice nu sunt definitive. În cursul secolului al XIX-lea teoriile ştiinţifice s-au schimbat din cincizeci în cincizeci de ani şi s-a ajuns la situaţia ca anumiti fizicieni să considere materia ceva ce poate fi luat din electricitate, şi astfel a apărut teoria ionilor. Toate acestea sunt mode în ştiinţă; într-un viitor nu prea îndepărtat vor apărea alte mode ştiinţifice şi oamenii îşi vor imagina că materia e altfel constituită. Sunt fapte reale. Ideile ştiinţiiice sunt schimbătoare, şi chiar trebuie să fie schimbătoare, fiindcă ele depind în întregime de faptele care apar ca deosebit de relevante într-o anumită epocă. Dimpotrivă, învăţătura ştiinţei spiritului, străbătând toate epocile de când există civilizatie pe Pământ şi cât timp va exista civilizaţie pe Pământ, a prezentat o concepţie unitară, mereu aceeaşi, despre esenţa existenţei materiale, despre materie. Aş vrea să vă conduc spre înţelegerea a ceea ce ştiinţa spiritului consideră că este esenţa materiei, a lumii materiale.

Ştiţi, desigur, că o bucată de gheaţă ea e un corp solid, materie solidă. Această materie nu e solidă prin propria ei entitate, ci datorită unor împrejurări exterioare. Ea nu mai e materie solidă de îndată ce ridicăm temperatura în mod corespunzător; în acest caz se transformă în materie lichidă. Felul cum se prezintă şi se manifestă în lumea exterioară nu depinde, aşadar, de ceea ce este în ea însăşi, ci de totalitatea împrejurărilor din mediul înconjurător. Dacă vom ridica şi mai mult temperatura, apa se va transforma în vapori. Deci prin ridicarea temperaturii din mediul înconjurător am făcut să apară ceea ce poate fi desemnat drept „materia sub cele mai diferite forme“. În materie, aşa cum ni se prezintă ea, nu trebuie să distingem o natură interioară, care o constituie, ci trebuie să ne fie clar că forma sub care ne apare materia depinde de natura constituţiei globale a Universului şi că putem să separăm Universul în materii izolate.

Numai că metodele ştiinţei actuale nu sunt suficiente pentru a ajunge la concluziile pe care le poate trage ştiinţa spiritului. Ştiinţa actuală, cu mijloacele ei, nu poate face materia să ajungă până la limita extremă. Cu mijloacele ştiinţei exterioare nu este posibil să transformi aurul, argintul, cuprul etc. prin rarefieri succesive. Ştiinţa spiritului poate să facă acest lucru, fiindcă se bazează pe metode de cercetare clarvăzătoare. Datorită acestui fapt, ea e în măsură să observe că în spaţiile intermediare ale materiilor noastre se găseşte ceva care este mereu acelaşi, ceva care reprezintă, de fapt, limita extremă până la care poate fi adusă materia, indiferent despre ce formă de materie este vorba. Există, într-adevăr, o stare de disoluţie a oricărei materii, accesibilă observaţiei clarvăzătoare, în care întreaga materie se prezintă sub aceeaşi formă peste tot; numai că ceea ce apare astfel nu mai e materie, ci ceva situat dincolo de toate materiile specializate care ne înconjoară. Şi fiecare materie se prezintă ca ceva care s-a condensat, care s-a densificat din această materie fundamentală – de fapt, nu mai e materie –, indiferent că este vorba de aur, argint sau de orice altceva. Există o entitate fundamentală a existenţei noastre pământene materiale din care au luat naştere toate realităţile materiale prin densificare. Iar dacă se pune întrebarea ce fel de materie fundamentală a existenţei noastre pământene este aceasta, ştiinţa spiritului va răspunde că orice materie de pe Pământ este lumină condensată. Nu există în cuprinsul existenţei materiale nimic care să fie altceva decât lumină densificată într-o formă oarecare. De aici putem trage concluzia că pentru cel ce cunoaşte realitatea nu se pune problema de a se aduce argumente în favoarea unei teorii cum este ipoteza oscilaţiilor, din secolul al XIX-lea, care încerca să prezinte lumina prin mijloace mai grosiere decât lumina. Lumina nu poate fi derivată din nici o altă realitate a existenţei noastre materiale. Oriunde întindeţi mâna şi palpaţi o materie, daţi de lumină condensată, comprimată. În esenţa ei, materia este lumină.

Cu aceasta am atras atenţia, de pe pozitiile ştiinţei spiritului, asupra unuia dintre aspectele problemei. Prin urmare, trebuie să considerăm că lumina este cea care stă la baza întregii existenţe materiale. Iar dacă privim trupul material uman vedem că – în măsura în care e material – el este ţesut din lumină. În măsura în care e o fiinţă materială, omul e ţesut din lumină.

Să vedem acum care este esenţa sufletului. Dacă am cerceta în mod similar, prin mijloace ale ştiinţei spiritului, esenţa fundamentală a sufletului am constata – la fel cum toate lucrurile materiale nu sunt decât lumină comprimată – că toate fenomenele sufleteşti de pe Pământ, oricât de diferite ar fi, se prezintă drept modificări, drept metamorfoze a ceea ce poate fi numit, dacă sesizăm în mod real sensul acestui cuvânt, iubire.

Orice mişcare sufletească, oriunde ar apărea, este iubire metamorfozată într-un fel oarecare. Şi dacă, la om, partea interioară şi fiinţa sa exterioară sunt întipărite una într-alta, corporalitatea sa exterioară e ţesută din lumină, fiinţa sa lăuntric-sufletească e ţesută, într-un mod spiritual, din iubire. Iubirea şi lumina sunt întreţesute, sub o formă sau alta, în toate fenomenele existenţiei noastre pământene. Şi cel care trebuie să înţeleagă lucrurile din punctul de vedere al ştiinţei spiritului se va întreba cum sunt întreţesute iubirea şi lumina.

Iubirea şi lumina sunt cele două elemente, cele două componente care împânzesc întreaga existenţă pământeană: iubirea ca existenţă pământenă sufletească, lumina ca existenţă pământeană materială exterioară.

Numai că pentru cele două elemente, lumina şi iubirea, care de fapt, conform cu marele mers al existenţei lumii, trebuie să stea una lângă cealaltă, trebuie să existe un mediator, care să întreţeasă lumina în iubire. Trebuie să fie o putere care să nu aibă un interes deosebit faţă de iubire, care să intreţeasă, deci, lumina în elementul iubirii, care să nu aibă decât interesul de a da luminii cea mai mare răspândire, făcând ca ea să radieze în elementul iubire. O asemenea putere nu poate fi o putere pământeană, fiindcă Pământul e tocmai cosmosul iubirii. Pământul are misiunea de a face să pătrundă pretutindeni iubirea. Aşadar, tot ceea ce e strâns unit cu existenţa pământeană nu are nici un interes care să nu fie atins de iubire.

Un asemenea interes au şi entităţile luciferice; ele au rămas în urmă pe Lună, cosmosul înţelepciunii. Ele au interesul de a întreţese în iubire lumină. De aceea entităţile luciferice activează peste tot unde fiinţa noastră interioară ţesută din iubire intră în legătură cu lumina, acolo unde ea există sub o formă oarecare; iar lumina ne întâmpină, după cum am spus, în tot ceea ce este existenţă materială. Dacă ajungem, aşadar, într-un contact oarecare cu lumina, apar entităţile luciferice, şi elementul luciferic se întreţese cu iubirea. Datorită acestui fapt, omul a ajuns, de-a lungul incarnărilor, să se cufunde în elementul luciferic: Lucifer s-a întreţesut în elementul iubirii. Aşa că în ceea ce e ţesut din iubire se insinuează elementul lui Lucifer, singurul care ne poate aduce acel ceva care face ca iubirea să nu fie o simplă dăruire fără rezerve, ceva care impregnează iubirea cu înţelepciune, în aşa fel încât aceasta să fie o iubire impregnată, din fiinţa cea mai interioară, cu înţelepciune. În caz contrar, fără această înţelepciune, iubirea ar fi o forţă de care omul n-ar putea fi răspunzător.

Iubirea devine forţa propriu-zisă a Eului, în care se întreţese elementul luciferic, element care altfel ar exista numai în lumea materială. De-abia în acest fel devine posibil ca fiinţa noastră interioară, care ar trebui să posede, în existenţa pământeană, iubirea în deplinătatea ei, să fie impregnată şi de toate celelalte etemente pe care le putem atribui activităţii lui Lucifer şi care fac ca materia exterioară să fie impregnată cu influenţe luciferice, în aşa fel încât în iubire nu e întreţesut doar ceea ce e urzit din lumină, fiindcă ia naştere o iubire străbătută de influenţele lui Lucifer. Prin faptul că îşi însuşeşte elementul luciferic, omul întreţese în existenţa materială din propria sa corporalitate o viaţă sufletească ţesută, ce-i drept, din iubire, dat întreţesută cu elementul luciferic. Iubirea impregnată de elementul luciferic, care se infiltrează în realităţile materiale, este cauza bolii ce acţioneză dinăuntru în afară. Legat de consecinţele îmbolnăvirii cauzate de elementul luciferic, pe care le-am enumerat, ne este îngăduit să spunem că durerea – am văzut că durerea este o consecinţă a elementului luciferic – evidenţiază efectul legităţii karmice, în sensul că efectul unei fapte sau ispite provenind de la Lucifer se manifestă din punct de vedere karmic în aşa fel, încât ceea ce trebuie să ducă la învingerea efectului respectiv se face simţit sub formă de durere. Avem oare voie să înlăturăm, pe o cale oarecare, tot ceea ce s-a infiltrat în om din elementul luciferic, cu toate consecinţele sale, care se fac simţite sub formă de durere?

După ce am răspuns la întrebarea referitore la esenţa sufletului, rezultă pentru noi, ca o necesitate, faptul că avem voie să facem acest lucru numai dacă găsim mijlocul de a elimina elementul luciferic din om, în care există, drept cauză generatoare de boală. Dar ce mijloc poate acţiona mai puternic, pentru ca elementul luciferic să fie eliminat? Ce a fost impurificat prin elementul luciferic al Pământului nostru? Iubirea. De aceea, noi putem da un ajutor real, astfel încât karma să se manifeste în mod corespunzător, numai furnizându-i pacientului iubire. Noi trebuie să infuzăm iubire, pentru ca ceea ce se manifestă ca faptă iubitoare să poată fi un ajutor. Acest caracter îl au toate actele terapeutice de vindecare a bolilor psihice. Sub o formă sau alta, ceea ce facem pentru vindecarea bolilor psihice e legat de faptul că furnizăm iubire. Iubirea e balsamul pe care-l insuflăm unui alt om. Totul trebuie să izvorască, în ultimă instanţă, din iubire. Şi acest lucru e posibil. Când punem în mişcare procese psihice simple, când ajutăm un om să-şi repună în ordine simţirea sa prea deprimată, toate acestea pot izvorî din iubire, trebuie să-şi aibă izvorul în iubire, pornind de la procesele de vindecare foarte simple şi până la ceea ce e numit, adeseori, într-un mod diletant, „magnetizare“.

Ce-i transmite, de fapt, terapeutul, celui care urmează să fie vindecat? El îi transmite – dacă vrem să apelăm la o expresie din fizică – un „schimb de tensiuni“. Ceea ce trăiește în terapeut, în special anumite procese din corpul eteric, prin faptul că terapeutul intră într-un anume raport cu cel care trebuie vindecat, sunt aduse într-un fel de polaritate faţă de cele din pacient. Este exact ca în cazul în care dumneavoastră produceţi electricitate pozitivă şi, în mod corespunzător, apare electricitatea negativă. Este produsă polaritate. Și acest lucru poate fi înţeles, în sensul cel mai exact al cuvântului, ca act de jertfă. Terapeutul face să apară în fiinţa lui un proces care nu este destinat să aibă semnificație doar pentru el însuşi – altfel se produce doar un proces; în acest caz însă procesul este destinat să genereze în celălalt o polaritate față de acest prim proces. Iar această polaritate, care depinde bineînţeles de faptul că terapeutul şi ceea ce este în pacient sunt aduse într-o anumită corelație pentru a cauza în pacient acest al doilea proces, înseamnă, în sensul cel mai exact al cuvântului, jertfirea unei forţe care nu e altceva decât forță de iubire metamorfozată, faptă de iubire într-o formă oarecare. Acesta e factorul cu adevărat activ în cazul unor asemenea vindecări psihice: puterea de a iubi metamorfozată. Şi, de aceea, trebuie să fie clar că, dacă nu punem iubire în încercările noastre de a vindeca nu vom ajunge la ţelul propus. Dar procesele de iubire nu trebuie să se desfăşoare astfel încât omul să devină deplin conştient de ele, în conştienţa sa obişnuită de zi; ele au loc şi în straturile subconştiente. Chiar la nivelul a ceea ce poate fi numit tehnică a proceselor terapeutice, chiar şi în felul cum se fac, de exemplu, pasele şi cum se constituie într-un sistem, chiar şi acestea sunt reflexul unui act de jertfă. Prin urmare, şi acolo unde în cadrul unui proces terapeutic noi nu percepem în mod nemijlocit legătura, şi acolo unde nu vedem ce se întâmplă e săvârşit un act de iubire, chiar dacă el a fost transformat cu totul şi cu totul în tehnică.

Vedem că, dat fiind faptul că sufletul este, în esenţa sa, iubire, putem interveni cu factori terapeutici psihici, care pot fi, după toate aparenţele, procese situate poate chiar spre periferia fiinţei umane şi că prin asemenea factori terapeutici ceea ce este, în esenţa sa, iubire se îmbogăţeşte cu iubirea de care are nevoie. Acesta este ajutorul pe care trebuie să-l acordăm omului pentru a se elibera din tentaculele lui Lucifer. Datorită faptului că esenţa sufletului este iubire, ne este îngăduit să influenţăm direcţia karmei.

Ei bine, ne întrebăm noi – dar în alt sens –, ce a devenit materia ţesută din lumină, în care e îmbrăcat sufletul? Ce s-a întâmplat cu partea materială, ţesută din lumină, a fiinţei umane?

Să studiem corporalitatea unui om, omul exterior, cu corporalitaeta lui materială. Dacă prin procesul karmic nu s-ar fi imprimat materiei, venind dinspre suflet, o substanţă a iubirii impregnată de Lucifer sau de Ahriman, noi n-am putea resimţi această substanţă ca fiind un factor de impurificare, de alterare pentru materia ţesută din lumină.

Dacă în materie s-ar revărsa doar iubire pură, ea s-ar revărsa în corporalitatea umană în aşa fel, încât aceasta n-ar putea fi alterată; materia ţesută din lumină poate deveni mai impură decât ar trebui să fie conform planului originar din cauză că în ea se poate revărsa o iubire care şi-a însuşit forţe luciferice sau ahrimanice. Prin urmare, organizarea umană va fi necorespunzătoare, pe parcursul incarnărilor, în oameni s-au infiltrat forţe luciferice sau ahrimanice dăunătoare. Dacă organizarea omului ar fi corespunzătoare, ea ar consta din materie umană sănătoasă; dar pentru că a asimilat influenţele lui Ahriman şi Lucifer, ea poate fi corporalitate bolnavă.

Dar cum putem să eliminăm, prin acte exterioare, influenţele care au pătruns în corp printr-o substanţă de iubire necorespunzătoare? Ce se întâmplă cu corporalitatea, atunci când în ea se infiltrează ceva necorespunzător? Pentru ştiinţa spiritului, în acest caz are loc un proces prin care ceea ce e ţesut din lumină e transformat, pe o cale oarecare, în contrarul său. Contrarul luminii este un întuneric de un anumit fel. Ceea ce – oricât de bizar ar suna – se prezintă ca o impurificare a ceea ce e ţesut din lumină este un întuneric întreţesut în lumină, sub o influenţă luciferică sau ahrimanică. Aşa că în partea materială a fiinţei umane vedem întuneric întreţesut în lumină. Dar întunericul a fost întreţesut în materia trupului uman abia când acesta a devenit purtătorul a ceea ce trăieşte, drept Eu, de-a lungul incarnărilor. Înainte Eul nu se afla în corporalitate. Numai o corporalitate umană poate prezenta aceste alterări specifice. Ele nu existau înainte, în ceea ce a ţesut lumina.

Dar azi omul foloseşte, pentru a-şi construi fiinţa materială, ceea ce a eliminat din sine însuşi treptat, în cursul evoluţiei. E vorba de regnurile animal, vegetal şi mineral. Acestea conţin şi diverse materii, adică ceea ce e ţesut din lumină pentru existenţa pământeană. Dar în aceste materii încă nu se află nimic din ceea ce, în cursul desfăşurării karmei, a pătruns din sufletul omului în existenţa materială umană. Avem, deci, în cele trei regnuri naturale din jurul nostru, ceva ce omul n-a putut impurifica niciodată, prin influenţa s-a luciferică sau ahrimanică, în măsura în care el acţionează din substanţa iubirii sale. În toate acestea nu există nimic de la el, aşa că a putut fi răspândit în lume, în puritatea sa, ceea ce la om şi-a pierdut puritatea. Dacă în lumea de afară avem, de exemplu, o materie minerală, o sare sau altceva, aceasta e o materie pe care omul o are sau o poate avea în fiinţa lui; dar în el această substanţă e străbătută de ceea ce poate fi numit iubire impurificată prin influenţele lui Ahriman sau Lucifer. În lumea exterioară ea e pură. Aşa că orice substanţă din lumea exterioară se deosebeşte de ceea ce posedă omul în fiinţa lui, ca substanţă. În lumea exterioară o substanţă e altfel decât în om, pentru că în om ea e impregnată de influenţa luciferică şi de cea ahrimanică. De aceea, pentru oricare dintre alterările pe care omul poate să le aducă substanțialităţii sale exterioare în lumea din afară se găseşte ceva care reprezintă substanţialitatea corespunzătoare în stare pură, fără stricăciunea adusă de om. Ceea ce există afară, în lume, în stare nevătămată, este remediul exterior pentru organul vătămat. Dacă-i furnizaţi entităţii umane o asemenea substanţă, aveţi remediul specific pentru vătămarea respectivă.

Am caracterizat, deci, vătămarea, boala, ca întuneric specializat, iar ceea ce încă nu e întunecat, ca lumină pură întreţesută în lumea exterioară şi ati văzut că puteţi elimina întunericul aflat în om, materia întunecată, dacă sunteti în măsură să-i furnizaţi materie pură, ţesută din lumină. Avem astfel în materia pură, ţesută din lumină, un remediu specific împotriva bolii.

Am atras adeseori atenţia asupra faptului că aceasta este o eroare căreia nu trebuie să-i cadă pradă teosofia, că ar fi o dovadă de îngustime sufletească dacă am nega faptul că în asemenea cazuri nu poate fi găsit, în cazul unei boli sau al unui organ oarecare, un remediu eficient. S-a spus adeseori că organismul posedă forţele cu care se poate ajuta singur; dar, chiar dacă e corectă ideea susţinută de şcoala vieneză a terapiei nihiliste, conform căreia trebuie să declanşăm procesul vindecării prin mobilizarea forţelor opuse, putem veni totuşi în ajutorul procesului de vindecare, apelând la diverse mijloace specifice. Vedem aici un paralelism care poate fi descris pe baza ştiinţei spiritului.

Din cele spuse, de exemplu, în legătură cu difteria, vă puteţi da seama că în cazul acestei boli e vorba de ceva care, în cadrul cauzalităţii karmice, a afectat în mod cu totul deosebit corpul astral. Noi găsim ceva care e înrudit cu acest corp astral, în lumea din jurul omului, în regnul animal. De aceea, în cazul bolilor care sunt foarte aproape de corpul astral, arta medicală caută întotdeauna, în mod inconştient, dintr-un imbold obscur, mijloace de vindecare în regnul animal. În cazul bolilor a căror cauză se află în corpul eteric, ştiinţa vindecării caută remedii în regnul vegetal. Şi s-ar putea ţine o conferinţă interesantă, de exemplu, despre legătura dintre Digitalis purpurea şi anumite boli de inimă. [12] Sunt lucruri care, în măsura în care se bazează pe realitate, nu sunt adevărate doar timp de cinci ani, după care încep să devină neadevărate, cum a spus o dată un medic şi cum este cazul, într-adevăr, când se fac deducţii doar pe baza simptomelor exterioare. Există însă un tezaur de remedii care îşi are izvorul într-o legătură oarecare cu ştiinţa spiritului şi care s-a transmis de la o generaţie la alta, fără ca oamenii să ştie de unde provine. La fel cum astronomii de azi nu ştiu că teoria Kant-Laplace îşi are originea în şcolile oculte din Evul Mediu, oamenii nu ştiu nici de unde provin tezaurele de remedii – iar cauzele bolilor care au legătură cu entitatea corpului fizic cer folosirea remediilor luate din regnul mineral.

Chiar şi prin aceste analogii poate fi atrasă atenţia asupra problemei. Datorită legăturii omului cu lumea înconjurătoare, există posibilitatea ca acesta să fie ajutat din două direcţii: prin faptul că i se furnizează, pe de o parte, iubire modificată, în procesele de vindecare a bolilor psihice, şi, pe de altă parte, lumină metamorfozată în cele mai diferite feluri, în cazul proceselor care au legătură cu vindecările exterioare. Tot ceea ce putem face se realizează fie prin mijloace psihice interioare, prin iubire, fie prin mijloace exterioare, prin lumină densificată într-un mod sau altul. Şi când ştiinţa ajunge atât de departe încât va crede în suprasensibil, ca şi în faptul că materia e lumină densificată într-un fel oarecare, acest principiu va aduce lumină în încercările sistematice de a găsi modalitatea în care omului i se poate acorda ajutor prin mijloace exterioare. Putem spune că ceea ce a fost adăugat tezaurului de remedii, în cursul unor perioade de timp îndelungate, şcolile oculte ale Egiptului antic şi ale Greciei antice, nu e o simplă absurditate, că în toate aceste lucruri există un sâmbure de adevăr. Teosofia nu există spre a lua partea unei orientări oarecare, spre a spune, de exemplu, că o anume o orientare îi oferă omului otravă. Cuvântul „otravă“ acţionează azi cu putere de sugestie şi oamenii nu se gândesc cât de relativ este acest cuvânt. Căci ce este, de fapt, o otravă. Orice substanţă poate fi o otravă. Depinde de procedeul terapeutic şi de cantitatea care se administrează. Apa este o otravă puternică, dacă cineva bea dintr-o dată zece litri. Din punct de vedere chimic, acest efect nu se deosebeşte prea mult de acela al unei alte substanţe administrate omului.

Pe baza celor aflate azi, putem spune că pentru vătămările pe care omul şi le poate produce se găseşte întotdeauna, în tot ceea ce ne înconjoară în natură – cum privim noi procesul evoluţiei lumii –, ceva aducător de sănătate, în aşa fel încât omul poate birui vătămarea. Şi acesta este un sentiment frumos, pe care-l putem avea faţă de lumea exterioară. Noi putem să ne bucurăm de lumea exterioară nu numai pentru că ne dăruieşte flori care înfloresc sau pentru că, în strălucirea luminii, face să radieze spre noi munţii, ci ne putem bucura de ea şi pentru că toate cele din jurul nostru se află într-o atât de strânsă legătură cu ceea ce poate fi desemnat, în omul însuşi, drept bun sau rău. În natură, noi ne putem bucura nu numai de ceea ce ne place la prima vedere; cu cât pătrundem mai adânc în ceea ce s-a densificat până pe treapta de existenţă materială vom afla că această natură, care ne bucură atât de mult, conţine, totodată, pe vindecătorul a tot răul pe care omul şi-l poate face cu mâna lui; vindecătorul e ascuns în sânul naturii. Trebuie însă să nu ne mulţumim a înţelege ce ne spune vindecătorul, ci să facem cu adevărat ceea ce ne spune el. În majoritatea cazurilor, astăzi noi nu mai avem posibilitatea de a asculta de îndemnurile naturii vindecătoare, fiindcă ignorarea luminii, întunericul care s-a furişat şi în cunoaştere au dat naştere la stări de lucruri care nu-i mai permit omului să asculte de vorbirea pură a naturii. Aşa că trebuie să ne fie clar că, dacă, într-un caz concret, nu se poate da ajutor, dacă, din cauza legăturilor karmice, o suferinţă nu poate fi alinată, nu trebuie să tragem concluzia că nu mai există nici un remediu.

În aceasta vedem o legătură care ne dă posibilitatea de a privi întreaga lume, inclusiv omul, ca pe o fiinţă. În afirmaţia: Materia e lumină, iar problemele sufletului sunt iubire rarefiată avem cele două chei cu care putem dezlega nenumărate enigme ale existenţei pământene. Dar ele sunt valabile numai pentru existenţa pământeană şi nu pentru alt tărâm al existenţei cosmice. Cu aceasta n-am spus un lucru minor, deoarece, dacă facem o schimbare de direcţie în karma, ne putem uni cu ceea ce sunt elementele componente ale existenţei noastre pământene: pe de o parte, cu lumina devenită materie, de cealaltă parte, cu iubirea devenită viaţă sufletească. Şi găsim remediul fie în lumea înconjurătoare, în lumina densificată, fie în propriul nostru suflet, în actul terapeutic săvârşit din iubire, în actul de jertfă, şi, în acest caz, vindecăm prin forţa sufletească izvorâtă din iubire. Ne unim cu ceea ce pe Pământ are drept de existenţă în sâmburele său cel mai adânc, dacă ne unim, pe de o parte, cu lumina, pe de altă parte, cu iubirea. Toate stările de pe Pământ sunt, într-un fel sau altul, stări de echilibru între lumină şi iubire. Perturbarea echilibrului dintre lumină şi iubire este nesănătoasă. Dacă perturbarea se află în iubire, putem acorda ajutor, dezvoltând noi înşine forţa iubirii, iar dacă perturbarea este în lumină, noi putem da ajutor, procurându-ne din Univers, pe o cale sau alta, acea lumină care poate alunga întunericul din noi.

Aveţi aici elementele de bază ale posibilităţii umane de a ajuta. Ele ne arată că, în existenţa pământeană, totul se bazează pe stări de echilibru între elemente diametral opuse sau care sunt situate unul în faţa altuia. Lumina şi iubirea sunt, de fapt, două elemente situate unul în faţa celuilalt. Dar pe interacţiunea lor se bazează tot ceea ce are loc, în cadrul vieţii noastre pământene, sub formă de procese sufleteşti sau materiale. Nu trebuie să ne mirăm, deci, dacă în toate domeniile vieţii umane evoluţia are loc, de la o epocă la alta, prin faptul că starea de echilibru înclină în mod deosebit într-una din aceste două direcţii, şi că, apoi, se încearcă să se restabilească echilibrul în direcţia cealalată, evoluţia noastră asemănându-se, aşadar, cu mişcările unui val. Într-adevăr, întreaga noastră evoluţie seamănă cu mişcarea unui val: ea coboară şi urcă, şi starea de echilibru perturbată e restablită prin ceea ce reprezintă bătaia de pendul în direcţia cealaltă, depăşind starea de echilibru. Dacă mergeţi pe firul gândului că în viaţa umană are loc o perturbare a echilibrului, într-o directie sau alta, veţi observa că în felul acesta puteţi aduce lumină, într-un fel oarecare, până în cele mai intime procese ale culturii şi civilizaţiei. Dacă studiaţi o anumită epocă de cultură, în cadrul căreia în evoluţia umană au apărut unele evenimente negative din cauză că oamenii şi-au îndreptat privirile numai spre interior, nu şi spre realităţile exterioare, cum s-a întâmplat, de exemplu, în Evul Mediu, când perioada de maximă înflorire a misticii a neglijat cu totul aspectele exterioare şi a dus la confuzii nu numai în domeniul cunoaşterii, ci şi în modul de a acţiona al oamenilor, veţi vedea că urmează o perioadă în care mistica nu e suportată, în schimb, oamenii îşi îndreaptă privirile spre lumea exterioară, făcând tot posibilul ca pendulul să bată în direcţia cealaltă. Este vorba de trecerile dintre Evul Mediu şi epoca noastră. Şi veţi putea găsi pretutindeni, sub formele cele mai variate, asemenea perturbări ale echilibrului.

Aş vrea să remarc că în asemenea epoci, cum e şi a noastră, o caracteristică a multor oameni constă în faptul că ei uită cu totul şi pierd din sfera atenţiei lor ceea ce se numeşte conştienţa existenţei unei lumi spirituale. Cu alte cuvinte, în epoca noastră numeroşi oameni scapă cu totul din vedere faptul că există o lume spirituală şi care, aşadar, resping gândurile referitoare la lumea spirituală. Într-o asemenea epocă – şi, în general, în asemenea vremuri – există întotdeauna, într-un anumit sens, şi reversul.

În timp ce, pe planul fizic, există numeroşi oameni care se împletesc atât de mult printre iţele lumii fizice încât uită cu totul de cea spirituală, altii, care între moarte şi o nouă naştere trăiesc în lumea spirituală, au imboldul diametral opus, provocat printr-o karma ce acţionează din planul fizic asupra planului spiritual: imboldul de a se ocupa de lucruri care, din lumea spirituală, au influenţă asupra lumii fizice. Acest fenomen se află la baza influenţelor exercitate asupra lumii fizice de unii oameni care se află în perioada dinaintea unei noi naşteri. Ei acţionează asupra lumii fizice în funcţie de mijloacele existente, prin intermediul unor oameni care sunt accesibili într-un grad mai înalt influenţelor din lumea spirituală. Dacă vrem să facem lumină în aceste domenii, vom fi nevoiţi să respingem multe din revelaţiile lumii spirituale venite de la oameni aflaţi între moarte şi o nouă naştere. Şi vom putea delimita exact cazurile în care morţii – spre a face pendulul să bată în cealaltă direcţie – se străduiesc din toate puterile să le arate oamenilor, într-un mod palpabil, că există o lume spirituală. Dacă în epoca noastră există mulţi oameni întunecaţi sufleteşte, care au întreţesut în viaţa lor spirituală atâta întuneric, încât nici nu mai vor să audă de lumea spirituală, există, în schimb, decedaţi care, văzând această deficienţă, simt imboldul puternic de a acţiona asupra lumii fizice. Asemenea lucruri se întâmplă mai ales atunci când oamenii aflaţi în planul fizic nu fac nimic în acest sens. Cele mai semnificative sunt lucrurile care ni se oferă fără experimente artificiale, care apar, ca să zicem aşa, drept solii venite din lumea spirituală. De aici legătura dintre oamenii situaţi pe tărâmul materialismului, pe de o parte, şi imboldul care există, pe de altă parte, de a acţiona, dând poveţe şi învăţături din lumea spirituală.

Veţi găsi multe lucruri care pot constitui dovezi în sprijinul celor spuse mai înainte în cartea prietenului nostru Ludwig Deinhard, Misterul omului.[13] Acolo sunt adunate şi sistematizate multe dintre lucrurile de care aveţi nevoie şi care, în cărţile în care sunt prezentate în mod ştiinţific, sunt atât de risipite, încât nu oricine e în stare să le adune la un loc. De aceea este atât de frumos că în cartea amintită găsiţi strânse la un loc tocmai aceste aspecte ale realităţilor ştiinţei spiritului, care, după cum vedeţi, sunt caracteristice în cel mai înalt grad pentru epoca noastră. Găsiţi mai ales consemnat, într-un mod foarte nimerit, un fapt semnificativ: un anumit cercetător a căutat, prin toate mijloacele, în actuala sa viaţă pământeană, să ajungă pe calea metodei materialiste la dovada că există o lume spirituală – e vorba de răposatul Frederick Myers – şi care după moartea sa a simţit imboldul puternic de a le arăta oamenilor de aici lucrurile spre care el năzuise pe Pământ, radiind dinspre lumea spirituală şi cu ajutor din această lume.

Am vrut să ofer, prin cele spuse mai sus, o ilustrare a afirmaţiei că viaţa şi existenţa lumii constă din perturbări permanente ale unor stări de echilibru şi din căutarea echilibrului. În existenţa pământeană, elementele cele mai profunde ale acestui echilibru, care e distrus şi se restabileşte iar, sunt lumina şi iubirea. În cadrul karmei umane acţionează, de la o incarnare la alta, cele două elemente, lumina şi iubirea, restabilind stările de echilibru perturbate. De fapt, în karma care şerpuieşte de-a lungul tuturor incarnărilor avem stări de echilibru perturbate, iar în lumină şi iubire avem încercarea continuă de a restabili echilibrul. Aceasta până când, într-un viitor îndepărtat, trecând prin diversele sale incarnări, omul va atinge o ultimă stare de echilibru la care poate ajunge datorită existenţei pământene şi care va face ca omenirea să-şi fi îndeplinit misiunea sa pe Pământ, iar existenţa sa pământeană va trece într-o nouă formă planetară.

Am căutat să lămuresc astăzi o problemă fără discutarea căreia nu e posibilă o fundamentare mai profundă a legăturilor karmice şi a legilor karmice. Nu m-am sfiit, de aceea, să vorbesc despre cauzele misterioase pentru care ştiinţa noastră actuală nu va fi matură multă vreme de aici înainte. Am spus, de asemenea, că materia este lumină întreţesută şi că viaţa sufletească este iubire rarefiată. Toate acestea sunt afirmaţii oculte vechi, dar sunt afirmaţii care vor rămâne adevărate pentru toate epocile viitoare şi care se vor dovedi fecunde în cursul evoluţiei omenirii, nu numai pentru cunoaştere, ci şi pentru activitatea şi faptele oamenilor.