Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MANIFESTĂRILE KARMEI

GA 120


CONFERINŢA a XI-a

Karma individuală şi karma colectivă. Karma omenirii şi karma entităţilor superioare

Hamburg, 28 mai 1910

Ar mai fi multe de spus în legătură cu diferitele manifestări ale karmei. Dar pentru că azi e ultima zi a ciclului nostru de conferinţe şi pentru că timpul afectat unei teme atât de vaste a fost scurt, veţi înţelege de ce dacă unele dintre aspectele care, poate, ar mai fi trebuit discutate, ca şi multe dintre întrebările care vă apasă sufletul, nu pot fi tratate de această dată. Dar mişcarea noastră îşi va urma cursul, şi astfel ceea ce n-a putut fi lămurit acum va fi detaliat şi rezolvat cu altă ocazie.

S-a evidenţiat faptul că omul vieţuieşte legitatea karmei, în fiecare clipă trăită de el, evident ca pe ceva absolut evident, astfel încât în fiecare clipă a vieţii noastre, ne putem întoarce privirile spre evenimentele prin care am trecut, spre ceea ce am făcut, gândit sau simţit în incarnările care au precedat-o pe cea în care facem asemenea consideraţii. Şi vom constata că destinul uman interior şi exterior din acea clipă poate fi sesizat prin faptul că noi deţinem un fel de „registru de conturi al vieţii“, în care înscriem toate trăirile noastre înţelepte, inteligente, pline de înţelegere, dar şi tot ceea ce a fost irațional, rău şi urât în viaţa noastră. Într-un anumit moment al vieţii va rezulta un surplus, şi acesta reprezintă destinul acelui moment.

S-ar putea pune întrebarea care este raportul dintre acţiunile comune ale oamenilor, care trăiesc într-o colectivitate umană, şi karma individuală a fiecărui om. Am atins aceste probleme până acum. Dacă ne îndreptăm privirile spre un moment istoric oarecare, de exemplu, spre războaiele dintre greci şi perşi, nu vom putea spune că acest eveniment, privit, în primul rând, din perspectiva grecilor, ar trebui înscris numai în cartea destinului oamenilor individuali care au luat parte la el, pe plan fizic. Gândiţi-vă la toţi conducătorii oştilor greceşti care au luptat cu perşii, la toţi oamenii care s-au jertfit atunci, gândiţi-vă la ceea ce au făcut aceştia. Aţi putea înscrie doar în cartea de conturi a fiecărui om – dacă analizaţi într-un mod cât de cât raţional un asemenea eveniment – cele întâmplate atunci? Nu veţi putea face nicidecum aşa ceva, pentru că nu vă veţi putea imagina că evenimente care privesc un popor întreg sau o mare parte a lumii civilizate se pot reduce la faptul că fiecare individualitate umană îşi trăieşte propria sa karma. Urmărind evoluţia istorică a omenirii, veţi vedea că în cadrul evoluţiei se poate evidenţia un sens, dar că evenimente care au avut loc nu se pot confunda cu karma individuală a omului individual.

Ne putem întreba ce importanţă au avut pentru evoluţia omenirii războaiele dintre greci şi perşi. În Orient se dezvoltase o cultură care răspândea o lumină deosebită. Dar orice lumină aduce cu sine umbrele sale. Cultura Orientului a putut fi realizată deoarece unele aspecte întunecate, care n-ar fi trebuit să influenţeze evoluţia umană, s-au infiltrat în acea cultură. Un asemenea aspect l-a constituit faptul că Orientul a avut tendinţa de a se extinde, prin mijloace de constrângere exterioare, situate exclusiv pe planul fizic. Dacă n-ar fi apărut acest imbold cultura şi civilizaţia orientală n-ar fi luat naştere. Dar pentru ca omenirea să poată evolua în continuare a fost necesar să se dezvolte cultura greacă, pe baza unor premise cu totul diferite. Cultura greacă n-ar fi putut să apară însă în mod spontan. Ea a împrumutat, într-adevăr, premise importante de la cultura orientală. Legendele care povestesc despre eroii plecaţi din Grecia în Orient ne spun că discipoli ai anumitor şcoli greceşti au fost în Orient şi le-au adus grecilor acele bunuri care nu puteau fi dobândite decât în sânul culturii şi civilizaţiei orientale, care au putut fi însă cultivate şi transformate prin ceea ce se formase pe baza caracterului poporului grec şi a talentelor acestui popor. Dar din aceste bunuri aduse din Orient trebuia să fie eliminat ceea ce constituia aspectul lor întunecat: tendinţa nestăvilită de a se extinde spre Apus, prin mijloace de constrângere pur exterioare. Lumea romană, care a luat naştere mai târziu decât cea greacă, şi tot ceea ce constituie celelalte premise pentru dezvoltarea omenirii europene n-ar fi putut apărea dacă grecii nu şi-ar fi creat terenul pentru a pune o nouă amprentă culturii orientale, dacă ei nu i-ar fi respins pe perşi. Prin faptul că i-au respins pe asiatici au putut să fie filtrate lucrurile create în Asia.

Din această perspectivă trebuie privite multe evenimente din evoluţia lumii. Dacă am ţine un ciclu de conferinţe care să dureze 3–4 ani și am dezvolta această idee, urmârind numai documentele care ne-au fost transmise pe cale istorică, am descoperi un plan după care evoluează omenirea.[14] Am avea atunci o privire de ansamblu asupra lucrurilor şi am putea spune că un anumit bun cucerit avea unele aspecte întunecate, care trebuiau eliminate; el trebuia să fie transmis unui alt popor şi dezvoltat acolo. Am descoperi astfel că în evoluţia omenirii există un plan şi, discutând acest plan, n-am putea aluneca spre întrebarea: Cum s-a întâmplat ca personalităţi ca Xerxes, Miltiade sau Leonida să aibă o anumită karma individuală? Noi trebuie să privim karma individuală ca pe ceva care trebuie decis în sine, şi care trebuie împletit în planul evoluţiei omenirii. Problema nu poate fi abordată altfel. Dar, dacă aşa stau lucrurile, în această evoluţie neîntreruptă a omenirii, care se desfăşoară după un plan, trebuie să existe o coerenţă, la fel cum evenimentele karmice au o coerenţă a lor în viaţa umană individuală. Cum se raportează un asemenea plan al evoluţiei generale a omenirii la karma individuală a fiecărui om?

Să studiem mai întâi ceea ce am numit soartă, în însăşi evoluţia umană. Dacă ne întoarcem privirile în trecut, vedem ridicându-se o cultură după alta, un popor după altul. Şi mai vedem cum, popor după popor, fiecare creează ceva nou, cum din cultura şi civilizaţia fiecărui popor rămâne ceva nepieritor, dar că popoarele înseşi trebuie să piară, spre a salva pentru epocile următoare ale evoluţiei omenirii aportul cultural specific. Ştiinţa spiritului spune că în această înaintare neîntreruptă a evoluţiei omenirii putem distinge două curente.

Încercaţi să decelaţi, în întreg traseul parcurs de omenire în evoluţia sa, ceea ce putem considera ca fiind un curent continuu, în sânul căruia se dezvoltă val după val, bunul cucerit de valul premergător păstrându-se însă pentru cel următor. Am obţine o imagine a acestui ansamblu dacă ne-am îndrepta privirile spre prima civilizaţie postatlanteană, spre realizările grandioase ale vechii Indii. Dacă vom compara însă aceste realizări cu ecourile slabe păstrate în Vede, care, ce-i dept, sunt încă demne de admiraţie, fiind, totuşi, un ecou slab a ceea ce au realizat vechii Rishi şi a ceea ce relatează ştiinţa spiritului, când vorbeşte despre marele impuls dat de indieni culturii şi civilizaţiei umane, vom fi nevoiţi să spunem că măreţia originară a ceea ce poporul indian a avut de realizat pentru omenire se afla deja în declin, atunci când acest tezaur cultural al omenirii a început să fie aşternut în scris, în vederea păstrării sale, sub forma unor descrieri poetice admirabile. Totuşi, ceea ce au dat cultura şi civilizaţia indiană s-a revărsat în întreaga evoluţie a omenirii. Şi numai pe această bază s-a putut dezvolta mai târziu ceva care avea nevoie de un popor tânăr – nu de un popor îmbătrânit. A fost necesar ca indienii să fie respinşi până în peninsula sudică, pentru ca în Persia să se dezvolte concepţia despre lume a lui Zarathustra. Câtă măreţie avea această concepţie despre lume, în momentul în care a luat naştere şi cât de repede, într-un timp relativ scurt, a decăzut ea! La vechii egipteni şi la caldeeni întâlnim acelaşi proces. Vedem apoi cum înţelepciunea orientală trece în Grecia şi cum grecii resping ceea ce este, în planul fizic, lumea orientală. Şi mai vedem cum în cultura greacă sunt primite cuceririle întregului Orient şi cum în ea se întreţes diferite lucruri care fuseseră realizate până atunci în alte ţinuturi ale Europei. De aici a luat naştere un nou impuls cultural, care, pe căi ocolite, a fost în măsură să-şi asimileze Impulsul hristic şi să-l propage mai departe, spre Apus. Astfel am întâlnit şi mai târziu un curent cultural continuu, în care putem înşira o verigă ulterioară lângă alta, şi fiecare verigă ne pare o continuare a celei dinainte şi, totodată, ceva nou, care trebuia să fie dat omenirii. Dar din ce trebuia să ia naştere, oare, ceea ce se dezvoltă astfel, de la o epocă la alta?

Gândiţi-vă la tot ce vieţuieşte fiecare popor în parte, în sfera sa culturală! Gândiţi-vă la tot ce a trebuit să se petreacă în sânul fiecărui popor, la sentimentele oamenilor, la dorinţele şi entuziasmul faţă de idealul lor suprem, faţă de bunul care trebuia să fie dat ca impuls cultural! Gândiţi-vă cum trebuie să participe sufletele oamenilor individuali, cu toate dorinţele şi năzuinţele lor, la impulsul cultural specific neamului lor! Pe lângă aceasta, a fost necesar ca de-a lungul nenumăratelor secole din evoluţia omenirii popoarele, care dezvoltau impulsuri culturale succesive, să trăiască într-un fel de iluzie – fiecare popor avea iluzia că tezaurul cultural pe care-l avea de elaborat el însuşi era veşnic şi nepieritor, că nu i-ar putea fi luat niciodată. Munca plină de dăruire a diferitelor popoare la elaborarea culturii şi civilziaţiei a fost posibilă numai pentru că s-a ivit mereu iluzia care le menţinea convingerea că bunul creat de ei, cu tot ce e legat de el, va dăinui în veci. Iluzia aceasta există şi în zilele noastre; şi chiar dacă oamenii nu i se mai dăruiesc într-un mod atât de total şi nu se mai vorbeşte de „eternitatea“ unei culturi, iluzia există, în sensul că nimeni nu se gândeşte la sfârşitul ei.

Primul domeniu al vieţii spirituale umane în care asemenea iluzii nu vor mai apărea va fi cel al teosofiei. Ar fi o eroare gravă dacă un om bine ancorat în mişcarea noastră spirituală ar crede că formele în care turnăm cunoştinţele noastre, că expunerile sub formă de idei pe care suntem în măsură să le dăm astăzi, că ceea ce noi putem oferi din gândirea, simţirea şi vointa noastră vor exista în veci. Am da dovadă de miopie sufletească dacă am afirma că peste trei milenii vor mai exista oameni care vor vorbi despre adevărurile teosofice exact aşa cum vorbim noi astăzi. Ştim că situaţia actuală ne cere să oferim ceva din produsul evoluţiei neîntrerupte în formele actuale şi că urmaşii noştri vor exprima aceste lucruri în cu totul alte forme de trăire. De ce se întâmplă aşa? Dintr-un motiv asemănător cu acela care a făcut ca, de-a lungul multor secole şi milenii ale evoluţiei omenirii, culturile şi civilizaţiile succesive să prilejuiască oamenilor tot felul de trăiri, astfel încât contribuţia să poată fi plăsmuită din evoluţia întregului popor. Gândiţi-vă la nenumăratele trăiri ale oamenilor din Grecia antică şi la ceea ce a rezultat de aici, drept chintesenţă, pentru întreaga omenire de mai târziu! Veţi spune atunci: Aceasta constituie mai mult decât suma curentelor individuale.

De aceea, noi trebuie să observăm două lucruri: în primul rând, ceva care trebuie să ia naştere şi să piară, pentru ca din acest întreg să poată apărea un al doilea lucru – sub raport cantitativ, partea cea mai mică –, ca ceva veşnic. Vom înţelege în ce fel evoluează omenirea numai dacă ştim că, de când există karma umană individuală, în acest proces acţionează două puteri, Lucifer şi Ahriman, despre care am văzut că sunt mereu în activitate. Considerăm că face parte din planul evoluţiei omenirii ca, în final, când Pământul îşi va fi atins scopul, rezultatele diferitelor civilizaţii, care sunt integrate treptat evoluţiei omenirii în ansamblu, să devină fecunde pentru toate individualităţile umane izolate, indiferent de destinele pe care le-a avut fiecare. Dar noi ne putem îndrepta privirile spre acest ţel numai dacă privim evoluţia lumii din perspectivă teosofică. Nu vă lăsaţi amăgiţi! A gândi acest ţel în mod corect, cu păstrarea individualităţii noastre umane, fără risipirea acesteia într-o unitate panteistă nebuloasă, deci, în aşa fel încât în individualitatea rămasă intactă să se reverse marile cuceriri realizate de omenire în ansamblu, poate să ne apară într-o formă clară şi precis conturată numai prin cultivarea teosofică a sufletului.

Dacă ne întoarcem privirile spre civilizaţiile trecute, putem spune că de când au început să se incarneze individualităţile umane în evoluţia omenirii sunt implicaţi Lucifer şi Ahriman. Lucifer încearcă să participe la această evoluţie, în curentul progresiv al civilizaţiilor, prin faptul că se încuibează în corpurile astrale umane şi că le impregnează cu impulsul luciferic; el acţionează asupra corpurilor astrale umane. Oamenii n-ar putea primi numai de la puterile care fac să înainteze curentul continuu al civilizaţiei ceea ce le dă Lucifer. Dacă eliminaţi din mersul general al omenirii acest curent rămâne ceea ce fiinţele spirituale care evoluează normal fac să se reverse în omenire, drept comori mereu noi. Când ne înălţăm privirile spre ierarhii, spunem că acele entităţi spirituale care-şi parcurg evoluţia lor normală au dat civilizaţiei pământene ceea ce este un bun nepieritor al omenirii, care, ce-i drept, a fost transformat mai târziu, dar a rămas, totuşi, un bun nepieritor al omenirii. În acest fel dobândim un curent al civilizaţiei care înaintează continuu.

Prin activitatea acestor puteri, care trec, ele însele, printr-o evoluţie normală, omul şi-ar fi dezvoltat din ce în ce mai mult Eul, prin această îmbogăţire progresivă a evoluţiei umane. Din timp în timp, în omenire s-ar revărsa ceva ce-l face pe om să progreseze; omul s-ar umple din ce în ce mai mult cu darurile lumii spiritule, şi la sfârşit, când Pământul îşi va fi atins ţelul, în el ar exista toate darurile care i-au fost trimise din lumile spirituale. Un lucru n-ar fi însă posibil: ca omul să-şi manifeste zelul propriu, sfânt, dăruirea şi ardoarea sufletească faţă de ceea ce s-a creat de la o epocă de cultură la alta.

Din acelaşi străfund sufletesc din care se naşte orice dorinţă şi orice poftă apare şi dorul după marile idealuri, dorinţa de a-i face fericiţi pe oameni, de a realiza ceva în domeniul artei, în epocile de cultură succesive din evoluţia omenirii. Din acelaşi substrat din care izvorăşte orice dorinţă şi poftă creşte şi dorul de marile idealuri, dorinţa de a aduce fericire oamenilor după performanţele artistice din diferitele epoci de cultură. Din acelaşi substrat din care apar dorinţe dăunătoare cresc şi strădaniile pentru ajungerea pe cele mai înalte culmi ale creaţiei umane. Idealul suprem pentru care se aprinde de dragoste sufletul uman n-ar putea exista, dacă n-ar fi posibil ca aceeaşi poftă să se afunde, de asemenea, în direcţia cealaltă, în viciu şi rău. Dacă în evoluţia omenirii există o asemenea posibilitate, aceasta e opera spiritelor luciferice. Aşa că noi nu putem să ignorăm faptul că spiritele luciferice au adus pentru oameni libertatea, o dată cu posibilitatea răului, cu posibilitatea de a primi în mod liber darurile care, dacă n-ar acţiona, s-ar revărsa în mod pasiv în sufletul uman.

Am mai văzut că tot ceea ce e adus la suprafaţă de Lucifer îşi găseşte răspuns prin Ahriman. Îl vedem, deci, pe Lucifer, acţionând, cu întreaga lui ceată de spirite, asupra a ceea ce urma să dea, în planul realităţii concrete, pentru întreaga evoluţie umană, impulsul culturii antice greceşti: eroii greci, oamenii de seamă şi artiştii Greciei. Lucifer pătrunde în corpurile astrale, le face să se aprindă de dragoste pentru idealul suprem pe care-l venerează. Ceea ce urmează să se reverse în evoluţie o dată cu civilizatia greacă devine astfel, totodată, entuziamsul sufletului poporului. Tocmai în acesta se află acţiunea lui Lucifer. Şi, din cauză că Lucifer îşi datorează forţa evoluţiei lunare, nu evoluţiei pământene, el îl cheamă în arenă pe Ahriman; şi în timp ce Lucifer îşi desfăşoară activitatea de la o epocă la alta, Ahriman distruge pas cu pas ceea ce Lucifer a realizat pe Pământ. Evoluţia cosmică a oamenilor este o activitate ce se desfăşoară în permanenţă prin participarea lui Ahriman şi Lucifer. Dacă în evoluţia omenirii n-ar acţiona Lucifer, ar lipsi zelul şi entuziasmul faţă de progresul umanităţii. Dacă n-ar exista Ahriman, care nu distruge ceea ce provine de la curentul continuu al evoluţiei, ci de la impulsul luciferic, Lucifer ar încerca să perpetueze în veci unele civilizaţii. Îl vedeţi pe Lucifer provocându-şi propria karma, care este o consecinţă a evoluţiei de pe vechea Lună; el trebuie să-l aibă mereu, înlănţuit de călcâiul său, pe Ahriman. Ahriman este împlinirea karmică a lui Lucifer.

Studiind exemplul entităţilor ahrimanice şi luciferice, privim în intimitatea karmei entităţilor superioare. Şi acolo există karma. Oriunde sunt Euri există karma. Iar Lucifer şi Ahriman adăpostesc, fiecare în fiinţa sa, câte un Eu, de aceea efectele faptelor săvârşite de ei se pot întoarce asupra lor. Asupra multora dintre aceste mistere vom putea atrage atenţia la vară, în cadrul ciclului despre istoria biblică a Genezei; aş vrea să vă atrag totuşi atenţia, de pe acum, asupra unui pasaj care va fi în măsură să demonstreze ce profunzime are fiecare cuvânt din documentele oculte.[15]

Aţi reflectat vreodată la întrebarea de ce în istoria biblică la sfârşitul fiecăreia dintre zilele Genezei se află propoziţia „Şi elohimii văzură lucrarea şi văzură că era bună“, că era „cum nu se poate mai bună“? E o frază extraordinar de importantă. De ce a fost scrisă acolo? Ea trebuie înţeleasă ca o caracterizare a elohimilor, care, pe vechea Lună, au parcurs o evoluţie normală, şi al căror adversar e Lucifer. Este o caracteristică a elohimilor faptul că după fiecare zi a Genezei au văzut că lucrarea lor „era cum nu se poate mai bună“. Este dată această indicație din cauză că treapta respectivă de conştienţă era cucerirea elohimilor. Pe Lună, ei au putut vedea lucrarea în timp ce o făceau; n-au putut avea ulterior o conştienţă despre aceasta. Faptul că au putut privi ulterior, printr-o gândire a posteriori, la lucrarea săvârşită este o treaptă deosebită în conştienţa elohimilor. Este ceea ce a devenit posibil numai pe Pământ. Caracterul lor interior reiese din faptul că elementul voinţă se revarsă din fiinţa lor în aşa fel încât, când au privit rezultatul, au constatat că era cum nu se poate mai bun. Aceştia au fost elohimii care-şi încheiaseră lucrarea pe Lună şi, când au privit-o apoi de pe Pământ, au putut spune: Poate să rămână aşa, e cum nu se poate mai bună! Pentru aceasta trebuia să se fi încheiat însă vechea evoluţie lunară.

Dar cum stau lucrurile cu entităţile luciferice, deci cu acele entităţi care nu şi-au încheiat evoluţia lunară? Ele vor fi nevoite să-şi privească lucrarea ulterior, de pe Pământ, atunci când şi-au adus aportul, de ardoare şi entuziasm, în cadrul culturii greceşti. Ele vor vedea apoi că Ahriman le-a sfărâmat lucrarea bucată cu bucată! Şi vor fi nevoite să recunoască că nu şi-au terminat lucrarea: Au văzut lucrarea săvârşită de ei şi au văzut că nu era cum nu se poate mai bună, că fusese necesar ca ea să fie distrusă!

În aceasta constă marea dezamăgire a spiritelor luciferice, în faptul că ele încearcă să-şi termine lucrarea, să facă pendulul să bată în direcţia cealaltă, dar mereu îşi găsesc lucrarea distrusă de Ahriman. Trebuie să vă reprezentaţi, în cadrul evoluţiei omenirii, o tălăzuire în sus şi în jos, o aprindere de noi forţe, de entităţi de un rang mai înalt decât noi şi să vă gânditi că aceste entităţi trăiesc mereu noi amăgiri. Toate acestea sunt conţinute în trăirile pe care le au spiritele luciferice în cadrul evoluţiei de pe Pământ. Iar omenirea a trebuit să preia în ea această karma, pentru că numai astfel omul putea să ajungă la libertatea reală. Libertatea poate apărea numai dacă omul dă el însuşi conţinutul cel mai înalt Eului său pământean. Acel Eu pe care omul l-ar avea dacă toate bunurile i-ar fi dăruite la sfârşitul evoluţiei pământene nu poate fi liber, fiindcă a fost predestinat de la bun început ca în oameni să se reverse toate bunurile evoluţiei pământene. Omul a putut deveni liber numai creând alături de acest Eu un altul, capabil de greşeli, care pendulează în direcţia binelui şi în direcţia răului şi care poate năzui spre ceea ce este conţinutul întregii evoluţii pământene. A fost necesar ca Lucifer să-i adauge omului Eul inferior, pentru ca efortul de a urca până la nivelul Eului superior să poată fi fapta cea mai proprie a omului.

Numai aşa este posibilă existenţa voinţei libere în omenire. Voinţa liberă poate fi cucerită treptat, fiindcă omul este situat faţă de ea în aşa fel încât, în viaţă, aceasta îi apare ca ideal. Oare unde este liberă voinţa umană, într-o stare intermediară a evoluţiei? Ea nu e niciodată liberă, pentru că în orice moment poate să cadă pradă elementului luciferic sau celui ahrimanic; nu e liberă pentru că orice om, după de ce a trecut prin poarta morţii, are o impresie absolut precisă – poate timp de decenii – în peroada ascendentă a purificării. Acesta este esenţialul în viaţa din kamaloca: vedem în ce grad suntem imperfecţi noi înşine, din cauza lucrurilor imperfecte pe care le-am făcut în lume, vedem, pas cu pas, în ce fel am devenit imperfecţi. De aici se naşte apoi intenţia de a elimina ceea ce am făcut în mod imperfect. Aceasta este viaţa în kamaloca; o intenţie este adăugată altei intenţii şi se ia hotărârea ca omul să corecteze ceea ce a gândit şi a făcut în aşa fel încât a ajuns să coboare! Omul imprimă vieţii viitoare sentimentele sale din kamaloca, împreună cu intenţia descrisă, şi astfel îşi ia în primire karma pe care trebuie s-o poarte. Putem afirma că ne apropiem de voinţa liberă numai în măsura în care am reuşit să devenim stăpâni peste influenţele lui Lucifer şi Ahriman. Dar noi nu putem deveni stăpâni peste influenţele luciferice şi ahrimanice decât prin cunoaştere. În primul rând, prin autocunoaştere, prin faptul că devenim capabili într-un grad din ce în ce mai înalt – şi în viaţa dintre naştere şi moarte – să ne cunoaştem slăbiciunile, în toate cele trei domenii ale vieţii sufleteşti, în gândire, simţire şi voinţă. Dacă ne străduim să nu ne lăsăm pradă nici unei iluzii, în Eul nostru creşte forţa de a ne putea dispensa de influenţa luciferică, fiindcă în acest caz dobândim capacitatea de a decide ce dăruire merită din partea noastră acele bunuri ale omenirii care au fost cucerite treptat. În al doilea rând, prin cunoaşterea lumii exterioare, care trebuie să vină în completarea autocunoaşterii, acestea trebuie să conlucreze. Noi trebuie să unim autocunoaşterea şi cunoaşterea lumii exterioare cu fiinţa noastră; atunci vom fi în stare să ne creăm o relaţie clară cu Lucifer.

Acesta este specificul a ceea ce noi ne însuşim drept cunoaştere teosofică: ajungem să ne dăm seama în ce măsură în orice faptă umană sunt implicate înclinaţia şi pasiunea, Lucifer şi Ahriman. Ce altceva am făcut noi, în cadrul acestei serii de conferinţe, decât să ne lămurim asupra felului în care forţele luciferice şi ahrimanice influenţează viaţa noastră în cele mai diverse moduri! În epoca actuală poate să înceapă procesul de edificare a oamenilor în ceea ce priveşte forţele luciferice şi ahrimanice. Şi omul trebuie să fie edificat, dacă vrea să contribuie cu ceva la atingerea ţelului omenirii pe Pământ. Oriunde v-aţi îndrepta privirile, pretutindeni unde există simţire şi gândire omenească puteţi vedea cât de departe sunt încă oamenii de o edificare autentică, adevărată, în privinţa influenţelor exercitate de Lucifer şi Ahriman. Majoritatea covârşitoare a oamenilor nici nu vor să fie edificaţi în această privinţă. Vedeţi cum o mare parte a oamenilor cade pradă unui egoism religios, considerând că trebuie să facă totul pentru a ajunge ei înşişi, sufletul lor, la acea stare de tihnă şi fericire supremă pe care şi-o puteau imagina. Este un egoism de care oamenii nu sunt conştienţi; ei nu-şi dau seama că aici se pot infiltra dorinţele cele mai egoiste. Şi nicăieri nu se infiltrează Lucifer mai mult în sentimentele noastre, decât acolo unde oamenii năzuiesc spre Divin, îndemnaţi de pasiunile şi dorinţele lor, fără ca Divinul să fie străluminat pentru ei de lumina cunoaşterii. Nu credeţi că Lucifer acţioneză în multe cazuri tocmai acolo unde oamenii au impresia că năzuiesc spre realitatea supremă? Numai că formele de cultură spre care se năzuieşte în acest fel vor trebui să se numere şi ele printre dezamăgirile lui Lucifer. Iar cei care cred că pot să menţină în viaţă, prin dorinţe deşarte, o formă de cultură spirituală sau alta, cei care predică fără încetare că teosofia este rea deoarece propovăduieşte ceva nou, toţi aceştia ar trebui să reflecteze la faptul că nu depinde de voinţa umană dacă Ahriman se ţine pe urmele lui Lucifer. Formele apărute de-a lungul evoluţiei vor pieri din nou, prin acţiunea lui Lucifer, în care se amestecă mereu Ahriman.

Privim astfel spre o evoluţie anterioară, în care anumite entităţi au făcut pentru noi sacrificiul de a rămâne în urmă. Ştim acum că aceste entităţi trebuie să-şi poarte karma lor de dragul nostru, pentru ca noi să putem trăi în mod normal ceea ce ele ne insuflă. Într-adevăr, Iahve i-a insuflat omului, la începuturi, prin suflarea divină, facultatea de a deveni un Eu; dacă n-ar exista decât suflarea divină, care pulsează în sângele uman, nu şi ceea ce poate să se abată de la darurile suflării lui Iahve, dacă în el n-ar acţiona atât impulsuri luciferice, cât şi impulsuri ahrimanice, atunci, ce-i drept, omul ar putea dobândi darul oferit de Iahve, dar nu şi „cum“-ul acestuia: a-l simţi cu un Eu liber, conştient de sine. Prin urmare, faptul că anumite entităţi au rămas în urmă pe vechea Lună este în consens cu evoluţia cosmică.

Noi trăim azi într-o epocă în care ne este îngăduit să privim, într-adevăr, la multe dezamăgiri suferite de Lucifer în trecut; dar putem privi, de asemenea, spre un viitor în care vom înţelege din ce în ce mai mult ce este curentul continuu al evoluţiei. Iar teosofia ne va ajuta să întelegem acest curent continuu al evoluţiei, pentru ca noi să ne putem raporta în mod conştient la influenţele lui Lucifer şi să ajungem din ce în ce mai mult în situaţia de a recunoaşte impulsurile luciferice din noi înşine şi de a le valorifica într-un mod corect, folositor pentru evoluţia omenirii, în timp ce înainte ele acţionau ca imbolduri obscure, de care oamenii nu erau conştienţi. La fel stau lucrurile şi cu influenţele ahrimanice.

Am ajuns la un punct în care putem să atragem atenţia asupra faptului că epoca prezentă este o epocă importantă din evoluţia omenirii; este epoca în care, dintr-un anumit punct de vedere, forţele sufleteşti se modifică. Mulţi dintre dumneavoastră au auzit, desigur, când am spus că în viitorul apropiat anumiţi oameni, indivizi izolaţi, vor dezvolta alte forţe sufleteşti decât cele admise astăzi. Ceea ce teosofia spune astăzi pe baza cunoştinţelor dobândite de ştiinţa spiritului, anume că omul posedă, pe lângă corpul fizic, şi un corp eteric, e cunoscut, prin percepţie directă, numai de cei care au trecut printr-o educaţie ocultă metodică. Dar încă înainte să treacă mijlocul secolului XX – o ştim din Cronica Akasha – vor exista oameni care vor ajunge, printr-o evoluţie naturală, la o clarvedere eterică; datorită faptului că omenirea a ajuns în acest moment, când asemenea lucruri se vor dezvolta ca nişte daruri naturale, indivizii umani vor percepe corpul eteric, pătrunzând corpul fizic şi depăşindu-l în toate direcţiile. Coborând de la starea în care putea privi în lumea spirituală, omul a ajuns la starea actuală, când nu mai are decât facultatea percepţiei fizice pur exterioare şi o înţelegere intelectuală a lumii exterioare; dar el începe să evolueze treptat spre unele facultăţi noi, dar conştiente. Noile facultăţi se vor alătura celor vechi, şi o facultate deosebită va fi cea pe care o voi prezenta în continuare.

Vor exista oameni – puţini, la început, căci această facultate se va dezvolta la un număr mai mare de oameni de-abia în cursul următoarelor 2–3 milenii, iar primii precursori vor apărea înainte să se încheie prima jumătate a secolului XX – care vor trăi experiența unei fapte oarecare și vor fi tentaţi să se detaşeze de faptă. Şi atunci vor avea în faţa ochilor o imagine degajându-se din fapta respectivă. La început ei n-o vor cunoaşte, nu vor vedea nici o legătură între imagine şi fapta săvârşită de ei înşişi. Dar poate că unii vor afla câte ceva prin ştiinţa spiritului, şi, în acest caz, aceştia îşi vor da seama că această imagine, care le apare ca un fel de imagine de vis conştientă, este reversul faptei lor, imaginea acelei fapte care trebuie săvârşită pentru ca fapta lor să-şi găsească împlinirea karmică.

Omenirea se află cu adevărat în faţa unei epoci în care nu va mai înţelege karma doar după descrierile şi învăţăturile ştiinţei spiritului; ea va începe, treptat, să vadă karma prin percepţie spirituală. Dacă până acum karma a fost pentru oameni un imbold obscur, o dorinţă obscură, şi dacă ea se putea manifesta de-abia în viaţa următoare, putea fi transformată în intenţie de-abia în viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, oamenii vor ajunge treptat în situaţia de a percepe creaţiile lui Lucifer în mod conştient, de a vedea cum se vor manifesta ele prin efectele lor. În orice caz, vor şti ce e cu această clarvedere eterică numai oamenii care s-au străduit să ajungă la cunoaştere şi autocunoaştere. Tot mai mulţi oameni aflaţi în stare normală vor avea imaginile karmice corespunzătoare faptelor lor. Va fi un fenomen care-i va face pe oameni să progreseze, pentru ca astfel ei să ştie ce mai datorează lumii, ce mai stă înscris în karma lor drept debit. Acesta e lucrul care-l face pe om neliber, faptul că nu ştie ce datorează lumii. Aşa că, discutând despre karma, nu ne este îngăduit să vorbim de la bun început despre existenţa unei voinţe libere. Cuvântul „voinţă liberă“ e greşit, fiindcă noi ştim că omul devine liber de-abia prin cunoaşterea sa, care urcă trepte tot mai înalte, şi prin faptul că el însuşi urcă pe trepte din ce în ce mai înalte şi se transpune din ce în ce mai mult în lumea spirituală. El se umple astfel tot mai mult cu conţinutul lumii spirituale şi devine o fiinţă care-şi determină propria voinţă. Nu voinţa poate deveni liberă, ci omul ca atare poate deveni liber, prin faptul că se pătrunde cu ceea ce îi e dat să cunoască pe tărâmul spiritualizat al existenţei cosmice.

Dezamăgirile lui Lucifer şi faptele sale ne fac să spunem că de milenii s-au pus bazele situaţiei în care ne aflăm acum; dacă n-am fi acolo unde suntem, nu am putea să evoluăm spre libertate. După ce ne-am edificat în privinţa lui Lucifer şi Ahriman, putem să intrăm într-o relaţie nouă cu aceste puteri, să culegem roadele a ceea ce s-a făcut deja, putem să luăm asupra noastră, ca să zic aşa, munca lui Lucifer şi Ahriman. În orice caz, faptele provocate de Lucifer şi care au dus la dezamăgiri trebuie să se transforme în reversul lor când sunt săvârşite de noi înşine. Faptele lui Lucifer aveau menirea de a stârni pofte, de a-l îndrepta pe om spre rău. Am văzut ce forţă trebuie să acţioneze în direcţia contrară celei a lui Lucifer. Dacă trebuie ca noi înşine să acţionăm în sens contrar lui Lucifer, să ne ocupăm în viitor de treburile sale, numai iubirea e aceea care va putea lua locul faptelor lui Lucifer; iubirea va putea face acest lucru. Şi tot aşa vor sta lucrurile cu ceea ce se revarsă spre noi din lumea exterioară prin faptul că înlăturăm întunericul pe care-l întreţesem în materia exterioară. Dacă vom înlătura tot mai mult acest întuneric, dacă-l vom face să se risipească şi dacă vom reuşi să învingem în acest fel cu totul influenţa ahrimanică, vom fi în măsură să cunoaştem lumea aşa cum este ea de fapt, ca lume pământeană. Şi atunci vom putea să ne apropiem treptat de o cunoaştere care azi nu poate fi decât un bun al ştiinţei spiritului. Vom răzbate până la ceea ce este materia cu adevărat, până la natura luminii. Azi ştiinţa se lasă încă în voia celor mai diverse amăgiri, în ceea ce priveşte natura luminii. Unii cred că vedem lumina cu ochii fizici. Este greşit. Noi nu vedem lumina, ci doar corpuri luminate; vedem culorile de pe suprafaţa corpurilor. Nu vedem lumină, ci vedem prin intermediul luminii. Toate amăgirile de acest fel vor fi înlăturate. Şi astfel se va transforma imaginea noastră despre lume, care, din cauza lui Ahriman, a fost întreţesută cu erori şi se va impregna cu înţelepciune. Ajungând la lumină, omul va dezvolta el însusi reversul sufletesc al luminii. Iar reversul sufletesc al luminii este înţelepciunea.

Astfel în sufletul uman vor pătrunde iubirea şi înţelepciunea. Iubirea şi înţelepciunea vor fi forţa practică, impulsul de viaţă care trebuie să rezulte şi va rezulta din concepţia teosofică despre lume. Înţelepciunea, care e reversul interior al lumii, înţelepciunea care se poate uni cu iubirea, şi iubirea, care se impregnează cu înţelepciune, vor găsi calea justă spre a acţiona, la rândul lor, asupra a ceea ce e scăldat în înţelepciunea lumii exterioare. Dacă trebuie să participăm treptat la cealaltă jumătate a evoluţiei, care ar consta în învingerea lui Lucifer şi Ahriman, este nevoie să ne pătrundem cu înţelepciune şi iubire. Dezvoltând înţelepciunea şi iubirea, dezvoltăm acele elemente care se vor revărsa, la rândul lor, din sufletele noastre, ca daruri pentru puterile luciferice şi ahrimanice care s-au sacrificat în prima jumătate a evoluţiei de pe Pământ, ca să ne dea ceea ce ne este necesar pentru cucerirea libertăţii noastre. Lor va trebui să le dăm înţelepciunea şi iubirea pe care le vom dezvolta în acest fel. Dar trebuie să fim conştienţi de un lucru: pentru că în lume trebuie să existe viaţă, noi trebuie să ne însuşim culturi care sunt mijloacele de expresie ale acestei vieţi. Noi vrem să ne dăruim cu bucurie şi iubire unei culturi teosofice care nu va fi veşnică, să acceptăm cu entuziasm această situaţie şi să creăm cu iubire lucrurile pe care în trecut le-am realizat sub impulsul lui Lucifer. Deoarece ne dăm seama că trebuie să creăm din iubire lucrurile la care în trecut a fost necesar să fim îmboldiţi de pofte şi pasiuni, vom dezvolta în fundalul tuturor faptelor noastre un surplus de iubire cu atât mai mare. Dacă am dezvolta doar iubirea nu am reuşi să clădim culturi succesive. Teosofia trebuie să realizeze cu dăruire şi iubire imperativele epocii, cu acelaşi entuziasm cu care oamenii au acţionat cândva sub influenţa lui Lucifer. Nu vom mai nutri iluzia că ceea ce facem va dăinui veşnic. Dar, clădind culturi succesive, cu o iubire crescândă, noi producem iubire excedentară. Aceasta îi face bine lui Lucifer; vor fi compensate astfel şi dezamăgirile sale. Noi suntem cei care putem compensa dezamăgirile suferite de Lucifer, dacă vom restitui ceea ce a fost săvârşit pentru noi.

În aceasta constă cealaltă latură a karmei entităţilor superioare: să dezvoltăm o iubire care să nu rămână în limitele omenirii, o iubire care e chemată să pătrundă în Cosmos. Noi putem face să se reverse iubirea în entităţi situate pe o treaptă de evoluţie mai înaltă decât noi, iar aceste entităţi o vor resimţi ca pe o jertfă sufletească. Jertfa sufletească se va înălţa spre cei care şi-au revărsat odinioară darurile lor spre noi, la fel cum, cândva, fumul jertfelor se înălţa spre spiritele superioare, în vremurile în care oamenii mai posedau încă bunurile spirituale. Atunci oamenii nu puteau trimite spre ei decât jertfele simbolice de pe altare. În viitor, oamenii vor trimite spre zei curenţi de iubire, şi din jertfa de iubire se va revărsa iar ceva spre Pământ: spre om se vor revărsa forţe superioare, care, dirijate din spiritual, vor interveni cu tot mai multă vigoare în lumea noastră fizică. Şi acestea vor fi forţe magice în sensul adevărat al cuvântului.

Astfel înţelegem evoluţia omenirii, în care se manifestă karma omenirii şi karma entităţilor superioare. Şi vedem acum în ce fel se raportează planul evoluţiei la karma individuală a fiecărui om. Să presupunem că în anul 1910 o individualitate supraumană a declanşat un lucru care apoi a fost adus la îndeplinire, pe planul fizic, de către un om; s-a realizat astfel un contact între acea individualitate supraumană şi om. Omul este întreţesut astfel în karma entităţilor superioare. S-a creat o legătură între el şi acea entitate. Şi atunci spre el se revarsă, din lumile superioare, un curent care introduce în viaţa sa un element nou; acesta constituie un nou avanpost, care a fost adăugat karmei sale şi care dă un impuls decisiv într-o direcţie sau alta. În acest fel e fecundată karma umană de către karma generală, ai cărei curenţi străbat lumea.

Să ne îndreptăm privirile, de exemplu, spre Miltiade sau spre orice altă personalitate istorică. Aceşti oameni au avut misiunea de a se situa în planul mare al istoriei poporului său; karma entităţilor superioare cerea ca şi ei să realizeze un anumit lucru – şi ei au fost puşi în locurile-cheie. În contul lor karmic personal s-a revărsat ceea ce trebuia să fie dăruit omenirii întregi. Prin faptul că au îndeplinit aceste sarcini, prin faptul că au legat de ele fapte şi realizări personale, acestea au devenit karma lor indivuduală. Tot astfel trăim şi acţionăm şi noi, cu karma noastră individuală, în macrocosmos, ca o mică lume, ca un microcosmos.

Cu aceasta am ajuns la capătul cursului, chiar dacă nu şi la capătul problematicii. Dar nu se poate altfel. Dacă-mi daţi voie să spun, în două cuvinte, că am ţinut această serie de conferinţe despre acele probleme care pot mişca adânc inima umană, având legătură însă şi cu destinul unor entităţi superioare, că am prezentat acest curs din cel mai adânc străfund al sufletului meu şi că sunt bucuros că a fost posibil să se vorbească despre aceste lucruri în cadrul unei ramuri a Societăţii teosofice, între prieteni teosofi, care au venit din toate părţile, spre a se dărui expunerilor pe această temă, atunci eu rostesc aceste vorbe din cel mai adânc străfund al inimii. Cei care vor avea ocazia să audieze şi alte cursuri, vor vedea că unele dintre întrebările pe care cineva şi le va pune în urma acestui ciclu îşi vor găsi răspunsul atunci. Dar şi cei care nu vor putea să audieze cursurile din această vară vor avea mai târziu ocazia de a discuta asemenea lucruri. Îngăduiţi-mi, deci, să spun încă o dată că aş dori să primiţi lucrurile pe care le-am discutat în aşa fel, încât ele să nu fie simple cunoştinţe abstracte, ci cunoştinţe care pătrund în întreaga noastră gândire, simţire şi voinţă, în întreaga noastră viaţă, astfel încât lumea să vadă în fiecare teosof o imagine a celor mai adânci adevăruri teosofice. Să încercăm să devenim întru totul o asemenea imagine; de-abia atunci vom putea spune că în lume există un curent spiritual teosofic. În cercul nostru restrâns acest curent spiritual teosofic trebuie să însemne, în primul rând, o studiere a cunoaşterii spirituale. Apoi – mai întâi în rândurile membrilor noştri – aceste cunoştinţe trebuie să se transforme într-un anumit mod de a gândi şi simţi, şi ca atare să apară în faţa lumii. Şi atunci lumea va înţelege că nu degeaba au existat la începutul secolului XX teosofi oneşti, oameni care au crezut în mod sincer în forţa puterilor spirituale. Prin faptul că au crezut în teosofie au primit ei înşişi forţa de a lucra pentru puterile spirituale. Cultura va progresa din ce în ce mai repede, dacă veţi transforma dumneavoastră înşivă cele auzite aici în sentimente şi convingeri, în acţiuni şi fapte. Nu încercând să-i convingeţi pe oameni! Cultura actuală e prea puţin dispusă la aşa ceva. Se conving cu adevărat numai aceia care se apropie de teosofie din imboldul cel mai profund al inimii; ceilalţi nu vor crede. Această hrană o avem şi în cercurile noastre spirituale, ca fenomen pe care l-a produs materialismul, şi e necesar ca noi să privim acest rău ca pe ceva faţă de care ştiinţa spiritului trebuie să dovedească forţă spirituală.

Trebuie să-i dăm lumii tot ceea ce putem, prin modul nostru de a gândi şi simţi. Cei care vor transforma teosofia în viaţă interioară a sufletului vor fi un izvor de forţă spirituală. Iar cel care crede în suprasensibil poate să fie convins că adevărurile şi cunoştinţele noastre teosofice actionează pe cale spirituală, se răspândesc afară, în lume, sub formă invizibilă, dacă fiecare din noi devine cu adevărat un instrument conştient, pătruns de viaţa teosofică.