Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

MISIUNEA SUFLETELOR POPOARELOR

GA 121


CONFERINŢA a VIII-a

Christiania, 14 iunie 1910

Dacă vrei să studiezi istoria popoarelor germano-nordice şi impulsurile spirituale care se exprimă în ea trebuie să vezi mai întâi care este caracterul fundamental al mitologiei lor. V-am spus deja că, în ciuda unor asemănări cu alte mitologii şi viziuni despre zei, această mitologie are ceva aparte. Elementele sale esenţiale s-au răspândit în toate popoarele şi triburile de rasă germanică ale Europei, încât a fost posibilă o concepţie mitologică unitară, în fond o aceeaşi înţelegere a acelor relaţii de rudenie până departe în sud. Tocmai pentru această particularitate a mitologiei germano-nordice trebuie să fi existat odinioară în rândul tuturor zonelor locuite de popoarele în care fusese răspândită într-o formă sau alta această mitologie o aceeaşi înţelegere; căci ceea ce este comun în mitologia popoarelor germano-nordice se deosebeşte într-adevăr foarte puternic de esenţa mitologiei greceşti, să nu mai vorbim de cea egipteană, încât tot ce este înrudit în mitologia germană este şi foarte asemănător, dar foarte depărtat de ceea ce constituie esenţa în mitologia greacă şi romană. Nu putem înţelege însă astăzi aşa uşor această esenţă din pricină că datorită ipotezelor cunoaşterii ‒ despre care nu putem vorbi aici pentru că ne-am îndepărta prea mult de subiect ‒ astăzi domneşte o anumită dorinţă de a compara simplist religiile diverselor popoare între ele. Studiul comparativ al religiilor, al mitologiilor,  suscită actualmente mult entuziasm. Or, în acest domeniu este uşor să comiţi cele mai mari erori. Ce se întâmplă de obicei când compari între ele religiile şi mitologiile popoarelor? Se compară aspectele lor exterioare din legendele zeilor, se caută să se arate că o divinitate care figurează într-o anumită mitologie se regăseşte şi în altele etc. Pentru cel care cunoaşte adevărata stare de fapt, acest mod de a nu compara decât aspectele exterioare este lucrul cel mai supărător în tendinţele ştiinţei actuale, fiindcă de fapt se compară peste tot doar aspecte exterioare. Pentru unul care ştie despre ce e vorba este ca şi cum cineva i-ar spune: Am cunoscut acum treizeci de ani pe cineva care purta o uniformă dintr-un pantalon albastru, un dolman roşu şi un chipiu... etc. şi ar adăuga imediat: Am mai cunoscut pe cineva acum douăzeci de ani, cu aceeaşi uniformă şi pe altcineva acum zece ani, tot cu aceeaşi uniformă. A-ţi închipui că poţi să compari personalităţile acestor trei oameni pentru că erau îmbrăcate în acelaşi mod ar însemna să comiţi o mare eroare, fiindcă oameni foarte diferiţi pot purta, în epoci diferite, o aceeaşi uniformă; singurul lucru care contează este omul care le poartă. Comparaţia mea este trasă de păr, dar este ceea ce se petrece când comparând diferitele religii faci o apropiere, de pildă, între Adonis şi Christos. Acolo nu se compară decât uniforma exterioară. Or, îmbrăcămintea şi calităţile fiinţelor din legende pot fi aceleaşi sau foarte asemănătoare, dar ceea ce contează este individualitatea spirituală, divină, care le îmbracă, iar când este vorba de individualităţi atât de diferite ca Adonis şi Christos această comparaţie are valoarea comparaţiei uniformelor. Acest gen de apropieri place mult totuşi în zilele noastre. Dar ce este interesant nu este ceea ce dă astăzi studiul comparativ al religiilor cu metodele sale cu totul exterioare. E vorba mai curând să ştii, după diferenţele dintre Sufletele popoarelor, cum a ajuns cutare sau cutare popor fie la mitologia sa, fie la teologia sa aparte, fie chiar la filosofia sa.

Nu vom putea înţelege deloc caracterul fundamental al mitologiei germano-nordice decât revenind odată în plus asupra celor cinci epoci de civilizaţie care s-au succedat în timpul erei postatlanteene. Aceste cinci civilizaţii au fost consecinţa marilor migraţii venind din vest şi est, care au antrenat fiinţele umane cele mai mature, cele mai avansate, care, să zicem aşa, au înaintat până în regiunile Indiei, unde au fondat sacra civilizaţie a Indiei antice. Mai aproape de timpul nostru au fost fondate civilizaţia persană, apoi cea egipteano-caldeeano-babiloneană, apoi cea greco-latină şi, în fine, a noastră. Caracterul esenţial al fiecăreia dintre aceste civilizaţii nu poate fi înţeles decât când ştii că fiinţele umane care au fost cuprinse în ele, precum şi fiinţele angelice, Sufletele popoarelor sau Arhanghelii şi Spiritele timpului, erau toate, chiar în trecut, foarte diferite unele de altele. Astăzi vom ţine seama mai ales de diferenţele dintre fiinţele umane care au participat la aceste civilizaţii.

Oamenii care au fondat în Indii prima civilizaţie postatlanteeană ‒ care a îmbrăcat mai târziu forma sa literară în Vede şi în literatura indiană ulterioară ‒ erau într-adevăr foarte diferiţi, de pildă, de popoarele grec şi latin, aşa cum erau şi faţă de popoarele Persiei, Egiptului, Caldeei, şi mai diferiţi încă faţă de cele care pregăteau în Europa a cincea epocă de civilizaţie postatlanteeană. Dar prin ce erau diferiţi? Dacă la popoarele Indiei antice natura însăşi a individului, dispoziţiile sale înnăscute erau atât de diferite de ceea ce erau ele la locuitorii ţărilor situate mai la vest este pentru că popoarele Indiei antice erau deja foarte avansate în dezvoltarea lor înainte de a fi primit Eul. În raport cu restul dezvoltării omenirii, ei făcuseră progrese importante; aveau în spatele lor o lungă, o foarte lungă evoluţie istorică. Dar toate acestea ei le trăiseră într-un fel de letargie a Eului. Conştienţa Eului nu a intervenit decât relativ mai târziu la poporul indian, într-o epocă în care acest popor, de altminteri foarte matur, trecuse în anumite privinţe prin experienţe pe care popoarele germano-nordice trebuiau să le facă fiind deja în posesia Eului lor. Popoarele germano-nordice au participat deci cu un Eu pe deplin treaz la experienţe pe care locuitorii Indiei antice le-au trăit fără ca Eul lor să fi ieşit dintr-o anumită letargie.

Prin ce trebuia să treacă lumea în cursul erei postatlanteene? Omul erei atlanteene era dotat încă cu o extrem de veche şi întunecată clarvedere. Cu ajutorul acestei vechi şi întunecate clarvederi el asista la procesele care se desfăşurau în lumea spirituală. Plasaţi-vă pentru un moment în această antică Atlantidă înainte de pornirea către est a marilor migraţii. Aerul era încă impregnat de vapori de apă, de ceaţă. Dar şi sufletul uman era altul. Fiinţa umană nici nu distingea încă între ele diferitele impresii senzoriale. I se părea că substanţa spirituală a Universului se întindea ca o aromă, ca o aură în jurul ei. Avea deci o anumită clarvedere, dar trebuia să ajungă să se detaşeze de ea. Faptul a fost împlinit sub acţiunea forţelor în sfera cărora ajungea omul în timpul migraţiilor din vest în est. În cursul acestor migraţii, odată mai mult sufletele s-au dezvoltat în moduri foarte diferite. Au existat acolo popoare care tot deplasându-se spre est au ieşit ca din somn din vechea clarvedere şi s-au aflat la un nivel mai înalt al evoluţiei lor, în timp ce Eul lor era încă letargic. Ele au  parcurs mai multe etape ale dezvoltării lor, Eul rămânând mereu în starea letargică, de vis. Locuitorii Indiei erau cei mai avansaţi ca dezvoltare când Eul lor s-a trezit la conştienţa de sine. Ei aveau deja o viaţă sufletească interioară foarte bogată, în care nu se mai manifestau deloc stările pe care popoarele Europei le-au cunoscut încă mult timp. Ei trecuseră deja prin acestea. Ei s-au trezit deci la conştienţa de sine, în timp ce erau deja dotaţi cu forţe spirituale şi cu facultăţi spirituale datorită cărora puteau să pătrundă foarte adânc în lumile spirituale. De aceea, pe cei mai avansaţi din cadrul poporului indian, această activitate intensă şi strădanie a diferitelor fiinţe îngereşti şi arhanghelice asupra sufletului omenesc pentru a-i smulge stărilor lor de conştienţă nebuloasă nu-i atingea deloc. Ei nici nu aveau percepţia acestei activităţi. Ea se exercitase asupra corpului lor astral şi a corpului lor eteric pe când încă nu erau cu adevărat prezenţi. Când s-au trezit, sufletul lor atinsese deja un grad foarte înalt de maturitate; s-au trezit astfel, încât cei mai avansaţi dintre ei puteau deja fără mare efort să privească afară în lume şi, prin aceasta, puteau citi în Cronica Akasha ce s-a petrecut în lumea spirituală, ceea ce ei trăiseră în stare de conştienţă letargică, întunecată. Ei au fost conduşi inconştient în regiuni superioare, au dobândit, înainte ca conştienţa Eului lor să se fi trezit, au dobândit facultăţi spirituale mult mai bogate decât facultăţile sufleteşti ale popoarelor occidentale. Pentru aceşti oameni lumea spirituală era o percepere nemijlocită. Astfel, cei mai avansati dintre conducătorii lor erau în stare ca, atunci când Eul lor s-a trezit, ei să nu se mai oprească să cerceteze modul cum evoluţia omenirii decursese într-un fel din Spiritele formei sau Puteri; ei s-au simţit mai aproape de cei pe care noi îi numim Spirite ale mişcării, Tării, ca şi de Spiritele înţelepciunii, Domniile, care sunt şi mai înalte. Mai ales acestea îi interesau. Ei cunoşteau domeniul entităţilor inferioare fiindcă trecuseră pe acolo, nu li se mai părea să aibă deci o foarte mare importanţă. Îşi ridicau ochii către ceea ce aveau să numească mai târziu „corul tuturor Spiritelor mişcării şi înţelepciunii“, spre cei pe care grecii îi vor numi mai târziu cu expresiile Dynamis şi Kyriotetes. Pe aceştia îi venerau. Ansamblul spiritelor mişcării ei îl numeau „Mula-Prakriti“, iar ansamblul Spiritelor înţelepciunii „Maha-Parusha“, totul fiind văzut ca alcătuind o unitate spirituală. Ei au putut ajunge la aceste viziuni pentru că atinseseră conştienţa Eului la stadii atât de târzii ale evoluţiei lor. Ei încheiaseră deja, depăşiseră deja etapele pe care popoarele mai tinere urmau să le parcurgă cu Eul lor.

Popoarele civilizaţiei persane erau mult mai puţin dezvoltate. Prin facultatea lor deosebită de cunoaştere şi prin faptul că trezirea Eului lor se produsese la un stadiu inferior, ei erau pe punctul de a putea să se ocupe de Spiritele formei, Puteri. S-au familiarizat cu ele, le-au înţeles într-o anumită măsură şi s-au interesat de ele în mod deosebit. Aceasta la un nivel inferior popoarelor Indiei, pe o treaptă însă la care cei din Occident au trebuit să se înalţe abia pe urmă, adică după ce se treziseră popoarele Persiei. De aceea ei au recunoscut Puterile, Spiritele formei, pe care le-au numit „Amshaspands“. Acestea sunt iradierile pe care noi le cunoaştem ca Spirite ale formei sau Puteri şi pe care, din punctul lor de vedere, tocmai popoarele civilizaţiei persane au fost cele care le-au putut observa în mod deosebit.

Ajungem acum la popoarele Caldeei. Ele au fost conştiente de ceea ce numim Începătorii sau Spiritele conducătoare ale timpului sau ale personalităţii. Într-un mod diferit, şi popoarele epocii greco-latine au avut o anumită conştienţă a acestor Spirite ale personalităţii sau Începătorii. Dar la ele mai era şi altceva, şi acest lucru ne va permite să facem un pas mai departe în cunoaştere. Grecii, ei erau şi mai apropiaţi de popoarele germano-nordice. Totuşi la ei Eul s-a trezit la un nivel mai înalt decât la popoarele germano-nordice. Ceea ce acestea resimţeau ca activitatea Îngerilor şi a Arhanghelilor, popoarele grec şi latin, fără să fi păstrat despre aceasta o conştienţă nemijlocită, aveau totuşi încă o amintire precisă. Trebuie deci să vă reprezentaţi că diferenţa dintre popoarele germanice şi popoarele greco-latine constă în faptul că popoarele greco-latine aveau încă o amintire a faptului că Îngerii şi Arhanghelii participaseră la dezvoltarea vieţii lor interioare. Dar ei trăiseră acest lucru într-un mod foarte puţin clar. Ei se aflau pe atunci într-o stare de conştienţă nebuloasă. Totuşi îşi aduceau aminte. Creaţia lumii, modul în care Îngerii şi Arhanghelii ‒ normali şi nenormali ‒ exercită o acţiune în sufletul uman, despre asta grecii păstrau o imagine grandioasă în memoria lor. Desigur, amintirea este mai decantată, are contururi mai precise decât experienţa trăită. Ceea ce apare sub formă de amintire nu mai este nici atât de proaspăt şi tânăr, dar silueta, contururile sunt mai clare. Grecii retrezeau în memoria lor, în contururi precise, influenţa exercitată asupra sufletului uman prin Îngeri şi Arhangheli. Iată ce este mitologia greacă. A nu o înţelege astfel, a te limita să compari anumite apelative cu altele care se găsesc în altă parte, a nu vedea ceea ce sunt cu adevărat fiinţele care se numesc Apolo, Minerva etc. înseamnă să practici studiul comparat al religiilor într-un mod superficial, să compari uniformele, hainele. Cum se vedeau aceste lucruri atunci, asta este ce ne interesează.

După cele spuse vom adăuga: grecii şi-au conceput mitologia lor din amintire. ‒  Epoca egipteano-caldeeană nu a avut decât o amintire obscură şi confuză a acţiunii Îngerilor şi Arhanghelilor, dar ea avea o privire în lumea Începătoriilor sau Arhai. Este ca şi când ea ar începe să uite ceva. În mitologia persană sau în învăţătura divină avem în schimb o uitare totală a lumii Îngerilor şi Arhanghelilor, dar în acelaşi timp o privire în lumea Puterilor sau a Spiritelor formei. Ceea ce există în mitologia greacă, popoarele Persiei şi, mai deplin, cele ale Indiei uitaseră. Ele contemplau deja din nou toate evenimentele în Cronica Akasha şi prin cunoaşterea lor, cunoaştere care era deja zeificată cu forţe spirituale superior dezvoltate, îşi creau imagini asupra evenimentelor trecute. Acest lucru vă va explica de ce le este atât de greu tocmai acestor popoare din Orient să înteleagă spiritualitatea Occidentului şi de ce sunt atât de închise în faţa acestei spiritualităţi a Occidentului. Ele vor adopta desigur cultura materialistă a Occidentului, dar ceea ce această cultură are spiritual le rămâne mai mult sau mai puţin de neînţeles atât timp cât nu o abordează pe calea ştiinţei spiritului. Ele se găseau deja pe o treaptă omenească superioară într-un timp în care Christos nu venise încă pe Pământ. El a venit abia în epoca a patra postatlanteeană. Acest eveniment nu mai putea fi înţeles prin forţele care se dezvoltaseră în populaţia Indiei. Aici trebuiau şi forţe care să corespundă unui nivel mai puţin înalt al Eului, adică prezenţei Eului în forţe sufleteşti subordonate.

În ţările germano-nordice intervenţia Îngerilor şi a Arhanghelilor în sufletul omenesc nu exista numai ca amintire, ci în aşa fel încât, chiar în epoca în care Christos-Iisus era pe Pământ, oamenii încă percepeau, participau la felul cum fiinţele Îngerilor şi ale Arhanghelilor lucrau în sufletele lor. Popoarele greco-latine îşi aminteau de aceste experienţe sufleteşti ca de ceva ce trăiseră altădată. Popoarele germanice le trăiau încă într-un mod nemijlocit şi ca raportându-se direct la ele. Eul lor se trezise la stadiul de existenţă în care Spiritele popoarelor şi alte entităţi spirituale mai puţin înalte erau încă active în suflet. De aceea aceste popoare erau mai aproape decât toate celelalte de starea de lucruri ce domnea pe vechea Atlantidă.

În această veche Atlantidă se venerau puterile spirituale şi se vorbea de un fel de divinitate unică, pentru că exista încă percepţia imediată a stărilor primitive infinit de vechi ale evoluţiei umane. Se vedeau într-un fel acţionând Spiritele înţelepciunii şi Spiritele mişcării, pe care locuitorii Indiei urmau să le contemple mai târziu în Cronica Akasha. Popoarele occidentale se ridicaseră cu o treaptă deasupra acestui punct de plecare, astfel încât ele trăiau în prezentul imediat trecerea de la vechea la noua contemplare. Ele contemplau o ţesere şi o viaţă a puterilor spirituale reale într-un timp în care Eul nu era încă treaz. Dar ele vedeau şi că acest Eu se trezea puţin câte puţin şi că fiinţele angelice şi cele arhanghelice interveneau în suflet. Ele observau direct trecerea de la o stare la alta. Ele aveau amintirea unei ţeseri şi vieţi anterioare când contemplarea mai era ca într-o ceaţă, iar în această ceaţă ele deosebeau fiinţele spiritual-divine pe care noi am învăţat să le cunoaştem ca aflându-se imediat deasupra oamenilor. Vechii zei însă, care acţionaseră într-un trecut foarte, foarte îndepărtat, în vremea vechii Atlantide, înainte ca în viaţa sufletească a omului să fi intervenit zeii pe care îi vedea acum şi de care se simţea legat, au fost numiţi Wann. Oamenii au ieşit apoi din era atlanteeană şi contemplau ţeserea Îngerilor şi Arhanghelilor; pe aceştia i-au numit Ases. Aceste fiinţe ‒ Îngeri şi Arhangheli ‒ se interesau de Eul omului a cărui trezire se opera acum la nivelul cel mai de jos. Ei erau pentru aceste popoare un model, un ideal. Viziunea sufletului înălţându-se cu ajutorul diferitelor forţe pe care i le dădeau Îngerii şi Arhanghelii normali şi nenormali, pe care popoarele orientale o trăiau dormind, popoarele europene o parcurgeau începând de jos; ele trebuiau să fie foarte prezente pentru ca aceste forţe sufleteşti să se poată dezvolta treptat.

Astfel, divinităţile care se impun într-un fel privirii interioare a omului germano-nordic, cele care lucraseră direct asupra sufletului său, şi efortul conştient al acestui suflet uman pentru a se smulge elementului cosmic, toate acestea erau pentru omul germano-nordic viziuni directe. El nu caută în amintire în ce mod au fost introduse sufletele în corp, ci vede lucrurile ca şi cum ele s-ar petrece în prezent. Este propria sa evoluţie şi el participă aici cu Eul său. El o înţelege, şi această înţelegere persistă până în secolele al VIII-lea, al IX-lea şi al X-lea după Christos. El îşi păstrează mult timp facultatea de a înţelege cum forţele sufletului se formează puţin câte puţin, se cristalizează în corp. Vede mai întâi fiinţele arhanghelice care au lucrat în sufletul lui, dându-i ceea ce urma să devină forţele sale sufleteşti. Cel pe care îl consideră a fi cel mai mare dintre Arhangheli este Wotan sau Odin, pe care îl vede lucrând în acest fel la dezvoltarea sufletului său. Ce vede el acolo? Cum îl percepe el pe Wotan sau Odin? Ce reprezintă Wotan pentru el, ce învaţă să iubească la el şi mai ales cum îl concepe? Îl recunoaşte a fi unul dintre acei Arhangheli care au renunţat într-o zi să se ridice la trepte superioare, unul dintre Arhanghelii nenormali, unul dintre marii „renunţători“ din timpurile străvechi care au luat asupra lor importanta misiune, aceea de a lucra în sânul sufletului omenesc. Omul popoarelor germano-nordice îl vede pe Odin chiar în epoca în care acesta îşi asumă misiunea de a inculca sufletului limbajul. Amintirea despre acest lucru este păstrată într-un mod minunat şi faptul este descris ca o iniţiere a zeilor. Modul cum şi-a câştigat Odin puterea de a acorda sufletelor popoarelor nordice limbajul este zugrăvit prin aceea că el, înainte de a ajunge la această capacitate, a trecut prin ceea ce ne este descris ca un fel de iniţiere prin băutura divină, care, într-un trecut infinit îndepărtat, era în stăpânirea uriaşilor. Firesc, această băutură nu conţinea o înţelepciune abstractă ci reprezintă înţelepciunea care se exprimă nemijlocit în sunet. Prin iniţierea sa, Odin dobândeşte puterea asupra înţelepciunii care trăieşte în sunet; el învaţă să o mânuiască în timpul unei lungi iniţieri de nouă zile, de care este absolvit apoi prin Mimir, vechiul purtător al înţelepciunii. Odin devine deci stăpânul puterii de a vorbi. De aceea legenda ulterioară leagă de Odin limbajul poetic, limbajul scalzilor, ca şi înţelepciunea runică despre care altădată se gândea a fi mult mai înrudită cu limbajul decât cu scrierea, apărută mai târziu. Modul în care sufletul îşi cucereşte facultatea de a vorbi, pe calea ocolită prin corpul eteric, şi o adânceşte în trupul fizic prin Arhanghelul corespunzător, asta se exprimă în minunatele legende care se referă la Odin.

Tovarăşii lui Odin sunt fiinţe arhanghelice de acelaşi gen: Hönir dă sufletului forţa de reprezentare, Lödur dă ceea ce depinde cel mai mult de rasă, adică culoarea pielii şi caracterul sângelui. Aceste două fiinţe trebuie să le considerăm ca Arhangheli cu tendinţă mai curând normală. În ce-i priveşte pe Arhanghelii nenormali, îi regăsim în cei care se numesc Wili şi We. Sunt entităţi care acţionează mai curând în profunzimile şi intimitatea sufletului, aşa cum am explicat în conferinţa precedentă. Dar un Eu care este el însuşi la treapta nenormală de evoluţie, în care dezvoltă deja forţele inferioare ale sufletului, se simte firesc foarte intim înrudit chiar cu un Arhanghel nenormal. De aceea Odin nu este considerat un Arhanghel nenormal, ci mai curând legat, prin întârzierea sa, de întârzierea sufletelor occidentale. Acestea vieţuiesc mai conştient în Eul lor ceea ce a rămas în urmă la trecerea prin acele zone, în timp ce sufletele orientale trecuseră pe lângă anumite stadii ale vieţii sufleteşti până s-au hotărât să se trezească. De aceea în sufletele oamenilor de rasă germano-nordică trăieşte mai ales ceea ce este legat de forţele arhanghelice ale lui Odin, forţe clocotind în adâncurile elementare ale vieţii sufleteşti.

Dacă am spus că Îngerii fac să pătrundă impulsul Arhanghelilor până în indivizi, atunci un Eu care se trezeşte pe o treaptă elementară atât de primitivă a vieţii sufleteşti se interesează în primul rând de faptul că în acel Eu sunt aduse preocupările Arhanghelilor. De aici interesul resimţit de omul rasei germano-nordice pentru o anumită fiinţă angelică deosebit de puternică, dar care este înrudită cu fiinţa umană, cu individualitatea sa. Acesta este Thor. Nu îl cunoşti pe Thor decât dacă vezi în el o entitate care ar fl putut să fie foarte avansată dacă ar fi evoluat normal, dar care a consimţit relativ devreme să rămână la stadiul de Înger, pentru a fi călăuza spirituală a ţărilor germano-nordice în epoca în care Eul se trezea în suflete. Dacă ceea ce venea din lumea spirituală şi trebuia să fie depus în Eul individual a şi fost adus acolo, asta se datorează lui Thor, ca urmare a înrudirii sale cu acest Eu. Acest fapt ne permite să înţelegem mai bine anumite detalii transmise de tradiţie. Este într-adevăr important să putem înţelege cum trebuie aceste individualităţi zeieşti. Omul rasei germano-nordice a resimţit deci, a trăit această pătrundere a sufletului în corporalitate. El era prezent în momentul în care Eul se integra corpului şi lua în stăpânire individul.

Să ne aducem aminte că Eul trăieşte în pulsaţia sângelui şi că oricărui interior îi corespunde un exterior, oricărui microcosmos un macrocosmos. Trudei lui Odin care a dat, prin mijlocirea respiraţiei, înţelepciunea limbajului şi runelor îi corespunde în macrocosmos mişcarea vântului. Pătrunderii regulate a aerului prin organele noastre de respiraţie, care transformă aerul în cuvânt, în limbaj, îi corespunde în afară, în macrocosmos, mişcările, curenţii vântului. Dacă atunci când trasformăm aerul în cuvinte resimţim în noi domnia lui Odin, tot astfel trebuie să îl vedem domnind şi acţionând afară, în vânt. Aceste lucruri le vedea cu adevărat omul care era încă dotat cu vechi facultăţi ale rasei germano-nordice, de care ţinea în special un anumit grad de clarvedere. El îl vedea pe Odin acţionâd peste tot în vântul întinderilor, îl vedea în modul cum forma limbajul prin respiraţia sa. Pentru el, acestea făceau una. Aşa cum ceea ce trăieşte în noi şi face posibil limbajul ‒ aşa cum era el într-un organism al omului din nord ‒ pătrunde până în Eu şi provoacă pulsaţia sângelui, ceea ce se orgnizează astfel sub formă de limbaj corespunde în afară, în microcosmos, fulgerului şi tunetului. Limbajul exista înainte să se nască Eul. De aceea Eul este conceput peste tot ca fiind fiul acelei entităţi care dă limbajul. În special Thor este cel care se ocupă să introducă această facultate Eului individual, iar procesului din macrocosmos îi corespunde în microcosmos pulsaţia sângelui. Deci ceea ce în macrocosmos corespunde pulsaţiei sângelui în om este fulgerul şi tunetul prin vântul care adie şi norii care ţes. Dar şi pe acestea omul germano-nordic le vedea în clarvederea sa ca nefăcând decât una; el vedea un raport strâns între suflul vântului, descărcarea fulgerului şi ţeserea aerului inspirat de el. El vede acest aer trecând în sângele său şi producând acolo pulsaţia Eului. Fenomenul care astăzi este considerat ca fiind de natură materialistă, pentru omul germano-nordic era încă de natură astrală. El vedea o înrudire intimă între foc, fulger şi ceea ce curge prin sânge. Când îşi simţea pulsul bătând, el avea impresia că această pulsaţie era bătaia Eului; el ştia: ceea ce bate acolo percep vag şi după un timp percep din nou. Toate acestea erau înveşmântate în simţire clarvăzătoare; ceea ce provoacă bătaia pulsului şi ceea ce o face să revină, iar el o simţea ca fiind fapta lui Thor. El simtea în Eul său forţa lui Thor, forţa unuia din cei mai puternici Îngeri ce fuseseră veneraţi vreodată, o simţea ca bătaia continuă a ciocanului din mâna lui Thor, fiindcă acesta era o entitate puternică ce era considerată a fi rămasă pe treapta de Înger.

Modul în care forţa spirituală asigură coeziunea corpului fizic este exprimat în mitologia germano-nordică prin aceea că Eul menţine această coeziune în cadrul ţeserii fiinţei sufleteşti-trupeşti. Omul germano-nordic vede ţeserea dinăuntru în afară a omului trupesc-sufletesc; mai târziu el înţelege şi că interiorul naşte din astral, că, am spune, interiorul răspunde exteriorului. El înţelege încă ceea ce îi spuneau iniţiaţii privitor la modul în care Universul se face om. El ştie să reurce la stadiile anterioare şi înţelege povestea evenimentelor care vorbesc despre raporturile dintre Îngeri şi Arhangheli în stările trecute ale evoluţiei, în care omul se născuse din macrocosmos în mod fizic-spiritual. El este în stare să vadă că individul a fost construit pornind din macrocosmos şi că este inclus în acesta. El şi-a căutat în macrocosmos acele procese care se petrec microcosmic încât, pornind de la nordul omenesc, domeniul spiritual rece, se ţes gândurile omeneşti şi de acolo corporalitatea omenească este alimentată de cei doisprezece nervi cerebrali ai capului. El asistă la procesul care, microcosmic, duce astfel la formarea acestor doisprezece nervi: El contemplă spiritul care ţese în ceea ce el numeşte „Nebelheim“ sau „Niflheim“; el vede cei doisprezece curenţi care se contractă şi se materializează în cei doisprezece nervi ai creierului. El vede şi că la ceea ce vine astfel de sus se opune ceea ce vine de la inimă, din „sudul“ omenesc; caută acest lucru în afară, în macrocosmos, şi înţelege de ce acesta ar putea fi numit „Muspelheim“. Astfel, încă în timpul creştinismului, el are o înţelegere a modului în care microcosmosul a luat naştere din macrocosmos, din care a ieşit treptat fiinţa umană şi din care el este un extract. El este în stare să evoce un trecut şi mai îndepărtat, în care Îngerii şi Arhanghelii lucrau în sufletul său. În reprezentările pe care şi le dobândeşte astfel este ceea ce ne întâmpină, ce este recunoscut ca geneza din vechea mitologie germano-nordică, ca naşterea omenirii din macrocosmos.

Haosul care este la începutul acestei geneze şi pe care mitologia germanică îl numeşte „Ginnungagap“ corespunde aproape momentului în care Pământul se reconstituie după ce a trecut prin cele trei stadii anterioare: Saturn, Soare şi Lună, în care el iese din Pralaya, în care regnurile naturii nu sunt încă diferenţiate. Omul nordului înţelege şi cum au decurs stările ulterioare.

Este interesant să vezi cum mitologia germano-nordică descrie în tablouri imaginative evenimentele care s-au desfăşurat în aceste epoci trecute, evenimente despre care vorbim în ştiinţa spiritului în expresii mai mature, în noţiuni. Ele ne descriu ce se petrecea în timpul când Soarele şi Luna erau încă reunite, apoi plecarea Lunii şi modul în care evoluţia a ajuns la ceea ce va fi mai târziu „Riesenheim“, ţara Uriaşilor. Ele descriu era atlanteeană ca fiind continuarea a ceea ce se petrecuse mai înainte, cât şi problemele care privesc popoarele germano-nordice.

N-am vrut să vă dau astăzi decât o idee a modului în care Eul omului din nord s-a trezit în timp ce el era încă pe o treaptă inferioară de evoluţie şi am vrut să vă arăt că acest om al nordului ştia să vadă în Sufletul poporului, în sufletul lui Thor etc.

Aş vrea să vă fac să înţelegeţi cum Eul său a putut câştiga un interes nemijlocit şi pentru acţiunea unor entităţi mai înalte, care veneau dintr-o cu totul altă latură decât entităţile pe care le găsim la popoarele orientale.

În viitoarea conferinţă vom căuta să înţelegem anumite părţi mai depărtate ale mitologiei germanice. Vom recunoaşte cum aceste părţi mai depărtate prevestesc ceea ce trăieşte în Sufletul popoarelor şi vom vedea chiar care este natura acestor Suflete ale popoarelor noastre occidentale.