|
Dacă cineva caută, cu ajutorul Antroposofiei, să înţeleagă bazele pe care se reazemă evoluţia lumii şi pătrunde astfel sensul adânc al cuvintelor cu care începe Geneza, i se va deschide în faţă o lume spirituală cu totul nouă. Nici un alt document privind evoluţia omenirii nu a fost susceptibil de a se îndepărta de sensul adevărat decât acela al Genezei, decât acela prin care se descrie opera de creaţie a celor şase sau şapte zile.
Când omul modern evocă în mintea şi sufletul său,
într-una din
limbile care se vorbesc astăzi, cuvinte ca acestea: „La început a
făcut
Dumnezeu cerul şi pământul“, sensul lor nu-i dă decât un
slab reflex,
abia o umbră a sentimentului viu pe care aceste cuvinte îl
trezeau în
sufletul vechilor evrei. Căci este de mai mică importanţă să
înlocuim
vechile cuvinte ale acestui document prin cuvinte moderne curente,
decât să încercăm să resimţim, cu ajutorul Ştiinţei
spirituale, ceva
din atmosfera care învăluia sufletul unui iniţiat evreu
când în el
prindeau viaţă aceste cuvinte:
„Bereşit bara Elohim et ha-şamayim
v'et ha-areţ“*
* 
Acestea sunt cuvintele cu care
începe Geneza şi respectiv Biblia, şi care se traduc in limbile
moderne
prin: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul“. De
notat că în
ebraică „Elohim“ este un plural. (N.Tr.)
O lume întreagă i se deschidea în momentul când
aceste cuvinte
răsunau în sufletul său. Ce lume? – O putem compara cu ceea ce se
petrece în sufletul unui om când aude descriindu-i-se
imaginile pe care
le percepe un clarvăzător când pătrunde cu privirea în
lumea
spirituală.
Ce ne descrie Ştiinţa spirituală? Noi ştim că
învăţământul Ştiinţei
spirituale este rezultatul clarviziunii, al percepţiilor vii la care
ajunge acela care îşi eliberează gândirea de datele
experienţelor
sensibile şi de activitatea cerebrală legată de organul fizic; el
percepe atunci lumea spirituală cu ajutorul organelor spirituale. Şi
ceea ce el vede în această lume, dacă vrea să exprime în
limbajul
obişnuit, nu poate să o facă decât prin imagini, iar aceste
imagini,
dacă puterea sa de evocare este suficient de mare, au posibilitatea să
evidenţieze reprezentările pe care el însuşi le-a contemplat. Se
petrece atunci ceva ce nu trebuie confundat cu o descriere oarecare a
unor evenimente care au loc în lumea fizică. Iar ceea ce se
petrece
atunci, trebuie să fim mereu conştienţi că este în legătură cu o
lume
care, deşi stă la baza fenomenelor sensibile, scapă totuşi oricărei
reprezentări, impresii şi percepţii obişnuite ale simţurilor fizice.
Dacă vrem să ne reprezentăm originea lumii noastre sensibile,
inclusiv pe a omului, trebuie să depăşim limitele acestei lumi
sensibile, să nu rămânem doar cu facultăţile de reprezentare a
lumii
sensibile. Toate ştiinţele care vor să ajungă la origini, folosindu-se
numai de reprezentări desprinse din lumea sensibilă, nu pot ajunge la
izvorul acestei lumi, deoarece acest izvor se află în lumea
spirituală.
Istoria, geografia, pot ajunge foarte departe în trecut, dar dacă
vrem
să atingem originea, trebuie să ne fie foarte clar că, de la un anumit
punct, este nevoie să părăsim domeniul simţurilor şi să intrăm în
acela
care nu mai poate fi sesizat decât prin dezvoltarea unor
facultăţi
suprasensibile. Ceea ce numim Geneză nu începe prin descrierea
unor
fapte sensibile, a unor evenimente pe care le-am fi putut vedea cu
ochii, aşa cum o facem în lumea exterioară, fizică. Şi în
cursul
acestui ciclu de conferinţe vom ajunge să ne dăm seama de eroarea care
se face raportând cuvintele primelor versete din Geneză la
obiecte sau
fapte pe care ochiul fizic le-ar fi putut percepe, le-ar fi putut vedea
aşa cum percepem cu simţurile noastre lumea care ne înconjoară.
Atâta
timp cât vom lega, de exemplu, de cuvintele „cerul şi
pământul“ un rest
de percepere vizuală, vom rămâne departe de ceea ce evocăm cu
adevărat,
prima parte a Genezei. În epoca noastră, nu este deloc posibil să
înţelegem aceste lucruri decât cu ajutorul Ştiinţei
spirituale. Doar
prin ea există posibilitatea să ne apropiem de ceea ce s-ar putea numi
misterul acestor cuvinte primordiale prin care începe Biblia şi
să
simţim ce conţin ele.
În ce constă de fapt particularitatea acestor străvechi
cuvinte?
Dacă îmi este permis să mă exprim într-un mod abstract, aş
putea spune
că acest caracter deosebit constă în aceea că ele aparţin unei
limbi
care exercită în sufletele oamenilor o acţiune ce nu se poate
compara
cu a nici unei limbi moderne. Deşi limba ebraică nu mai acţionează
astăzi aşa, odinioară, când în sufletul omului răsuna un
sunet al
acestei limbi, acesta evoca o imagine. La acela care lăsa ca în
sufletul său să vibreze ecoul acestor sunete, se creau într-o
anumită
armonie, în forme organice, tablouri ce se pot compara cu acelea
pe
care astăzi doar un clarvăzător le mai poate contempla, când
păşeşte
pragul de la sensibil la suprasensibil. Limba ebraică, sau mai
curând
limba primelor părţi ale Bibliei, a fost un fel de instrument prin care
se putea face ca din suflet să apară reprezentări în imagini,
asemănătoare cu acele forme care apar clavăzătorului eliberat de corpul
său şi care se cufundă în profunzimile suprasensibile ale
existenţei.
Dacă vrem, aşadar, să regăsim viaţa acestor cuvinte străvechi, este
necesar să înlăturăm caracterul abstract şi difuz al limbilor
moderne
şi să ne reprezentăm acţiunea creatoare pe care o avea fiecare sunet al
acestei limbi antice în suflete. Are o importanţă deosebită
străduinţa
de a reanima în sufletele noastre acele imagini vii care luau
naştere
la vechii evrei când un sunet, o silabă exercitau în ei o
acţiune
creatoare şi provocau o imagine. Vedeţi, deci, că pentru a studia acest
document, care este Geneza, există o cale cu totul alta decât
aceea
care se urmează de obicei în studiul altor documente vechi.
Am arătat câteva din punctele de vedere care ne vor servi de
călăuză. Nu vom putea pătrunde decât cu încetul şi treptat
spre acea
reprezentare vie a ceea ce înţelepţii evrei simţeau sub acţiunea
acelor
cuvinte din care nouă nu ne-a mai rămas decât forma lor. Prima
noastră
sarcină va fi să facem apel, atât cât este posibil, la
cunoştinţele
noastre trecute, pentru a ne distanţa atât cât e cu putinţă
de sensul
pe care l-am dat până acum unor cuvinte ca acestea: „cerul şi
pământul“, „Dumnezeu“ sau mai bine spus „zeii“, cum este textul
original „,creaţie“, „la început“ etc. Cu cât ne vom
desprinde mai mult
de ce am înţeles şi simţit în aceste cuvinte până
în prezent, cu atât
mai uşor vom putea pătrunde spiritul unui document care a izvorât
dintr-o stare sufletească diferită de aceea din epoca noastră. Dar,
înainte de toate, este bine să ne înţelegem asupra
evenimentului care
este descris de primele cuvinte ale Genezei.
Se ştie că mulţumită posibilităţilor actuale de investigaţie
clarvăzătoare putem descrie, într-un anumit sens, originile
evoluţiei
terestre şi ale omului. În lucrarea mea Die Geheimwissenschaft im Umriss*
am încercat să descriu cele trei etape de evoluţie care au
precedat
Pământul nostru vechile etape, Saturn, Soare şi Lună, evoluţia
existenţei acestui Pământ ca scenă pe care are loc însăşi
evoluţia
omului. Şi sunt sigur că aveţi prezentă în minte, în linii
mari,
această descriere. Problema care se pune este să ştim cărui moment
corespunde ceea ce evocă puternicul cuvânt biblic „bereşit“. Unde să-l plasăm în
cadrul descrierii noastre?
* Ştiinţa ocultă în
liniile sale generale – lucrare apărută în anul 1910.
Tradusă în
limba română şi sub titlul Ştiinţa spirituală (GD
13). (N.Tr.)
Să adoptăm la început un punct de vedere de unde să putem
cuprinde
cu privirea vechile etape pe care le-am numit Saturn, Soare şi Lună.
Vechiul Saturn ne apare ca un corp ceresc care nu are încă nici
un
rudiment din ceea ce este convenit să se numească materie. Din tot ce
cunoaştem acum în jurul nostru, el nu avea decât starea
elementară de
căldură, focul, o căldură care vibra prin sine însăşi. Nici aer,
nici
apă, nici pământ solid. În zonele unde acest astru este mai
dens, se
află căldură pură, activă şi vie. Această etapă trece şi existenţa se
îndreaptă spre o nouă etapă, pe care o numim existenţa solară. La
această căldură vie, de la început, se alătură un element nou, un
element de natură aeriană sau gazoasă, şi vom avea o reprezentare
exactă a acestei etape planetare a vechiului Soare dacă ni-l vom
închipui – în starea sa elementară – ca pe un joc în
care se
întrepătrund elementele aer şi caldură.
A treia stare care apare apoi în evoluţie este aceea numită
vechea
Lună. La căldură şi aer se adaugă starea elementară de apă. Încă
nici o
urmă de element terestru, solid, aşa cum cunoaştem astăzi pe
Pământ. În
această fază, numită vechea Lună, se produce un fapt singular: unitatea
primordială, care a condus la apariţia vieţii, se destramă. Vechiul
Saturn ne apăruse ca un glob unic şi unitar de căldură vie: vechiul
Soare, ca un glob format din jocul elementelor de căldură şi aer.
În
faza lunară, se petrece o diferenţiere între ceea ce este de
natură
solară şi ceea ce este de natură lunară. Şi abia când ajungem la
a
patra etapă a evoluţiei noastre planetare vedem că la elementele
precedente se alătură elementul solid pământ. Pentru ca acest
element
solid să se poată încorpora în existenţa planetară, a fost
necesar ca
diviziunea care avusese loc pe vechea Lună să se repete şi acum. Natura
solară a trebuit din nou să se desprindă de planeta noastră, de natura
terestră. Atingem astfel un anumit punct al evoluţiei globului nostru
când, dintr-o stare planetară comună în care elementele
foc, aer şi apă
se amestecă, se separă o dată cu elementul solid, cu pământul, şi
elementul de natură mai subtilă al Soarelui. Şi numai în acest
element
terestru s-a putut considera ceea ce numim azi elementul pământ,
solidul.
Să ne oprim puţin la momentul când elementul solar se
desprinde din
starea planetară comună şi îşi trimite de acum înainte
forţele spre
elementul terestru. Să mai reţinem şi faptul că, în acest moment,
a
apărut şi posibilitatea de a se elabora în elementul terestru
partea
densă pe care astăzi o numim „solidă“, în sensul material al
cuvântului; această parte se densifică în sânul
elementului terestru. Să reţinem cu
atentie acest moment, căci
este chiar momentul în care începe povestea Genezei.
Ea porneşte
exact de la această situaţie. Să nu mai facem greşeala de a stabili
vreo legătură între primele cuvinte ale Genezei şi acea concepţie
abstractă, ca o umbră, pe care o pot evoca astăzi expresii ca acestea:
„la început“ sau „la origine“. Nu ar fi decât o idee
complet străină în
comparaţie cu ceea ce simte iniţiatul evreu. Tot ce s-a
întâmplat în
acel moment când s-a creat o dualitate prin repetarea elementului
solar
şi a elementului terestru, întreg acest eveniment trebuie să ni-l
evocăm în suflet, în legătură cu acel cuvânt
primordial „bereşit“ – „la
început“. Trebuie să fim, de asemenea, conştienţi că
întreaga evoluţie
a vechiului Saturn, a vechiului Soare şi a vechii Luni nu este pur şi
simplu expresia Entităţilor spirituale care au condus-o, au dirijat-o.
Aceste entităţi formează suportul acestei evoluţii. Şi ceea ce numim
element de căldură, de aer, de apă nu este decât învelişul
exterior al
acestor entităţi; acestea reprezintă de fapt realitatea în
evoluţie.
Dacă ar fi să aruncăm o privire asupra stării care a existat în
momentul când elementul terestru s-a separat de elementul solar
şi
ne-am închipui acest eveniment după imagini luate din lumea
materială,
să ţinem totuşi seama că folosirea noţiunilor „apă“, „aer“, „foc“ nu
reprezintă decât o modalitate de a evoca în limbajul nostru
această
substanţă spirituală vie care s-a dezvoltat în cursul perioadelor
vechilor corpuri cereşti, Saturn, Soare, Lună, pentru a atinge momentul
pe care l-am descris.
Să ne imaginăm şi să simţim totodată aceste elemente, aer, apă şi
foc, amestecate unele cu altele şi formând un imens glob care
apoi se
separă în două, o parte formată din elemente solare şi o alta
formată
din elemente terestre. Să ţinem seama, însă, că această
reprezentare
materială a elementelor nu este pentru spiritualitate decât un
mijloc
de exprimare. Să ne închipuim mai departe că prin această imensă
găoace, cochilie de substanţă materială, formată din aer, apă şi
căldură, se revelează faţa Entităţilor spirituale. Acestea se mişcă, se
manifestă, se revelează cu ajutorul acestor elemente care ne dau nouă o
impresie materială. Prin mijlocirea lor, suntem, ca să spunem aşa,
în
prezenţa unor Entităţi spirituale care îşi arată chipul şi
acţionează
cu ajutorul căldurii, al apei şi al aerului, pentru a organiza corpuri
cereşti, prin puterea lor spirituală şi sufletească. Să ne
întipărim
bine în suflete această imagine.
Să încercăm acum, cu privirea interioară, să ne formăm
imaginea
acestui înveliş, făcut din elementele aer, apă şi foc,
învelis pe care
l-am putea asemui cu cochilia unui melc, deşi comparaţia nu este
decât
foarte aproximativă, elementele neformând un înveliş solid
ca acela al
melcului, ci unul mult mai subtil. În această cochilie, să ne
imaginăm
apoi o spiritualitate care ne priveşte şi ne apare sub forma unor
figuri ce se revelează cu ajutorul acestui înveliş, fiind
în acelaşi
timp o forţă de manifestare, o forţă care, din ceea ce este ascuns,
invizibil, suprasensibil, ţâşneşte, ca să spunem aşa, în
forme revelate.
Dacă sunteti pătrunşi până în adâncul sufletului
de această imagine
pe care am încercat să v-o prezint, dacă aţi reuşit să simţiţi
această
acţiune vie a unor Entităţi spirituale printr-un element sensibil,
substanţial, această forţă interioară care îşi desfăşoară
elementul
activ pentru a organiza materia şi dacă, în plus, veţi face
abstracţie
o clipă de orice altă imagine, veţi simţi abia atunci ce era în
sufletul unui iniţiat evreu din vechime, când sunetele care
formau
cuvântul „bereşit“
străbăteau
sufletul său – „Beit“, prima
din litere, respectiv sunetul, care compune cuvântul, evocă forţa
substanţială care împleteşte un habitaclu, o cochilie; „Reiş“, a doua consoană, evocă forţa
Entităţilor spirituale care acţionează în interiorul acestui
habitaclu;
„Şin“, al treilea sunet, evocă
forţa care, acţionând din interior, tinde să se manifeste
în exteriorl.
1 Beit: 
; Reiş: 
; Şin: 
.
Atingem astfel, într-o oarecare măsură, principiui pe care se
bazează descrierea făcută. Şi dacă pătrundem mai profund în acest
principiu, vom resimţi ceva din spiritul acestei limbi ebraice, care
era purtătoarea unui element creator de care omul modern nu-şi mai
poate da seama.
Să revenim acum la momentul care precede această coagulare fizică,
această densificare terestră şi să încercăm să o înţelegem
şi, mai
ales, să o simţim ca pe ceva viu, plin de viaţă. Dacă dorim să descriem
ceea ce are loc, nu ne vom putea servi de reprezentările obişnuite pe
care le aplicăm percepţiilor din lumea sensibilă. De aceea este o
copilârie să interpretăm al doilea cuvânt de la
începutul Genezei în
sensul unui fapt material asemănător cu ce înţelegem în
prezent prin
operă sau creaţie. Am ajunge, în acest caz, să nu înţelegem
acest
cuvânt. El se referă la ceva ce se află la limita între
sensibil şi
suprasensibil. Şi dacă cineva doreşte să-şi facă o idee exactă despre
ceea ce se traduce în mod curent prin vechiul „a crea“ în
această
frază, „La început zeii au creat“, va trebui să se ferească de a
înţelege prin acest cuvânt ceva ce s-ar fi putut vedea cu
ochii fizici,
obişnuiţi; a fost o acţiune creatoare pe care nimeni nu ar fi putut să
o vadă cu privirea fizică.
Priviţi în sinea voastră, dragi prieteni, şi încercaţi
să retrăiţi
impresia pe care o aveţi când, după ce aţi dormit, vă treziţi din
somn
şi, fără a vă întoarce privirea spre obiectele materiale din
jurul
vostru, rechemaţi în minte, printr-o pură activitate interioară,
anumite idei. Reţineţi bine această activitate interioară, aceste idei
pe care le-aţi readus în minte, această meditaţie productivă,
care face
să apară în suflet, prin forţa sa proprie, un conţinut pur
spiritual.
Am putea folosi cuvântul „a-şi imagina“ pentru această activitate
aproape magică ce scoate o gândire din profunzimile sufletului şi
o
aduce în câmpul conştienţei. Şi gândiţi-vă că ceea ce
poate face omul
doar imaginativ poate fi ca o activitate de creaţie cosmică efectivă.
Imaginaţi-vă că în locul activităţii voastre interioare, a
gândirii
voastre, a meditaţiei voastre, este vorba de o gândire
cosmicâ ce îşi
exercită puterea creatoare şi veţi înţelege mai exact conţinutul
celui
de-al doilea cuvânt din Geneză, „bara “. Încercaţi să-l
înţelegeţi cât
mai aproape de conţinutul său spiritual, de însăşi experienţa
voastră
când meditaţi asupra unui gând propriu.
Imaginaţi-vă, în continuare, că, în timpul acestei
meditaţii,
evocaţi în minte două categorii de idei. Să presupunem, pentru a
descrie mai bine acest fenomen, un om care se trezeşte şi în
momentul
acela mintea îi este ocupată de două lucruri diferite. Primul ar
fi
imaginea unei activităţi, a unui fapt sau a unui obiect exterior;
acesta nu ar apărea în conştienţă ca o percepţie fizică, ci ca o
reflecţie, ca rezultat al unei activităţi creatoare a sufletului. Al
doilea complex de gândire este o dorinţă, dorinţa de a face ceva
ce
omul poartă în sine şi este legat de propria voinţă, în
acord cu
înclinaţiile şi dispoziţia sa psihică. Avem de-a face aici, deci,
cu
două elemente, o reprezentare şi o dorinţă, care apar în suflet
ca
urmare a propriilor sale gânduri. Dacă vom înlocui acum
acest suflet
omenesc, cufundat în gândurile sale, cu ceea ce Geneza
numeste Elohim,
va trebui să ne imaginăm o pluralitate, o pluralitate de Entităţi
spirituale cufundată în meditaţie şi că aceste entităţi emană din
profunzimile lor două complexe asemănătoare cu ceea ce am descris mai
înainte, o pură reprezentare şi o dorinţă. Astfel, în locul
unui suflet
comun cufundat în meditaţia sa, să evocăm un ansamblu cosmic de
entităţi care emană din ele – şi acum meditaţia este de ordin universal
– o reprezentare a ceva ce se manifestă, ce se exprimă spre în
afară şi
o dorinţă cu totul de natură interioară, care se limitează la o
activitate interioară. Aşadar, aceste Entităţi cosmice pe care le numim
Elohim* ni le putem reprezenta ca fiind în stare de meditaţie,
iar
această meditaţie se exprimă prin cuvântul „bara “, „au creat“. Şi acum,
imaginaţi-vă mai departe că, în sânul acestei meditaţii
creatoare, de
ordin cosmic, iau nastere două complexe. Unul evoluează mai mult spre
ce se manifestă exterior, iar altul este o activitate interioară, o
viaţă interioară. Aceste două complexe ne dau cu aproximaţie cele două
elemente care apăreau în sufletul vechilor evrei când
auzeau cuvintele
pe care noi le traducem prin „cerul şi pământul“, „ha-şamayim“ şi „ha-areţ“.
* Trebuie avut în vedere că
„Elohim“ este un plural. (N.tr.)
Să lăsăm la o parte, să uităm ceea ce omul modern îşi
reprezintă
prin aceste cuvinte, „cer“ şi „pământ“, şi să le înlocuim
cu cele două
complexe de care am vorhit: acela care se manifestă spre în
afară, care
tinde să producă un efect exterior, şi cel al unei activităţi
lăuntrice, care tinde să resimtă viaţa care se aprinde în sine;
pentru
primul complex avem „ha-şamayim
“, pentru al doilea, „ha-areţ“.
Ce fel de entităţi sunt aceşti Elohim? Vom încerca să-i
cunoaştem
mai bine în cursul acestor conferinţe şi să-i traducem în
limbajul
Ştiinţei spirituale, dar acum să încercăm să aprofundăm cât
de cât
semnificaţia cuvintelor primordiale ale Genezei. Cine vrea să-şi facă o
idee despre ceea ce se petrecea în sufletul anticului
întelept evreu
când întrebuinţa acest cuvânt, trebuie să-şi dea
seama că, în acea
vreme, era foarte viu sentimentul că evoluţia noastră terestră are o
semnificaţie precisă, o finalitate determinată. Care este această
semnificaţie, care este finalitatea evoluţiei terestre?
Evoluţia noastră terestră nu-şi revelează sensul şi scopul
decât în
momentul când apare în ea un element nou care nu mai fusese
înainte. O
repetiţie eternă, o întoarcere eternă la ceea ce a mai fost, ar
fi
lipsită de sens, iar înţeleptul evreu iniţiat ar fi simţit geneza
Pămâtului ca pe o absurditate, dacă nu ar fi ştiut că
Pământul, după ce
a trecut dintr-o stare anterioară, nu ar fi adus cu sine un element
nou. Existenţa terestră face ca un element nou să devină posibil şi
acest element nou este chiar faptul că omul poate deveni exact ceea ce
este acum pe Pământ. Aşa cum este acum şi aşa cum va fi în
cursul
evoluţiei viitoare, el nu exista în stadiul precedent şi nici nu
ar fi
fost posibil. Entităţile spirituale care conduc evoluţia exterioară,
evoluţie care a trecut prin etapele vechiului Saturn, ale vechiului
Soare şi ale vechii Luni, sunt structurate altfel decât omul,
lăsând la
o parte deocamdată orice idee de superioritate sau de inferioritate.
Aceste entităţi au acţionat cu ajutorul formelor elementare de
existenţă, focul, aerul, apa, şi au făcut să apară viaţa pe vechile
planete, apoi chiar pe Pământ, la începutul evoluţiei sale.
Cum putem
cunoaşte fiinţa lor proprie, cum să ni le apropiem? Este foarte mult de
spus despre ele, pentru a reuşi să le înţelegem esenţa. Dar ne
putem
apropia şi cunoaşte sub un aspect şi pentru aceasta va fi suficient să
facem un pas în înţelegerea cuvintelor primordiale ale
Bibliei.
Mai întâi să examinăm entităţile care sunt cele mai
aproape de om în
momentul când el însuşi este format din elementele
moştenite de la
vechile planete Saturn, Soare, Lună. Să le întrebăm care a fost
scopul
urmărit, care a fost voinţa şi care a fost intenţia lor. În felul
acesta, ne vom putea face o primă idee despre entitatea lor.
Aceste entităţi au dobândit în cursul unei evoluţii pe
care deja au
străbătut-o facultăţi diferite. Fiecare o avea pe a sa. Modul cel mai
bun pentru a ne face o idee despre natura lor este să considerăm că,
în
momentul la care ne referim, un anumit grup din aceste entităţi
acţionau împreună pentru acelaşi scop şi cu o voinţă unică.
Păstrând
riguros proporţiile, le putem compara cu un grup de oameni, fiecare
având o capacitate specială şi împărţindu-şi între ei
sarcinile, pentru
ca împreună să lucreze pentru o operă comună. Rezultatul acestei
munci
colective nu ar fi fost posibil altfel. Opera la care ei lucrează nu
este decât un proiect, un ideal, un scop. Ceea ce există
deocamdată în
mod real este acest grup. Opera nu este, aşa cum am spus, decât
un
ideal. Imaginaţi-vă acum grupul de Entităţi spirituale care au evoluat
străbătând planetele Saturn, Soare, Lună, în care fiecare
este
înzestrat cu capacităţi particulare şi care, în acel moment
precis al
evoluţiei, îşi spun: să ne adunăm activităţile spre un scop
comun, să
mergem spre o direcţie unică – şi în privirea fiecăreia din
aceste
entităţi apare imaginea acestui scop comun, şi acest scop este omul,
omul terestru.
Omul a fost deci scopul unui grup de fiinţe divine care au
hotărât
să-şi concentreze diversele lor facultăţi pentru a realiza ceva ce nu
era în natura nici uneia dintre ele, dar pe care l-au putut crea
prin
munca lor comună. Dacă vă reprezentaţi acum tot ceea ce v-am spus,
aceste învelişuri constituite din elementele de foc, aer, apă,
apoi
aceste Entităţi spirituale care îşi exercită acţiunea, meditaţia
lor
cosmică, cele două complexe ale acestei meditaţii, unul caracterizat
printr-o dorinţă de acţiune manifestată în interior, iar celălalt
manifestându-se spre în afară, şi dacă legaţi de aceste
Entităţi
spirituale, al căror chip îl contemplăm prin mijlocirea
elementelor
foc, aer, apă, ideea unui scop comun, veţi reusi să înţelegeţi ce
imagine evoca în inima înţeleptului evreu cuvântul
„Elohim“. Veţi
reuni într-un singur tablou tot ce vieţuieşte în acele
cuvinte
primordiale prin care începe Geneza.
Să facem, deci, abstracţie de tot ce poate resimţi un om modern
când
aude cuvintele „La început zeii au creat cerul şi
pământul“, şi să
încercăm, ţinând seama de tot ce am spus până acum,
să reţinem tabloul
următor: o viaţă elementară în sânul căreia acţionează
structuri de
foc, aer, apă; în acest amalgam sunt cufundate Entităţi
spirituale
într-o adâncă meditaţie universală. Gândirea lor
fecundă este
străbătută de un scop: să-şi îndrepte activitatea în comun
spre crearea
omului. Din gândirea lor se naşte mai întâi o
reprezentare care se
exprimă, se manifestă spre în afară şi o viaţă, o activitate
interiorizată, care nu se însufleţeşte decât în sine
însăşi. În această
carapace, în acest habitaclu de elemente, Spiritele primordiale
creează, prin gândirea lor, fenomenul exterior, concomitent cu o
mişcare interioară vie si activă.
Încercaţi să vă reprezentaţi conţinutul primelor cuvinte ale
Bibliei
şi veţi avea o bază solidă pentru a urmări sensul profund al cuvintelor
prin care s-a făcut cea mai mare revelaţie a omenirii, în ceea ce
priveşte originea sa.
