|
În multe din aspectele pe care le dezvălui în cursul acestui ciclu de conferinţe, ca şi în ce priveşte, în general, învăţământul nostru antroposofic, s-ar putea bănui de către cei care ne cunosc prea puţin sentimentele că aş simţi o oarecare satisfacţie, o bucurie aparte când sunt în situaţia de a lua o atitudine care pare în contradicţie cu ştiinţa modernă. Aş dori foarte mult să nu fiu greşit înţeles, mai ales în această privinţă. Vă rog să fiţi convinşi că simt întotdeauna o mare rezistenţă interioară când sunt nevoit să mă opun faţă de unele afirmaţii ale ştiinţei contemporane şi nu o fac, de altfel, niciodată decât atunci şi acolo unde este posibil să utilizez cu adevărat datele actuale ale ştiinţei, dându-le însă un conţinut mai bogat. Totodată simt o mare responsabilitate de a nu face nici o afirmaţie care să contrazică ştiinţa modernă, acolo unde nu mi-ar fi cu putinţă să expun tot ceea ce această ştiinţă aduce nou asupra unei probleme. Din acest punct de vedere nu s-ar putea aborda subiecte atât de importante ca cele despre care vom vorbi astăzi şi în zilele următoare, decât cu un fel de teamă profundă şi cu sentimentul responsabilităţii, pe care mi-l asum.
Trebuie să recunoaştem că, în ce priveşte chestiunile care fac
obiectul studiului nostru, ştiinţa modernă îşi dezvăluie
neputinţa;
savanţii nu sunt în măsură să ştie pentru ce punctele de plecare
pe
care ei le adoptă antrenează totuşi această neputinţă şi nici pentru
ce, în faţa unor probleme esenţiale ale existenţei, poziţia
ştiinţifică
modernă este un pur diletantism. Vă rog, deci, cu insistenţă, să
ascultaţi cele ce urmează să fie spuse, conştienţi fiind şi de cele ce
ştiinţa modernă ar avea de spus în această privinţă. Pe de altă
parte,
este natural că nu se poate aştepta ca aceste scurte conferinţe să fie
un studiu detaliat, ca într-o polemică, pentru a susţine sau a
respinge
cutare sau cutare concepţie modernă. Sunt nevoit, atât cât
e posibil,
să mă limitez la partea pozitivă a învăţământului nostru şi
vă rog să
aveţi încredere că într-un cerc de antroposofi ca al nostru
ceea ce
urmează să vă spun se va face cu toate amănuntele necesare.
Ieri am încercat să vă arăt că aceste extraordinare cuvinte
care se
află la începutul Bibliei, într-o limbă atât de
profund diferită de
limbile noastre de astăzi, nu pot fi înţelese în plinătatea
lor decât
dacă încercăm să uităm toate impresiile şi sentimentele trezite
în noi
de traducerea care se face în mod curent în limbile
moderne. Căci forma
lor primară are cu adevărat proprietatea, datorită caracterului special
al sunetelor sale, să ne îndrepte inima şi gândirea spre
imagini pe
care numai un clarvăzător le poate contempla când atinge un
anumit
punct al evoluţiei, şi anume acela când elementul sensibil al
Universului iese pentru prima dată din suprasensibil, din imaterial.
Există în fiecare din aceste sunete o forţă şi o putere în
care ne
apare, dacă putem spune aşa, originea vieţii pe Pământ. Va
trebui, în
cursul acestor conferinţe, deseori să atragem atenţia asupra
caracterului special al acestei limbi; dar să ne oprim mai
întâi asupra
câtorva puncte necesare.
Vă amintiţi că aceste cuvinte ale Bibliei, pe care am încercat
ieri
să vi le fac să apară ca un tablou viu în suflete, descriu
ansamblul,
complexitatea unor fapte care izvorăsc dintr-o sacră meditaţie, dintr-o
gândire creatoare. Am spus că trebuie să ne reprezentăm două
ansambluri
care se nasc din acest fel de amintire cosmică. Unul din aceste
ansambluri are caracterul unor reprezentări care ne vin în minte,
celălalt pe acela al unei dorinţe, al unei voinţe. Unul cuprinde tot ce
tinde să se reveleze, să se exprime, să-şi exercite forţa spre
exterior: ha-şamayim;
celălalt, ha-areţ, conţine
mişcarea interioară pătrunsă de viaţă, de mobilitate vie, de dorinţă de
mişcare. Caracterul, proprietăţile acestui element interior sunt
arătate în Biblie cu ajutorul unui şir de sunete caracteristice.
Acest
element, însufleţit de o viaţă interioară, prezintă o stare
exprimată
de cuvântul ebraic „tohu vabohu“1
. Un tohu bohu exprimă de
regulă confuzia şi se poate traduce în limba noastră prin „pustiu
şi
gol“. Dar nu vom putea înţelege cu adevărat acest cuvânt
decât având în
faţa ochilor imaginea pe care el o include, reprezentându-şi
viaţa
puternică ce însufleţea spaţiul, când ceea ce trecuse prin
vechile
stadii Saturn, Soare, Lună reapare acum sub forma unui nou stadiu, o
nouă planetă care este Terra, Pământul.
1 tohu vabohu (pronunţat tohu va
vohu): 
Am atras atenţia ieri asupra a ceea ce numim stare solidă, starea
care oferă simţurilor o rezistenţă. În timpul vechiului Saturn, a
vechiului Soare şi a vechii Luni, pe atunci existau numai elementul de
foc sau căldură, elementul gazos, aer, şi elementul lichid, apa.
Elementul solid nu apare, de fapt, decât o dată cu apariţia
planetei
terestre şi vine să se alăture celorlalte stări elementare inferioare.
Şi acum, în punctul de evoluţie pe care l-am arătat, când
elementul
solar tinde să se separe de elementul terestru, vedem că în
sânul
elementelor de căldură, aer şi apă se produce un fenomen de amestecare
a lor, de interpătrundere reciprocă. Să ne reprezentăm această stare de
lucruri ca pe un amestec dezordonat şi confuz de elemente, căldură,
aer, apă – ce s-ar putea exprima în limba noastră, aşa cum am
spus,
prin cuvintele „pustiu şi gol“, dar imaginea nu este corect redată
decât prin ansamblul cuvintelor ebraice „tohu vabohu“. Dacă putem să ne
reprezentăm această stare de lucruri prin imagini pe care să le evocăm
în suflet, iată ce am putea spune:
Sunetul pe care l-am putea compara cu litera T trezeşte imaginea unei forţe care
se răspândeşte din centru către toate punctele din spaţiu. El
trebuie
să reprezinte amestecul masei de elemente de căldură, aer şi apă,
precum şi forţa de expansiune care emană din centru şi se
răspândeste
ca nişte raze până la infinit. O idee a acestei forţe o găsim
în prima
parte a acestui grup de cuvinte, „tohu“.
A doua parte, „bohu“, exprimă
exact contrariul a ceea ce exprimă prima, prin mijlocirea a ceea ce
poate trezi în suflet litera pe care o putem compara cu B, litera „beth“. Ea trezeşte
în
suflet imaginea unui imens glob, a unei sfere goale; şi din toate
punctele extreme ale acestui glob pornesc raze care se îndreaptă
spre
centru. Cuvântul „tohu“evocă
un punct în centrul acestui spaţiu din care emană forţe în
toate
direcţiile. Acest fapt are drept urmare că se produce un fel de
înveliş
al acestui glob, o sferă din care apoi se reflectă raze înapoi
spre
centru, „bohu“. Dacă vă veţi
putea imagina aceasta în mod clar, că toate aceste raze, aceşti
curenţi
sunt compuşi din cele trei forţe elementare de căldură, aer şi apă,
care îşi amestecă undele de viaţă, atunci veţi putea sesiza
caracterul
acestei activităţi interioare. Aceste cuvinte ne arată aşadar modul
în
care viaţa elementelor este dirijată de Elohimi.
Dar nu vom putea înţelege deplin grandioasa operă a celor
şapte zile
a1e Creaţiei, dacă nu vom lua în considerare şi amănuntele. Să le
studiem, pentru ca grandoarea puternicei drame cosmice să ne apară
în
toată măreţia sa. Să ne amintim mai întâi cuvântul „bara“ în contextul „Bereşit bara Elohim...“, adică
„la început zeii au creat...“, care se referă, de fapt, la o
activitate de natură spiritual-sufletească, după comparaţia de care
ne-am folosit ieri. Vedem Elohimi ocupând spaţiul şi ne
reprezentăm
verbul „bara“ (au creat) ca o
activitate sufletească de proporţii cosmice izvorâtă din
meditaţia lor,
iar ceea ce au creat este arătat prin cuvintele „ha-şamayim“şi „ha-areţ“, elementul care iradiază
în afară şi cel care este activ în interior. Pentru ca să
avem o
comparaţie mai cuprinzătoare, vreau să vă atrag atenţia acum asupra
unui alt punct important. Vă reamintiţi că am dezvăluit care este
starea de spirit a unei persoane care se trezeşte şi diferitele
complexe de gânduri şi imagini care îi pătrund în
suflet. Şi gândiţi-vă
că aşa apar în sufletul Elohimilor cele două complexe: „ha-şamayim“ şi „ha-areţ“.
Am văzut în cursul conferinţei de ieri că Elohimii provin prin
evoluţia lor din stadii anterioare lui Saturn, Soarelui şi Lunii. Este
o comparaţie absolut reală între meditaţia-amintire a lor şi ceea
ce
apare în sufletul unei persoane în momentul când se
trezeste. Se poate
spune că el vede în spiritul şi sufletul său cum sunt acele
imagini şi
este în drept să spună: Când mă trezesc dimineaţa, regăsesc
în suflet
ceea ce am lăsat acolo înainte de a mă culca, eu pot să descriu
ceea ce
evoc în felul acesta. La fel s-ar putea spune şi despre Elohimi
şi să
exprimăm în cuvinte simple ceea ce trăia în ei. Ei evocau
ceea ce
apărea în sufletul lor ca pe o amintire a tot ce se
împlinise în cursul
evoluţiei în stadiile Saturn, Soare şi Lună. Atunci a apărut
în
amintirea lor o stare complexă care este exprimată prin cuvintele „tohu vabohu“, imagine pe care am
descris-o, aceea a unui centru de unde pornesc raze de forţă şi se
răspândesc în spaţiu, pentru a reveni apoi şi a se
concentra, în aşa
fel încât rezultă un amestec şi o întrepătrundere a
elementelor,
datorită tocmai acestei mişcări a forţelor iradiante. Elohimii puteau
spune atunci: acesta este aspectul elementelor pe care le-am condus
până în acest moment. Totul s-a reprodus acum din nou.
Pentru a înţelege ce a urmat acestui moment, şi care în
limbajul
modern se exprimă prin cuvintele „întunericul domnea pe deasupra
elementelor“ sau mai exact „a apelor“, să analizăm şi alte aspecte. Să
ne întoarcem privirea înapoi pentru a urmări mersul
evoluţiei înainte
de apariţia elementului terestru.
Vechiul Saturn era constituit dintr-un element de foc. Cu Soarele
apare elementul de natură gazoasă. În lucrarea mea Ştiinţa ocultă
veţi putea citi în ce fel un element nou vine să se adauge
celorlalte
două. Nu trebuie să ne închipuim că în elementul de căldură
se amestecă
un element de aer; e vorba, de fapt, de o densificare a elementului de
căldură. Elementul subtil al vechiului Saturn se densifică în
elementul
gazos. Dar o condensare de acest gen este legată întotdeauna de
degajarea unei naturi mai subtilă. Dacă pe de o parte ceva se comprimă,
se îngreuiază, pe de altă parte se degajă un element subtil de
lumină.
Prin trecerea de la vechiul Saturn la vechiul Soare putem spune că,
dacă Saturn era constituit în întregime din căldură,
stadiul solar
comportă elementul gazos, care este căldură comprimată, densificată,
dar concomitent şi un element de lumină care produce o răspândire
spre
exterior a căldurii şi aerului.
Să revenim la unul din fenomenele pe care îl descrie Biblia,
acela
desemnat prin cuvântul „ha-areţ“;
pe care de obicei îl traducem prin „pâmânt“, şi să ne
închipuim cum au
putut Elohimii să reprezinte ceea ce făcuseră să trăiască în
amintirea
lor şi să le apară în faţa ochilor sufletului. Nu în
acelaşi fel cum o
făcuseră pe vechiul Soare, deoarece acum lipsea elementul de lumină,
care se separase prin ha-şamayim.
„Ha-areţ“ devenise incomplet,
pierzându-şi lumina şi neavând în sine decât
elemente de căldură, aer
şi apă. Lumina se desprinsese şi era legată, cum am văzut, de „ha-şamayim“: „ha-şamayim“este natura solară care
s-a desprins de „ha-areţ“, iar
„ha-areţ“ este celălalt
ansamblu de fenomene, în care, deci, acţionează, unite şi
amestecate
într-o stare de „tohu vabohu“,
elementele de căldură, de aer şi de apă, dar lipsite de ceea ce apăruse
o dată cu vechiul Soare, de elementul lumină. Ele erau, prin urmare,
obscure, întunecate. Intreaga natură solară, luminoasă, se
retrăsese o
dată cu „ha-şamayim“. Aşadar,
progresul realizat prin evoluţia Pământului însemna că
lumina cuprinsă
în vechiul principiu solar şi care fusese unit cu Pământul
acum era
pierdut, iar „ha-areţ“ nu mai
era decât un obscur amestec al elementelor.
Ne-am putut face, în felul acesta, o imagine asupra a ceea ce
putea
fi meditaţia Elohimilor. Dar nu ne vom putea niciodată reprezenta cu
adevărat acţiunea lor creatoare dacă nu vom ţine seama de un fapt
esenţial, că viaţa elementelor de aer, de apă şi de căldură nu este
decât îmbrăcămintea unor Entităţi spirituale. De fapt, nu
este chiar
exact să spunem îmbrăcăminte, mai curând trebuie să le
concepem ca
fiind manifestarea exterioară, expresia exterioară a Entităţilor
spirituale. Tot ceea ce numim aer, apă, căldură nu este în fond
decât
maya, iluzie, şi nu există decât pentru privirea exterioară,
fizică,
privirea superficială a simţurilor şi chiar a sufletului. În
realitate,
când pătrundem în propria noastră fiinţă, în ceea ce
avem ca
sufletesc-spiritual, nu este, de fapt, decât tot expresia
exterioară a
sufletesc-spiritualului Elohimilor. Dar nu trebuie să ne imaginăm
Elohimii într-o manieră antropomorfă, asemănători omului; acesta
nu era
decât scopul lor, de a-l forma, de a-l aduce în existenţă
după
organizarea pe care ei o gândiseră pentru el. Nu trebuie deci să
ni-i
reprezentăm sub formă umană; totuşi, putem distinge în natura lor
un
fel de dualitate. Nu putem înţelege omul zilelor noastre
decât
desluşind în el un corp, un suflet şi un spirit. Şi noi toţi ştim
că
scopul Antroposofiei este să ne ajute să discernem cât mai exact
natura
şi efectul acestei triple organizări a omului. Ar fi o mare greşeală să
ne imaginăm aceste entităţi, pe care Biblia le numeşte Elohimi şi care
au o existenţă anterioară omului, sub o formă antropomorfică; totuşi se
poate distinge la ei un fel de corp şi un fel de spirit.
Dacă la om se face o deosebire între corpul şi spiritul său,
în
acelaşi timp, în ce priveşte expresia exterioară, fiinţa sa
spirituală
este localizată în diferite feluri. Nu vom fi niciodată tentaţi,
de
exemplu, să localizăm în mâini sau în picioare
principiul spiritual al
unei fiinţe umane, ci în trunchi, în picioare şi în
braţe vom localiza
principiul corporal, iar spiritul are ca organ, ca instrument de
exprimare, capul şi creierul. Deosebim, deci, în forma umană,
în
anumite părţi ale sale, o expresie a principiului corporal şi în
altele
expresia principiului spiritual.
Şi acum, cât priveşte pe Elohimi, am putea proceda
într-un mod
asemănător. Viaţa, acţiunea substanţelor de care am vorbit, nu poate fi
cu adevărat înţeleasă decât dacâ o concepem ca fiind
manifestarea
Elohimilor, ca fiind corpul lor. Dar trebuie să facem o repartizare
în
diferitele aspecte ale Elohimilor în funcţie de natura celor trei
elemente şi să ne reprezentăm corpul lor, natura mai puţin spirituală a
lor, exprimându-se mai ales prin apă şi aer. Iar în căldura
care
interpenetrează aceste elemente, în amestecul de tohuvabohu, în acea căldură
vie şi
plină de mişcare, acţionează partea spirituală a Elohimilor. După cum
în cazul omului ceea ce este corporal se manifestă în
trunchi şi
membre, iar ceea ce este spiritual în cap, vom putea
înţelege că, dacă
vom concepe întregul Univers ca fiind expresia corporală a
Elohimilor,
atunci în elementele de aer şi apă trăieşte ceea ce constituie
principiul lor corporal, iar în elementul căldură – partea
spirituală.
În felul acesta privim întregul Univers ca manifestarea
Elohimilor, ca
un tohuvabohu al elementelor,
spirtul fiind unit cu elementul căldură care penetrează aceste entităţi
elementare.
Biblia se foloseşte de un cuvânt surprinzător pentru a exprima
raportul dintre spiritul Elohimilor şi elementele „ruah Elohim merahefet“,
cuvânt
minunat cu care trebuie să ne familiarizăm dacă dorim să
înţelegem cum
spiritul Elohimilor a pătruns celelalte elemente; şi nu vom putea
înţelege cuvântul „rahef“
decât dacă facem apel la tot ce evoca el în străvechile
timpuri, când
era rostit. Când spunem în limbajul de azi „şi duhul zeilor
se mişca pe
deasupra masei elementelor“ sau „pe deasupra apelor“, aceasta nu ne
spune nimic, căci pentru a înţelege sensul exact al
cuvântului „rahef“
trebuie să ne reprezentăm o
imagine pentru care vom utiliza o comparaţie foarte familiară.
Închipuiţi-vă o găină care îşi cloceşte ouăle; căldura sa
iradiază şi
pătrunde, penetrează ouăle. Aceasată căldură iradiantă a găinii care
penetrează ouăle pentru a le face să se deschisă, această căldură
activă, vă poate da o idee despre ceea ce conţine verbul „rahef“, care cuprinde spiritul
în
sânul elementului căldură. Nu ar fi, desigur, exact să spunem că
spiritul Elohimilor „clocea“, căci astăzi acest cuvânt nu exprimă
decât
o acţiune fizică de „a cloci“ . Mai curând trebuie să vedem
activitatea
căldurii iradiante, despre aceasta este vorba. Dar aşa cum iradiază
căldura găinii, la fel spiritul Elohimilor pătrundea cu iradierea sa,
prin elementul de căldură, celelalte două elemente, de aer şi apă.
Avem, în felul acesta, imaginea pe care o evoca aceste cuvinte:
„şi
spiritul Elohimilor se purta pe deasupra masei elementelor, pe deasupra
apelor“2.
2 Ruah Elohim
merahefet: 
; rahef (a cloci, a pluti în aer): 
Am încercat să construim, până la un anumit punct,
imaginea care lua
naştere în sufletul anticului înţelept evreu, când el
medita asupra
acestor stadii primitive ale creării pământului fizic. În
raport cu
descrierile pe care le-am făcut asupra acestor fapte, ne putem
reprezenta acest „tohu vabohu“
sub forma unui glob compus din mişcarea elementelor de aer şi apă
întrepătrunse de căldură. Elementul luminos se desprinsese
în „ha-şamayim“,
principiul solar, şi
aceste trei stări elementare erau acoperite de tenebre. Într-unul
din
aceste elemente, în elementul de căldură, trăia şi se propaga
în unde
esenţa spirituală a Elohimilor, iar această căldură care se
răspândea
în toate direcţiile făcea să se maturizeze tot ce cuprinde
elementul
obscur.
Când ajungem deci la sfârşitul acelui verset care se
traduce prin
cuvintele „şi duhul Elohimilor plutea peste ape“ vom şti că este vorba
de ceea ce Biblia făcea menţiune, încă de la primele cuvinte, de „ha-areţ“, de „pământ“, de
ceea ce a
rămas după ce „ha-şamayim“ s-a
retras.
Să ne imaginăm acum, cu ochii minţii, stările anterioare şi să ne
întoarcem la vechea Lună şi chiar mai departe, la vechiul Soare.
Atunci
nu putea, evident, fi vorba de o separare între principiul solar
şi
elementul care urma să devină şi a devenit acum pământ şi cu
atât mai
mult nu putea fi acest element luminat din afară. Ceea ce
caracterizează viaţa pământească este faptul că lumina vine din
afară,
Pământul este luminat din exterior. Dar când Pământul
făcea corp comun
cu Soarele, el nu primea lumina, el făcea parte chiar din ceea ce
produce iradiereă luminii în spaţiu. Caracteristica vechiului
stadiu
solar este că viitorul element terestru, în loc să primească
lumină,
este el însuşi o sursă de lumină şi serveşte la răspândirea
acesteia.
Reţineţi cu atenţie diferenţa între aceste două stări; în starea actuală, Pământul s-a deprins de orice sursă de lumină. De acum înainte, lumina pătrunde pe Pâmânt din afară. Principiul luminos l-a părăsit în momentul când s-a retras principiul solar, „ha-şamayim“; acesta stă acum în afara Pământului şi viaţa elementară care formează amestecul de „ha-areţ“ în starea de „tohu vabohu“ nu mai are lumină proprie, ci doar ceea ce poate să descrie spunând că „este acoperit de spiritul Elohimilor“. Dar acest spirit nu produce lumină şi de aceea peste tot domnesc tenebrele.
Când enumerăm elementele care compun existenţa terestră,
începem de
obicei prin elementul solid, apoi trecem la lichid, la aer şi în
cele
din urmă la căldură. Acestea sunt stările cele mai dense ale materiei.
Dar nu e totul: dacă am continua enumerarea, am putea ajunge la stări
mai subtile, pe care nu le caracterizăm corect calificându-le
doar ca
subtile. Trebuie, mai ales, să înţelegem ce semnificaţie au
aceste
stări mai subtile comparate cu stările mai dense. Se mai numesc de
obicei şi „stări eterice“ şi s-a menţionat întotdeauna printre
ele, în
primul rând, starea luminoasă. Dacă pornim de la starea de
căldură şi
coborâm spre ce este mai dens, vom găsi elementul gazos, aerul;
dar
dacă, în schimb, urcăm spre ce este subtil, găsim starea de
lumină.
Trecând dincolo de ea, găsim o stare şi mai subtilă,
nemanifestată
direct în lumea sensibilă. Aici, în această lume, nu se
află decât un
reflex exterior al acelui element, mai subtil decât eterul de
lumină.
În limbajul ocult se spune că forţele acestui eter sunt acelea
care
reglează legile chimice, de combinare a substanţelor între ele,
care
reglează organizarea elementelor. Ne-am putea face o idee despre natura
acestui eter mai subtil decât lumina făcând o experienţă
care constă în
a freca cu un arcuş marginea unei plăci pe care s-a presărat un strat
extrem de fin de pulbere: se formează anumite linii care se numesc
figurile Chladni. Aceste linii de forţă produse de sunet reprezintă
imaginea a ceea ce se întâmplă fără încetare în
spaţiu. Spaţiul în sine
este diferenţiat; el este străbătut, saturat de forţe mai subtile
decât
cele ale luminii şi care din punctul de vedere spiritual constituie
echivalentul a ceea ce este sunetul în lumea sensibilă.
Ridicându-ne
deasupra căldurii şi apoi deasupra luminii, întâlnim eterul
de sunet
sau eterul chimic, care constituie ansamblul forţelor de diferenţiere a
substanţelor, care 1e separă şi le organizează; aceasta este natura
sunetului, dar sunetul sensibil, pe care îl percepe urechea
noastră, nu
este decât expresia exterioară, produsă de vibraţia aerului.
Când
spunem că ceea ce tinde spre o manifestare exterioară a ieşit din ha-areţ cu ha-şamayim, nu trebuie să ne
gândim
numai la elementul luminos, ci şi la principiul eteric mai subtil
încă,
de sunet, la rezonanţa care străbate această lumină.
După cum mai jos de căldură găsim stările gazoase şi apoi pe cele
lichide, vom găsi sus lumina, apoi principiul sonor care stă la baza
organizării chimice. Mai dens decât apa este pământul. Ce
găsim dacă ne
înălţăm de la eterul de sunet spre un eter încă şi mai
subtil, detaşat
o dată cu eterul de sunet în he-şamayim?
Ajungem la starea eterică cea mai subtilă, care acţionează chiar
în
sânul eterului de natură sonoră şi de acţiune chimică, de care am
vorbit. Îndreptându-ne urechea spirituală spre această
stare eterică,
nu vom percepe desigur nici un sunet produs de rezonanţa aerului, dar
ne vom da seama că sunetul diferenţiază spaţiul, îl penetrează
pentru a
organiza substanţele, aşa cum sunetul produs de arcuşul de vioară pe
placă produce acolo figurile lui Chladni. Dar în sânul
acestei
existenţe ordonate de eterul de sunet se revarsă o stare, eterică
superioară. Ea impregnează şi pătrunde eterul de sunet, aşa cum
în noi
gândirea pătrunde şi impregnează sunetele produse de coardele
vocale şi
de gură, făcând din ele cuvinte inteligibile. Gândiţi-vă ce
face ca un
simplu sunet să se transforme în cuvânt plin de sens, şi
veţi avea o
idee de ceea ce este eterul cel mai subtil care pătrunde eterul de
sunet, îl parcurge cu forţa sa cosmică şi dă sens sonorităţilor
care
organizează Universul: este Verbul care însufleţeşte spaţiul. Şi
acest
Verb amestecat astfel cu eterul de sunet este în acelaşi timp
originea
vieţii, este viaţa care pune totul în mişcare. Astfel că ceea ce
a
ieşit din ha-areţ cu ha-şamayim, ceea ce a părăsit
elementul inferior al Pământului, tohu
vabohu, pentru elementul solar este ceea ce apare la exterior
mai întâi ca formând principiul luminos, în
spatele lui se află sunetul
spiritual, iar şi mai sus, Cuvântul cosmic. Avem acum dreptul să
spunem
că în căldura care cuprinde lumea terestră se exprimă
spiritualitatea inferioară a Elohimilor, aşa cum, ca să spunem aşa,
dorinţele noastre trăiesc în sferele inferioare ale sufletului.
Spiritualitatea superioară a Elohimilor trăieşte în ha-şamayim, în lumină,
în
principiile superioare ale sunetului, ale cuvântului, în
Verbul cosmic.
Şi tot ce s-a desprins cu Soarele nu poate acţiona în tohu vabohu decât din
exterior.
Să încercăm să retrăim ca într-un mare tablou panoramic
imaginile
care se formau în sufletul vechilor evrei când pronunţau
cuvintele „ha-areţ“ şi „ha-şamayim“. Ceea ce apărea
acestora ca element spiritual, ca lumină, sunet şi vorbire,
cuvânt
creator şi care iradiază spre Pământ, acţiona ca o lumină
grăitoare
izvorâtă din Soare, ca o lumină în spatele căreia se află
Cuvântul
cosmic. Să evocăm apoi tot ce cuprindea „tohu vabohu“, elementele
inferioare, căldură, aer, apă, amestecându-şi unele cu altele
undele
lor mişcătoare, într-o stare de tenebre profunde. Dar, totodată,
activitatea Elohimilor cu lumina care iradiază din afară pătrunde
datorită Verbului creator eterul cel mai înalt. Cum am putea
descrie ce
se produce atunci? Cel mai bine o putem face cu ajutorul cuvintelor
monumentale ale Bibliei „Şi zeii au spus: Să se facă lumină!“ Şi s-a
făcut lumină în tenebrele care domneau în tohu vabohu.
Aceasta este
imaginea care se prezenta viziunii lăuntrice a vechilor evrei.
Fiinţa Elohimilor trebuie să ne-o reprezentăm răspândită
în tot
Universul, iar acest Univers ca fiind corpul lor. Viaţa elementară din tohu vabohu este forma inferioara a
acestui corp, căldura este o expresie superioară; dar elementul cel mai
înalt este ha-şamayim,
care
din afară îşi exercită acţiunea creatoare pentru a face ordine
în acel tohu vabohu.
Dar după ce aţi ascultat descriindu-se felul cum Cuvântul cosmic, iradiind lumina, pătrunde în tohu vabohu, acel amestec de elemente inferioare, pentru a le ordona, vă puteţi pune întrebarea: cine dă omului forma sa organizată? Căci nu ar putea exista o formă umană ca aceea pe care o avem în prezent ― care stă pe picioare, se slujeşte de mâini etc. – fără ca ea să fi fost organizată de forţele activităţii cerebrale care iradiază în tot organismul. Numai datorită iradierii forţelor spirituale, superioare, s-a organizat forma umană pe care o avem astăzi. Ceea ce este inferior este organizat de ceea ce este superior. De aceea ha-areţ, elementul inferior din corpul Elohimilor, este organizat de ha-şamayim, elementul superior din corpul lor, şi de spiritul care se exprimă prin aceştia. Iată, deci, semnificaţia acestor cuvinte: „Lumina s-a manifestat prin Cuvântul cosmic şi a pătruns în tenebre“. Scos din dezordinea elementelor, tohu vabohu s-a organizat. Ne putem reprezenta ha-şamayim ca fiind, ca să spunem aşa, capul Elohimilor, iar viaţa elementelor trunchiul şi membrele organizate de puterea capului. Iată şi ce se petrece în realitate: omul, mărit la dimensiunile Cosmosului şi exercitându-şi acţiunea organizatorică pornind de la organele spirituale incluse în ha-şamayim. Imaginea pe care o putem evoca în sufletul nostru este aceea a unei fiinţe umane macrocosmice, ansamblu al tuturor forţelor iradiante care din ha-şamayim se revarsă în ha-areţ.
Pentru ca această imagine să devină mai conturată, să ne referim la
omul modern şi să ne întrebăm cum a devenit el ceea ce este
astăzi, nu
din punctul de vedere diletantist al ştiinţei materialiste, ci din
acela al Ştiinţei spirituale. De unde îşi trage el forma
caracteristică, această formă care îl deosebeşte de celelalte
fiinţe
care îl înconjoară şi care face cu adevărat din el un om?
Ce se exprimă
în această formă umană? Dacă nu vrem să ne punem o perdea la
ochi, este
foarte uşor să spunem ce dă omului caracterul său de om, caracterul său
uman. Este ceea ce el singur are printre celelalte fiinţe vii, este
vorbirea care se exprimă prin sunete, prin cuvinte, iată ce îl
face om.
Gândiţi-vă la forma animalului. Prin ce ar putea fi ea
transformată în
formă umană? Ce trebuie să vină pentru a-l însufleţi? Evocaţi o
formă
animală; ce suflu trebuie să o străbată şi ce ar trebui să conţină
acest suflu, pentru ca această formă să înceapă să vorbească? Ea
ar
trebui astfel organizată încât să simtă că sunetul
iradiază, porneşte
din ea. Sunetul vorbit schimbă forma animală în formă umana.
Cum putem, prin urmare, să ne reprezentăm Cosmosul sub formă de
imagini şi să-l resimţim în noi? Cum să trăim tablourile pe care
unul
câte unul, element cu element, le-am evocat în sufletele
noastre? Cum
putem simţi lăuntric, dacă putem spune aşa, forma omului macrocosmic? –
Toate acestea prind viaţă când începem să percepem cum
prinde formă
sunetul. Când sunetul A
răsună
în aer am putea să resimţim nu numai sonoritatea, ci să ne dăm
seama şi
de faptul că el s-a format ca şi pulberea care a luat formă sub
acţiunea arcuşului de vioară care freca placa. Este necesar să simţim
în mod real natura sunetului A,
sau a sunetului B, ce creează
aceste sunete în jurul lor în spaţiu şi să percepem nu
numai forţa lor
de iradiere, ci şi forma pe care o iau. În felul acesta vom simţi
şi
noi ce simţea vechiul înţelept evreu când sunetele trezeau
în el acele
imagini pe care le-am evocat în faţa privirii noastre lăuntrice.
Aşa
acţionează un sunet. Şi de aceea a trebuit să spun: sunetul „beit“ evoca ceva care se
închide,
care se repliază asupra unui conţinut interior. Sunetul „reiş“ trezea un sentiment
asemănător celui pe care îl simte cineva care devine conştient de
capul
său, iar „şin“ provoca un
sentiment pe care l-aş putea traduce prin aceste cuvinte: deschide prin
străpungere. Era într-adevăr o limbă perfect obiectivă, care se
cristaliza în imagini pe măsură ce sunetele se formează iar
sufletul se
lasă însufletit de ele. În aceasta constă şi înaltul
învăţâmânt ocult,
care îngăduia anticilor înţelepţi să contemple aceste
imagini; sufletul
unui clarvăzător le contemplă ori de câte ori pătrunde în
lumea
suprasensibilă. Sunetul se transformă într-o formă spirituală şi
produce imagini şi viziuni în ordinea în care le-am
descris. Imensa
importanţă a acestui vechi document, care este Biblia, constă în
aceea
că s-a păstrat într-o limbă ale cărei sunete,
cristalizându-se în
suflet, îmbracă acolo forme vizuale. Iar aceste forme sunt acelea
care
se pot percepe în lumea suprasensibilă din care a provenit şi
elementul
fizic al lumii noastre sensibile. Când ne gândim la toate
acestea,
începem să simţim un imens respect pentru modul cum evoluează
lumea; ne
dăm seama că nu este o simplă întâmplare că acest antic
document al
omenirii ne-a fost transmis tocmai într-o limbă ale cărei
caractere,
ele singure, pot trezi în suflet elementul spiritual prin imagini
pe
care clarvăzătorul le poate regăsi chiar şi în epoca noastră.
Acestea
sunt sentimentele pe care trebuie să le avem ca anstroposofi când
păşim
în efortul de a înţelege începutul Vechiului
Testament.
