|
Ieri ne-am reprezentat, sub formă de imagini, momentul la care
Biblia se referă cu aceste cuvinte: „Şi zeii au spus: Să fie lumină! Şi
a fost lumină“. Am atras atenţia asupra unui eveniment care, în
repetarea stărilor anterioare ale evoluţiei, reapare pe o treaptă mai
înaltă. Aş dori să recurg din nou la asemănarea cu un om care se
trezeşte şi recheamă în minte ceea ce vieţuieşte în
străfundul
sufletului său. Aşa trebuie să ne imaginăm faptul că din sufletul
Elohimilor, sub un aspect nou, şi într-o formă nouă, străbate
ceea ce,
încetul cu încetul, a fost elaborat în cursul
evoluţiei prin stadiile
vechiului Saturn, ale vechiului Soare şi ale vechii Luni. În
fapt; tot
ce descrie Biblia, tot ce se numeşte Creaţia celor şase (sau şapte)
zile, nu este o repetiţie ci o reînviere a etapelor şi stărilor
precedente, sub un aspect şi o formă noi. Şi prima întrebare pe
care
urmează să ne-o punem este aceasta: cum trebuie să înţelegem
realitatea
celor descrise în această carte?
Cea mai bună metodă de a clarifica această întrebare este să o
privim în felul următor: un ochi format aşa cum este al nostru,
un
organ sensibil oarecare aşa cum le avem astăzi ar putea urmări prin
percepţii sensibile ceea ce descrie Geneza ca fiind opera de creaţie a
celor şase zile? Răspunsul este categoric negativ, ochiul nostru nu ar
fi putut vedea acele evenimente, căci acestea aveau loc în sfera
pe
care o putem numi ca fiind existenţa elementară. Pentru aceasta este
necesar un anumit grad de cunoaştere, de percepţie clarvăzătoare. Este
absolut adevărat că Biblia ne descrie modul cum sensibilul a ieşit din
suprasensibil, iar faptele pe care ni le înfăţişează sunt fapte
suprasensibile, care se află însă doar cu o treaptă mai sus de
faptele
sensibile obişnuite; acestea, de fapt, decurg din primele. Pătrundem
astfel, într-un anumit sens, într-un domeniu al
clarvederii, dezvăluind
opera de creaţie a celor şase zile. Ceea ce existase mai înainte
pare
acum sub o formă eterică, sub formă elementară. Să renţinem bine
aceasta, altfel nu vom putea găsi sensul pe care îl au
puternicele
cuvinte ale Genezei. Putem să ne aşteptăm, în consecinţă, să
vedem
reapărând, dar sub o altă formă, tot ce evoluţia a creat în
decursul
perioadelor anterioare.
Să recapitulăm deci, mai întâi, care au fost stadiile
caracteristice
străbătute de evoluţie în timpul primelor trei forme planetare. –
Pe
vechiul Saturn totul era într-un fel de stare minerală*. Primii
germeni
ai umanităţii compuneau în ansamblu vechiul Saturn. Deşi de
natură
minerală, nu trebuie să ni-i reprezentăm asemănători cu starea minerală
de astăzi. Căci vechiul Saturn nu există încă într-o
structură care să
se asemene cel puţin fie cu elementul gazos, fie cu cel lichid şi cu
atât mai puţin cu elementul solid. El era constituit numai din
căldură,
care era într-o veşnică stare de mişcare. Dar legile care domneau
pe
acea planetă făcută numai din căldură erau aceleaşi legi ca acelea care
guvernează astăzi regnul mineral, elementul solid, dens. Când
spunem că
pe vechiul Saturn planeta însăşi şi omul erau într-o stare
minerală,
trebuie să fim conştienţi că nu era vorba de o stare minerală
asemănătoare stării minerale actuale, adică sub o formă solidă, ci era
o stare de căldură activă, în permanentă mişcare, dar supusă
legilor
care guvernează mineralul.
* A se vedea Rudolf Steiner, Ştiinta spirituală
(traducerea românească), cap. IV. (N.Tr.)
Urmează apoi vechiul Soare. Condiţiile de existenţă ale acestei
planete sunt caracterizate prin faptul că ceea ce urma, mai
târziu, să
constituie elementul terestru propriu-zis nu era încă separat de
masa
solară. Tot ce face parte astăzi din Pământ şi Soare forma
în acel timp
un singur corp cosmic. În sânul acestui vechi Soare s-a
format o stare
pe care o putem numi gazoasă, prin condensarea stării de căldură care
existase altădată pe vechiul Saturn. În felul acesta, acum
existau, în
afară de elementele de căldură activă şi în permanentă mişcare,
elemente gazoase, aer, care străbăteau masa şi se organizau în
combinaţii reglate de anumite legi. Dar, în acelaşi timp, acestei
condensări îi corespunde o spiritualizare a elementului de
căldură,
care se transformă în elementul mai subtil de lumină şi sub
această
formă străluceşte în spaţiul cosmic. Fiinţele care fac parte din
evoluţia noastră planetară trec în timpul acestei vechi stări
solare de
la natura minerală la natura vegetală. Dar şi de data aceasta trebuie
să ne ferim să ne reprezentăm că pe vechiul Soare ar fi putut exista
plante aşa cum le cunoaştem astăzi. Numai că aceleaşi legi care
acţionează în prezent în sânul lumii vegetale şi fac
ca rădăcina, de
exemplu, să crească în jos, iar floarea în sus acţionau şi
pe vechiul
Soare, în sânul elementelor de aer şi căldură. Fără
îndoială, nu se
puteau naşte forme materiale de plante, ci trebuie să ne reprezentăm
doar că forţele care împing floarea în sus şi rădăcina
în jos acţionau
în sânul unor forme aeriene, în permanentă mişcare şi
transformare.
Reprezentaţi-vă un glob gazos în interiorul căruia o lumină vie
şi în
miscare făcea să ţâşnească în sus o fluorescenţă luminoasă,
tinzând
totodată să reţină în jos ceea ce tinde să se înalţe,
menţinând, în
felul acesta, planeta întreagă în jurul unui centru. Dacă
ne putem
reprezenta cât mai exact acest tablou grandios, putem avea o idee
despre activitatea interioară a luminii, a căldurii şi a aerului pe
vechiul Soare. Legile care guvernează mineralul sunt şi ele prezente şi
lor li se alătură legile care guvernează elementul vegetal, iar
germenii fiinţei umane nu sunt în acel timp decât pe
treapta de
evoluţie vegetală.
Unde am putea găsi astăzi ceva ce s-ar putea compara, dacă nu
în
totalitate, cel puţin sub un anumit raport, cu activitatea vegetală a
acestui vechi glob făcut din aer, din căldură şi lumină? Dacă omul cu
simţurile pe care le posedă astăzi ar parcurge spaţiul, nu ar găsi,
desigur, nimic comparabil. Într-o anumită fază a vechiului Soare,
acesta a luat o formă fizică, dar numai până la treapta de
densitate a
aerului. În prezent, în mod general, această stare fizică
nu mai este
posibilă. Acea activitate care a putut să se desfăşoare atunci în
plan
fizic nu mai este perceptibilă omului de azi decât dacă este
înzestrat
cu o percepţie clarvăzătoare capabilă să pătrundă în regiunea
suprasensibilă, unde se află în prezent fiinţele spirituale a
căror
expresie fizică sunt plantele fizice existente acum.
Aceste fiinţe spirituale le putem numi sufletele-grupă ale
plantelor. Trebuie să precizăm că sufletele-grupă nu reprezintă fiecare
plantă în parte care creşte pe solul terestru, ci oarecum ele
reprezintă speciile; există un suflet-grupă pentru trandafiri, unul
pentru violete, altul pentru stejari etc. Nu trebuie, deci, să
căutâm
în lumea spirituală o fiinţă pentru fiecare plantă, ci doar
pentru
speciile vegetale. Aceste specii sunt pentru gândirea modernă o
sărmană
gândire abstractă a epocii noastre, simple concepte, în mod
sigur nişte
abstracţiuni. Aşa se prezentau lucrurile şi în Evul Mediu, şi
pentru că
în acea epocă nu se mai cunoştea deja nimic despre această viaţă
spirituală, care a fost creatoarea lumii fizice, s-a născut faimoasa
controversă între „realism“ şi „nominalism“ în cadrul
căreia aveau loc
dezbateri dacă speciile existente nu sunt decât nume (nominalism)
sau
în spatele lor există o realitate spirituală (realism). Această
discutie nu-şi are nici cel mai mic sens pentru o conştienţă
clarvăzătoare care, atunci când se ridică deasupra acoperişului
vegetal
al pământului, găseşte, în spatele formei exterioare,
fizice a
plantelor, un domeniu spiritual unde trăiesc fiinţe reale,
sufletele-grupă, care sunt una cu ceea ce noi numim specii vegetale.
În
faza când globul de aer, de căldură şi de lumină al vechiului
Soare era
în toată strălucirea sa, când lumina care se juca la
suprafaţa acestui
glob făcând să ţâşnescă forme de înflorituri
fulgerătoare, de natură
vegetală, aceste forme erau aceleaşi, în natura lor fizică şi
gazoasă,
ca şi acelea pe care nu le mai găsim astăzi decât în
domeniul spiritual
şi unde formează esenţa speciilor vegetale. Dar să reţinem faptul că
speciile vegetale care acoperă în prezent pământul,
verdeaţa, florile,
tufişurile, arborii, saturaseră întreaga atmosferă a vechiului
Soare cu
fiinţa sufletelor-grupă, cu natura lor de specii vegetale.
La nivelul pe care îl atinsese atunci evoluţia omului, el
însuşi se
afla la un stadiu vegetal. El nu era încă în măsură să
trezească în
sine, conştient, sub formă de reprezentări, tot ce se
întâmpla în jurul
lui, nu mai mult decât ar putea s-o facă astăzi o plantă.
Participând
la existenţa vegetală, corpul său făcea parte din aceste forme de
lumină, al căror joc neîntrerupt însufleţea globul solar.
De această
apariţei a celei mai primitive forme de conştienţă* se leagă ceva
foarte deosebit în Univers. Atâta vreme cât elementul
nostru terestru a
rămas unit cu elementul solar, atâta vreme cât lumina
Soarelui nu cădea
din afară asupra globului terestru, era imposibil să apară elementul de
conştienţă în evoluţie. Corpul astral, care reprezintă condiţia
necesară pentru un act de conştienţă, nu putea încă să penetreze
corpul
fizic şi eteric. Pentru ca un element de conştienţă să apară, trebuie
să se producă o separare, o sciziune şi din elementul solar să se
detaşeze un altul. Acest lucru a avut loc în a treia treaptă de
evoluţie terestră, în stadiul planetar numit vechea Lună.
Când evoluţia
vechiului Soare s-a terminat şi a trecut apoi printr-un fel de noapte
cosmică, a suferit o metamorfoză, după care a reapărut; de data
aceasta, el era pregătit să se manifeste sub o dublă natură; esenţa
solară se separă, devine un corp ceresc aparte şi rămâne vechea
Lună,
cu stările elementare de căldură, de aer şi de apă, separate de acum
înainte de Soare. Vechea Lună corespunde cu ceea ce este astăzi
terestru. Şi numai datorită faptului că fiinţele care o populau au
putut să primească din afară forţele solare a fost posibilă
dobândirea
unui corp astral şi să dezvolte în ele principiul conştienţei,
adică să
reflecte în interiorul lor ceea ce se întâmpla
în afara lor. Principiul
animal, dotat cu viaţă lăuntrică, cu conştienţă, este, prin urmare,
legat de faptul că s-a produs o sciziune între elementele solare
şi
cele terestre. Animalitatea a apărut pe vechea Lună şi omul
însuşi s-a
dezvoltat în natura sa corporală până la treapta de animal.
În Ştiinţa spirituală
aceste lucruri sunt descrise cu mai multe amănunte**.
* Termenul de „conştienţă“ poate
părea cititorului neavizat forţat. Este cazul să precizăm că în
limba
română există cuvântul „conştiinţă“, care are un dublu
sens: a) un sens
moral (a avea conştiinţă) şi b) un sens cognitiv (a fi conştient de
ceva). În limba germană, pentru cele două sensuri există cuvinte
deosebite: Gewissen (pentru
sensul moral) şi Bewusstsein (pentru
sensul
de cunoaştere). În traducerea operelor lui Rudolf Steiner, pentru
cuvântul Bewusstsein s-a
adoptat termenul de „conştienţă“ (ca o
substantivare a adjectivului conştient). (N.Tr.)
** A se vedea traducerea românească, cap. IV. (N.Tr.)
Vedem că cele trei stări sau stadii planetare care au precedat
stadiul planetar al Pământului şi au creat condiţiile pentru
dezvoltarea sa au între ele un raport bazat pe anumite legi bine
stabilite. În timpul stadiului planetar lunar, elementului gazos
i se
alătură, pe de o parte, un element lichid, iar pe de altă parte un
element sonor care, aşa cum am arătat ieri, reprezintă un grad mai
subtil al stării de lumină. Este un fel de repetiţie a stadiilor
anterioare. Ceea ce se crease în timpul primelor trei stadii iese
din
nou la iveală şi devine ca un fel de
amintire a Elohimilor. Mai întâi, această
amintire este o
stare confuză şi pe care Biblia o defineşte prin cuvintele „tahu vabohu“. În forţele care
iradiază din centru spre în afară şi apoi revin de la periferie
spre
centru se află integrate cele trei stări elementare, de căldură, de aer
şi de apă, iar între ele se produc schimbări, formând o
masă confuză,
în timp ce înainte ele erau separate. Pe vechiul Soare,
când elementul
gazos, prin densificare, s-a despărţit de elementul de căldură ele
formau două entităţi diferite, iar pe Lună, de asemenea, cele trei
forme elementare erau distincte, erau despărţite. Acum însă, ele
formează un amestec, se întrepătrund unele cu altele în
acest tohu vabohu; în
această
efervescenţă a lor, şi care constituie prima perioadă a existenţei
terestre fizice, nu se poate face o distincţie între elementul
lichid,
cel gazos sau cel de căldură; întreaga lor activitate se
interpenetrează.
Primul lucru care se produce a fost că în acest amestec
pătrunde
lumina. Aceasta emana atunci din acea activitate spirituală comparabilă
cu aceea a sufletului, pe care am descris-o ieri şi pe care am
definit-o ca pe o meditaţie cosmică, o acţiune care a separat mai
întâi
elementele gazoase de elementele lichide. Vă rog să reţineţi cu atenţie
acest moment care urmează apariţiei luminii. Dacă am încerca să
traducem într-un limbaj liber ce s-a petrecut atunci, am putea
spune:
după ce lumina a pătruns în tohu
vabohu Elohimii au separat ce era înainte, un element
gazos de
ce era element lichid, în aşa fel că acestea puteau fi din nou
deosebite. După ce s-a făcut această separare în masa confuză a
celor
trei elemente, au apărut două principii distincte: un element, acela
gazos, are proprietatea să se extindă în toate părţile, iar
celălalt,
elementul lichid, are tendinţa să se condenseze, să se restrângă.
De
notat că în momentul de care vorbim aceste două elemente nu erau
încă
ceea ce am putea să numim în zilele noastre apă sau aer. Apa era
un
element mai dens şi vom vedea pentru ce; iar cât priveşte aerul,
nu
putem găsi o comparaţie mai bună pentru a înţelege structura sa
de
atunci decât evocând atmosfera în care un lichid ar
avea tendinţa să se
transforme în vapori, să se condenseze în nori, sus, pentru
ca apoi să
recadă sub formă de ploaie. În amândouă cazurile, elementul
lichid este
prezent când sub formă de vapori care se înalţă, când
ca o ploaie care
se răspândeşte pe jos, condensându-se. Nu este decât
o comparaţie, o
descriere fizică, pentru a prezenta o stare elementară, suprasensibilă.
Aşadar, prin meditaţia lor cosmică, Elohimii au provocat o
despărţire a celor două elemente din tohu vabohu. Unul din ele este
mânat de tendinţa de a se înălţa sub formă de vapori (ceea
ce nu este
decât transformarea lichidului în corp gazos), celălalt are
tendinţa de
a se lăsa în jos, este elementul lichid care se condensează din
ce în
ce mai mult. Aceasta era starea de lucruri care în mod obişnuit,
în
limbile moderne, se exprimă cu următoarele cuvinte: „Zeii au provocat o
separare între apele de sus şi apele de jos“. Această despărţire
înfăptuită de zei în sânul apelor a dus la aceea că
un element are
tendinţa să se dilate, să se răspândească, iar celălalt să se
concentreze către un punct. Această separare nu are un caracter
sensibil şi concret; ea are loc între două forţe opuse. Ca o
comparaţie, se poate spune că acţiunea Elohimilor a făcut ca, pe de o
parte, apele să se ridice sub formă de nori, tinzând să se
răspândească
în spaţiu şi, pe de alta, să pară a avea tendinţa de a se
condensa la
suprafaţa pământului. Acest fenomen a fost un pact nematerial,
izvorând
din natura gândirii noastre. De aceea cuvintele utilizate de
Geneză
pentru a-l caracteriza nu trebuie înţelese ca fiind legate de un
fapt
fizic. Cred că ştiţi că textul latin din Geneză foloseşte în
acest sens
cuvântul „firmamentum “.
Textul ebraic corespunzător foloseşte cuvântul „rakiia“1.
Aceasta nu sugerează nimic ce ar putea fi interpretat ca un fapt
material; el caracterizează în mod sigur dezlănţuirea celor două
forţe
în sensuri opuse.
1 Rakiia: 
(în cap. I, v. 6 din Geneză).
Aceasta este situaţia pe care Biblia o descrie ca fiind cel de al
doilea moment, şi pe care îl putem traduce în limbajul
nostru astfel:
Elohimii au provocat o separare în sânul masei elementare
compuse din
aer şi apă. Aceasta este traducerea exactă a acestui fapt: vaporii, a
căror natură este compusă din aer şi apă, se înalţă pe de o
parte, iar
pe de altă parte se concentrează spre pământ. Acestă separare pe
care
Elohimii au provocat-o este al doilea moment în istoria Creaţiei.
Care va fi etapa următoare? Ceea ce acum radiază spre în afară
şi
tinde către formaţiuni de vapori, asemănătoare norilor, atinge un
stadiu care, într-un anumit sens, este repetarea sub o formă mai
densă
a unei stări anterioare, aceea a vechiului Soare. Iar ceea ce trebuia
să se concentreze şi să reproducă, sub un anumit raport, vechea stare
lunară, starea de densitate lichidă, devine acum din ce în ce mai
diferenţiat şi aceasta constituie a treia fază a evoluţiei terestre.
În
al doilea moment, Elohimii au separat elementul aer de elementul
apă; în al treilea, ei separă din elementul lichid ceva ce nu mai
existase înainte şi care capătă un grad de densificare şi mai
avansat;
acest element nou este „solidul“. Abia acum există elementul solid;
în
vechiul stadiu lunar, el nu exista. El se desprinde din elementul
lichid. Cu alte cuvinte, se produce, în cea de a treia fază a
evoluţiei
terestre, un nou fenomen de densificare. Şi aşa cum în al doilea
moment
Elohimii au desprins elementul aer din elementul apă, la fel acum,
în
al treilea moment, ei desprind din sânul vechii substanţe lunare
elementul-lichid de elementul-terestru, care apare ca ceva cu totul nou
în evoluţia Pământului. Căci tot ce am descris până
acum exista
înainte, deşi sub o altă formă. Dar elementul terestru, elementul
solid
este ceva cu totul nou. Şi tocmai acest element nou este cel care
permite ca tot ce existase înainte să se manifeste acum sub o
formă
nouă.
Ce apare mai întâi? Apare ceea ce am descris ca fiind
elementul
vegetal, care se formase deja pe vechiul Soare şi care se dezvolta şi
creştea în natura subtilă, formată din aer, a acestuia. De
asemenea,
apare ceea ce se repetase apoi pe vechea Lună, de astă dată în
sânul
unei naturi lichide, care totuşi nu îngăduia încă plantelor
să aibă
formele pe care le au în prezent. Iată ce se repetă în al
treilea
moment al Creaţiei, dar sub o formă de natură terestră. Elementul
vegetal apare, deci, mai întâi şi acest fapt este descris
în Biblie
într-o formă admirabilă. Cât priveşte noţiunea de „zile“,
voi reveni
ulterior asupra ei. Să vorbim acum despre influenţa luminii, despre
influenţa aerului, despre desprinderea apei de elementul solid, a
lichidului de solid. Solidul provoacă revenirea elementului vegetal.
Este ceea ce Biblia descrie atât de minunat când spune că
vegetaţia
răsare din pământ după ce Elohimii au separat elementul lichid de
elementul solid. În perioada pe care o numim ziua a treia a
Creaţiei,
vegetaţia apare ca un fel de amintire cosmică, în sânul
elementului
solid, din ceea ce existase deja în vechiul stadiu solar.
În meditaţia
Elohimilor, sub forma unui element vegetal devenit solid retrăieşte
ceea ce se manifestase într-o stare aeriană, gazoasă pe vechiul
Soare.
Dar această vegetaţie nu trebuie să o vedem aşa cum se prezintă
astăzi, ea nu este încă individualizată şi multiplă. Am mai
arătat că
formele vegetale individualizate pe care le avem astăzi sub ochi nu
existau aşa pe vechiul Soare şi nici pe vechea Lună şi nici chiar
încă
în această nouă stare terestră, când vegetaţia apare ca un
fel de
amintire. Ceea ce exista atunci era sufletul-grupă al plantelor, ceea
ce numim astăzi speciile vegetale şi care pentru cunoaşterea pe bază de
clarvedere nu sunt simple noţiuni abstracte, ei au o existenţă reală
în
lumea spirituală. Este curios să vedem cât de puţin ştiu
comentatorii
Bibliei să interpreteze cuvântul care de regulă este tradus
astfel:
„Pământul producea tot felul de ierburi şi de plante, fiecare
după
speţa ei“. Ar trebui să se spună „sub formă de specii“. Iată şi
explicaţia. Sub formă de „suflete-grupă“, sub formă de „specie“,
plantele existau fără a fi încă individualizate aşa cum sunt
astăzi. Nu
vom înţelege nimic din descrierea biblică a apariţiei vegetaţiei
în a
treia zi a Creaţiei, dacă nu facem apel la noţiunea de „suflet-grupă“.
Trebuie să avem bine întipărit în minte că nu exista atunci
nici o
plantă în sensul activ al cuvântului, ci formele speciilor
se
manifestau datorită unei activităţi comparabile cu o meditaţie cosmică;
cu alte cuvinte, ceea ce creştea erau sufletele-grupă ale plantelor.
Astfel, în stadiul de evoluţie care este descris ca fiind a treia
zi a
Creaţiei, Elohimii au separat elementul lichid de elementul solid –
care este a patra stare elemntară – şi în această stare solidă
care nu
era, totuşi, atunci vizibilă ochilor fizici, ci numai unei priviri
clarvăzătoare, renasc formele tip ale speciilor vegetale.
Cât priveşte natura animală, aceasta nu poate încă să
reapară. Am
văzut că ea nu se manifesta decât pe vechea Lună, când s-a
produs o
separare şi Soarele a început să iradieze din afară spre Lună. O
repetare a acestui eveniment trebuia să se producă mai înainte ca
evoluţia să poată continua şi să se ridice de la regnul vegetal la
regnul animal. De aceea, după a treia zi a Creaţiei se face referire la
modul în care principiul solar, exteriorizat, împreună cu
principiul
lunar şi acela al stelelor încep să-şi exercite acţiunea în
atmosfera
terestră, să-şi dirijeze forţa din afară asupra Pământului.
În timp ce
înainte vedeam acţiunea lor emanând chiar din starea
proprie a
planetei, ceva ce vine din spaţiul ceresc se alătură acum acestei
acţiuni. Cu alte cuvinte, acest eveniment urma să se desfăşoare
în
continuare în aşa fel, încât la forţele proprii ale
sferei terestre,
care nu putea să repete în propria sa esenţă decât ceea ce
produsese
mai înainte, când forma o unitate, deci, la acele forţe ale
globului
pământesc, Elohimii, prin meditaţia lor cosmică, alătură şi forţe
care
veneau în valuri din spaţiul cosmic asupra planetei. Existenţa
terestră
se îmbina acum cu viaţa cosmică. Să privim deocamdată numai
în felul
acesta ziua a patra a Creaţiei.
Ce provoacă acest aflux de iradiaţii venind din afară? Fenomenele
care s-au desfăşurat pe vechea Lună nu se pot repeta decât sub o
formă
diferită; aceasta este o necesitate naturală. Pe vechea Lună, regnul
animal a apărut în măsura în care puteau participa elemente
de aer şi
apă. Mai întâi se repetă aceasta. De aceea găsim în
Geneză, în a cincea
zi a Creaţiei, o relatare extraordinar de exactă a viermuielii care
începe să însufleţească aerul şi apa. Este tocmai repetarea
vechiului
stadiu lunar sub o formă nouă şi pământească.
Vedeţi, aceste lucruri fac parte din categoria acelora care
transformă dorinţa noastră de cunoaştere într-o profundă
veneraţie faţă
de anticele documente ale omenirii. Ceea ce cunoaşterea prin clarvedere
revelează, se redă în acest document care este Geneza
într-un limbaj
puternic şi grandios. Regăsim aici tot ce s-a ştiut altădată: după ce a
apărut această iradiere din exterior, tot ce exista pe vechea Lună
în
sânul elementelor de aer şi apă se poate repeta. Ce ne pot spune,
faţă
de o cunoaştere care trezeşte toate forţele noastre sufleteşti, toate
acele obiecţiuni zise logice care s-au adus Bibliei? Ce poate
însemna
ceea ce se pretinde că acest document ar fi fost elaborat într-o
epocă
primitivă când cunoaşterea umană era încă în stadiul
primei sale
copilării? Într-adevăr, o frumosă copilărie e aceea care ne
permite să
regăsim în aceste documente cel mai elevat nivel la care putem
aspira!
Oare nu tocmai acelora care ne-au dat acest document trebuie să le
atribuim acea spiritualitate care, doar ea, se poate ridica la nivelul
acestor revelaţii? Nu vorbesc oare vechii clarvăzători un limbaj
inteligibil în aceste documente pe care ni le-au lăsat?
Înseşi
cunoştinţele care sunt înscrise în aceste documente ne
dovedesc că
autorii sunt vechi clarvăzători inspiraţi. Şi nici nu avem nevoie de
probe istorice; singura probă nu poate fi furnizată decât prin
cunoaşterea conţinutului lor.
Dacă vedem lucrurile în felul acesta, ne vom da seama că şi
chiar în
a cincea fază a evoluţiei, a cincea zi a Creaţiei, a putut să apară un
element nou. Căci ceea ce trebuia să se repete se petrecuse, apăruse
deja mai înainte. Principiul cel nou, pământul, solidul se
poate popula
de acum înainte cu animale şi cu tot ce îmbracă o formă
nouă. Vedem cu
ce exactitate perfectă principiul „terestru“ apare în a şasea zi
a
Creaţiei. Căci elementul animal, despre care se spune că a apărut
în a
şasea zi, este legat de principiul terestru, pe care apare ca un
element nou. Până în ziua a cincea totul este o repetare a
stărilor
anterioare care are loc la un nivel mai înalt, sub o formă nouă,
dar
esenţa însăşi a pământului nu vine decât în
ziua a şasea, o dată cu
apariţia a ceea ce era posibil numai în condiţii terestre.
V-am oferit, ca să spunem aşa, o privire de ansamblu a celor şase
zile ale Creaţiei. Am arătat că cei care au inclus în mod
misterios
întreaga lor înţelepciune în descrierea celor şase
zile au avut o netă
conştienţă despre apariţia unui element nou, şi că, de asemenea, au
ştiut că doar în sânul principiului terestru se putea
realiza natura
esenţială a omului. Noi ştim că tot ce a străbătut omul în timpul
vechilor stări planetare, Saturn, Soare şi Lună, nu a fost decât
o fază
de pregătire pentru adevărata creaţie a omului. La început,
în timpul
vechiului Saturn, s-a depus în om germenul corpului său fizic. Pe
vechiul Soare s-a alăturat germenul corpului eteric, iar pe vechea Lună
principiul corpului astral. Până la sfârşitul celei de a
cincea zi a
Creaţiei, tot ce trăieşte are în sine astralitate. Dar „Eul“,
acest al
patrulea element al entităţii umane, nu poate fi încorporat
în sânul
evoluţiei decât o dată ce s-au realizat în mod complet
condiţiile
cerute de elementul terestru. În timpul primelor cinci zile ale
Creaţiei, Elohimii repetă deci, dar la un nivel superior, stările
precedente şi prin această repetare ei pregătesc de fapt elementul
terestru. Datorită acestei repetiţii şi a faptului că ea a avut loc sub
o formă nouă, superioară, Elohimii au putut modela o formă umană care
să fie aptă pentru a primi un principiu nou. Şi aceasta este, de
altfel, încoronarea întregii evoluţii.
Dar dacă ar fi avut loc o simplă repetare a stărilor anterioare,
evoluţia nu ar fi putut progresa decât până la nivelul
elementului
astral-animal. Dar încă de la începutul ciclurilor de
repetare a apărut
un element nou, un principiu care a dus în final la apariţia
elementului terestru, creându-se, în felul acesta,
condiţiile în care
cei şapte Elohimi au putut să răspândească viaţa care era
în ei. Am
încercat deja să fac o caracterizare a ceea ce trăia în ei,
comparându-i cu un grup de şapte oameni, fiecare cu aptitudinile
şi
cunoştinţele lor, diferite de la unul la altul şi variate, dar care
lucrau toţi pentru un scop comun, pentru aceeaşi operă de creaţie.
Fiecare dă celorlalţi tot ce are el mai bun şi din această colaborare
rezultă o operă comună. Fiecare, luat separat; nu ar fi reuşit să
finalizeze această operă comună, dar împreună ei au avut forţa de
a
reuşi. Aceşti şapte oameni care colaborează la o asemenea operă conferă
acesteia o amprentă care este imaginea vie din ei a scopului urmărit şi
după care au creat. Este un aspect esenţial pe care trebuie să-l
reţinem, acela că cei şapte Elohimi lucrează împreună pentru a
duce la
bun sfârşit încoronarea acelei lucrări care constă în
a încorpora
formei umane tot ce putea rezulta din repetarea stărilor anterioare şi
care era elementul nou care apăruse, elementul terestru. În acest
sens,
observăm cum şi limbajul Genezei capătă o altă nuanţă, se schimbă. Mai
înainte se spunea: „Elohimii au creat...“, „Elohimii au
spus...“ etc
. Îţi dă impresia că este vorba de ceva hotârât mai
dinainte. Acum, un
limbaj nou descrie încoronarea evoluţiei terestre: „Să facem pe
om“.
Aceasta este traducerea curentă. Aceste cuvinte par a fi rezultatul
unei deliberări a celor şapte, aşa cum se face când se
hotârăşte
finalizarea unei opere comune. În încoronarea operei de
creaţie se
vede, deci, rezultatul colaborării dintre Elohimi, iar ca finalitate
apare forma eterică umană, expresie a forţelor şi facultăţilor pe care
Elohimii le-au dobândit în decursul vechilor stadii de
evoluţie,
Saturn, Soare şi Lună.
Este un fapt de o deosebită importanţă, căci scoate în
evidenţă şi
pune în balanţă întreaga demnitate umană. În epocile
mai vechi,
conştienţa religioasă a resimţit mult mai viu şi mai intens decât
astăzi aceasta, atunci când dădea expresie sentimentelor
inspirate de
textul biblic. Anticul înţelept evreu era deplin conştient de
această
măreţie. Când el evoca în sine sentimentele pe care le avea
pentru cei
şapte Elohimi simţea că trebuie să spună cu toată umilinţa şi veneraţia
pe care o are: Puternica măreţie a omului în Univers provine din
faptul
că şapte grupe de activităţi divine au conlucrat la naşterea lui. Forma
pe care fiinţa umană o are acum pe Pământ a fost un scop al
Divinităţii. Reţineţi greutatea acestor cuvinte: Un scop al zeilor este
pe Pământ forma umană! Dacă avem bine întipărită această
realitate în
conştienţa noastră, vom şti că sufletul individual are faţă de această
formă umană o imensă responsabilitate, o obligaţie, aceea de a o face
cât mai perfectă cu putinţă. Posibilitatea de a perfecţiona
această
operă a fost dată în momentul când Elohimii au luat
hotărârea ca
întreaga lor activitate să se concentreze spre un ţel comun.
Moştenirea
zeilor a fost transmisă omului pentru ca el să o împlinească
întru
totul, să o perfecţioneze din treaptă în treaptă până la
cele mai
îndepărtate epoci în viitor. Să simţim acest scop cu
seninătate şi
umilinţă, dar şi cu energie, acesta este unul din rezultatele acestei
contemplări a Universului, contemplare trezită în noi prin
monumentalele cuvinte care marchează începutul Genezei. Aceste
cuvinte
dezvăluie originea noastră, dar totodată ne arată şi ţelul nostru,
idealul nostru suprem. Ne simţim că suntem cu adevărat creaţi de
Divinitate şi totodată avem şi sentimentul pe care drama rosacruciană*
încearcă să-l trezească în scena în care iniţiatul
trece prin etapa pe
care o exprimă cuvintele: „O, omule, simte viaţa care este în
tine !“
În acest sentiment, iniţiatul îşi trăieşte propria
slăbiciune, dar şi
scopul divin al vieţii sale. El nu mai poate pieri; înnobilat, el
îşi
simte viaţa ca pe o realitate; şi această conştienţă a avut-o
când a
putut să se întâlnească cu celălalt Eu al său, care este
în deplină
afinitate cu sufletul său, pentru că este chiar ţelul său divin.
* Poarta Iniţierii,
despre care se vorbeşte în conferinţa introductivă.
(N.Tr.)
