Rudolf Steiner

MISTERUL BIBLIC AL GENEZEI

GA 122

CONFERINŢA a IV-a

Elohimii şi acţiunea lor creatoare • Spiritele timpului

München , 20 august1910

Am văzut că Geneza înfăţişează fapte în care recunoaştem o repetiţie a stărilor anterioare din evoluţia Pământului. Aceste stări nu se pot studia decât printr-o investigaţie bazată pe clarvedere, ceea ce constituie, de altfel, şi izvorul concepţiei despre lume a Antoposofiei. Dacă evocăm în minte tot ce am aflat până acum despre fazele evoluţiei, în decursul timpului, când încă nu exista substanţa terestră, vedem că ceea ce urma să devină actualul sistem solar era concentrat într-o stare planetară pe care o numim vechiul Saturn. Ne amintim că această primordială stare planetară era formată din diverse stări de căldură, care se întrepătrundeau. Aş dori să atrag atenţia acelora care, pe baza actualelor concepţii fizice, ar putea fi şocaţi auzind vorbindu-se de un corp ceresc compus numai din căldură, aş dori să le reamintesc ce am spus în conferinţa a doua, şi anume că toate obiecţiile pe care un spirit ştiinţific modern le poate invoca împotriva afirmaţiilor pe care le facem aici le pot invoca eu însumi, în primul rând. Dar nu este posibil să expun, în aceste conferinţe, în toate amănuntele tot ceea ce ştiinţa ar avea de spus; de altfel, în legătură cu subiectul nostru, faţă de datele expuse de Antroposofie, ştiinţa nu emite decât ipoteze care frizează diletantismul. Voi avea, în curând, prilejul să vorbesc nu numai despre bazele pe care se întemeiază Ştiinţa spirituală, ci şi, ceea ce va satisface tendinţa modernă, despre tot ce permite să o contrazică. Ciclul de conferinţe pe care trebuie să-l ţin la Praga va fi precedat de alte două conferinţe publice, prima cu tema „Cum să respingem Antroposofia?“, a doua despre „Cum să întemeiem Antroposofia?“ Acestea vor fi ţinute în mai multe locuri tocmai pentru a arăta că noi înşine suntem conştienţi de obiecţiile care se pot ridica împotriva învăţământului antoposofic*. Ştiinţa spirituală este stabilită pe baze solide şi cei care cred că o pot combate sunt cei care nu o cunosc încă. Ceea ce se va demonstra în decursul timpului. Dar faţă de stările de căldură care existau pe vechiul Saturn, aş dori să atrag atenţia asupra unor observaţii care se găsesc expuse în Ştiinţa ocultă şi prin care cei care se cred obligaţi, prin formaţia lor ştiinţifică, să ridice obiecţii vor găsi poate o ieşire.

* Ciclul de conferinţe de la Praga a fost tinut între 20–28 martie 1911 şi a cuprins un număr de opt conferinţe cu tema Fiziologie ocultă, GA 128. (N.Tr.)

Şi acum, după aceste cuvinte, îngăduiţi-mi să mă reîntorc la punctul de vedere antroposofic, fără a mai ţine seama, pentru moment, de obiecţiile care, cu cea mai bună intenţie, ni se pot aduce.

Am spus, aşadar, că vechiul Saturn era constituit dintr-un amestec de diverse stări de căldură. Şi am văzut, urmărind povestirea Genezei, că această veche stare a lui Saturn, această fuziune de diferite calităţi de căldură sau de foc, s-a repetat în primele faze ale Pământului. Este primul punct de care trebuie să ţinem seama în existenţa elementelor. Doresc să vă rog să sesizaţi bine sensul în care vorbim de căldură sau de foc, ca stare superioară de existenţă a vechiului Saturn. Nu poate fi vorba aici de acea căldură obţinută când aprindem, de exemplu, un chibrit sau o lumânare, şi pe care o studiem în manifestarea sa de natură fizică. Căldura de pe vechiul Saturn trebuie să o simţim ca pe ceva spiritual, sau, mai exact, ca pe ceva sufletesc. Atunci când simţim în noi o căldură internă, sufletească, o căldură care ne este proprie, numai atunci ne vom putea face o idee aproximativă asupra stărilor de căldură care se interpenetrau pe vechiul Saturn.

Să trecem acum la starea vechiului Soare, a doua fază de evoluţie a planetei noastre; am văzut că pe această treaptă de existenţă a elementelor căldura s-a condensat în ceea ce numim stare gazoasă sau aer. Totodată, am constatat că acestei condensări a căldurii în element gazos, acestei treceri a stărilor elementare spre un principiu mai dens, îi corespunde o ascensiune, dacă putem spune aşa, spre o stare mai subtilă, mai eterică. Dacă denumim stare gazoasă ceea ce se află imediat sub starea de căldură, vom denumi element luminos, eter de natură luminoasă, starea care se află imediat deasupra căldurii. Dacă luăm în considerare totalitatea elementelor existente pe vechiul Soare, vom observa că toate acestea, căldura, lumina şi aerul, existau într-o stare de interpenetrare. Şi tot ce a trăit pe acest vechi Soare s-a manifestat în sânul acestor stări elementare. Numai că conceptele de căldură, de lumină şi de aer nu sunt, după cum ne amintim, decât expresia exterioară, maya, iluzie în raport cu ceea ce există de fapt. Căci, în realitate, sunt Entităţi spirituale care se manifestă exterior prin ele. Am putea spune că lucrurile sunt aproximativ ca şi cum, introducând mâna într-un spaţiu cald, vom spune că în acest spaţiu există căldură pentru că acolo se află o fiinţă care iradiază căldură şi-şi manifestă prin aceasta prezenţa.

Pe vechea Lună starea intermediară este tot căldura, dar aceasta s-a condensat în elementul de natură gazoasă sau aer şi apoi, în continuare, într-un element şi mai dens, de natură lichidă, în apă. Pe de altă parte, din lumină se desprinde un element mai subtil, mai eteric, este principiul de organizare activă, care acţionează în sânul materiei pentru a crea combinaţii şi disociaţii de natură chimică. Omul nu poate cunoaşte prin simţurile sale acest element nou, subtil, decât prin intermediul aerului. Natura sa spirituală stă la baza a tot ce trăieşte. Îl putem numi eter chimic sau eter sonor; este acel principiu care organizează materia după legi care ţin de măsură şi numâr. Se mai poate numi şi eter de număr. Ne ridicăm astfel de la lumină la sunet, fără a confunda acest sunet cu sunetul exterior, de natură fizică, transmis prin intermediul aerului; trebuie să vedem în el un element care nu poate fi perceput decât atunci când în om se trezeşte simţul clarvederii. Pe vechea Lună în tot ceea ce face parte din structura sa, cât şi în ceea ce acţionează din afară asupra sa, există următoarele elemente: căldură, aer, apă, lumină şi sunet.

Să mergem mai departe, până la cea de a patra stare planetară, aceea a Pământului nostru propriu-zis. Are loc o nouă condensare, concomitent cu o nouă eterizare a stărilor elementare: în jos apare elementul terestru, sau elementul solid, în sus, un eter şi mai subtil decât eterul de sunet, eterul de viaţă. Din punctul de vedere al elementelor, existenţa terestră se poate descrie în felul următor: căldura este şi aici o stare intermediară, stările mai dense sunt aerul, apa şi solidul, sau pământul, iar stările mai subtile sunt eterul de lumină, eterul de sunet şi eterul de viaţă. Insist în mod deosebit asupra faptului că este necesar să înţelegem că principiul terestru solid nu trebuie confundat cu ceea ce ştiinţa modernă numeşte pământ; principiul terestru de care vorbim nu este ceva imediat vizibil în jurul nostru. În sensul Ştiinţei spirituale, solul pe care călcăm este numit „pământ“ în măsura în care este de natură solidă, dar şi aurul, argintul, cuprul, staniul sunt tot „pământ“. Tot ce este materie solidă este „pământ“. Fizicienii nu admit, desigur, această distincţie; ei cunosc diferite elemente, dar ignoră care este baza, substanţa primordială, principiul elementului „pământ“. Numai când privirea clarvăzătorului depăşeşte elementele exterioare cunoscute de ştiinţa modernă şi care sunt în numâr de peste şaptezeci* se poate ajunge la forţele de coeziune care se exercită asupra materiei pentru a face din ea un element solid. Numai în spatele existenţei sensibile se găsesc forţele care construiesc, combină şi coordonează solidul, lichidul şi gazosul în sensul Ştiinţei spirituale. Şi, numai despre aceste forţe este vorba acum, numai despre aceste forţe vorbeşte Geneza, dacă o înţelegem aşa cum se cuvine. Primele trei elemente se repetă deci sub un aspect diferit în cursul primelor faze ale existenţei terestre. Al patrulea element apare acum pentru prima oară, este un element nou.

* În prezent se cunosc 103 elemente chimice, dar acest număr nu are nici o importanţă din punctul de vedere expus. (N.Tr.)

Să încercăm să surprindem sensul adânc al Genezei pornind de la datele pe care le-am acumulat până acum. Începutul evoluţiei Pâmântului reprezintă, după cum am văzut, un fel de repetare a vechiului Saturn, cu starea sa de căldură, de natură sufletească, în care se exprimă o realitate spirituală. Şi găsim aceasta în Geneză, dacă o înţelegem în adevăratul său sens. Am arătat că ceea ce se traduce în mod obişnuit prin cuvintele „Spiritul Elohimilor plutea peste ape“ înseamnă în fond că spiritul şi sufletul Elohimilor iradiau acea căldură penetrantă, asemănătoare cu aceea iradiată de la o pasăre care îşi cloceşte ouăle, a pătruns atunci tot ce exista în acel stadiu elementar. Şi dacă lărgim exprimarea şi vom spune: „Spiritul Elohimilor iradiază şi străbate cu căldura sa viaţa elementară, apele“, aceasta exprimă repetarea căldurii elementare a vechiului Saturn.

Să mergem mai departe. Starea următoare este, în principiu, cea care repetă existenţa vechiului Soare. Dar nu trebuie să considerăm existenţa Soarelui ca o condensare a căldurii şi transformarea ei în aer; trebuie să vedem în acest fenomen şi o eterizare care duce la formarea elementului luminos. Şi dacă admitem faptul că în timpul stadiului solar lumina a pătruns în spaţiul nostru cosmic, vom înţelege că se repetă, la începutul existenţei Pământului, stadiul vechiului Soare, prin crearea luminii. „Şi Elohimii au spus: Să fie lumină! Şi a fost lumină“.

A treia repetare trebuie să o înfăţişăm ca fiind aceea a sunetului organizator, sau mai exact aceea în care eterul de sunet pătrunde în Pământul care începea să prindă viaţă. Repetarea acestei stări lunare este ea exprimată în Geneză, şi dacă este, în ce fel? În condiţiile care existau pe Pământ, la naşterea sa, sunetul are o acţiune de ordine asemănătoare aceleia care se produce când cu ajutorul unui arcuş de vioară facem să vibreze un strat de pulbere fină aplicat pe o placă; se formează ceea ce se cunoaşte ca fiind figuri de rezonanţă sau figurile lui Chladni. Un fenomen de această natură trebuie să aibă loc ca urmare a repetării fazelor anterioare, când eterul de sunet pătrunde în materia informă pentru a o organiza. Şi ce se spune despre perioada care urmează apariţiei luminii? Se spune că Elohimii au provocat o acţiune în sânul maselor elementare, acţiune care are ca efect că acestea se organizează în aşa fel încât o parte se destramă şi afluează în sus, iar alta tinde să se adune şi să se reverse în jos. O forţă organizatorică pătrunde masele elementare, ca şi forţa sunetului care pătrunde în masa de pulbere şi provoacă acele figuri acustice numite figurile lui Chladni. Şi la fel cum stratul inform de pulbere se organizează, la fel se organizează şi masa elementelor iradiind în sus şi totodată concentrându-se în jos. Cuvântul pe care textul ebraic îl foloseşte aici, rakiia, evocă forţa pe care Elohimii o introduc în masa de substanţe elementare; este un cuvânt dificil de tradus, şi de aceea traducerile curente nu reuşesc să-i dea semnificaţia corectă. În general, pentru a-l explica, servindu-se de toate argumentele de care se dispune astăzi, inclusiv de cele filologice, se ajunge la expresii ca acelea de „firmament“ sau „boltă cerească“, sau „întindere“, care nu conferă decât o slabă idee, căci acest cuvânt are în el un sens subtil de viaţă, de activitate, de stimulent. O direcţie filologică mai rigurosă ar putea găsi un raport între acest cuvânt şi următoarea explicaţie: Elohimii provoacă în masa substanţelor elementare o stare care se poate compara cu ceea ce se petrece când sub acţiunea organizatorică a sunetului în stratul fin de pulbere apar figuri de rezonanţă. Căci ridicându-se, pe de o parte, şi coborându-se, pe de alta, substanţele elementare se separă şi se organizează totodată, şi aceasta are loc în timpul celei de-a doua zile a Creaţiei. După eterul de lumină, din prima zi, vedem în Geneză apariţia eterului de sunet, pe care îl putem considera ca fiind a doua zi a Creaţiei, repetarea stadiului lunar.

Ne putem da seama că aceste repetiţii nu se produc într-o succesiune monotonă, desprinse una de alta, ci oarecum suprapunându-se una peste alta. Şi ceea ce, în exprimarea pe care o facem acum, ar putea părea că vine în contradicţie cu ceea ce am spus ieri, se va lămuri încetul cu încetul. Repetiţiile au loc în aşa fel, încât o dată apare una, aşa cum am descris-o acum, după care vine o alta, ca aceea pe care am descris-o ieri, mai cuprinzătoare.

După momentul pe care îl considerăm ca fiind naşterea Pământului, când eterul sonor organizează materia, vedem că unele elemente radiază în sus, iar altele se condensează în jos. Şi în această situaţie poate să apară o stare mai subtilă, aceea pe care am numit-o viaţă, eterul de viaţă, şi la care corespondentul inferior este elementul terestru. În această a doua zi a Creaţiei, trebuie să se producă ceva care să ne reveleze că eterul de viaţă se revarsă în masele elementare terestre, aşa cum au pătruns mai înainte lumina şi sunetul organizator. Şi va trebui să găsim în Geneză ceva care să ne evidenţieze cum eterul de viaţă începe să palpite şi să dea naştere viului, să apară primele manifestări de viaţă. Şi într-adevăr, găsim că în al treilea moment al Creaţiei se povesteşte că pământul face să crească plante şi verdeaţă, face să răsară din el elementul viu al ierburilor şi al arborilor, „fiecare după felul lor“. Ceea ce se descrie aici este tocmai pulsul eterului de viaţă, care produce apariţia viului, în a treia zi.

În Geneză găsim, după cum vedeţi, tot ceea ce Ştiinţa spirituală ne poate revela cu ajutorul forţelor de clarvedere şi tot ce putem pretinde de la această povestire, dacă ea este rezultatul unei adevărate ştiinţe oculte. Este suficient să ştim să o citim pentru a găsi în ea această confirmare; şi este cu totul remarcabil faptul să vedem că Geneza confirmă într-adevăr tot ce se poate descoperi prin cercetări independente asupra acestui străvechi document. Eu pot să vă dau toată asigurarea că descrierea făcută în Ştiinţa ocultă despre apariţia Pământului, despre repetarea vechiului Saturn, a vechiului Soare şi a vechiului stadiu lunar a fost expusă cu totul independent de orice ar fi putut fi împrumutat din Geneză şi am depus acolo întreaga mea conştiinciozitate. Am dat în acea lucrare doar rezultate care au fost obţinute fără ajutorul vreunui document. Dar dacă veţi compara textul respectiv, din acea lucrare, cu povestirea din Geneză, veţi constata că nu este nimic în acest străvechi document care să vină în contradicţie cu ceea ce am aflat prin propriile noastre cercetâri. Aceasta este o dovadă a acelei admirabile concordante la care făceam aluzie ieri; aceasta înseamnă că ceea ce ştim astăzi ne revine ca un ecou al unor mărturii de clarvedere care au vorbit încă de acum mai multe milenii.

Dacă avem în vedere elementele mai subtile de la începutul existenţei Pământului, vedem că în ceea ce se numeşte primele trei zile ale Creaţiei se întrepătrunde acţiunea succesivă a căldurii, luminii, a eterului de sunet şi a eterului de viaţă, iar în tot ce începe să aibă mişcare proprie, să se însufleţească, vedem dezvoltându-se concomitent stări de condensare: din căldură se dezvoltă aerul, apoi apa, apoi solidul, pământul, elementul terestru, aşa cum am arătat. Fazele de condensare şi cele de eterizare se amestecă şi astfel imaginea evoluţiei terestre începe să îmbrace un caracter coerent. Toate aceste elemente sunt, aşa cum am mai spus, învelişul exterior, formele de manifestare ale Entităţilor spirituale. Între aceste entităţi se află şi Elohimii, care în Geneză apar primii în faţa noastră, în faţa privirii noastre sufleteşti. Din punctul de vedere al Ştiinţei spirituale, trebuie să ne punem întrebarea: care este adevărata natură a Elohimilor, cărui ordin al Ierarhiilor aparţin ei, ce fel de entităţi sunt?

Pentru a avea o orientare riguroasă, trebuie să-i situăm, ca să spunem aşa, în cadrul celor nouă Ierarhii spirituale. Vă amintiţi, desigur, ordinea acestor Ierarhii, despre care am mai vorbit: dacă pornim de sus, de la cele mai înalte entităţi, găsim o triadă care se compune din Serafimi, Heruvimi şi Tronuri. Imediat mai jos, o a doua triadă, formată din Kyriotetes sau Domnii, Dynamis sau Virtuţi ori Spirite ale mişcării şi Exusiai sau Puteri (Spirite ale formei). Triada inferioară, cea mai de jos, cuprinde, pentru a folosi terminologia creştină, Arhai sau Principate ori Spirite ale personalităţii, Arhangheli şi Îngeri*. Aceste entităţi, care fac parte din a treia triadă, sunt cele mai apropiate de om. Ajungem astfel până la omul însuşi, care poate reprezenta al zecelea grad al acestei divine organizări ierarhice. Care este, aşadar, locul Elohimilor în acest ansamblu?

* Denumirile care se dau înaltelor Ierarhii ale Entităţilor spirituale provin dintr-o tradiţie esoterică creştină, care îşi are originea în Dionisie Areopagitul, ucenic al Apostolului Pavel (Faptele Apostolilor, 17, 34). În secolul V apar în Siria două scrieri sub numele său: Despre Ierarhiile cereşti şi Despre Ierarhiile bisericeşti, traduse în secolul IX din greacă în latină de Scotus Erigens. (N.Tr.)

Pentru a găsi acest loc, trebuie să ne îndreptăm privirea spre cea de-a doua triadă, spre acele înalte entităţi pe care le-am numit Exusiai sau Puteri ori Spirite ale formei. Acolo este locul Elohimilor; ei sunt Spiritele formei. Din cele ce am expus în cursul anilor precedenţi ştim că în timpul vechiului Saturn Arhaii sau Spiritele personalităţii se găseau pe o treaptă de evoluţie asemănătoare celei în care se află în prezent omul, la treapta de evoluţie umană. Arhanghelii au ocupat această treaptă de umanitate în timpul vechiului Soare, iar Îngerii în timpul vechiului stadiu lunar; în perioada terestră actuală, acest loc îl ocupă chiar omul. Pe o treaptă imediat superioară aceleia a Spiritelor personalităţii se află Spiritele formei, Exusiaii sau, aşa cum îi numeşte Geneza, Elohimii. Aceştia sunt, deci, entităţi de un grad înalt, care atunci când existenţa noastră planetară abia începea cu vechiul Saturn depăşiseră deja treapta de om. Ne putem face, astfel, o idee despre caracterul sublim al Elohimilor; ei ocupă patru trepte ierarhice deasupra omului. Prin urmare, acţiunea, sau, pentru a folosi expresia deja utilizată, meditaţia cosmică din care a ieşit actualul Pământ, provine dintr-un impuls care ocupă în ordinea ierarhică un loc de patru ori mai înalt decât omul. Prin meditaţie ei pot exercita o acţiune creatoare pe care am putea-o compara cu ceea ce omul creează prin gândirea sa. Datorită acestui înalt grad de elevaţie, meditaţia Elohimilor nu rămâne la nivelul organizării sau al creării în cadrul unei lumi a gândirii, ci creează şi formează cu adevărat fiinţe vii.

Acestea spuse, se naşte acum întrebarea de a şti în ce raport se află această creaţie cu celelalte entităţi ale Ierarhiei. Urmărind relatarea biblică, atenţia noastră se îndreaptă mai întâi asupra acelor entităţi pe care le numim Arhai sau Spirite ale personalităţii. Poziţia lor în Ierarhia cerească se află cu o treaptă mai jos, imediat sub Elohimi. Am văzut deja că Elohimii sunt de o natură sublimă, că trecuseră prin treapta de evoluţie umană într-o evoluţie anterioară mai înainte de apariţia vechiului Saturn şi că au urmat evoluţia cu forţa lor creatoare şi de organizare de-a lungul stadiilor Saturn, Soare şi Lună, intervenind apoi direct în evoluţia terestră. Care este acum rolul entităţilor care se află pe o treaptă imediat inferioară lor, al Spiritelor personalităţii, şi ce putem aştepta de la aceste entităţi? Ne spune Geneza ceva în această privinţă? Dacă Elohimii sunt entităţi de un grad de evoluţie atât de sublim, putem să ne aşteptăm ca ei să fie, ca să spunem aşa, slujiţi, serviţi de Spiritele personalităţii (Începuturi, Arhai). Găsim oare în Geneză o indicaţie că Elohimii; dupâ ce şi-au desfăşurat grandioasa lor activitate creatoare, s-au servit pentru activităţi de un ordin inferior de activitatea Arhailor, consideraţi ca un fel de slujitori? Activitatea principală, activitatea cea mai vastă au exercitat-o Elohimii; dar după ce au stabilit liniile mari şi au desfăşurat principalele forme ale Creaţiei, nu au plasat ei oare în locurile de execuţie Spiritele personalităţii pentru începerea lucrărilor?

Pentru a răspunde la această întrebare, să cercetăm din nou Geneza şi să vedem dacă vorbeşte de faptul că Elohimii s-au slujit de aceste entităţi pentru îndeplinirea unor sarcini. Dacă o vom face cu deplină înţelegere, vom găsi un pasaj care este o adevărată răscruce pentru întreaga exegeză curentă, şi aceasta pentru că, de mai multe secole deja, comentatorii esoterici ai Bibliei nu au ţinut niciodată seama de explicaţiile pe care le dă Ştiinţa spirituală asupra veritabilului sens al cuvintelor din Geneză. Este suficient să consultăm tot ce s-a scris asupra acestui pasaj, pentru a ne da seama de aceasta. Ne aflăm aici la o adevărată răscruce. În limbile moderne, găsim acel pasaj tradus în felul acesta: „Şi Elohimii au separat lumina de întuneric“. Înţelegem de aici că lumina şi întunericul alternau. Voi reveni mai târziu, în detaliu, asupra acestor cuvinte; deocamdată să le luăm aşa cum sunt, în lipsă de altceva, deoarece, de fapt, ele nu sunt exacte. La un moment dat, se spune: „Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă, o zi“. Iar mai departe: „Şi Elohimii au numit lumina zi“ . Aici găsesc comentatorii cele mai mari dificultăţi, literatura esoterică îşi poartă aici crucea. Ce înseamnă o zi a Creaţiei? O minte simplă vede într-o zi o durată de douăzeci şi patru de ore, în care timp are loc o alternanţă de lumină şi întuneric, iar pentru noi, o alternanţă între starea de veghe şi somn. Ştim cu toţii cât a fost de batjocorită această concepţie naivă despre Creaţia lumii în şapte zile. Mai ştiţi, poate, câtă osteneală s-a depus (fără prea multă profunzime, trebuie s-o recunoaştem), pentru a face din zilele Creaţiei perioade mai lungi sau mai scurte, perioade geologice, fiecare din ele corespunzând unei zile a Creaţiei.

Prima dificultate apare îndată ce ne gândim la faptul că în a patra zi a Creaţiei, după Geneză, au fost create Soarele şi Luna, care reglează scurgerea timpului nostru. Zilele depind de raportul Pământului faţă de Soare; toţi copiii ştiu aceasta. Dacă Soarele nu apare decât în a patra zi, nu mai poate fi vorba de „zile“ mai înainte. Ideea simplistă, naivă, că zilele Genezei ar fi avut douăzeci şi patru de ore este, pur şi simplu, un păcat faţă de Geneză. Cât priveşte fanteziile care caută să explice prin termeni geologici zilele Genezei, nu merită nici acestea efortul de a le combate, căci nu se află niciunde ceva ce ar putea proba că acolo unde Biblia foloseşte cuvântul yom ar fi vorba de o perioadă geologică. Dar atunci ce semnificaţie poate avea pentru noi cuvântul yom^l , pe care îl traducem în mod obişnuit prin „zi“? Această semnificaţie nu o pot deţine decât aceia care sunt în stare să se transpună cu tot sufletul în vechile terminologii. Căci este nevoie neapărat de cu totul alte sentimente, de o sensibilitate cu totul alta decât aceea a omului modern, pentru a ne cufunda în înţelegerea vechilor cuvinte. Şi de aceea intenţia mea este să vă conduc pas cu pas către o deplină înţelegere şi totodată pentru a nu vă provoca surprize prea bruşte. Aş vrea mai întâi să vă conduc spre o antică doctrină, care este legată de cea a gnosticilor. Aceştia vorbesc de puteri care intervin în evoluţia globului nostru, care participă unele după altele la această evoluţie şi pe care le numesc Eoni. Dar Eonii gnosticilor nu se referă la perioade de timp, ci la entităţi care conduc evoluţia şi se succed unele după altele. Un prim Eon acţionează, iar acţiunea pe care a întreprins-o este preluată de un al doilea, care o duce mai departe cu propria sa contribuţie, apoi totul este preluat de un al treilea ş.a.m.d. Mai târziu, un concept abstract de timp este legat de ideea unui Eon, care în sensul său primitiv înseamnă ceva viu, ceva care există. Acelaşi lucru îl exprimă cuvântul ebraic yom, o entitate vie şi reală şi nicidecum o denumire abstractă pentru un interval de timp. Yom este o entitate. Şi atunci când se vorbeşte de şapte yomim*, trebuie să înţelegem şapte entităţi care se succed, sau, dacă doriţi, şapte grupe de entităţi.

¹ Yom:

* Forma plurală a lui yom. (N.Tr.)

Găsim aceeaşi situaţie în spatele unei alte analogii de cuvinte. În limbile ariene există o înrudire între deus (zeu, Dumnezeu) şi dies (zi). Aceşti termeni au o origine comună şi în vremurile mai vechi se făcea o strânsă legătură între „zi“ şi o entitate divină; când se vorbea de zilele săptămânii, nu se înţelegeau niciodată momente, aşa cum înţelegem noi când spunem luni, marţi, miercuri etc., ci prin dies se evoca un deus şi se înţelegeau acele entităţi care acţionau în Lună, în Marte, Mercur etc. În cuvântul yom se exprimă entităţile care ocupă în Ierarhie locul imediat inferior celui al Elohimilor, adică Spiritele personalităţii, Arhaii, şi care sunt slujitorii Elohimilor. Când aceştia din urmă, prin forţa lor creatoare, au făcut să fie lumină, ei au pus în locul lor yom, primul Spirit al timpului sau Arhai, în sensul prim al acestui cuvânt grecesc care înseamnă „început“. Aşadar, aceste Entităţi spirituale, Spiritele personalităţii sau Principate, sunt ceea ce Biblia numeşte „zi“, „yom“. Sunt slujitori ai Elohimilor; ei îndeplinesc ceea ce Elohimii le comandă, inspirându-se dintr-o perspectivă superioară. Acei dintre dumneavoastră care au ascultat conferinţele ţinute nu demult la Christiania* îşi amintesc că am numit Arhaii şi Spirite ale timpului şi am arătat cum acţionează aceste fiinţe spirituale şi în epoca noastră. Ei sunt aceia care îndeplinesc, care execută planul pe care, în linii mari, îl trasează Elohimii. Iată cum, deci, toate cunoştinţele noastre se adună într-o mare sinteză, numai că sunt necesari ani întregi de studii pentru a avea o privire de ansamblu asupra alcătuirii, atât de riguros exacte şi armonioase, a Universului.

* Astăzi Oslo. Se face referire la ciclul de conferinţe cu tema Misiunea sufletelor popoarelor în legătură cu mitologia nordic-germanică, ţinut între 7–17 iunie 1910 (GA 121). Lucrare netradusă în limba română. (N.Tr.)

Putem deci spune că Elohimii, entităţi de esenţă sublimă, intervin în starea de întrepătrundere a diferitelor eteruri, de lumină, sunet şi viaţă, ca şi în aceea a elementelor de aer, apă şi pământ, iar în ajutorul lor, ca slujitori, ca să spunem aşa, se alătură entităţi care se află pe o treaptă imediat inferioară. Elohimii le transmit, într-o oarecare măsură, dispoziţiile lor, poruncile lor. În momentul când au deversat lumina în existenţă, ei trec Arhailor grija de a executa ceea ce au ordonat. După ce Elohimii au creat lumina, ei lasă în locul lor pe primul dintre slujitori, pe primul Spirit al timpului. Acesta reprezintă, în fapt, ceea ce expresia obişnuită numeşte ca fiind „prima zi". Dar nu vom avea o înţelegere corectă a ceea ce înseamnă „prima zi" decât atunci când vom fi lămuriţi ce înseamnă cuvintele „Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă, prima zi". Primul dintre Spiritele timpului intră în acţiune şi o dată cu el ceea ce poate fi considerat ca o alternanţă între „ereb" şi „boker". Ereb nu este echivalentul cuvântului modern „seară" şi nici boker echivalentul cuvântului „dimineaţă". Pentru a utiliza cuvintele cele mai corespunzătoare, ar trebui să se spună: şi a fost ereb, adică haos, după care a urmat boker, ordine. Căci la început a domnit haosul, starea haotică, urmată de starea de ordine, de armonie, în care acţionează primul Spirit al timpului².

² Ereb (pronunţat erev):    ; boker (pronunţat voker):