|
Acest ciclu de conferinţe pe care îl prezint în faţa dumneavoastră are, în intenţia mea, scopul să conducă la o înţelegere profundă a Genezei. Şi am rugămintea să nu pierdeţi nici o clipă din vedere, în legătură cu expunerea mea, rolul hotărâtor al Ştiinţei spirituale, care este acela de a se inspira direct din înseşi faptele spirituale. Şi în acest caz, se înţelege, problema cea mai de seamă care se pune pentru noi este să determinăm care sunt aceste fapte spirituale şi, mai mult chiar, în ce constă evoluţia spirituală. Când ne referim la Geneză, esenţialul este să cunoaştem faptele suprasensibile care au precedat mersul sensibil, vizibil al evoluţiei la începutul Pământului nostru fizic. Dar o importanţă tot atât de mare o are pentru noi să regăsim în tradiţia diverselor popoare şi în diverse epoci tot ce am putut stabili prin investigaţie proprie spirituală, independentă de orice alt document. În cazul acesta este posibil să găsim calea exactă pentru înţelegerea şi aprecierea tradiţiei, fie ea oricât de îndepărtată. Vom regăsi sensul epocilor pe care le-am străbătut în încarnările noastre anterioare şi vom reînnoda legătura cu tot ce ni s-a imprimat în acele timpuri străvechi. Iată, pe scurt, care este punctul de vedere, intenţia fundamentală a acestui ciclu de conferinţe.
Am încercat mai întâi, în aceste zile, să ne
facem o idee cât mai
exactă despre felul cum se regăsesc în Geneză entităţile pe care
Ştiinţa spirituală ni le dezvăluie şi, în parte, am reuşit. Am
considerat întotdeauna că lumea care ne apare sub o formă
sensibilă,
exterioară, şi nu numai nouă, dar chiar şi celui care a atins treptele
inferioare ale
clarvederii (şi, de fapt, Geneza nu descrie decât fapte pe care
numai
prin clarvedere le putem cunoaşte), nu este în fond decât
iluzie, maya. Lumea
sensibilă, aşa cum
apare ea în faţa facultăţii noastre de cunoaştere, este iluzie, maya. Această idee este familiară
tuturor celor care cunosc învăţământul antroposofic şi nici
unul dintre
aceştia nu ignoră realitatea că nici chiar ceea ce numim lume eterică,
lume astrală, regiuni accesibile treptelor inferioare de clarvedere,
deşi într-un sens mai elevat decât lumea materială, fac
totuşi parte
din această iluzie. Realitatea, temeiul real al existenţei nu-l atingem
(şi aceasta în măsura în care ne devine accesibil)
decât atunci când,
depăşind iluzia, ajungem la izvorul cel mai profund al existenţei. Dar
această idee nu trebuie să rămână un simplu concept intelectual,
realitatea sa trebuie să pătrundă şi să străbată întreaga noastră
fiinţă. Şi totodată ar fi să cădem într-una din cele mai mari
erori şi
iluzii pe care omul o poate atinge, de a ne îndepărta de lumea
exterioară, materială şi de a nu o aprecia la valoarea sa reală.
Să luăm în considerare, aşa cum am făcut-o şi în
ultimele zile
destul de des, existenţa elementară pe care o întâlnim
imedit în
spatele existenţei fizice, pe care o percepem cu simţurile. Să luăm
în
considerare acea existenţă elementară pe care Ştiinţa spirituală o
arată ca fiind formată din elemente de pământ, de apă, de aer, de
foc
sau căldură, din eter de lumină, de sunet şi eter de viaţă, să luăm
deci în considerare această existenţă spirituală şi să
încercăm să ne
facem o idee clară despre fiecare element în parte şi care să
rămână
vie în noi. Ceva mai mult, să ne ferim să spunem, cu acel orgoliu
intelectual pe care îl manifestă cu uşurinţă teosofii convinşi:
„Dar
bine, totul nu e decât iluzie, maya!“
Pentru că noi ştim că prin această iluzie, prin această maya, se manifestă, se revelează
entităţi reale şi că, dacă neglijăm să studiem instrumentele şi
mijloacele acestor manifestări, ne lipsim de mijlocul cel mai bun de a
ajunge să înţelegem viaţa. Când vorbim de apă, de aer şi de
celelalte,
trebuie să vedem în ele expresia directă a unor Entităţi
spirituale
veritabile. Iar dacă vrem să ignorăm maya,
să spunem că nu ne interesează, nu vom ajunge niciodată să avem o
reprezentare a acestor entităţi care stau în spatele fiecărui
lucru.
Trebuia să ne fie foarte clar deci că în elementele apă, aer şi
aşa mai
departe trebuie să vedem exteriorizarea, manifestarea unor Entităţi
spirituale.
Să studiem acum, din punct de vedere antroposofic, elementul
„pământ“. Ştim că el nu exista în timpul vechiului Saturn
şi nici în
timpul evoluţiei vechiului Soare sau în vechea Lună. Mersul
evoluţiei a
trebuit să atingă actuala existenţă planetară, pentru ca elementul
terestru să se alăture celorlalte elemente, căldura vechiului Saturn,
aerul apărut pe vechiul Soare şi elementul lichid de pe vechea Lună.
Aceste etape de evoluţie s-au putut desfăşura datorită acţiunii directe
a Entităţilor spirituale. Iar ceea ce numim acum corp fizic, elementul
inferior al fiinţei noastre umane, ne apare (dacă îl considerăm
în
sânul existenţei elementare, a elementelor) că, de fapt, s-a
format el
însuşi, încetul cu încetul, de la primul germen de
căldură de pe
vechiul Saturn, apoi, în continuare, trecând prin starea
gazoasă a
vechiului Soare, prin starea lichidă lunară, până la starea
terestră de
astăzi. Corpul nostru fizic a îmbrăcat, deci, succesiv, natura
fiecărui
element înainte de a ajunge la existenţa terestră. Totodată, ştim
ce
entităţi au acţionat încă de la începutul evoluţiei la
formarea
corpului uman. Amintiţi-vă de ceea ce am spus în această privinţă
în
lucrarea mea Ştiinţa ocultă: Pe vechiul
Saturn acţionau fiinţe spirituale care îşi
începuseră primele stadii de evoluţie în timpuri
inaccesibile şi care
ajunseseră atât de departe încât puteau acum,
printr-un imens
sacrificiu, să-şi apere propria substanţă care să servescă la formarea
vechiului Saturn. Aceste entităţi, care aparţin Ierarhiilor spirituale,
le numim Tronuri sau Spirite ale voinţei. Această substanţă
primordială, rezultată din sacrificiul lor, a servit apoi drept
câmp de
acţiune altor entităţi din Ierarhie; printre acestea, Spiritele
personalităţii au utilizat-o pentru ca să-şi dezvolte atunci un stadiu
de evoluţie corespunzător stadiului de azi al omului. De asemenea,
această substanţă, sub formă de căldură, a creat primul germen al
corpului nostru fizic.
Nu trebuie să ne închipuim că Spiritele voinţei şi-au
încetat apoi
activitatea. Deşi îşi îndepliniseră pe vechiul Saturn
obligaţia lor
esenţială, misiunea, ele au contituat să fie active în cursul
evoluţiei
şi au rămas într-o oarecare măsură legate de elementul născut
prin
sacrificiul lor. Am văzut că ulterior elementul de căldură s-a
transformat în element gazos, pe vechiul Soare, printr-un fel de
proces
de condensare, ca să spunem aşa. Acest fenomen, care este, în
aspectul
său exterior, o coborâre a elementului căldură pentru a se
transforma
în element gazos, pentru maya nu este decât un proces de
condensare.
Dar la baza acestui proces este o acţiune spirituală, un spirit. Şi
pentru a pătrunde în miezul lucrurilor trebuie să vedem ce
Entitate
spirituală din sânul Ierarhiei a făcut ca elementul subtil al
căldurii
să se densifice până la stadiul de element gazos. Această acţiune
este
tot opera Spiritelor voinţei, aceleaşi entităţi care prin sacrificiul
lor au creat căldura. Pe vechiul Saturn, aceste Spirite ale voinţei
ajunseseră la un grad atât de elevat de evoluţie,
încât au putut să-şi
transmute propria substanţă în căldură substanţială, manifestată,
să-şi
reverse focul lor propriu în existenţă planetară; şi, în
continuare, au
acţionat pentru a transforma acest foc în aer, în evoluţie
solară, iar
elementul aer, elementul gaz, în element lichid, în apă,
în evoluţia pe
care o numim vechea Lună. În cele din urmă, au transformat
elementul
lichid în element terestru în timpul actualului stadiu
terestru. Dacă
cercetăm astăzi lumea care ne înconjoară, putem fi în
măsură să spunem,
în faţa elementului terestru, solid, că în el acţionează
forţe care
i-au făcut posibilă existenţa, iar aceste forţe sunt aceleaşi care au
creat esenţa de căldură saturniană şi care au densificat-o apoi,
în
trepte succesive, până la gradul de consistenţă pe care îl
menţine şi
în prezent. Dacă ne aruncăm privirea asupra acestui element
solid,
chiar sub aspectul său de iluzie, de maya,
vom găsi în spatele lui viaţa şi activitatea Spiritelor voinţei,
a
Tronurilor. Aceste înalte spirite există în sânul
existenţei pământene.
Şi din acest punct de vedere povestirea biblică se luminează şi mai
mult.
Ceea ce se defineşte prin cuvântul „bara“(Bereşit bara Elohim) am văzut că
reprezintă un fel de activitate de meditaţie, de gândire a
Elohimilor.
Ei creează în această meditaţie a lor, ca pe o amintire, ceva ce
am
numit a fi complexe de existenţă. Ar fi ceva, ce într-o oarecare
măsură
se petrece în noi înşine când refacem o imagine prin
amintire;
bineînţeles comparaţia trebuie înţeleasă în proporţia
ei adecvată,
activitatea noastră nefiind decât ceva inferior. Pentru a face o
comparaţie, am evocat un om care se culcă seara. Lumea gândirii
şi a
sentimentelor sale se pierde pentru conştienţa subiectivă. Să
presupunem că ultimul gând pe care acel om l-a avut a fost al
unui
trandafir pe care îl avea lângă el când a adormit.
Acest gând se pierde
în uitare în timpul somnului, dar reapare, dimineaţa,
când se trezeşte.
Dacă, între timp, trandafirul a fost luat de acolo, nu mai
rămâne din
el decât gândul. Să observăm cu atenţie, aici, două fapte:
într-un caz,
se evocă ideea trandafirului prin amintirea care reapare, chiar dacă
trandafirul nu mai este acolo; în alt caz, dacă trandafirul a
rămas pe
loc, acel om are chiar percepţia însăşi a trandafirului. În
ceea ce am
putut numi ca fiind meditaţie de proporţii cosmice a Elohimilor, vă rog
să desprindeţi de asemenea două fapte. Când se spune că în
al treilea
moment al Creaţiei terestre a avut loc o manifestare de gândire
cosmică
în timpul căreia Elohimii au separat elementul lichid de cel
solid şi
au dat acestuia numele de „pământ“, acest act de creaţie a ieşit
din
meditaţia Elohimilor. Dar în ceea ce emană astfel din meditaţia
lor
trebuie să vedem că Spiritele voinţei fac să apară o realitate
obiectivă în sânul substanţei lor proprii. În felul
acesta, Spiritele
voinţei acţionează şi au acţionat de la început în
întreaga natură
terestră care ne înconjoară.
Trebuie să ne familiarizăm cu această idee că natura terestră, pe
care unii dintre noi o considerăm inferioară, este în fapt
manifestarea
unor entităţi foarte înalte. Este uşor să spui, vorbind de
elementul
„pământ“, de elementul solid: Nu este decât materie! Iar
alţii sunt
tentaţi să adauge: Ea nu are nici o legătură cu cercetarea spirituală,
nu este decât o treaptă de existenţă inferioară! Ce ne
interesează pe
noi această substanţă? Noi plutim prin spirit mult deasupra materiei. A
vorbi aşa, înseamnă să nu-ţi dai seama că în ceea ce tu
dispreţuieşti
înalte Entităţi spirituale au lucrat din timpuri incalculabile
pentru a
ajunge să producă această stare solidă, aşa cum o vedem astăzi. Dacă am
avea o judecată corectă, ar trebui să fim pătrunşi de o profundă
veneraţie pentru entităţile care au făcut să se treacă de la substanta
terestră a elementelor la ceea ce a putut solidifica scoarţa
Pământului; un profund respect trebuie să simţim faţă de
entităţile pe
care le numim Spirite ale voinţei, care printr-o îndelungată
activitate
au construit solul solid pe care mergem, elementul solid pe care
îl
purtăm în natura terestră a corpului fizic. Spiritele voinţei, pe
care
esoterismul creştin le numeşte Tronuri, sunt cele care au constituit,
sau mai bine spus au condensat solul. Şi tocmai de aceea esoterismul,
care le-a dat numele după natura acţiunii lor asupra Pământului,
le-a
numit Tronuri, pentru că acestea au construit efectiv Tronurile,
în
care găsim un sprijin solid, pe care se consolidează tot ce trăieşte pe
Pământ. Sensul acestor vechi expresii merită, din partea noastră,
respect şi veneraţie.
Dacă ne ridicăm de la elementul solid sau terestru la elementul
lichid, vom constata că acesta a avut nevoie de un proces de condensare
mai redus decât elementul terestru; forţele care acţionează aici
provin
de la entităţi care ocupă în Ierarhie un loc mai jos. Apa, sub
forma sa
de element, acţionează în atmosferă, iar pentru condensarea ei au
intrat în acţiune Spiritele înţelepciunii – Kyriatetes sau
Dominaţii –,
care ocupă un loc imediat inferior în Ierarhie, faţă de Spiritele
voinţei. Aşadar, în spatele elementului solid se află acţiunea
Spiritelor voinţei, iar în spatele nu a apei fizice, ci a
elementului
lichid se află activitatea Spiritelor înţelepciunii sau
Kyriatetes.
Dacă trecem apoi la elementul aer, găsim că aici acţionează entităţi
care ocupă o treaptă mai jos faţă de Spiritele înţelepciunii şi
pe care
le cunoaştem ca Spirite ale mişcării, numite şi Dynamis sau Virtuţi. Şi
dacă ne vom referi la elementul de căldură, care este starea cea mai
subtilă, vom găsi că aici acţionează o Ierarhie care se află cu o
treaptă mai jos, este ierarhia Spiritelor formei sau Exusiai, aceleaşi
entităţi despre care am vorbit şi pe care Geneza le numeşte Elohimi.
Noi înşine le-am caracterizat ca fiind cei care au „clocit“, ca
să
spunem aşa, în elementul de căldură. Urmărind în felul
acesta ordinea
Ierarhiilor, vedem cum totul se leagă îndată ce am găsit firul
conducător.
Încercaţi să treziţi în interiorul dumneavoastră un
sentiment viu şi
puternic pentru tot ce am arătat până acum şi veţi vedea că la
baza a
tot ceea ce percepem cu simţurile noastre se află un element terestru,
expresie a Spiritelor voinţei, apoi un element lichid în care
trăiesc
Spiritele înţelepciunii, elementul aer ca manifestare a
Spiritelor
mişcării şi, în sfârşit, elementul de căldură în care
se exprimă
Spiritele formei, Elohimii.
Ar fi o greşeală, însă, să credem câ ar exista o strictă
delimitare
în aceste domenii sau că am putea stabili graniţe precise
între ele.
Întreaga noastră viaţă terestră se bazează pe amestecul
elementelor
lichid, gazos (aer) şi solid şi pe elementul căldură, care le străbate
pe toate celelalte. Nu există nici un corp solid care să nu aibă
contact cu o stare oarecare de căldură: peste tot se află căldură, la
toate treptele de existenţă elementară. Putem spune că
întâlnim
pretutindeni acţiunea Elohimilor, acţiune care reprezintă energia pe
care o găsim în toate formele de căldură; ea este amestecată
în toate
celelalte elemente. În elementul de căldură trebuie să vedem, pe
de o
parte, manifestarea Spiritelor formei, iar pe de altă parte, totodată
acţiunea Spiritelor voinţei, ale înţelepciunii şi ale mişcării.
În
cursul evoluţiei terestre, această căldură a pătruns în toate
stadiile
inferioare ale vieţii. Ca urmare, în elementul solid se găseşte
nu
numai substanţa însăşi, corpul Spiritelor voinţei, dar trebuie să
vedem
că acest corp al Tronurilor este pătruns şi impregnat, întreţesut
de
Elohimi, Spiritele formei.
Să încercăm să decoperim acum, în lumea sensibilă,
aspectul exterior
a ceea ce tocmai am expus acum. Am vorbit de un amestec al
activităţilor care are loc în universul suprasensibil,
între Spiritele
voinţei (sau Tronuri) şi Spiritele formei, Elohimii. Ştim că tot ce se
petrece în suprasensibil se reflectă în lumea noastră
sensibilă. În ce
fel? Tot ceea ce este substanţă la Spiritele voinţei, natura lor,
corpul lor, ca să spunem aşa, constituie materia care se întinde
în
faţa noastră, materia solidă. Ceea ce se consideră de obicei că este
materie este o iluzie. Concepţiile pe care le avem astăzi despre
materie nu sunt decât iluzii, maya. Pentru un clarvăzător, ideile
imaginare despre o materie fizică nu există, ele nu sunt decât un
vis
van. Conceptul de materie de care vorbeste ştiinţa şi filosofia nu este
decât un cuvânt, o ipoteză, o fantezie. Atât timp
cât ne dăm seama că
acest cuvânt nu este decât o monedă de schimb, totul e
în regulă; dar
dacă vom crede că acest cuvânt ne pune în contact cu o
realitate ne
înşelăm. În partea sa teoretică, ipotetică, fizica modernă
îşi face
doar iluzii. Acolo unde ea constată fapte, unde ea descrie realul, ceea
ce vedem cu ochiii, ceea ce putem stabili prin cifre, este corectă. Dar
când începe să speculeze asupra atomilor, moleculelor, pe
care le ia
drept elemente materiale, ea începe să eşafodeze o construcţie
care
seamănă foarte bine cu ceea ce descrie Felix Balde în prima
dramă-mister* când spune în Templu: „Să presupunem că vrem
să cumpărăm
ceva şi spunem vânzătorului: Nu te pot plăti, dar îţi
promit că voi
face rost de bani dintr-un nor care se va condensa“. Prin această
comparaţie puţin grosieră ne putem da seama de elementul iluzoriu al
teoriei ştiinţifice care acceptă că întregul nostru Univers
provine
dintr-o nebuloasă primitivă; setea noastră de cunoaştere va fi plătită
cu moneda pe care ştiinţa pretinde că o va furniza în acest
domeniu.
Este o pură fantezie de a considera ca fapt real existenţa atomilor aşa
cum se prezintă astăzi. Dacă o privim ca pe o formulă comodă care
rezumă ceea ce simţurile ne arată, totul stă pe un teren ferm. Dar dacă
se trece dincolo de lumea sensibilă, va trebui să se ajungă la
spiritual şi să se atingă esenţa, adică activitatea unei substanţe
fundamentale care nu este altceva decât însuşi corpul
Tronurilor
întrepătruns de energia Spiritelor formei. Cum se manifestă
aceasta în
lumea sensibilă? Avem în faţă materia solidă răspândită
peste tot şi
vedem că nicăieri nu apare un element amorf. Starea amorfă, fără formă,
nu apare decât dacă ceea ce este viu şi tinde să ia formă se
rupe, se
disociază, se sfărâmă. Tot ceea ce este încă nediferenţiat,
pulbere, nu
are deloc tendinţe către pulverizare; este doar viaţa în stare de
disociere. Materia ca atare tinde să ia, să îmbrace forme; tot ce
este
materie solidă are nevoie să atingă forma de cristal, aspiră către
formă. Ceea ce am arătat că este substanţa Tronurilor şi a Elohimilor
exprimă această tendinţă în sânul existenţei sensibile,
manifestându-se
sub formă de depărtare, de întindere, de materie. Esenţa
Tronurilor se
revelează prin materia existentă şi tot ce ia formă în
sânul acestei
substanţe este manifestarea Elohimilor, a Spiritelor formei.
* Prima dramă-miser scrisă de
Rudolf Steiner este Poarta Iniţierii,
de care este vorba şi în conferinţa introductivă. (N.Tr.)
Vedeţi acum cât de impregnată de spiritualitate este
terminologia
utilizată în Antichitate. Vechii clarvăzători gândeau
în felul acesta:
Dacă privim materia din jurul nostru vedem în ea
revelându-se esenţa
corporală a Tronurilor, iar totul este străbătut de o energie care face
ca orice să capete formă. De aici s-a dat denumirea de Spirite ale
formei. Toate aceste denumiri, aceste nume sunt tot atâtea
indicaţii
asupra realităţii spirituale pe care o defineşte. Priviţi impulsul care
împinge materia să ia forma cristalului; veţi descoperi acolo la
un
nivel inferior ceea ce manifestă exterior această formă de
cristalizare, adică energia care întrepătrunde substanta
Tronurilor şi
care este energia emanată de Elohimi. Aceştia sunt forjorii care din
elementul de căldură, care este de fapt o substanţă a Spiritelor
formei, dar o substanţă amorfă, scot formaţiuni cristaline ale
diverselor materiale. Ei sunt cei care acţionează în elementul de
căldură, dând în acelaşi timp viaţă formelor.
Dacă privim lucrurile sub acest aspect, pătrundem la temelia pe care
se sprijină existenţa noastră şi vom fi înclinaţi, desigur, să
vedem în
orice apariţie exterioară o iluzie, maya,
numai că nu trebuie să rămânem blocaţi în această idee
sterilă că lumea
exterioară este o iluzie. Aceasta nu ne-ar aduce nici un folos. Numai
pătrunzând în elementele acestei iluzii, până la
esenţa care stă la
temelia ei, numai atunci o propoziţie ca aceasta: „Lumea exterioară
este o maya“ îşi capătă
sensul său adevărat şi devine fecundă. Să ne obişnuim deci să vedem
în
fenomenele exterioare care se petrec în jurul nostru ceva ce este
într-adevâr iluzie; o aparenţă nu e decât o aparenţă,
nu avem ce face.
Dar nu trebuie să rămânem la această concepţie lipsită de
valoare, nu
trebuie să luăm ca definitiv caracterul de aparenţă, ci să străpungem
vălul de aparenţă. În fiecare element care apare ca maya trebuie să întrevedem
ceea ce
stă de fapt la temelia sa.
Concepţiile noastre moderne, compuse din idei abstracte, aduc o
confuzie generală, confuzie pe care clarvăzătorii din vechime nu o
cunoşteau, căci pentru ei lucrurile erau mai puţin simple, ei nu vedeau
peste tot forţe oarecare, aşa cum vede fizică modernă, care aplică
aceleaşi idei şi în fizică şi în meteorologie, de exemplu.
Cine s-ar
mai îndoi astăzi, după concepţiile actuale, că forţele care
acţionează
asupra corpurilor solide nu ar fi aceleaşi cu cele care se regăsesc
în
formarea de nori şi concentraţia de vapori de apă? Eu ştiu foarte bine
că fizicianul nu-şi poate reprezenta lucrurile altfel decât aşa
cum
sunt privite azi şi că legile nu au sens dacă nu se pot aplica
atât la
formarea norilor care înconjoară globul terestru, cât şi la
fenomenele
de pe suprafaţa pământului. Acest lucru nu apare atât de
simplu pentru
un clarvăzător. Îndată ce se ţine seama de temeiurile spirituale
ale
existenţei, uniformitatea dispare. În formarea elementului
lichid, pe
pământ, prin condensarea vaporilor, nu acţionează aceleaşi
entităţi
care sunt prezente în condensarea vaporilor în atmosferă.
Dacă observi
apariţia elementului lichid în atmosferă, clarvăzătorul nu ar
putea
gândi sau spune că acest element se formează acolo în
acelaşi mod cum
are loc pe pământ. În formarea norilor sau în
condensarea apei pe
pământ, intervin entităţi diferite. Tot ce am spus până
acum în
legătură cu rolul jucat de Ierarhii în existenţa elementelor nu
se
raportează decât la ceea ce are loc pe pământ, de la
centrul globului
până la suprafaţa locuibilă; aceste entităţi însă nu ar
avea nici o
putere în formarea norilor, în atmosferă. Alte entităţi
sunt aici
prezente. Filosofia naturii bazată pe fizică procedează după un
principiu foarte simplu. Ea caută câteva legi fizice în
care vede apoi
explicaţia vieţii şi neglijează tot ce nu se înscrie în
aceste legi din
celelalte domenii ale existenţei. Este un principiu foarte simplu:
noaptea toate pisicile sunt negre, indiferent de culoarea lor! –
În
realitate, lucrurile nu sunt pretutindeni aceleaşi, ele variază,
dimpotrivă, în funcţie de diversele domenii în care se află.
Cine ajunge, prin investigaţie spirituală, să devină conştient că pe
globul pământesc esenţa Tronurilor sau a Spiritelor voinţei
guvernează
elementul solid, terestru, esenţa Spiritelor înţelepciunii
guvernează
elementul lichid, că în elementul gazos se află esenţa Spiritelor
mişcării, iar în elementul de căldură găsim prezentă esenţa
Elohimilor,
acela recunoaşte, încetul cu încetul, că în fenomenul
de formare a apei
care se condensează în atmosferă acţionează entităţile care
aparţin
Ierarhiei Heruvimilor. În viaţa elementară a pământului,
în elementul
solid, am văzut manifestându-se acţiunea combinată a Elohimilor
şi a
Tronurilor; dacă privim mai sus, vedem cum în elementul aer,
în care
guvernează Spiritele mişcării, acţionează şi Heruvimii, şi prin aceasta
elementul aer iese din domeniul Spiritelor mişcării, pentru a se putea
transforma sus, în atmosferă, în nori. În atmosfera
globului terestru,
Heruvimii acţionează într-un mod tot atât de concret ca şi
Tronurile,
Spiritele înţelepciunii şi Spiritele mişcării, care guvernează
existenţa elementară pe pâmânt. Dacă ne gândim, apoi,
la natura însăşi
a acestor formaţiuni de nori şi la elementul profund care se găseşte
acolo şi care nu se manifestă decât uneori, din timp în
timp, ajungem
la fulgerele şi trăznetele care izbucnesc din nori. Sunt fenomene care,
ca şi altele, nu apar din nimic, în spatele acţiunilor se găsesc,
pentru un clarvăzător, acţiunea acelor înalte spirite pe care le
numim
Serafimi. Şi astfel, rămânând totuşi în sfera
pământului, inclusiv în
atmosfera sa, am ajuns să întâlnim toate treptele
Ierarhiilor
spirituale.
Domeniul sensibil, perceput de simţuri, ne revelează manifestări
care nu sunt decât acţiunea Ierarhiilor. Ar fi o absurditate să
vedem
în fulgerul care ţâşneste din nori acelaşi fenomen care are
loc când
aprindem un chibrit. Când din materie emană elementul din fulger,
electricitatea, trebuie să vedem cu totul alte forţe, şi anume acţiunea
înaltelor Spirite ale Serafimilor. Găsim astfel că ansamblul
Ierarhiilor acţionează deopotrivă în lumea noastră
pământeană şi în
afara ei, în Univers.
Dacă studiem evoluţia universală aşa cum este ea relatată în
Geneză,
vom vedea că stadiile anteriore care s-au format în timpul
perioadelor
vechiului Saturn, ale vechiului Soare şi în vechea Lună se repetă
acum,
la începutul evoluţiei globului terestru, şi că, în final,
omul apare
ca o încoronare a acestei evoluţii. Din acest punct de vedere,
putem
considera relatarea Genezei ca pe o istorisire a Ierarhiilor care
acţionează în tot ce apare şi se condensează până la acest
ultim produs
terestru, până la această fiinţă care, ea însăşi, este mai
întâi o
entitate suprasensibilă şi despre care se spune: „Şi Elohimii au
hotărât: Să facem pe om!“ Prin această hotărâre, ei şi-au
reunit toată
puterea lor, separată până atunci, pentru a definitiva o operă
comună.
Ei şi-au reunit toate facultăţile pe care le dobândiseră în
cursul
evoluţiei lor pentru a crea, în final, pe om. Toate Ierarhiile
care au
fost înaintea omului, Serafimi, Heruvimi, Tronuri (Spiritele
voinţei),
Domnii (Kyriatetes, Spiritele înţelepciunii), Spiritele mişcării
sau
Tării, Spiritele formei (Puteri) sau Exusiai, sau Elohimi, Arhai sau
Spiritele pesonalităţii, Arhangheli şi Îngeri, toate aceste nouă
trepte
de entităţi le vedem acţionând pentru a crea viaţa. Şi când
urmărim
povestirea Genezei până la încoronarea edificiului care
apare cu omul
în a şasea zi, şi dacă ţinem seama de tot ce s-a petrecut
înainte de
crearea omului, vedem în tot acest îndelungat proces de
evoluţie deja
opera tuturor Ierarhiilor, şi numai cooperarea lor a făcut posibil ca,
în final, să apară omul.
Acel sau acei clarvăzători care au scris Geneza au fost conştienţi
de această pregătire şi cooperare a tuturor Ierarhiilor. Dar – şi
aceasta este deosebit de important – ei au fost de asemenea conştienţi,
au ştiut că pentru a atinge acest ţel final, această încoronare a
întregii ordini ierarhice, un
ajutor
superior tuturor Ierarhiilor a
trebuit să intervină. Şi pentru aceasta trebuie să ne înălţăm
privirea
dincolo de Serafimi chiar, spre o entitate divină necunoscută şi doar
presimţita*. Dacă urmărim, de exemplu, activitatea unui membru
al
Ierarhiei, să zicem activitatea Elohimilor, vedem că atât timp
cât ei
nu se decid încă să-şi finalizeze opera prin crearea omului este
suficient să-şi unească forţele cu acelea ale altor Ierarhii,
până la
Serafimi. Dar apoi, când se hotărăsc să facă pasul final, au
nevoie de
un ajutor care se află deasupra Serafimilor şi spre care se
înalţă
privirea spirituală. Când Elohimii au vrut să-şi lărgească
activitatea
creatoare până la această înălţime ameţitoare pentru a
primi de acolo
ajutor, a trebuit să se producă ceva ce ne vom strădui să
înţelegem în
toată profunda sa însemnătate. A trebuit ca ei, ca să spunem aşa,
să se
depăşească pe ei înşişi, să înveţe a fi capabili să meargă
mai departe
decât făcuseră până atunci. Pentru a-şi duce la bun
sfârşit opera, a
trebuit ca Elohimii să dobândească forţe superioare celor avute
până
atunci; grupul lor a trebuit să se depăşească pe sine însuşi. Să
încercăm să ne facem o idee despre modul cum a putut să se
realizeze
această depăşire printr-o simplă comparaţie, luată din procesul de
creştere a omului.
* Rudolf Steiner face aici
referire la ceea ce în creştinism numim „Sfânta Treime“.
(N.Tr.)
Când apare pe lume, sub forma unei mici fiinţe, se ştie foarte
bine
că el nu are încă o conştienţă a sa proprie, nu are conştienţa de
a fi
o persoană. Abia după un anumit timp pronunţă copilul „eu“, care
exprimă coeziunea conştienţei sale. Întreaga sa viaţă sufletească
se
concentrează apoi în unitatea conştienţei sale. El creşte reunind
în
această unitate diversele activităţi care, în timpul copilăriei,
nu
aveau o legătură între ele. Această centralizare reprezintă un
real
progres pentru om, către un stadiu superior. La fel trebuie să ne
reprezentăm, păstrând proporţiile, şi evoluţia Elohimilor. După
ce au
exercitat o anumită acţiune pentru a pregăti apariţia omului,
însăşi
această pregătire îi face să extragă din ei o activitate care
îi înalţă
pe o treaptă mai înaltă. Ca grup, ei ating o stare de conştienţă
centrală şi nu mai sunt un grup, ci devin o Unitate. Şi această unitate
este o realitate. Acest moment, acest stadiu al evoluţiei lor este de o
extremă importanţă. Până acum v-am putut spune că fiecare Elohim
îndeplinea o activitate individuală, fiecare venea să adauge ceva
în
plus la opera începută, pentru a realiza imaginea ideală după
care urma
să fie format omul. Omul era ca o reprezentare în care toţi se
reuneau.
Dar această imagine, această repezentare nu era încă o
realitate şi
nu a devenit realitate decât atunci când ei au creat un
produs comun.
Această acţiune i-a înălţat pe o treaptă mai înaltă,
transformând
unitatea lor într-o realitate efectivă. Ei nu au mai fost acum
doar un
grup de şapte, ci au format un întreg, un tot atât de
omogen, încât
putem vorbi de o Elohimitate exprimată septuplu.
Biblia cunoaşte acest fapt, că Elohimii au fost la început
membrii
unui grup care s-au transformat apoi într-un întreg,
într-un organism
unitar. Acesată unitate reală, efectivă a Elohimilor, în care
fiecare
este ca un organ, o găsim exprimată în Geneză prin Iahve-Elohim.
Veţi
găsi acolo conceptul de Iahve, de Iehova, exprimat într-un mod şi
mai
profund decât înainte. De aceea, Geneza nu vorbeşte la
început decât de
Elohim şi nu începe să menţioneze cuvântul Iahve-Elohim
decât în
momentul când Elohimii au atins treapta superioară a unităţii.
Iată
sensul profund care explică de ce la finele Creaţiei apare deodată
numele de Iahve. Trebuie să pătrundem până la izvoarele oculte
pentru a
înţelege acest fapt.
Ce explicaţii au dat exegeţii Bibliei acestui fapt, mai ales
în
secolul al XIX-lea? Faptul că într-un loc apare conceptul de
„Elohim“,
iar într-altul acela de „Iahve“ ar demonstra că este vorba de
două
versiuni ale Bibliei, pornind din două tradiţii religioase diferite.
Trebuie să se facă o distincţie, spun aceşti exegeţi, între ceea
ce
vine de la un popor care adora Elohimii şi ceea ce provine de la un alt
popor care adora pe Iahve-Elohim. Nu avem decât să le despărţim!
S-a
mers chiar până acolo, pe această cale, încât am
putea avea imaginea
unei Biblii „curcubeu“, în care ceea ce se presupune că vine de
la o
sursă să se scrie cu litere albastre, iar ceea ce vine de la altă sursă
cu litere rosii. Chiar există asemenea Biblii! Nenorocirea este că
trebuie adesea să separăm chiar paragrafele, aşa că începutul
unei
fraze este în albastru, pentru că vine de la un popor, iar
sfârşitul
frazei în roşu, pentru că vine de la un altul. Nu ne mai
rămâne decât
să admirăm că cele două fragmente s-au lipit atât de miraculos şi
că a
fost nevoie de un compilator abil care să fi reunit cele două tradiţii!
În epoca noastră s-a desfăşurat un mare zel pentru promovarea
acestor exegeze, şi când cunoaştem această chestiune se poate
spune că
nu a fost, poate, nici o cercetare ştiinţifică sau istorică unde să se
fi consumat atâta energie ca în exegeza şi teologia
secolului al
XIX-lea. Şi acest gând ne umple de o profundă tristeţe şi ne face
să
simţim tragismul acestei situaţii. Cei care ar fi trebuit să descrie
oamenilor lumea spirituală au pierdut orice legătură cu spiritualul.
Este ca şi cum s-ar spune: Stilul din partea a doua din Faust, cel în
care se găsesc strofele lui Ariel, întrucât nu seamănă cu
stilul din
partea întâi, nu poate să fie opera aceluiaşi om; Goethe nu
poate fi
decât un mit. Raţionamentul este acelaşi cu al exegetului care a
pierdut orice contact cu sursele oculte, cu toată munca şi devotamentul
pe care le-a consacrat studiului Bibliei. Descoperim aici un aspect
trofic al umanităţii şi ne dăm bine seama cât este de necesar să
ne
reîntoarcem la sursele vieţii spirituale. Pentru a cunoaşte
spiritualul, trebuie să-l căutăm sub înfăţişarea sa vie. Iar
această
căutare se va face, căci este o aspiraţie irezistibilă sufletului
omenesc. Să avem încredere în această dorinţă şi aspiraţie
a sufletului
şi a inimii spre un nou contact cu sursele spirituale, spre o
înţelegere a sensului profund şi veritabil al străvechilor
documente
religioase; pe această încredere se bazează forţa care
însufleţeşte
munca noastră în domeniul antroposofic. Să ne pătrundem de
această
încredere şi vom obţine adevăratele fructe pe calea care ne
conduce
spre viaţa spirituală.
