|
Prin cele ce am expus până acum, în conferinţele precedente, am reuşit să ne facem o imagine asupra felului în care etapele anterioare ale evoluţiei noastre s-au întrepătruns şi au dus la formarea Pământului; se cuvine să ne reamintim că ceea ce este esenţial în formarea Pământului este tocmai elaborarea şi apariţia omului însuşi. Noi ştim că omul este, ca să spunem aşa, primul născut în sânul întregii evoluţii planetare. Dacă ne întoarcem cu privirea la existenţa vechiului Saturn, aflăm că în acest glob de căldură activă a apărut primul germen al corpului fizic al omului, când nimic din ce ne înconjoară astăzi, regn animal, vegetal sau mineral, nu exista. Aceste trei regnuri nu s-au alăturat decât mai târziu regnului uman.
Suntem în măsură să spunem că relatarea pe care Geneza o face
despre
evoluţia umană este pe deplin confirmată de rezultatele cercetărilor
întreprinse în domeniul Ştiinţei spirituale. Dacă citim
Geneza în mod
superficial, s-ar putea crede că omul apare în a şasea zi a
Creaţiei,
aşa ca din senin. Dar noi ştim că omul este punctul esenţial şi că
celelalte regnuri nu sunt, ca să spunem aşa, decât deşeuri ale
evoluţiei sale. De aceea, suntem, fără îndoială,
îndreptăţiţi să punem
întrebarea: Ce se întâmplă cu omul în zilele
dinaintea celei de a şasea
zile? Unde îl găsim, unde îl căutăm? Dacă formarea
Pământului a
reprodus, ca un fel de repetiţie, vechile stadii planetare, Saturn,
Soare, Lună, este de presupus că evoluţia omului se repetă de asemenea
şi că el este prezent încă înainte de cea de a şasea zi a
Creaţiei. Cum
să explicăm faptul că Geneza nu vorbeşte de om mai înainte? Nu
este
oare o contradicţie?
Să remarcăm mai întâi faptul că Geneza, în
momentul naşterii omului,
vorbeşte de Adam, iar
în
vechiul limbaj ebraic, cuvântul „Adam“ corespunde cu conceptul
nostru
de „om“. Numai că trebuie să înţelegem corect acest nume.
În sufletul
vechilor înţelepţi evrei, acest cuvânt trezea o imagine pe
care am
putea să o traducem prin „pământean“, prin „terestru“. În
acest sens,
omul, ca atare, este fiinţa terestră prin excelenţă, încoronarea
tuturor fiinţelor terestre, fructul întregii evoluţii a
Pământului. Dar
tot ce se concentrează în fruct există mai înainte în
esenţa plantei .
Nu vom găsi vorbindu-se despre om în relatarea despre primele
cinci
zile ale Creaţiei, deoarece trebuie să înţelegem că de fapt
elementul
fizic al omului nu poate să apară înainte de sufletul şi de
spiritul
său, ci după. Putem compara omul fizic, aşa cum îl vedem acum pe
Pământ, cu apa care prin răcire se solidifică şi devine gheaţă.
După
cum apa se condensează în gheaţă, la fel, în ziua a şasea,
Elohimii au
condensat spiritul şi sufletul omului; pentru a face din el o fiinţă
terestră. În primele zile ale Creaţiei, nu vom găsi, deci, omul
în
sânul a ceea ce s-ar putea considera că sunt deşeuri fizice sau
legi
care guvernează aceste deşeuri fizice, dar sub forma lor
suprasensibilă, ci îl vom găsi numai în ipostaza sa
sufletesc-spirituală. Dacă ne situăm în punctul de vedere al
Genezei,
am văzut că în prima zi
apare
o activitate creatoare interioară şi manifestarea ei spre exterior;
în
aceste condiţii nu vom putea vorbi de omul terestru, care nu există
decât în zona împrejmuitoare a Pământului, ca
fiinţă
spiritual-sufletească. Existenţa sa terestră se pregăteşte sub forma
acestei fiinţe compuse din suflet şi spirit.
Să legăm rezultatele investigaţiei spiritual-ştiinţifice de
relatarea Genezei. Cum se pregăteste acest prim germen când
gândirea
cosmică dă naştere celor două complexe aflate în opoziţie,
activitatea
internă şi manifestarea spre în afară, iar spiritul Elohimilor
„clocea“
acest ansamblu? Ceea ce numim, în termenii Ştiinţei spirituale, sufletul senzaţiei şi pe care
îl
considerăm astăzi ca fiind o calitate interioară, se pregăteşte, după
Genezâ, în prima zi a Creaţiei, până în
momentul când se spune: „Să fie
lumină! Şi a fost lumină“ Sufletul senzaţiei umplea atunci atmosfera
spirituală a Pământului. Era, aşadar, în prima zi a
Creaţiei. Şi în
această ambianţă spirituală în care Elohimii îşi
îndeplineau lucrarea
lor, împreună cu celelalte entităţi care îi slujeau, vedem
că se
formează, aşa cum se formează astăzi norii în atmosferă, natura
umană
în structura sa sufletesc-spirituală, dar mai ales atunci, la
început,
sufletul senzaţiei. Apoi evoluţia continuă, pentru a se structura sufletul raţiunii. Sufletul
senzaţiei progresează către sufletul raţiunii printr-un fel de rafinare
psihică care se produce în atmosfera spirituală a
Pământului şi care
are loc în ceea ce se numeşte ziua
a
doua a Creaţiei. Aşadar, când eterul de sunet apare
în evoluţie
şi când masele elementare de sus se separă de cele de jos, cele
superioare de cele inferioare, fiinţa umană aparţine încă de
sfera
superioară şi are în structura sa germenii sufletului senzaţiei
şi ai
sufletului raţiunii. În al treilea moment, omul progresează
până la
germenii sufletului conştienţei,
iar în întregul proces relatat de Geneză ca având loc
în a treia zi a
Creatiei vedem acţiunea eterului de viaţă, care face ca pe pământ
să
apară vegetaţia şi plantele să crească fiecare după specia sa. Se vede
– natural, numai prin percepţia suprasensibilă – ieşind din
pământ
viaţa vegetală, iar sus, în atmosfera spirituală, în eter,
planează
ceea ce am numit a fi sufletul conştienţei, unit cu sufletul raţiunii
şi cu sufletul senzaţiei.
Omu1, în natura sa formată atunci din suflet şi spirit, este
prezent
în atmosfera spirituală a Pământului, în sânul
diverselor Entităţi
spirituale. El nu are încă o existenţă independentă şi poate fi
considerat, în acel stadiu, ca un organ înglobat de
Elohimi, de Arhai
ş.a.m.d., în sânul cărora trăieşte ca membru al unui
organism. De
aceea, este normal să nu se vorbească decât despre aceste
entităţi. La
drept vorbind, numai acestea sunt propriu-zis individualităţi, în
acel
moment al evoluţiei terestre. A descrie destinul acestora,
înseamnă
totodată să descriem şi destinul germenului uman. Şi pentru ca
într-o
zi omul să vină cu adevărat pe Pâmânt, a fost necesar să se
producă o
condensare progresivă în structura fiinţei sale. La natura sa
compusă,
după cum am văzut, din suflet şi spirit, trebuie să se alăture un
element corporal. Astfel că la sfârşitul acestui timp, pe care
Geneza
îl indică ca fiind a treia zi a Creaţiei, fiinţa umană este
compusă din
sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii şi sufletul conştienţei. Dar
totul trebuie să ia şi un veşmânt exterior. În sânul
sferei spirituale
în care trăieşte, omul are nevoie să îmbrace mai
întâi haina unui corp
astral.
Să încercăm să ne imaginăm ce înseamnă dobândirea
unui corp astral
în a treia zi a Creaţiei. Unde găsim la omul de astăzi acest corp
astral izolat pentru a-i putea studia legile? Deşi sub o formă cu totul
alta decât în epoca de care ne vorbeşte Geneza, astăzi
putem găsi
corpul astral izolat la om, în timpul somnului, când acesta
îşi
părăseşte corpul fizic şi corpul eteric şi rămâne în corpul
astral,
care totodată cuprinde şi Eul.
Vă rog să vă reamintiţi tot ce am avut ocazia să vă spun, în
anii
din urmă, despre viaţa proprie a corpului astral în timpul
somnului,
precum şi cele expuse în lucrarea mea Ştiinţa ocultă
la capitolul III. Când corpul astral se degajă de corpul fizic şi
eteric, începe să-şi formeze anumite legături, anumite curente
care îl
leagă de universul înconjurător. În timpul somnului, corpul
astral se
încorporează în Entităţile spirituale care au legătură
directă cu
Pământul, în Entităţile planetare din Mercur, Marte,
Jupiter ş.a.m.d.,
de la care primeşte forţe capabile să-l revigoreze, astfel ca la
trezirea din somn, la revenirea în corpul fizic şi eteric, omul
să-şi
poată relua starea de veghe. În timpul somnului, corpul astral se
dilată şi se contopeşte în viaţa cosmică. Conştienţa
clarvăzătoare vede
corpul astral ieşind din corpul fizic în momentul când omul
adoarme,
dar exprimarea nu este tocmai exactă, căci corpul astral se degajă de
corpul fizic şerpuindu-se ca un nor în spirală. Ceea ce se vede
atunci
nu este decât începutul curenţilor prin care el se
prelungeşte. Aceşti
curenţi se propagă efectiv prin spaţiul cosmic, pentru a extrage de
acolo, pentru a aspira, forţele planetare. Şi dacă cineva, printr-un
proces de clarvedere grosier, ar spune că el vede corpul astral plutind
ca un nor alături de corpul fizic, nu este deloc adevărat, căci corpul
astral se răspândeşte, în timpul nopţii, prin
întregul sistem solar. El
este, cum am văzut, în relaţie cu Entităţile planetare, cu
forţele
planetare. De altfel, aceasta este chiar explicaţia faptului că vorbim
de un corp „astral“. Explicaţiile curente ale acestui termen de „corp
astral“, pe care îl moştenim din Evul Mediu, nu sunt, de fapt,
corecte.
„Astral“ exprimă raportul strâns care se stabileşte în
timpul somnului
între acest corp şi lumea astrelor, în sânul căreia
se află şi din care
îşi primeşte forţele.
Dacă ţineţi seamă de acest fapt, care şi astăzi este revelat
cercetării clarvăzătoare, veţi înţelege că primii curenţi care
urmau să
formeze acest corp provin din lumea astrală. Dar aceşti aştri trebuie
să şi existe, şi când spunem că în a
patra zi a Creaţiei fiinţa compusă din suflet şi spirit se
îmbracă cu forţe şi legi ale corpului astral, aceasta
înseamnă că
astrele încep în a patra zi să-şi desfăşoare activitatea
în atmosfera
spirituală a Pământului.
Geneza ne spune exact acelaşi lucru când relatează cum
în ziua a
patra corpul astral al omului începe să se formeze după legile
sale
proprii; ea descrie cu exactitate cum omul îmbracă acest corp
astral,
planând însă tot în atmosfera spirituală şi astrală a
Pământului,
paralel cu activitatea lumii stelare care în acel moment se
revelează
Pământului. Relatarea Genezei conţine un sens profund care este
în
perfectă concordanţă cu revelaţiile pe care le obţinem astăzi prin
cercetarea clarvăzătoare asupra omului actual. Trebuie să subliniem
însă că în acele timpuri de care vorbeşte Geneza corpul
astral nu era
ceea ce este acum, noaptea, în timpul somnului, dar activitatea
lui era
aceeaşi şi era condus de aceleaşi legi.
În perioada imediat următoare, pe care Geneza o indică ca
fiind a cincea zi a Creaţiei,
trebuie să
presupunem că apare o nouă condensare a omului, condensare care atinge
elementul eteric. Dar şi în acest stadiu omul rămâne
încă o creatură
suprasensibilă, el nu atinge încă Pământul, aparţine
încă atmosferei
spirituale, unei atmosfere care este acum de natură eteric-spirituală.
Este foarte important să înţelegem în modul cel mai corect
acest moment
al evoluţiei umane în raport cu Pământul. Dacă observăm
regnul cel mai
apropiat de om, regnul animal, am putea să ne punem o întrebare
care
adesea ne-a venit în minte: Pentru ce animalele au devenit
animale, iar
omul a devenit om? Ideea că omul este rezultatul evoluţiei animale, aşa
cum un materialist miop şi-o poate închipui, nu are nici un
temei, nici
măcar unul spiritual, care să o poată susţine. Dacă luăm în
considerare
acest fenomen în timp, dacă studiem evoluţia şi formarea
Pământului,
vedem că animalele au apărut înaintea omului, înainte ca el
să devină o
fiinţă terestră vizibilă. Pentru ca omul să poată deveni om pe
Pământ,
era necesar să se creeze anumite condiţii terestre care să permită o
condensare până la nivelul fizicului. Închipuiţi-vă că omul
ar fi
devenit o fiinţă terestră, cu densitatea sa actuală, în acea
perioadă
de timp pe care o numim ca a cincea zi a Creaţiei; ce s-ar fi
întâmplat? Pur şi simplu, omul nu ar fi putut să devină
fiinţa care
este astăzi, nu ar fi putut îmbrăca forma pe care o are astăzi,
căci
condiţiile terestre nu erau coapte încă pentru a-i da această
configuraţie pe care o are astăzi. De aceea, omul a trebuit să mai
aştepte în sferele spirituale până când mersul
evoluţiei să-i poată
oferi condiţiile adecvate unei vieţi pământeşti. Dacă nu ar fi
avut, ca
să spunem aşa, răbdarea de a se „coace“ într-o sferă spirituală,
eterică, aşteptând să vină pe Pământ la momentul potrivit,
ar fi ajuns
să îmbrace o formă animală. Dacă animalele au devenit ceea ce
sunt, se
datorează faptului că sufletul şi spiritul lor, sufletul-grupă al
raselor animale au coborât pe Pământ înainte să fi
atins maturitatea pe
care o cerea forma umană. Omul a trebuit să mai aştepte în lumea
spirituală; cine a coborât pe Pământ înainte de a fi
sosit ceasul, a
devenit animal. În ziua a cincea a Creaţiei, pământul era
îmbibat de
aer şi de apă. În aceste elemente, omul nu-şi putea forma un
înveliş
corporal, terestru. Fiinţele animale, sufletele-grupă care au
coborât
atunci pe Pământ au fost fiinţe de aer şi apă, şi în timp
ce ele îşi
formau un corp compus din substanţe aeriene şi lichide, omul era
în
aşteptare, pentru a-şi putea lua forma sa umană.
Geneza face din acest proces o relatare profund spirituală. Ce s-ar
fi întâmplat dacă omul cobora în materie în
ziua a cincea a Creaţiei?
Corpul său fizic nu ar fi primit forţa de care a beneficiat apoi, prin
faptul că Elohimii s-au înălţat până acolo
încât au format unitatea
despre care am vorbit. Am văzut că şi Geneza semnalează această
transformare, vorbind mai întâi de Elohimi şi apoi de
Iahve-Elohim. Am
caracterizat esenţa Elohimilor arătând că ei îşi exercitau
activitatea
în căldură, că acesta era elementul lor, putem spune chiar corpul
lor,
mijlocul lor de exprimare. Când Elohimii, la sfârşitul
evoluţiei
descrise în Geneză, s-au dezvoltat până la atingerea acelui
grad de
conştienţă unică, de Iahve-Elohim, s-a pertrecut o modificare în
esenţa
lor.
Această modificare urmează linia după care se transformă ansamblul
Ierarhiilor. Amintiţi-vă ce am spus despre corpul fizic al Tronurilor.
Acestea s-au jertfit, la începutul evoluţiei noastre planetare,
pentru
a forma elementul căldură pe Saturn. Am văzut, apoi, că acest element
corporal al Tronurilor se afla şi pe vechiul Soare, unit cu elementul
aerian, gazos, desprins, de altfel, după cum am văzut, tot din
elementul căldură; pe vechea Lună apare elementul apă iar pe
Pâmânt, un
element nou, elementul solid sau terestru. Totul este opera Tronurilor,
este rezultatul evoluţiei lor. Ele au condensat în mod progresiv
esenţa
lor primară, de la starea de căldură până la starea terestră.
Ne întrebăm acum ce se întâmplă cu Elohimii
când trec printr-un
proces asemănător şi, ca recompensă pentru activitatea lor, se
înalţă
cu un grad? Ei se îndreaptă spre o mai mare densificare, în
conformitate deplină cu aceeaşi lege după care s-au dezvoltat Tronurile
prin trecerea de la vechiul Saturn la vechiul Soare, adică de la
căldură la aer. La fel se va întâmpla când Elohimii
ating conştienţa
unică; ei realizează un progres şi în activitatea lor exterioară,
în
ceea ce am numit corpul lor, care trece de la elementul căldură la
elementul gazos. Aceasta nu are loc în a cincea zi, ci doar la
sfârşitul ansamblului evoluţiei pe care ni-l descrie Geneza. Dacă
omul
ar fi coborât pe Pământ în ziua a cincea, în
acest element subtil de
aer, s-ar fi întâmplat şi cu el ceea ce s-a
întâmplat cu entităţile
care s-au grăbit să îmbrace un corp în acest element gazos.
Aceste
entităţi au format animalele care trăiesc în aer; ele nu au mai
putut
beneficia de forţa care este necesară pentru a răspunde planului de
formare terestră, adică la forţa lui Iahve-Elohim. Omul a avut răbdarea
să aştepte şi nu s-a îmbrăcat în aer. Când
sufletele-grupă ale
animalelor au coborât pe Pământ pentru a lua forme, omul a
aşteptat
până când Elohimii au atins treapta de Iahve-Elohim*. El
trebuia să se
încorporeze în ţesătura Elohimilor, în elementul
gazos, dar nu a putut
primi în sine acest element decât atunci când a fost
posibil să-l
primească de la Iahve-Elohim. Geneza descrie cu o minunată bogăţie
spirituală cum omul s-a maturizat în atmosfera spiritual-eterică
şi nu
a căutat un corp dens decât după ce Elohimii au devenit
Iahve-Elohim,
care a putut da omului o formă terestră, însuflându-i aer.
Aerul este
însăşi emanaţia Elohimilor deveniţi Iahve-Elohim, care pătrunde
în om.
* Iahve-Elohim îl considerăm
un
singular. (N.Tr.)
Geneza coincide încă o dată, şi într-un mod admirabil,
cu rezultatul
cercetărilor spirituale actuale; ea face o expunere a evoluţiei
în faţa
căreia pretenţioasele teorii din epoca noastră nu sunt decât pur
diletantism. Geneza ne-a făcut să pătrundem în aspectul lăuntric
al
evoluţiei şi ne-a arătat ceea ce s-a petrecut în suprasensibil
pentru
ca omul să poată progresa până la existenţa sensibilă de astăzi.
Aşadar, omul a trebuit să rămână în condiţiile unei
existenţe
eterice, în timp ce alte fiinţe s-au densificat spre o stare
fizică
într-un mediu de aer şi apă. Trebuie reamintit că densificarea
omului
până la eteric s-a produs în epoca pe care Geneza o numeşte
ziua a
cincea. În acest timp, omul nu este încă o fiinţă fizică şi
nu va
deveni decât în ziua a şasea. El va fi primit atunci pe
Pământ, iar
ceea ce numim corp fizic ia naştere în timpul care coincide cu ziua a şasea.
Dar mai este şi altceva ce trebuie să înţelegem. Ar
însemna să ne
înşelăm dacă am crede că omul care apare în ziua a şasea ar
fi putut fi
văzut cu ochii noştri de acum, sau ar fi putut fi pipăit cu
mâinile.
Dacă un om de acum, înzestrat cu simţurile actuale, ar fi existat
în
acea vreme, el nu ar fi putut percepe fiinţa terestră care tocmai venea
pe lume. Epoca noastră are tendinţa să gândească materialist; de
aceea
se presupune că în ziua a şasea omul se înfăţişa aşa cum
este astăzi.
El avea, fără îndoială, o existenţă fizică, dar aşa cum, de
exemplu, şi
căldura este de natură fizică. Dacă intraţi într-un spaţiu
în care se
găsesc curenţi de căldură care nu au încă densitatea aerului,
puteţi
foarte bine să spuneţi că acolo este o existenţă fizică; la fel era pe
vechiul Saturn, exista o viaţă fizică ce nu consta decât din
căldură.
După cum vedeţi, în a şasea zi a Creaţiei nu trebuie să căutăm un
om în
carne şi oase. El este totuşi o fiinţă terestră şi fizică, dar sub
forma fizică cea mai subtilă, un om structurat doar caloric. Şi atunci
când are loc acel eveniment, pe care Geneza ni-l relatează prin
cuvinte
de o puternică tonalitate: „Şi Elohimii au spus: «Să facem pe
om!»“, o
fiinţă care ar fi fost suficient de receptivă pentru a percepe diferite
stări de căldură ar fi remarcat diferenţieri în substanţa de
căldură.
Dacă ar fi mers pe suprafaţa Pământului, populată atunci de
diverse
specii de animale şi plante, mai exact de sufletele-grupă ale plantelor
şi animalelor, ar fi fost îndreptăţită să spună că percepe
lucruri
stranii: în anumite zone ale curenţilor de căldură ar fi avut nu
chiar
impresia pe care o poate provoca aerul cald, ci o impresie de căldură
pură. În atmosfera spirituală a Pământului, felurite fiinţe
de căldură
se mişcă în toate direcţiile, provocând diferenţe de
temperatură. Omul
nu este, în acel moment, decât o fiinţă din căldură, nu are
încă o
natură aeriană, gazoasă. Faceţi abstracţie de tot ce este materie
solidă, lichidă sau gazoasă, reţineţi, în minte, din fiinta umană
numai
căldura care îi însufleţeşte sângele, simţiţi căldura
din sângele
propriu, făcând abstracţie de tot restul, şi veţi avea imaginea
formei
umane care apare când Elohimii au rostit cuvintele creatoare: „Să
facem
pe om!“. O condensare mai mare nu se va produce decât după cele
şase
zile ale Creaţiei şi ea va consta din elementul aer pe care îl va
da
Iahve-Elohim.
Omul nu va ajunge să-şi cunoască propria sa origine decât dacă
va
reuşi să-şi formeze o reprezentare clară că el apare mai
întâi ca o
fiinţă formată din suflet şi spirit, apoi sub formă astrală, după care
urmează o formă eterică. Din stările fizice, prima este căldura şi apoi
aerul. Şi chiar în momentul în care Geneza ne spune, după
cele şase
zile, că Iahve-Elohim a insuflat omului suflu de viaţă, trebuie să-l
vedem pe om, pentru a-i înţelege, cum am spus, originea, ca pe o
fiinţă
fizică, dar care nu e compusă decât din căldură şi aer;
încă nu poate
fi vorba de un om din carne. Să fie foarte limpede pentru noi că
elementul dens provine din cel subtil şi nu elementul subtil din cel
dens. Sigur că pentru conştienţa modernă este foarte dificil să
gândescă astfel, dar acesta este adevărul.
Dacă suntem de acord cu aceasta, vom înţelege de ce, în
atâtea
povestiri despre Creaţie, se spune că omul a venit pe Pământ
coborând
de sus, din văzduh. Şi când Biblia însăşi, după ce ne-a
descris zilele
Creaţiei, ne vorbeşte despre ceea ce ea numeşte „Paradis“, este bine să
căutăm în spatele acestui cuvânt ceva foarte profund, la
care putem
ajunge cu ajutorul Ştiinţei spirituale. Pentru cine cunoaşte aceste
lucruri, discuţiile exegeţilor care se întreabă în ce punct
de pe
Pământ era situat Paradisul din care a fost izgonit omul sunt cu
totul
deplasate. Este cu totul evident că Paradisul nu era pe Pământ,
cum
rezultă din toate povestirile despre Creaţie, inclusiv din relatarea
biblică. Paradisul era deasupra solului terestru, în văzduh, ca
să
spunem aşa, şi în acest Paradis omul era încă o fiinţă
făcută din
căldură spirituală. El nu mergea încă pe pământ cu
picioarele; este o
închipuire materialistă. Chiar şi după ceea ce numim cele şase
zile ale
Creaţiei, omul nu apare încă pe solul terestru; el este
încă în sfera
înconjurătoare a Pământului.
Cum a coborât omul din această sferă ambiantă pe sol? Cum s-a
petrecut condensarea sa mai departe, după starea pe care o atinsese
datorită lui Iahve-Elohim? Vă rog să vă reamintiţi cele ce am relatat
în lucrarea mea Ştiinţa
ocultă: ajungem, aici, la ceea ce am arătat că este
influenţa
luciferică, influenţă exercitată de entităţi pe care le numim Spirite
luciferice. Acţiunea lor s-a manifestat printr-o imixtiune în
corpul
astral al omului. Cum trebuie să înţelegem influenţa luciferică?
Viaţa
dorinţelor, a pasiunilor, tot ceea ce este de natura corpului astral a
fost impregnat de acest influx luciferic şi ca urmare a luat un
caracter mai vehement, pasiunile şi dorinţele au crescut în
intensitate, omul s-a închis în sine. Pe scurt, ceea ce
numim acum
egoism, voinţa de a se izola în sine, de a se concentra pentru
bunăstarea personală, iată ce a pătruns în om prin influxul
luciferic.
Este o influenţă ciudată, care poate fi considerată atât
într-un sens
rău, dar şi într-un sens bun. Primul efect al influenţei
luciferice a
fost, deci, această închidere în sine. Corpului astral, aşa
cum fusese
el edificat înainte de Entităţile spirituale, străbătut de
curenţi care
îl consolidau, i se alătură acum un alt corp astral penetrat de
influxul luciferic. Consecinţa a fost o nouă condensare; corpul uman
făcut din aer şi căldură se comprimă, se condensează, şi apare o
structură umană compusă din carne. Astfel, înaintea influenţei
luciferice, elementele existenţei fizice a omului sunt aerul şi
căldura, dar intervenţia şi influenţa luciferică se produc în
sânul
elementului lichid şi solid. Fără a recurge la metafore, această stare
se poate caracteriza prin faptul că influxul luciferic a provocat o
comprimare a corpului uman, care devine, în felul acesta, mai
greu şi
poate coborî din ambianţa Pământului pe pământ, pe
sol. Omul este gonit
din Paradis. El se condensează, începe să aibă greutate, şi prin
coborârea pe pământ este supus forţei de gravitaţie.
Înainte, el trăia
în zona spirituală din jurul Pământului, în atmosfera
acestuia. Este
locul să facem o precizare importantă, şi anume trebuie să socotim
influxul luciferic printre forţele care au contribuit efectiv la
formarea omului actual.
Şi încă o dată avem ocazia să vedem un surprinzător şi minunat
paralelism între rezultatul cercetărilor făcute pe baza Ştiinţei
spirituale şi relatările biblice. Lucrarea mea Ştiinţa
ocultă
nu cuprinde nimic care să fi fost influenţat de descrierile pe care le
găsim în Geneză; personal, m-am ferit de orice influenţă şi nu
m-am
bazat în ceea ce am scris decât pe propriile mele
cercetări. Există un
anumit loc unde am descris influenţa luciferică, dar dintr-un punct de
vedere diferit. Şi totuşi această descriere se raportează la o epocă ce
este aceeaşi cu cea de care vorbeşte Biblia, aceea când şarpele,
adică
Lucifer, ispiteşte pe om. Aşa cum gravitaţia, electricitatea,
magnetismul sunt forţe care participă astăzi la formarea
Pământului, la
fel şi influxul luciferic este o forţă fără de care Pământul nu
şi-ar
fi putut continua evoluţia şi de aceea trebuie să-l considerăm printre
elementele constitutive ale Terrei. Există povestiri ale Creaţiei
lumii, mai ales orientale, care situează Pradisul – dar într-un
mod mai
puţin frumos decât o face Biblia – în atmosferă, în
văzduh şi nu pe
pământ şi care prezintă gonirea din Rai ca pe o coborâre de
sus, pe
pământ. Dacă reuşim să înţelegem expresiile utilizate,
constatăm şi
aici o deplină concordanţă între cercetarea spirituală şi
documentele
antice.
Dar să privim un alt moment. Cercetarea spirituală nu se mulţumeşte
să urmeze principiile unor savanţi pentru care noaptea toate pisicile
sunt negre, sau că evenimente de naturi diferite pot avea aceeaşi
cauză. Am văzut, de exemplu, că o condensare a norilor este cu totul
altceva decât condensarea apei la suprafaţa solului. Vă amintiţi
că
formarea norilor se face sub acţiunea directoare a Heruvimilor, iar
apariţia fulgerului în nori se datorează acţiunii Serafimilor.
Dacă ne
reprezentăm izgonirea din Paradis ca fiind, de fapt, o coborâre
spre
solul terestru, vom avea explicaţia aproape textuală că omul a căzut
prin propria sa greutate, părăsind în felul acesta entităţile şi
forţele spirituale care formează norii şi fulgerele, Heruvimii cu sabia
de flăcări. Omul cade de sus, din sfera unde domnesc Heruvimii cu sabie
de foc. Ştiinţa spirituală redă, astfel, aproape cuvânt cu
cuvânt,
scena izgonirii din Paradis, despre care se spune: „Dumnezeu a pus
în
faţa Paradisului un Heruvim cu o sabie de foc“. Atingem aici încă
un
punct în care putem vedea cât de profund au contemplat
vechii
clarvăzători care ne-au transmis Geneza fenomenele misterioase ale
formării omului în înălţimile eterice, înainte ca el
să cadă din
regiunile unde domnesc Serafimii şi Heruvimii. Realismul descrierilor
biblice nu este o simplă comparaţie sau o imagine grosolană, ci o
veritabilă relatare a ceea ce s-a revelat conştienţei clarvăzătoare.
Oamenii de azi au cunoştinţe eronate despre mentalitatea şi ideile
din timpurile vechi. Se aduc multe critici Bibliei. Se apreciază ca o
mare naivitate să ni se spună că Paradisul era o grădină mare şi
frumoasă, plină de arbori, unde leii şi tigrii se jucau împreună
cu
oamenii. S-a mers chiar până la a se pune întrebarea ce
s-ar fi
întâmplat dacă omul, în naivitatea sa, ar fi
întins mâna leului. Este
uşor să critici pornind de la idei fanteziste care, de altfel, nici nu
există în Geneză. O asemenea mentalitate a bântuit mai ales
în ultimele
secole. Oamenii nu puteau înţelege ideile care existau în
trecutul mai
îndepărtat. Dacă scolasticii din veacul al XII-lea ar putea auzi
cum se
interpretează comentariile lor despre Biblie, ar rămâne foarte
miraţi.
Nu i-au trecut nici unuia dintre ei prin minte ideile care se
profesează astăzi despre Biblie. Ne vom da seama despre aceasta, dacă
îi vom studia cu atenţie. Ar fi suficient să se citească în
mod corect
scrierile lor pentru a ne convinge că au vrut să spună cu totul
altceva. Altădată exista o exegeză cu totul diferită de cea de astăzi,
atât de grosolan materialistă, care a început să se
răspândească
începând din secolele XVI şi XVII, când nu s-a mai
ţinut seamă de
faptul că relatarea Bibliei era rezultatul investigaţiilor
spiritual-clarvăzătoare. Exegeza de astăzi ar fi fost cu totul de
neconceput în primele secole ale Evului Mediu. În prezent,
Biblia este
atacată cu uşurinţă, deoarece nu se ştie că ideile cuprinse în
aceste
critici nu sunt mai vechi de trei, patru secole. Cei care luptă cu cea
mai aprigă înverşunare împotriva Bibliei nu luptă de fapt
decât
împotriva unor fantezii ieşite chiar din minţile lor, invenţii
care se
bazează pe orice altceva, în afară de Biblie. Datoria Ştiinţei
spirituale este să reveleze adevăratul sens al Bibliei, care din
vremuri imemoriale ni se prezintă sub un aspect atât de grandios.
