Rudolf Steiner

MISTERUL BIBLIC AL GENEZEI

GA 122

CONFERINŢA INTRODUCTIVĂ

München , 16 august1910

Ne aflăm în faţa unui ciclu de conferinţe de o deosebită importanţă şi putem spune că dacă, acum, este posibil să-l întreprindem aceasta se datorează faptului că, timp de mai mulţi ani, am lucrat în domeniul Ştiinţei spirituale. Se poate chiar spune că marile idei pe care le vom discuta cereau o stare de spirit pe care tocmai ne-au transmis-o cele două reprezentaţii din ultimele zile. Ele ne-au adus, într-adevăr, în acea dispoziţie lăuntrică necesară pentru ca tot ce ne apare în domeniul Ştiinţei spirituale să fie străbătut de o adevărată căldură sufletească, venită din inimă. În dese rânduri am accentuat că o gândire abstractă, ca şi ideile pe care le întâlnim în acest domeniu, nu-şi pot desfăşura întreaga lor forţă de acţiune în sufletele noastre decât dacă sunt cufundate în acea căldură interioară care îngăduie sufletului să-şi apropie, prin idei antroposofice¹, domenii ale vieţii nu numai din dorinţa de cunoaştere, ci şi din îndemnurile inimii şi într-o atmosferă pe care am putea-o numi sacră. Eu însumi nu am fost, în decursul ultimilor ani, atât de mult afectat cum sunt acum, în momentul când încep acest ciclu de conferinţe. Căci sunt în măsură să spun că este o încercare temerară aceea de a apropia gândurile omului de astăzi de cuvintele primordiale care, de secole, ne frământă inimile şi spiritul. Ne vom strădui să înălţăm inimile şi spiritul către ceea ce omul consideră a fi mai înălţător, mai grandios, către ceea ce poate să dea omului sentimentul originii sale, în toată măreţia sa.

¹ În textul notelor stenografice luate în timpul conferinţelor se găseste cuvântul „teosofie“. În prefaţa lucrării lui Rudolf Steiner, Wendepunkte des Geisteslebens, Marie Steiner scrie: „Rudolf Steiner a căutat mai întâi să reducă la o utilizare onorabilă venerabilul cuvânt „teosofie“, care, prin diletantismul celor nechemaţi, fusese puternic compromis. Dar o necesară distanţare de cei care la cumpăna secolului XX uzurpaseră acest termen l-a determinat ca mai târziu să aleagă, pentru cuvântul său creştin-occidental, termenul de „Antroposofie“ ― un concept cu o încărcătură spirituală care ne va duce, prin cunoaşterea omului, la cunoaşterea spirituală a lumii. Concomitent el va utiliza şi termenul de „Ştiinţă spirituală“.

Când am început ciclul pe care l-am prezentat tot aici anul trecut², am vorbit de însemnătatea simbolică pe care o au, pentru viaţa mişcării noastre antroposofice, reprezentaţiile ce au avut loc aici, la München. Am arătat cât de mult a contribuit la maturizarea forţelor necesare pentru munca noastră acea „răbdare în aşteptare“. Reprezentaţia cu Copiii lui Lucifer, care a avut loc anul trecut, a fost aşteptată şi pregătită timp de şapte ani. Şapte ani de muncă pe tărâmul Antroposofiei au fost necesari până când reprezentaţia a putut avea loc.

² Se face referire la ciclul de conferinţe Orientul în lumina Occidentului, care cuprinde nouă conferinţe ţinute la München, între 23–31 august 1909 (GA 113). Conferinţele au fost precedate, la 22 august, de reprezentarea pe scenă a dramei Copiii lui Lucifer, scrisă de Edouard Schuré (1841–1912) şi tradusă în germană de Marie Steiner.

Îmi amintesc că anul trecut, cu ocazia întemeierii „secţiei germane“, la Berlin, în conferinţa pe care am ţinut-o am vorbit despre această dramă şi consideram punerea ei în scenă ca pe un ideal. Acesta s-a realizat după şapte ani de muncă şi putem spune acum că reprezentaţia a marcat o piatră de hotar în viaţa mişcării noastre. Am putut să dăm o expresie artistică sentimentelor şi gândirii antroposofice şi simţim, într-un asemenea moment, cât de mult se întrepătrund acestea cu tot ceea ce cuprinde viaţa antroposofică. Autorul Copiilor lui Lucifer, pe care anul trecut am avut onoarea să-l vedem asistând la reprezentaţia piesei şi la ciclul de conferinţe ce i-a urmat, şi pe care ne bucurăm să-l vedem şi anul acesta printre noi, a dat vieţii spirituale a epocii noastre o lucrare epocală, Marii iniţiaţi. Influenţa acestei cărţi asupra sufletelor şi a sentimentelor oamenilor nu va putea fi cunoscută în întregime decât în viitor.

Veţi fi cu siguranţă miraţi dacă veţi compara judecata pe care o facem astăzi asupra unor facultăţi şi activităţi spirituale din trecut cu ceea ce gândeau ei înşişi, cei care trăiau atunci. În general, confundăm atât de uşor ideile pe care ni le facem despre Goethe, Shakespeare sau Dante cu ceea ce contemporanii lor au putut discerne din forţele spirituale care se exprimă în gândirea umană în evoluţie prin aceste personalităţi. Trebuie să devenim conştienţi, cu ajutorul Antroposofiei, că omul unei epoci este cel mai puţin indicat să-şi dea seama de acţiunea şi de efectul pe care operele spirituale ale contemporanilor săi le exercită asupra sufletelor. Dacă ne gândim cât de diferit va judeca viitorul faţă de cum judecăm noi astăzi, putem admite că apariţia cărţii Marii iniţiaţi poate fi considerată într-o zi ca o contribuţie de o imensă importanţă la dezvoltarea spirituală a epocii noastre. Dacă în mediile cele mai diferite ale civilizaţiei actuale multe suflete simt deja ecoul ideilor noastre, se datorează tocmai faptului că această lucrare a găsit drumul spre inimile oamenilor. Iar aceste ecouri au o reală importanţă pentru contemporanii noştri; nenumâraţi sunt aceia cărora le aduc încredere în viaţă, consolare şi speranţă în clipe grele. Bucuria pe care o putem simţi în faţa unui asemenea fruct al vieţii spirituale ne îngăduie el singur să afirmăm că suntem însufleţiţi de suflul vieţii antroposofice. Şi din acea profunzime sufletească din care a izvorât Marii iniţiaţi s-au născut şi personajele din Copiii lui Lucifer, care ne evocă pe scenă o mare epocă istorică, aceea în care ceea ce a devenit trecut se îmbină cu lumea nouă care va înflori. Două elemente îşi dezvăluie esenţa în acestă dramă, fapt pe care antroposofii trebuie să-l sesezeze: viaţa umană, activitatea şi acţiunea umană pe plan fizic; asupra acestei acţiuni coboară raza a ceea ce numim iluminarea lumilor superioare. Punând în scenă o dramă care descrie nu numai felul cum aspiraţia şi forţele umane pătrund în inimă şi în minte, dar şi felul cum se amestecă aici inspiraţii care provin din locuri sacre, din temple, cum puterile nevăzute însufleţesc şi îmbrăţişează inima omului, cum se întrepătrunde lumea sensibilă cu lumea suprasensibilă, punând deci în scenă acestă dramă, am pus şi un jalon pentru mişcarea noastră spirituală, antroposofică.

Ceea ce este esenţial într-o întreprindere de acest gen, este ceea ce se petrece în sufletul celor care acceptă să se angajeze în acestă întreprindere. Marea eroare a zilelor noastre este să credem a fi de ajuns ca o operă să existe pentru a exercita o influenţă. Dar important, în acest sens, nu este faptul că există opere puternice, cum sunt acelea ale lui Rafael şi ale lui Michelangelo, ci că ele au găsit în lume fiinţe care au lăsat ca farmecul acestor opere să prindă viaţă în sufletele şi inimile lor. Rafael şi Michelangelo nu au pictat pentru ei, ci în armonie şi la unison cu cei în care trăia acelaşi spirit, cei care erau capabili să primească ceea ce ei încredinţaseră pânzei. Spiritul epocii noastre este haotic, nu are unitate în felul de a simţi. Inimile rămân insensibile în faţa marilor capodopere. Caracterul deosebit al mişcării noastre antoposofice este de a reuni un nucleu de fiinţe umane în care să vieţuiască sentimente, gânduri şi entuziasme cu o forţă unificatoare. Pe scenă se desfăşoară o reprezentaţie, în inimi se desfăşoară o dramă care devine una din forţele epocii noastre, un germen pentru viitor. În aceasta trebuie să resimţim nu numai o satisfacţie, ceea ce ar fi de mică valoare, ci mai înainte de orice responsabilitatea care ne revine şi care ne şopteşte: „Fie ca datorită exemplului vostru spiritul epocii să poată impregna conştienţa că omul aici, pe pământ, este elementul de unire între forţele fizice şi ceea ce vine, numai prin el, din lumi suprasensibile, pentru a se revărsa în lumea sensibilă“.

Noi nu formăm o familie spirituală decât în măsura în care tindem către principiul primordial al Tatălui, principiul originii comune care există în inimile noastre şi pe care încerc să-l caracterizez acum. Tocmai prin acest sentiment care ne umple sufletele, că aparţinem unei familii spirituale, se produce în noi bucuria profundă că avem printre noi pe autorul Copiilor lui Lucifer. Şi ne dăm perfect de bine seama că forţele vii ale Antroposofiei se exprimă în manifestările care ne-au reunit în ultimele zile.

Cei care iau parte la manifestări de genul acesta nu se gândesc întotdeauna la timpul care a fost necesar pentru a aduce pe scenă un spectacol care a durat câteva ore. Felul în care prietenii noştri au colaborat la acestă operă putem spune că este un model pentru munca antroposofică şi poate chiar pentru orice lucru săvârşit în comun de oameni. Meritul este cu atât mai mare cu cât Antroposofia respinge orice procedeu care ar recurge la dispoziţii mai mult sau mai puţin obligatorii, în cursul unei acţiuni comune. Munca nu poate progresa decât dacă fiecare îşi pune în ea tot sufletul, cu totul altfel decât ar putea fi în alte părţi, într-un câmp de activitate artistică. Şi această dăruire a fiinţei, în toată plenitudinea ei, nu s-a manifestat numai în timpul celor câteva săptămâni pe care le-am avut la dispoziţie pentru a pregăti reprezentaţia; această dăruire totală a Eului, această acţiune în comun liberă şi cordială dureazâ de ani de zile. Ne-am reunit aici veniţi din cele mai diferite locuri; antroposofii nu trebuie să fie legaţi doar prin câteva cuvinte schimbate la repezeală; ei trebuie să afle unii de la alţii ceea ce într-o activitate este sacru fiecăruia dintre ei. Sunt deci în măsură să subliniez aici că datorăm unei activităţi de mai mulţi ani posibilitatea de a reuni, la momentul potrivit, tot ce era necesar pentru a desăvârşi opera pe care am prezentat-o în aceste ultime zile. Şi chiar dacă împrejurarea nu m-ar obliga, inima mă împinge să subliniez munca profund devotată a unor prieteni datorită cărora am putut face în comun această experienţă. Căci vă rog să mă credeţi: lucrul nu a fost posibil decât datorită devotamentului lor.

Vă mărturisesc că vreau să încep acest ciclu de conferinţe printr-o confesiune care îmi stă pe inimă. De aceea, înainte de toate, doresc să amintesc munca devotată, de ani de zile, a două doamne care activeazâ în domeniul nostru antroposofic, cu o deplină conştienţă şi într-o profundă armonie interioară. De mulţi ani, domnişoara Stinde şi contesa Kalckreuth şi-au dedicat aici, în acest loc, întreaga lor capacitate de muncă antroposofică. Şi numai datorită acestei munci devotate, constiente, în armonie interioară cu impulsurile antroposofice, a fost cu putinţă ceea ce, spre bucuria noastră, vă putem oferi acum. De aceea veţi găsi, desigur, că este cu atât mai necesar ca eu, cu această ocazie, să rostesc din străfundul inimii aceste cuvinte pentru cele două colaboratoare, aici în München. Apoi trebuie să evoc şi munca devotată a acelora care, în mod nemijlocit, şi-au dedicat toate forţele lor în săptămânile care s-au consacrat în întregime muncii noastre³.

³ Sophie Stinde (1853―1915) a fost, împreună cu prietena sa Pauline von, Kalckreuth (1853–1929), conducătoarea secţiei din München, iar între 1907–1913 principala organizatoare a spectacolelor antroposofice care aveau loc la München, între care şi reprezentarea dramei-mister la care se referă Rudolf Steiner în această conferinţă (Poarta Iniţierii).

Ieri am încercat să reprezentăm, sub forma unui spectacol care duce spre lumile superioare, experienţele care au loc pe drumul dezvoltării superioare, acelea pe care le îndeplineşte cel ce vrea să cunoască sufletul omenesc*. Am vrut să evidenţiem modul cum omul care caută cunoasterea spirituală depăşeşte planul fizic şi cum, pe acest plan, tot ceea ce pentru un altul ar fi ceva banal ia pentru el un sens profund. Adeptul cercetării spirituale se dezvoltă având ca punct de plecare evenimentele care au loc pe plan fizic. Am vrut apoi, de asemenea, să marcăm cum sufletul acestuia trebuie să retrăiască destinele celor care sunt în preajma lui, cu durerile şi bucuriile lor, cu eforturile şi iluziile lor; sufletul ar putea fi zguduit şi rănit, dar numai prin această suferinţă pătrunde în el forţa înţelepciunii. Să nu uităm că atunci când ne credem detaşaţi de lumea sensibilă pătrund în noi cele mai mari iluzii. A pronunţa fraze ca acestea: „Lumea este maya, este iluzie“, sau „Prin cunoaştere pătrundem direct la adevăr“ înseamnă a spune prea mult şi, totodată, prea puţin. Fiecare are propriul său mod de interpretare a acestor fraze. De aceea trebuie să ajungem la situaţia ca seva sufletului să circule prin aceste idei generale, transformându-le în fiinţe din carne şi oase. Trebuia să arăt nu cum un om oarecare înaintează spre iniţiere, ci cum un om ca Johannes Thomasius**, cu toate caracteristicile sale, se apropie de pragul cunoaşterii . Ar fi greşit să credem că ceea ce se petrece în camera unde Maria, prin meditaţie, se desprinde de corpul său terestru pentru a pătrunde în Devachan ar fi la fel şi pentru alţii. Acest eveniment este absolut real, este o realitate spirituală; dar această realitate este potrivită în mod deosebit pentru un caracter ca acela al lui Johannes Thomasius, pentru a-i da impulsul de a se înălţa în lumile spirituale.

* Se face referire la prima dramă rosacruciană scrisă de Rudolf Steiner, din ciclul celor patru drame-mister ( Vier Mysteriendramen, GA 14).

Toate aceste drame-mister, de natură rosacruciană, au fost reprezentate între 1910–1913 la München, sub conducerea directă a lui Rudolf Steiner. După moartea sa, aceste drame se reprezintă periodic la Goetheanum (Dornach, Elveţia), sediul central al Societăţii antroposofice. (N.Tr.)

** Johannes Thomasius este personajul central din Poarta Iniţierii. (N.Tr.)

Aş vrea să scot în evidenţă momentul când se arată cum sufletul, care a găsit deja forţa de a risipi iluziile curente, devine pradă unor iluzii şi mai mari. Să presupunem că Johannes Thomasius nu ar fi fost în stare să-şi dea seama – deşi nu o face în deplină conştienţă, ci doar printr-un sentiment lăuntric – că fiinţa care rămâne în camera de meditaţie şi aruncă blestem asupra hierofantului nu mai cuprinde individualitatea pe care trebuie să o urmeze. Să presupunem că hierofantul, sau Johannes Thomasius, ar putea avea o clipă de îndoială. Atunci ar deveni imposibil, pentru perioade de timp incalculabile, „ca acesta să mai poată, într-un fel sau altul, să se mai afle pe calea cunoaşterii. Drumul s-ar opri aici nu numai pentru Johannes, ci şi pentru hierofantul care nu a fost capabil să trezească în Johannes forţa de a trece acest obstacol. Hierofantul ar trebui să se autodemită din funcţia sa şi imense intervale de timp l-ar întârzia pe Johannes Thomasius în ascensiunea sa. Dacă veţi evoca scenele care preced acest moment şi sentimentele care au acţionat în sufletul lui Johanes Thomasius, natura specială a suferinţelor şi experienţelor sale, veţi fi poate în măsură să spuneţi că forţa de înţelepciune a crescut în el, fără ca el însuşi să o ştie, încât el a putut suporta această mare zguduire. Toate aceste experienţe, care se desfăşoară fără ca privirea lăuntrică să le perceapă în mod vizibil, au fost trecute mai înainte ca lumea spirituală să se fi dezvăluit în mod obiectiv sufletului, mai întâi sub formă de imagini. Este tocmai ceea ce se întâmplă în scenele următoare. Durerea a zguduit mai întâi întreaga fiinţă, dar totodată ea dă naştere unui impuls destul de puternic pentru a rezista celei mai mari iluzii. În suflet se creează o tensiune care, ca să spunem aşa, inversează orientarea viziunii noastre şi face ca ceea ce priveam la început ca pe ceva subiectiv să capete forţa obiectivităţii.

Scenele care urmează încearcă să descrie într-un mod atât spiritual, cât şi realist ceea ce simte cel care, puţin câte puţin, se ridică în lumile superioare, proiecţia a ceea ce el a perceput mai întâi în el însuşi sub formă de sentimente, dar care în sine este adevărat, este real, fără ca cel care resimte aceasta să poată şti în întregime în ce măsură este adevărat: El îşi dă apoi seama că timpul în care se scurge viaţa noastră sensibilă este limitat din toate părţile în cauzele şi efectele sale. Nu se mai vede acum doar această mică parte a realităţii pe care o reprezintă lumea sensibilă; începem să ne dăm seama că ceea ce ne apare în lumea sensibilă nu este decât expresia unei realităţi spirituale. Acesta este şi motivul pentru care, în privirea spirituală a lui Johannes Thomasius, apare cel pe care el l-a întâlnit pe plan fizic, Capesius, dar nu aşa cum este el acum fizic, ci aşa cum era cu mai mulţi ani înainte, în tinereţe. Şi mai vede, de asemenea, şi pe Strader, dar nu sub aspectul lui actual, ci profetic, aşa cum va arăta dacă îşi va continua calea pe care trebuie să o urmeze. Clipa prezentă nu poate fi înţeleasă decât dacă putem să cernem în ea prelungirile spre trecut şi spre viitor. Atunci ne apare ceea ce ţine suspendate, ca de nişte legături spirituale, evenimentele prezentului, ne apare chiar lumea spirituală de care omul este în permanenţă legat, deşi nu-şi poate da seama de aceasta cu raţiunea şi cu simţurile sale exterioare.

Vă rog să mă credeţi că nu e vorba acum de o imagine sau de un simbol, ci este o descriere cât se poate de reală a lucrurilor când, în scena în care tânărul Capesius îşi expune ideile cu o căldură deplin justificată faţă de lumea sensibilă (dar care răsună puternic în lumea spirituală, căci ea provine pe de-a-ntregul din lumea sensibilă), ceea ce el şi Strader spun dezlănţuie elementele, fulgere şi tunete. Omul nu este o fiinţă izolată. Ceea ce el exprimă prin cuvintele sale, sau prin gândirea sa, sau prin sentimentele sale, fiecare cuvânt, fiecare gând şi fiecare sentiment au o strânsă legătură cu întregul Univers şi formează o prelungire a lui în Univers. Şi fără să-şi dea seama, erorile şi resentimentele sale au influenţe dăunătoare asupra regnului elementar al existenţei. Ceea ce se oferă celui care păşeşte pe drumul cunoaşterii, după aceste prime experienţe în lumea spirituală, este tocmai un sentiment de responsabilitate care-i spune: „Orice faptă omenească nu se desfăşoară doar acolo unde tu pronunţi cuvinte, sau expui gânduri, sau îţi bate inima, pe plan fizic: toate acestea se inserează, se implantează în Univers. Dacă acţiunile tale sunt benefice, la fel sunt şi pentru Univers; dacă sunt erori, ele devin în Univers o forţă distructivă.“

Experienţa pe care o acumulăm pe drumul cunoaşterii exercită, la rândul său, o acţiune directă asupra sufletului nostru; dacă este o acţiune corectă, ea ne face să atingem regiuni şi mai înalte ale vieţii spirituale, acele regiuni pe care am încercat şi le zugrăvesc în scena Devachanului, când sufletul Mariei, însoţit de surorile sale, îl precede pe Johannes Thomasius. Aceste trei surori nu trebuie considerate ca niste idei, abstracte, ci ca realităţi spirituale: Filia, Astrid şi Luna sunt trei forţe care reprezintă ceea ce numim pe plan fizic sufletul senzaţiei, sufletul raţiunii şi sufletul conştienţei. Să nu vă închipuiţi că este o simplă operă artistică faptul că renumite noţiuni abstracte sunt simbolizate prin personaje. Nu acesta a fost intenţia noastră; cele trei figuri sunt personaje reale, forţe active. În Devachan nu există tabele pe care să stea scris: sufletul senzatiei, sufletul raţiunii, sufletul conştienţei, ci entităţi tot atât de reale pentru lumea spirituală cât poate fi omul, în carne şi oase, pentru lumea fizică. Este bine să ştim că am goli lucrurile de orice bogăţie a lor, dacă am încerca să le învăluim de abstracţii simbolice. În lumea în care a pătruns Johannes până acum, el nu a făcut decât următoarea experienţă: lumea spirituală i s-a dezvăluit în viziunea sa lăuntrică sub formă de tablouri. El însuşi nu ar putea să spună încă dacă această lume nu este decât creaţia gândirii sale subiective sau o realitate în sine. Care este partea de iluzie şi partea de realitate, acesta nu o poate stabili el însuşi; el nu o poate face decât în regiunile superioare, unde întâlneşte sufletul Mariei.

Încercaţi şi închipuiţi-vă că într-o noapte, în timp ce dormiţi, aţi fi transpuşi deodată într-o altă lume, în care nu găsiţi absolut nimic care să vă fie cunoscut, care să reprezinte un punct de reper. Nu aţi mai fi absolut deloc aceeaşi fiinţă. Ar trebui să puteţi duce ceva din lumea pe care o cunoaşteţi în acestă lume nouă, pentru a regăsi siguranţa că sunteţi într-o lume reală. Această garanţie nu există pentru lumea spirituală decât atunci când s-o găsi un punct de sprijin solid care să vă dea, siguranţa adevărului. Reprezentarea dramatică a acestui fapt este că, pe plan fizic, Johannes Thomasius nu a fost unit cu Maria doar prin efluviile pasiunii sale, ci şi prin întreaga profunzime a inimii, astfel că această legătură i-a înlesnit experienţa lumii spiritule chiar în lumea fizică. Acest fapt poate constitui, în lumea spirituală, acel punct de sprijin care îi va garanta că totul este adevărat. Siguraţa autenticităţii întregii lumi spirituale vine din faptul că Jonannes Thomasius găseşte un punct deja câştigat în lumea fizică altfel decât pe acele căi înşelătoare ale simţurilor sau ale raţiunii. Acesta este şi motivul pentru care cele două lumi se îmbină în ochii săi şi pentru care el atinge maturitatea necesară spre a-şi prelungi memoria până departe în vieţile sale anterioare şi pentru a trece, cu sufletul său, limitele lumii sensibile.

În acest punct urmează prin urmare să apară ceva ce conţine un anumit mister al lumii spirituale. Teodora, care, pe plan fizic, poate vedea în viitor şi care poate discerne evenimentul principal spre care ne îndreptăm şi care este manifestarea lui Christos în lumea eterică, are puterea, pe plan spiritual, să trezească sufletele spre înţelegerea trecutului. Dacă descrierea ar vrea să fie realistă, ea ar trebui, neapărat, să prezinte lucrurile în lumea spirituală aşa cum se desfăşoară ele acolo, în realitate. Trecutul are importanţă pentru sufletele care trăiesc în Devachan prin faptul că acolo se dezvoltă forţele opuse celor care, pe plan fizic, se manifestă prin darul profeţiei. Clarvederea Teodorei este un fapt real care, pe plan fizic, se îndreaptă spre viitor, iar pe plan spiritual trezeşte memoria şi conştienţa morală a trecutului, când el fusese deja unit cu individualitatea Mariei. În felul acesta, el se pregăteşte pentru sarcinile care, în cursul ulterior al vieţii, îl vor purta către o cunoaştere conştientă a lumii spirituale. Vedeţi deci, pe de o parte, cât de mult se transformă sufletul când este străbătut de experienţele lumii spirituale şi cum, pe de altă prte, orice lucru capătă o lumină nouă şi cum ceea ce a putut provoca o suferinţă – dacă resimţim aceasta ca pe un alt Eu în Eul nostru personal – ne aduce odihnă şi uşurare. Comuniunea noastră cu lumea ne dă grandoare şi forţă şi omul se extinde, ca să spunem aşa, până spre noi regiuni ale Universului. Dar mai desprindem şi faptul că omul în nici un caz nu are voie să devină orgolios şi trufaş, că oricând suntem pe punctul de a ne înşela şi că un Johannes Thomasius, care posedă deja o atare cunoaştere a lumilor spirituale, poate să vadă totuşi un diavol încarnat în momentul când Benedictus, binefăcătorul său, se apropie de el.

Iată deci că, pe plan spiritual, există infinite posibilităţi de eroare. Aceasta nu trebuie să ne înfricoşeze, ci, dimpotrivă, să ne încurajeze ca pe de o parte să păstrăm o anumită prudenţă faţă de lumea spirituală, iar pe de altă parte să ne prevină pentru ca, în mod temerar, să luăm în considerare posibilitatea unei erori şi să nu ne speriem dacă se manifestă ceva ce ar părea o imagine falsă, venind din lumea spirituală. Omul trebuie să treacă prin toate aceste etape, dacă vrea cu adevărat să se apropie de ceea ce am putea numi Templul cunoaşterii, dacă vrea să se înalţe până la adevărata cunoaştere a celor patru mari puteri ale lumii care conduc într-o anumită măsură destinele Universului. Aceste puteri sunt reprezentate pe scenă prin cei patru hierofanţi din templu.

Dacă reuşim să ne dăm seama că sufletul trebuie să treacă prin aceste încercări înainte de a fi în stare să contemple modul cum lumea sensibilă decurge din lumea spirituală şi că originile Universului nu pot fi descrise cu uşurinţă şi nici prin cuvinte comune, de toate zilele, ci trebuie să fi dobândit semnificaţia valorii lăuntrice a cuvintelor, abia atunci vom putea înţelege şi simţi substanţa acelor cuvinte primordiale prin care Biblia începe descrierea Creaţiei. Simţim că trebuie să ne desprindem de sensul obişnuit pe care îl atribuim unor cuvinte cum ar fi „cerul şi pământul“, „a creat“, „lumina şi întunericul“ şi tuturor celorlalte cuvinte din povestirea biblică. Este bine să ne dezobişnuim de impresia pe care aceste cuvinte ne-o face în viaţa obişnuită şi să ne convingem că, într-o anumită măsură, în timpul acestui ciclu de conferinţe, vor pătrunde în sufletul nostru sentimente cu nuanţe noi, valori noi pentru aceste cuvinte, ca să nu înţelegem doar conţinutul lor intelectual, ci să le ascultăm aşa cum au fost rostite şi cum trebuie să fie înţelese; în felul acesta ceea ce iese din străfunduri obscure pentru noi va pătrunde acum în sufletele noastre dispuse să înţeleagă.

Aş încerca acum să vă spun în cuvinte ceea ce ieri am prezentat pe scenă. În primul rând, vreau să arăt că această punere în scenă s-a făcut în împrejurări relativ grele şi nu a fost cu putinţă decât prin munca plină de abnegaţie a multor dintre prietenii noştri antroposofi. Şi daţi-mi voie să adaug că nu putem mulţumi îndestul tuturor celor care au lucrat împreună cu noi pentru ca această încercare, căci numai o încercare trebuia să fie, să îndrăznim să o facem.

Prin această operă, care reprezintă un punct de referinţă în viaţa mişcării noastre antroposofice, am dori să arătăm că ideile şi viaţa antroposofică trebuie să pătrundă în civilizaţie. Şi dacă în prezent omenirea nu este încă dispusă să le primească, am putut, cel puţin, să arătăm cum pot prinde viaţă într-un spectacol artistic gândurile care ne însufleţesc. Aceste sentimente pot trezi în noi ideea că oricum oamenii de azi merg spre un viitor în care vor simţi cum, prin fibrele sufletului, coboară viaţa lumilor spirituale spre planul fizic, că această umanitate se îndreaptă spre o epocă în care omul va simţi că el face legătura între lumea spirituală şi lumea fizică. Numai pentru ca acest presentiment să prindă viaţă, am organizat reprezentaţiile noastre teatrale.

Dacă acest sentiment al viitorului prinde cu adevărat viaţă în noi, vom găsi şi posibilitatea să traducem în adevărata lor lumină şi strălucire originară cuvintele care azi nu mai ajung la urechile noastre decât ca un slab ecou, încât nu mai putem înţelege adevăratul lor mesaj. Şi nimeni nu va înţelege imensa semnificaţie pe care o cuprind cuvintele de la începutul Bibliei, dacă va păstra amprenta de care ele sunt astăzi marcate. Va trebui ca noi înşine să atingem înălţimile spre care l-am făcut să urce pe Johannes Thomasius, acele înălţimi unde zvâcneşte viaţa spiritului, dacă dorim să înţelegem viaţa terestră. Într-un anttmit sens, în înaltele sfere spirituale trebuie să vorbim un alt limbaj. Dar noi, oamenii, aici pe Pământ, va trebui să dăm cuvintelor pe care le avem la dispoziţie o valoare nouă, nuanţe noi, să resimţim prin ele altceva, pentru ca ele să ne aducă substanţa de care vorbesc primele fraze din Biblie şi să putem înţelege care este originea spirituală a lumii noastre fizice.