Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ MATEI

GA 123


CONFERINŢA I [ Notă ]


Berna, 1 septembrie 1910

Aici, în Elveţia, este pentru a treia oară când mi se oferă posibilitatea să comentez, dinspre o anumită latură, cel mai mare eveniment din istoria Pământului şi a omenirii. Prima oară a fost la Basel, când am putut vorbi despre evenimentul petrecut pe Golgota dinspre acea latură pe care o prilejuieşte Evanghelia după Ioan; a doua oară a fost atunci când s-a putut caracteriza acest eveniment din perspectiva pe care o oferă Evanghelia după Luca; iar a treia oară este acum, când impulsul de a zugrăvi evenimentul urmează să pornească dinspre Evanghelia după Matei. Am indicat adeseori că însuşi faptul că acest eveniment s-a păstrat în patru documente aparent diferite semnifică ceva foarte important. Ceea ce dă astăzi ocazia mentalităţii materialiste de a-şi desfăşura critica sa negativistă, distructivă, este tocmai interpretarea noastră antroposofică, fapt care nouă ni se pare extrem de semnificativ. Nimeni nu ar trebui să se încumete să caracterizeze o fiinţă sau un fapt dintr-un singur punct de vedere. Am folosit de mai multe ori o comparaţie: când fotografiem un copac dinspre o singură latură, nimeni nu trebuie să pretindă că în acea fotografie ar avea o redare reală a ceea ce copacul oferă în exterior privirii; dacă însă vom fotografia copacul din patru părţi diferite şi dacă avem astfel patru imagini diferite ce se aseamănă foarte puţin între ele, atunci prin examinarea tuturor celor patru poze vom putea obţine şi o vedere completă a copacului. Dacă aşa stau lucrurile în mod exterior pentru un lucru oarecare, cum să credem că un eveniment ce pentru noi oamenii cuprinde în el toată amploarea, toată esenţa întregii existenţe poate să fie circumscris dacă îl zugrăvim doar dinspre o singură latură? De aceea, faptele ce ne sunt revelate în cele patru Evanghelii nu sunt contraziceri. Dimpotrivă, ceea ce se află la baza acestui fapt este conştienţa celor ce au relatat aceste evenimente grandioase că nu le pot descrie decât dinspre o latură şi că omenirea va putea ajunge treptat să capete o imagine de ansamblu numai contemplând împreună aceste descrieri diferite. La fel de răbdători să fim şi noi şi să încercăm să ne apropiem treptat, treptat de cea mai grandioasă realitate a devenirii pământeşti, sprijinindu-ne pe cele patru descrieri; chiar şi ceea ce putem şti, să dezvoltăm făcând apel la aceste documente pe care noi le numim Noul Testament.

Din anumite lucruri spuse anterior dumneavoastră puteţi deja evalua felul în care se înfăţişează cele patru puncte de plecare sau de vedere diferite ale Evangheliilor. Însă mai înainte de a face chiar şi o caracterizare exterioară a acestor patru puncte de vedere, aş vrea să fac observaţia că în acest ciclu de conferinţe nu am să încep cum se procedează astăzi când se face o descriere a istoriei apariţiei lor. Pentru noi cel mai bine este să facem acest lucru abia la sfârşitul ciclului nostru, când vom spune ceea ce este de spus despre istoria naşterii Evangheliei după Matei, de exemplu. Căci este, desigur, normal, şi asta se poate arăta şi în cazul altor ştiinţe, că istoria unei anumite probleme poate fi percepută abia după ce ai înţeles problema în sine. De exemplu, nimeni nu se poate apropia cu folos de o istorie a aritmeticii dacă nu ştie nimic despre aritmetică. De altfel, peste tot prezentarea istorică se face la sfârşit, iar acolo unde nu se face aceasta se contrazice ordinea cerinţelor naturale ale cunoaşterii omeneşti. Noi vom veni, de asemenea, în întâmpinarea acestor cerinţe ale cunoaşterii omeneşti şi vom încerca să examinăm conţinutul Evangheliei pe care vrem s-o discutăm şi apoi să trecem la o prezentare a devenirii ei istorice.

Dacă lăsăm să acţioneze din exterior asupra noastră Evangheliile, putem resimţi o oarecare deosebire chiar în modul lor de prezentare, în felul în care ele vorbesc. Dacă lăsaţi să acţioneze asupra dumneavoastră cele spuse de mine în conferinţele despre Evanghelia după Ioan şi despre Evanghelia după Luca, veţi avea şi mai exact sentimentul respectiv. Dacă ne referim la Evanghelia după Ioan, trebuie să spunem că de câte ori încercăm să pătrundem în comunicările de substanţă căpătăm un sentiment al măreţiei spirituale spre care ne înălţăm presimţind, simţim faptul că Evanghelia după Ioan ne destăinuie înălţimile cele mai sublime spre care înţelepciunea omenească îşi poate înălţa privirea, înălţimi la care cunoaşterea omenească poate avea acces treptat, treptat. Omul se află oarecum undeva jos şi priveşte în sus spre un pisc al existenţei cosmice, spunându-şi: Oricât de mic ai fi ca om, Evanghelia după Ioan te face să presimţi faptul că în sufletul tău parcă se cufundă ceva cu care tu eşti înrudit, şi te cuprinde cu un sentiment al infinitului. Când vorbim de Evanghelia după Ioan în sufletul nostru pătrunde în special măreţia spirituală a fiinţelor cosmice înrudite cu omul.

Să ne amintim sentimentul care ne-a cuprins când am avut în faţă Evanghelia după Luca. Tot ce a avut atunci darul să trezească în noi această descriere a Evangheliei după Luca era ceva diferit. Dacă în ce priveşte Evanghelia după Ioan ceea ce ne străbate sufletul ca o adiere de vrajă atunci când ne dăruim destăinuirilor ei este în special măreţia spirituală spre care privim presimţitor, în cazul Evangheliei după Luca ceea ce ne întâmpină este interioritatea, sufletescul în sine, intensitatea, am putea spune, a ceea ce este în stare să realizeze forţele de iubire ale Cosmosului, mulţimea lucrurilor pe care le pot realiza în lume forţele de jertfă, atunci când ne facem părtaşii lor. Dacă Evanghelia după Ioan ne dezvăluie entitatea lui Christos Iisus în toată amploarea ei spirituală, Evanghelia după Luca ne prezintă această entitate sub aspectul capacităţii ei nemăsurate de jertfă şi ne face să simţim tot ceea ce s-a întâmplat în cadrul evoluţiei de ansamblu a Cosmosului şi a omenirii printr-o astfel de jertfă de iubire ce pulsează şi ţese prin lume ca o forţă asemenea celorlalte forţe. Când lăsăm să acţioneze asupra noastră Evanghelia după Luca, elementul în care ţesem şi trăim este cu predilecţie cel al simţirii, după cum ceea ce ne întâmpină în cazul Evangheliei după Ioan este elementul cunoaşterii, care ne spune ceva despre cauzele şi ţelurile ultime ale acestei cunoaşteri. Evanghelia după Ioan vorbeşte mai mult cunoaşterii noastre, Evanghelia după Luca mai mult inimii noastre. La fel, se poate simţi ceva aparte în fiecare Evanghelie; şi noi ne-am străduit, de asemenea, ca toate comentariile spiritual-ştiinţifice legate de aceste două documente să fie străbătute de această dispoziţie fundamentală. Cine, la ciclurile despre Evanghelia după Ioan sau despre Evanghelia după Luca, a vrut doar să asculte cuvinte, acela cu siguranţă nu a înţeles totul. Felul şi modul de a vorbi erau fundamental diferite în cazul celor două cicluri de conferinţe. La fel trebuie să se întâmple şi de această dată, când ne apropiem de Evanghelia după Matei.

Dacă analizăm Evanghelia după Luca vedem cum în entitatea care a trăit la începutul erei noastre nou-testamentare ca Christos Iisus s-a revărsat tot ceea ce noi numim iubire omenească, aşa cum a existat ea odinioară în evoluţia omenirii. Dacă lăsăm ca Evanghelia după Matei să acţioneze doar exterior asupra noastră, trebuie să spunem mai întâi că ea este, de fapt, un document mai complex decât celelalte două Evanghelii, sub un anumit raport chiar mai complex decât toate celelalte trei.

Şi dacă vom prezenta cândva Evanghelia după Marcu, vom vedea că şi aceasta este într-un fel unilaterală. Dacă Evanghelia după Ioan ne arată măreţia înţelepciunii lui Christos Iisus, dacă Evanghelia după Luca ne arată puterea iubirii, într-o descriere a Evangheliei după Marcu ne va întâmpina în primul rând ceea ce străbate toate spaţiile cosmice ca forţă, ca puteri creatoare, ca splendoare a lumii. În cazul Evanghelia după Marcu, însă, în savurarea intensităţii forţei cosmice este ceva grandios. Dacă ajungem să ne ridicăm într-adevăr la înţelegerea Evangheliei după Marcu este ca şi cum din toate direcţiile spaţiului s-ar apropia furtunos de noi forţa cosmică!

Astfel, ceea ce ne întâmpină la Evanghelia după Luca este ceva ce se ridică cald-intim în suflet, ceea ce se transmite atunci când luăm cunoştinţă cu Evanghelia după Ioan este ceva ce ne dă speranţă; iar când lăsăm să acţioneze asupra noastră Evanghelia după Marcu ne cuprinde parcă un fior în faţa puterii şi măreţiei forţelor cosmice, putând chiar să cădem la pământ.

Cu Evanghelia după Matei se întâmplă altceva. Cele trei elemente, elementul cognitiv, plin de speranţă şi deschizător de perspective, elementul cald al sentimentului şi iubirii şi chiar şi cel maiestuos al măreţiei cosmice sunt, s-ar putea spune, toate în Evanghelia după Matei. Ele sunt atât de atenuate, încât în puţinătatea lor par mult mai înrudite cu omul decât apar în celelalte Evanghelii. În faţa dimensiunilor uriaşe ale cunoaşterii, ale iubirii şi ale splendorii existente în celelalte Evanghelii, am putea foarte bine, dacă le lăsăm să acţioneze asupra noastră, să cădem la pământ. Toate acestea sunt şi în Evanghelia după Matei, numai că în ceea ce o priveşte noi ne putem ţine pe picioare. Din punct de vedere omenesc, tot ceea ce se spune în ea ne este mai apropiat, astfel încât noi ne putem plasa, într-un anumit sens, nu dedesubt, ci alături. Niciodată nu suntem striviţi de Evanghelia după Matei, cu toate că şi ea aduce ceva din ceea ce în celelalte trei Evanghelii acţionează copleşitor. De aceea, această Evanghelie este cea mai general-umană dintre cele patru documente. Ea ni-L înfăţişează cel mai mult pe Christos Iisus ca om, astfel încât dacă Îl lăsăm să acţioneze asupra noastră dinspre ceea ce Îi este specific în Evanghelia după Matei, ne este omeneşte, până în ultimele sale mădulare şi fapte, mult mai apropiat. Evanghelia după Matei este, sub un anumit raport, un fel de comentariu al celorlalte trei Evanghelii. Ceea ce în celelalte trei este câteodată prea amplu pentru a-l putea cuprinde cu privirea, se reduce în Evanghelia după Matei la o scară mai mică şi ne devine clar. Şi dacă înţelegem acest lucru, celelalte trei Evanghelii ne pot apărea într-o lumină semnificativă. Acest lucru se înţelege uşor din detalii.

Să interpretăm ceea ce urmează să fie spus acum mai întâi pur stilistic. Pentru ca în Evanghelia după Luca să ne poată fi zugrăvit faptul că puterea cea mai înaltă de jertfă şi iubire existentă la această fiinţă pe care o numim Christos Iisus se revarsă în omenire şi în lume, este adus în atenţie un curent al omenirii ce descinde din timpurile cele mai străvechi ale devenirii pământeşti. Și Luca însuşi ne descrie acest curent până departe, la începutul omenirii. În Evanghelia după Ioan, pentru a ne putea fi prezentat punctul în care omul poate începe să-şi folosească cunoaşterea şi înţelepciunea şi să ia o opţiune către ţel, către această cunoaştere, se arată de la bun început că descrierea lui Christos Iisus se sprijină pe Logosul creator însuşi. Aspectul cel mai spiritual pe care îl putem atinge cu cunoaşterea noastră este fixat chiar de la primele propoziţii ale Evangheliei după Ioan. Suntem conduşi imediat spre o culme a strădaniei omeneşti, o culme ce poate fi evocată în sufletul omenesc. În Evanghelia după Matei avem altceva. Ea începe prin a ne arăta raporturile ereditare ale omului Iisus din Nazaret, momentul istoric, să zicem aşa, de la care ele au pornit. Aici ni se prezintă raporturile ereditare din cadrul unui singur popor: este ca şi cum toate însuşirile pe care le găsim reunite în Iisus din Nazaret s-au însumat ereditar de la Avraam încolo, ca şi cum un popor a lăsat să se scurgă în sânge, de-a lungul a de trei ori paisprezece generaţii, tot ceea ce a avut mai bun, pentru a da la iveală într-un mod desăvârşit într-o individualitate omenească forţele umane cele mai înalte. Evanghelia după Ioan ne introduce în infinitul Logosului. Evanghelia după Luca urcă în evoluţia incomensurabilă a omenirii până la începuturi. Un popor ce se lasă cuprins cu privirea în ansamblul său, transmiţându-şi ereditar însuşirile de la strămoşul Avraam prin şirul a de trei ori paisprezece generaţii, este ceea ce ne prezintă Evanghelia după Matei; aşa ni-l înfăţişează pe omul Iisus din Nazaret această Evanghelie.

Aici poate doar să fie indicat faptul că pentru cel ce vrea să înţeleagă cu adevărat Evanghelia după Marcu este necesar să cunoască într-o anumită privință forţele cosmologice ce străbat întreaga noastră evoluţie cosmică. Căci, aşa cum este prezentat Christos Iisus în Evanghelia după Marcu, ne este arătat faptul că într-o acţiune omenească ne este dat un extract, o esenţă a Cosmosului, o esenţă a ceea ce altfel trăieşte ca forţe cosmice în infinitatea depărtărilor cosmice. Ni se arată că faptele lui Christos Iisus sunt într-un fel extracte ale unor acţiuni cosmice. Evanghelia după Marcu vrea să ne prezinte faptul că Omul-Dumnezeu, Christos Iisus, aşa cum stă El în faţa noastră pe Pământ, este oarecum un extract al acţiunii Soarelui, cu tot ce este infinit în el. Marcu ne redă, aşadar, faptul că acţiunea stelară acţionează prin intermediul forţei omeneşti.

Evanghelia după Matei face şi ea într-un fel legătura cu acţiunea stelară. De aceea, când ni se prezintă naşterea lui Iisus din Nazaret, imediat suntem conduşi la un punct din care ar trebui să vedem marele eveniment cosmic, faptul că nişte realităţi cosmice sunt într-o anumită legătură cu evoluţia omenirii. Steaua se arată celor trei magi şi îi conduce la sălaşul în care se naşte Iisus. Evanghelia după Matei nu ne indică însă o acţiune cosmică, aşa cum o face Evanghelia după Marcu; nu cere de la noi să ne ridicăm privirea către această acţiune cosmică: ea ne prezintă trei oameni, trei magi, şi efectul pe care cosmicul îl exercită asupra acestora. Iar noi ne putem îndrepta atenţia spre cei trei oameni ca să avem idee despre ceea ce simt ei. Aşadar, chiar şi când trebuie să ne avântăm spre cosmic, suntem îndrumaţi spre om. Ne este prezentat reflexul cosmicului în inima omenească. Privirea nu este purtată afară, în depărtările infinite, ci ni se arată efectul cosmicului în inima omenească.

Încă o dată, vă rog să luaţi toate aceste remarci doar din punct de vedere stilistic; căci caracterul fundamental al Evangheliilor este acela de a prezenta lucrurile din diferite laturi. Felul şi modul lor de a zugrăvi este cât se poate de caracteristic pentru ceea ce vor ele să ne spună despre marele eveniment al evoluţiei omenirii şi Pământului.

Şi aici, în Evanghelia după Matei, ceea ce este cel mai important este menţionat la început, în introducere, şi anume faptul că suntem trimişi la înrudirea directă de sânge a lui Iisus din Nazaret. Prin aceasta se răspunde oarecum la întrebarea: Cum a fost creată persoana fizică a lui Iisus din Nazaret? Cum se însumează toate însuşirile unui popor, începând de la strămoşul Avraam, în această singură persoană, pentru ca să se poată revela în ea acea entitate pe care noi o numim entitatea Christos? Răspunsul este dat prin aceea că ni se spune: Pentru ca entitatea lui Christos să se poată încarna într-un corp fizic, acest corp fizic trebuia să posede nişte însuşiri pe care nu le putea avea decât dacă toate însuşirile sângelui unui popor, poporul ce se trăgea din Avraam apăreau, însumate într-un extract, într-o singură persoană: Iisus din Nazaret. De aceea trebuie spus că sângele ce curge în Iisus din Nazaret conduce realmente înapoi, din generaţie în generaţie, la strămoşul poporului evreu. De aceea entitatea acestui popor, ceea ce prezintă deosebit acest popor pentru istoria omenirii, pentru evoluţia omenirii şi a Pământului, este concentrat în special în persoana fizică a lui Iisus din Nazaret. Ce trebuie deci să cunoaştem mai întâi atunci când vrem să descoperim intenţia autorului Evangheliei după Matei referitoare la această introducere? Trebuie să cunoaştem esenţa poporului evreu! Trebuie să putem răspunde la întrebarea: Ce a putut oferi omenirii poporul evreu prin ceea ce îi era propriu lui?

Istoria noastră exterioară, descrierile istorice materialiste iau foarte puţin în seamă cele ce s-au menţionat aici. În istoria exterioară se descriu fapte exterioare. Aici, pentru că totul se descrie abstract, putem spune că un popor stă lângă un alt popor fără nicio deosebire. Acea realitate, o realitate fundamentală pentru cel ce vrea să înţeleagă evoluţia omenirii, care spune că niciun popor nu are în evoluţia omenirii aceeaşi sarcină ca altul, ci una deosebită, este complet ignorată. Fiecare popor trebuie să vină cu o anumită contribuţie la tezaurul global ce trebuie furnizat Pământului în virtutea evoluţiei omenirii, şi fiecare astfel de aport este diferit, este cu totul special. Fiecare popor are misiunea sa bine precizată. Pe de altă parte însă fiecare popor este construit, până în cele mai mici detalii ale raporturilor fizice, în aşa fel încât să-şi poată îndeplini în mod corect sarcina în cadrul ansamblului general al omenirii. Cu alte cuvinte, corpurile oamenilor ce aparţin unui popor prezintă o astfel de configuraţie, atât a corpului fizic cât şi a celui eteric şi a celui astral, şi o astfel de îmbinare a acestora, încât ele pot deveni instrumentul potrivit pentru acea contribuţie pe care fiecare popor o are de adus omenirii. – Ce contribuţie trebuie să aducă în particular poporul evreu şi cum s-a edificat ulterior esenţa acestei participări a poporului evreu la trupul lui Iisus din Nazaret?

Dacă vrem să înţelegem misiunea poporului evreu, trebuie să intrăm mai profund în evoluţia omenirii. Va fi necesar să caracterizăm mai exact unele lucruri pe care dumneavoastră le puteţi găsi indicate pe scurt în cartea mea Ştiinţa ocultă în rezumat şi în conferinţe. Vom înţelege cel mai bine contribuţia poporului evreu la evoluţia generală a omenirii dacă vom caracteriza, cel puţin în linii mari, punctul de la care a pornit acea mare catastrofă din evoluţia omenirii pe care noi o numim catastrofa atlanteeană.

Când catastrofa atlanteeană a început să modifice treptat, treptat toate condiţiile de pe Pământ, oamenii care locuiau atunci pe vechiul continent atlanteean au început să migreze din vest spre est. În acest val ce pornea din vest au existat două curente: unul care se deplasa mai mult în partea de nord şi altul care a ţinut mai mult un traseu sudic. De aceea există un mare curent al omenirii format dintr-o populaţie atlanteeană care a traversat Europa mergând până în Asia; şi dacă privim regiunea dimprejurul Mării Caspice avem o imagine aproximativă a felului în care s-a răspândit treptat acest curent de populaţie atlanteeană. Şi mai avem un alt curent, care a traversat teritoriile din Africa de azi. Cele două convoaie de oameni au confluat apoi în Asia, formând un fel de vârtej, aşa cum se întâmplă atunci când se întâlnesc două curente de apă.

Ceea ce trebuie să ne intereseze acum este să aflăm care era modul de a vedea, care era constituţia sufletească a acestor popoare, sau cel puţin a maselor principale de popoare venite din Atlantida, care au fost aruncate de-a valma acolo în est. În primele timpuri ale epocii postatlanteene această constituţie era într-adevăr cu totul diferită de ceea ce a devenit ea mai târziu şi mai cu seamă faţă de ceea ce este astăzi. La toate acele mase de populaţii exista în general o percepţie clarvăzătoare a mediului înconjurător. Oamenii mai puteau vedea încă, într-o oarecare măsură, spiritualul. Chiar şi ceea ce vedem noi astăzi fizic era perceput atunci într-un fel mai spiritual. Exista deci o formă de viaţă şi o structură sufletească mai clarvăzătoare. Ceea ce este deosebit de important este, de exemplu, că această clarvedere a populaţiilor originare postatlanteene era şi ea, sub un anumit raport, diferită de clarvederea populaţiei atlanteene din perioada de înflorire propriu-zisă a civilizaţiei atlanteene. În această perioadă de înflorire capacitatea clarvăzătoare era dezvoltată într-un grad atât de înalt, încât oamenii puteau privi în modul cel mai pur în lumea spirituală, iar revelaţiile lumii spirituale produceau în sufletele omeneşti impulsuri spre bine. Și putem spune chiar că cel care era mai dotat pentru a privi în lumea spirituală primea, în acea epocă de înflorire a civilizaţiei atlanteene, un impuls mai mare spre bine, şi cine putea vedea mai puţin primea un impuls mai mic spre bine.

Modificările survenite apoi pe Pământ au fost, ce-i drept, de aşa natură încât în ultima treime a epocii atlanteene, însă în mod deosebit în epoca postatlanteeană, au dispărut treptat tocmai laturile bune ale vechii clarvederi. Aceste părţi bune ale clarvederii atlanteene au putut fi păstrate doar de către cei care parcurgeau o instruire specială în lăcaşurile de iniţiere. Ceea ce a rămas însă în mod natural din clarvederea atlanteeană a căpătat în timp din ce în ce mai mult un astfel de caracter, încât cele văzute de om îl conduceau foarte uşor pe acesta la contemplarea forţelor rele, a forţelor ademenitoare şi ispititoare ale existenţei. Cu timpul privirea clarvăzătoare a omului nu a mai fost suficient de puternică ca să contemple forţele bune. Omenirii i-a rămas în schimb posibilitatea de a contempla răul, partea seducătoare, ispititoare pentru om. Iar peste anumite teritorii ale populaţiei postatlanteene era răspândită o formă deloc bună a clarvederii, o clarvedere ce, de fapt, era chiar un fel de ispititor.

Împreună cu această decădere a vechii forţe clarvăzătoare se producea, treptat, o dezvoltare lentă a acelei percepţii senzoriale pe care noi o găsim normală pentru omenirea de astăzi. Lucrurile pe care oamenii din primele timpuri postatlanteene le vedeau cu ochii lor şi pe care omul le vede astăzi cu ochii obişnuiţi pe atunci nu aveau nimic ademenitor, deoarece nu existau încă forţele sufleteşti care să facă această ispitire. Un lucru exterior, care astăzi îl poate face atât de uşor pe cineva să devină un epicurian, nu-l putea ispiti în mod deosebit pe omul atlanteean, chiar dacă acel lucru ar fi tot ce poate fi mai ispititor astăzi. Dacă, dimpotrivă, dezvolta rudimente ale vechii clarvederi, el putea fi sedus. E1 nu mai vedea partea bună a lumii spirituale, iar lucifericul şi ahrimanicul acţionau cu forţă asupra lui, astfel încât vedea forţe şi puteri ce puteau fi pentru el ispititori şi înşelători. Prin forţele vechi moştenite omul percepea, aşadar, forţele luciferice şi ahrimanice. Important însă era că ghizii şi îndrumătorii evoluţiei omenirii, ce-şi dobândiseră iniţierea în Misterii în scopul conducerii omenirii, au luat măsuri ca oamenii, în ciuda acestei stări de fapt, să ajungă din ce în ce mai aproape de bine şi de claritate.

Oamenii care după catastrofa atlanteeană s-au împrăştiat în părţile răsăritene erau însă de niveluri foarte diferite de dezvoltare. Putem spune că pe măsură ce mergem mai spre est treapta de evoluţie morală şi spirituală a oamenilor era cu atât mai înaltă. Într-un anumit sens, percepţia exterioară, dezvoltată ca o lume nouă pentru ei, acţiona cu o claritate din ce în ce mai mare; ea facea ca asupra oamenilor să acţioneze din ce în ce mai pronunţat latura de măreţie şi splendoare a lumii exterioare. Aceasta era situaţia dacă se mergea mai spre est. Predispoziţii puternice în acest sens le aveau în special locuitorii regiunilor situate în nordul Indiei de astăzi şi până la Marea Caspică, spre Oxus şi Jaxartes. Acest teritoriu din Asia Centrală a fost colonizat de un amestec de populaţii care, realmente, a putut oferi materialul pentru câteva curente de popoare migratoare ce s-au răspândit ulterior în diverse părţi, unul dintre acestea fiind chiar poporul a cărui concepţie spirituală despre lume am caracterizat-o adesea, respectiv poporul vechi hindus.

În acest amalgam de popoare din Asia Centrală, imediat după catastrofa atlanteeană, parţial chiar în timpul acestei perioade, era foarte dezvoltat simţul pentru realitatea exterioară. Totodată însă în oamenii din această regiune trăia încă o amintire vie, un fel de cunoaştere resuscitată prin amintire a celor vieţuite de ei în lumea atlanteeană. Acesta era cazul cu preponderenţă cu masa de oameni ce a migrat în jos, spre India. Ea avea o înţelegere profundă a splendorii lumii exterioare, era cea mai avansată în observarea percepţiilor senzoriale exterioare, dar totodată în ea trăia cel mai puternic amintirea vechilor percepţii spirituale din epoca atlanteeană. De aici şi acest impuls puternic care s-a dezvoltat la acest popor de a se ridica în lumea spirituală, de care îşi amintea, şi uşurinţa de a privi din nou în lumea spirituală – însă împreună cu sentimentul că ceea ce-i ofereau simţurile exterioare era maya sau iluzie. Aşa se explică la acest popor impulsul de a nu-şi îndrepta privirea în mod deosebit spre lumea senzorială exterioară, ci de a face totul pentru ca sufletul să se poată înălţa – de data asta pe cale artificială, prin yoga – la trăirile din lumea spirituală, de care el avusese parte în mod nemijlocit în era atlanteeană.

Această particularitate, de a subestima lumea exterioară şi a o considera drept maya sau iluzie şi, de aceea, de a lăsa să acţioneze doar acele impulsuri ce tind spre spiritual, era mai puţin dezvoltată la populaţia rămasă în nordul Indiei. Acest amestec de popoare se afla însă într-una din cele mai tragice situaţii. Genul de înzestrare a vechiului popor hindus consta în aceea că omul putea parcurge cu o oarecare uşurinţă o anumită dezvoltare-yoga, prin care reuşea să se ridice în regiunile în care trăise în perioada atlanteeană. Pentru el era uşor să învingă ceea ce trebuia să considere a fi iluzie. Aceasta se întâmpla prin cunoaştere. Cunoaşterea era pentru el tot ceea ce poate fi mai înalt: această lume senzorială este o iluzie, este maya; însă dacă îţi dezvolţi sufletul, dacă te străduieşti, vei ajunge să cunoşti lumea aflată în spatele lumii senzoriale! Indianul reuşea, aşadar, să învingă ceea ce considera a fi maya sau iluzie, ceea ce şi voia de altfel să învingă, printr-un proces interior.

Cu totul altfel se prezenta situaţia la popoarele nordice, numite ulterior în istorie, într-un sens mai restrâns, ariene: perşi, mezi, bacteri etc. Simţul pentru contemplarea exterioară, pentru intelectul exterior, era şi la ele puternic dezvoltat, însă nu la fel de dezvoltat era şi impulsul interior de a cuceri prin disciplină interioară, printr-un fel de yoga, ceea ce omul atlanteean deţinuse în mod natural. La popoarele din nord nu exista acea amintire vie care să le permită să transforme contemplarea exterioară într-o strădanie de a birui prin cunoaştere iluzia lumii exterioare. La poporul iranian, persan sau med exista o structură sufletească prin care fiecare individ simţea ceva ce, formulat cu cuvintele noastre din ziua de azi, s-ar exprima cam aşa: Dacă odinioară noi, ca oameni, trăiam în lumea spirituală, vieţuiam şi vedeam spiritualul, sufletescul, iar acum suntem strămutaţi în lumea fizică şi ne aflăm în faţa unei lumi pe care o vedem cu ochii noştri, pe care o cuprindem cu intelectul legat de creier, motivul pentru care s-a întâmplat aceasta nu îl găsim în om, iar ceea ce trebuie învins aici nu poate fi făcut pur şi simplu în interiorul omului; cu asta nu faci mare lucru! – Iranianul ar fi spus: Când omul a coborât pe Pământ trebuie să se fi petrecut o schimbare nu numai cu el, ci cu întreaga natură şi cu tot ce există pe Pământ. De aceea, nu este suficient ca noi oamenii să lăsăm cele ce sunt în jurul nostru aşa cum sunt şi să spunem simplu: Totul este iluzie, maya, şi noi ne ridicăm în lumea spirituală! Noi ne-am schimba, să zicem, nu însă şi ceea ce s-a transformat deja în lumea din jurul nostru. – De aceea el nu-şi spunea: Afară se întinde maya, eu însumi voi depăşi însă această maya, voi birui maya din mine însumi şi voi atinge astfel lumea spirituală! – Ci spunea: Omul face parte din lumea înconjurătoare, este doar un mădular al acesteia. Dacă vrem să transformăm ceea ce este divin în om şi ceea ce a coborât din înălţimile divin-spirituale, trebuie să readucem în starea iniţială nu numai ceea ce există în om, ci şi tot ceea ce se află în mediul înconjurător. – Aceasta a dat un impuls acestor popoare de a interveni energic în transformarea şi în prefacerea lumii.

În timp ce în India se spunea: Lumea a decăzut; ceea ce oferă ea acum este maya, în nord se spunea referitor la aceasta: Desigur, lumea a coborât pe scara evoluţiei, noi însă trebuie să o schimbăm în aşa fel încât ea să devină din nou ceva spiritual! Contemplarea, reflexia cunoscătoare, constituia caracterul fundamental al poporului indian. Acest popor încheia rapid socotelile cu lumea, numind percepţia senzorială iluzie sau maya. Caracterul fundamental al poporului iranian şi al celorlalte popoare din nord era puterea de acţiune, energia exterioară, voinţa de a transforma ceea ce există în natură. Ele spuneau: Ceea ce se află în jurul nostru a coborât din divin; omul este însă chemat să îl readucă în divin! – Acest element fundamental sădit în caracterul poporului iranian a fost ridicat pe o culme şi a fost pătruns cu cea mai mare energie de către conducătorii spirituali ce proveneau din Misterii.

Putem înţelege în totalitate, chiar şi exterior, cele petrecute la est şi sud de Marea Caspică doar dacă facem o comparaţie cu ceea ce s-a întâmplat mai la nord, deci în regiunile vecine Siberiei, Rusiei de astăzi, mergând până în interiorul Europei. Acolo trăiau oameni ce păstraseră încă într-un grad înalt vechea clarvedere, la care într-o anumită măsură vechea posibilitate de percepţie spirituală era contrabalansată de contemplarea senzorială, de noua facultate de gândire intelectuală. La ei exista încă în cercuri foarte largi o facultate de pătrundere în lumea spirituală. Dacă avem în vedere caracterul acestei introspecţii în lumea spirituală, care la aceste populaţii decăzuse pe o treaptă inferioară – devenind în principal o clarvedere astrală inferioară, cum am spune astăzi –, rezultă pentru ansamblul evoluţiei omenirii o anumită consecinţă. Cel dotat cu acest tip de clarvedere devine un om cu totul aparte. El capătă o anumită predispoziţie caracterologică. Se observă acest lucru în mod deosebit la popoarele ce au avut această clarvedere inferioară imprimată în caracterul popular. Un astfel de om are în principal tendinţa să ceară de la natura din jur cele de trebuinţă pentru traiul curent şi de a face cât mai puţin pentru a le smulge naturii. În sfârşit, el ştia la fel de bine ca omul senzorial de azi că există plante, animale şi aşa mai departe, că în toate acestea sunt ascunse entităţi divin-spirituale; el le vedea. El ştia, de asemenea, că ele sunt puternicele fiinţe aflate în spatele entităţilor fizice. Le ştia atât de bine, încât le pretindea să îi asigure fără mare efort existenţa în care l-au obligat să coboare. Am putea spune multe lucruri în ce priveşte expresia exterioară a predispoziţiei şi felului de a gândi al acestor oameni dotaţi cu clarvedere astrală. Am menţionat acum doar unul din ele.

În tot acest timp, care ne interesează pentru ceea ce avem de spus, aceste populaţii dotate cu o clarvedere intrată în decandenţă, aceste popoare nomade umblau de colo-colo ca ciobani, nesedentare, fără a-şi întemeia o locuinţă stabilă, fără să se lege în mod deosebit de vreun petic de pământ sau să se îngrijească de ceea ce le oferea pământul, ci mai degrabă distrugând ceea ce exista în jurul lor, dacă aveau nevoie de ceva pentru a-şi întreţine viaţa; dar să facă ceva pentru ridicarea nivelului cultural, pentru transformarea pământului, pentru aceasta popoarele despre care vorbim nu aveau nicio înclinaţie.

A luat astfel naştere o mare şi importantă contradicţie, probabil una din cele mai importante ale perioadei de evoluţie postatlanteene: contradicţia dintre aceste populaţii mai nordice şi populaţiile iraniene. La iranieni s-a dezvoltat dorinţa de a interveni în evenimentele din jurul lor, de a deveni sedentari, de a obţine prin muncă tot ce se poate cuceri ca om şi ca omenire sau, altfel spus, de a transforma natura cu ajutorul forţelor spirituale omeneşti. Sub acest unghi, acesta era impulsul cel mai puternic al oamenilor. Aspectul direct opus este al acelui popor ce s-a îndreptat spre nord şi care putea pătrunde cu privirea în lumea spirituală. El era, să zicem aşa, la „per tu” cu entităţile spirituale, dar nu îi plăcea să muncească, nu se stabilise într-un loc şi nu avea chiar niciun interes să ducă înainte munca culturală în lumea fizică.

Iată marea contradicţie, probabil cea mai mare care s-a format pe planul exterior în epoca postatlanteeană şi care este urmarea directă a diferitelor tipuri de evoluţie sufletească. Este marea contradicţie pe care o ştim şi din istoria exterioară, dintre Iran şi Turan, numai că nu i se cunosc cauzele. Aici avem acum aceste cauze.

În nord, în mijlocul Siberiei, Turanul, acel amestec de popoare dotat într-un grad înalt cu moşteniri atavice ale unei clarvederi astrale inferioare, care datorită acestei vieţi în lumea spirituală nu avea nicio înclinaţie şi nicio predilecţie de a fonda o cultură exterioară – pentru că aceşti oameni erau mai pasivi şi de multe ori aveau drept preoţi chiar magicieni şi vrăjitori de factură inferioară –, acolo unde era vorba de spiritual, se dedau magiei inferioare, uneori chiar magiei negre. La sud de ei: Iranul, acele regiuni în care de timpuriu a luat naştere impulsul de a transforma prin forţă spirituală omenească, cu cele mai primitive mijloace, cele ce ne sunt date în lumea senzorială înconjurătoare, în felul acesta putând lua naştere culturile exterioare.

Iată marea opoziţie dintre Iran şi Turan. În mituri şi legende se indică într-un mod foarte frumos cum o parte din aceşti oameni din nord, partea cea mai avansată în direcţia acestui fel de cultură, a coborât până în regiunea pe care noi am considerat-o de tip iranian. Iar când în legenda lui Dschemshid, acel rege ce şi-a condus popoarele din nord în sud, spre Iran, ni se spune că el a primit de la zeul – ce va fi recunoscut treptat – pe care el l-a numit Ahura Mazdao un pumnal de aur cu ajutorul căruia urma să-şi îndeplinească misiunea pe Pământ, trebuie să ne fie clar că prin pumnalul de aur al regelui Dschemshid, care şi-a scos popoarele din inerţia maselor turaniene, ridicându-le la un nivel înalt de dezvoltare, a fost sporită strădania spre înţelepciune, aceea care ridică forţele ajunse în decadenţă la un nivel mai înalt şi le pătrunde şi întreţese cu forţa spirituală pe care omul o poate cuceri pe planul fizic. Acel pumnal de aur, sub formă de plug, a răsturnat pământul, a făcut din pământ un ogor şi a adus omenirii primele şi cele mai primitive descoperiri. El a continuat să acţioneze şi acţionează şi în ziua de azi în toate cuceririle culturii, de care oamenii sunt atât de mândri. Faptul că regele Dschemshid, ce a descălecat din Turan în regiunile iraniene, a primit acest pumnal de aur de la Ahura Mazdao, ce a dat oamenilor forţa de a preface în folosul lor lumea exterioară senzorială, este un lucru semnificativ.

Entitatea de la care provine acest pumnal de aur este şi marele inspirator al conducătorului popoarelor iraniene, pe care noi îl cunoaştem drept Zarathustra sau Zoroastru, Zerdutsch. Zarathustra era şi cel care în timpuri străvechi – imediat după catastrofa atlanteeană – a înzestrat acel popor, dotat cu impulsul de a întreţese cultura exterioară cu forţă spirituală omenească, cu comorile pe  care el le-a putut extrage din sfintele Misterii. În acest sens, Zarathustra a trebuit să dea acestor popoare, ce nu mai posedau vechea însuşire atlanteeană de a privi în lumea spirituală, noi perspective şi noi speranţe pentru lumea spirituală. Astfel, Zarathustra a deschis calea, despre care noi am discutat adesea, prin care popoarele trebuiau să descopere că în corpul de lumină exterior al Soarelui avem doar trupul exterior al unei fiinţe spirituale superioare, pe care el a numit-o „Marea Aură”, Ahura Mazdao, în opoziţie cu mica aură omenească. Prin aceasta el a vrut să indice faptul că această fiinţă, atunci încă foarte îndepărtată, va cobori cândva în cursul istoriei omenirii pe Pământ, pentru a se uni fizic cu el şi pentru a acţiona în continuare în evoluţia omenirii. Zarathustra a arătat astfel oamenilor spre acea entitate ce a trăit mai târziu în istorie ca Christos.

Prin aceasta Zarathrustra sau Zoroastru a îndeplinit ceva măreţ, ceva impunător. El i-a redat noii omeniri postatlanteene, omenirii desacralizate, mersul ascendent spre un spiritual şi speranţa că oamenii, ale căror forţe au coborât pe planul fizic, pot ajunge în spiritual. Vechiul hindus atingea, într-un anumit fel, vechea spiritualitate prin disciplina yoga. Ceea ce a adus Zarathustra urma să deschidă însă oamenilor un nou drum.

Zarathustra avea acum un protector important. Doresc să accentuez în mod expres că eu vorbesc de Zarathustra ca despre o fiinţă pe care grecii deja o plasau într-o epocă anterioară cu cinci mii de ani războiului troian, care deci nu are nimic de-a face cu cel pe care istoria exterioară îl desemnează cu acest nume, şi de asemenea nici cu cel pomenit drept Zarathrustra în vremea lui Darius. – Zarathustra din acele timpuri vechi avusese un protector, pe care îl putem numi Guştasb, un nume devenit mai târziu obişnuit. În Zarathustra avem aşadar o natură preoţească puternică ce arată spre Marele spirit solar, spre Ahura Mazdao, acea entitate ce urma să fie pentru oameni conducătorul care îi aduce din planul fizic-exterior din nou în spiritual. În Guştasb avem natura regească a omului dispus să facă tot ceea ce se poate pe planul exterior pentru răspândirea în lume a marilor inspiraţiuni ale lui Zarathustra. Şi era inevitabil ca aceste inspiraţiuni şi aceste intenţii, ce s-au afirmat în vechiul Iran prin Zarathustra şi Guştasb, să se ciocnească de ceea ce exista imediat mai la nord de această regiune. Prin această ciocnire s-a declanşat realmente unul dintre cele mai mari războaie care au existat în lume, despre care istoria exterioară nu pomeneşte prea multe deoarece s-a petrecut în timpuri străvechi. A fost o ciocnire puternică între Iran şi Turan, care nu a durat decenii, ci secole la rând. Din ea a rezultat o anumită dispoziţie sufletească, perpetuată mult timp în mijlocul Asiei, care ar putea fi rezumată aproximativ în următoarele cuvinte.

Iranianul, omul zarathustrian, spunea cam în felul următor: Peste tot unde ne întoarcem privirea există o lume care, ce-i drept, descinde din divin-spiritual, dar care acum se prezintă ca ceva decăzut de la înălţimea pe care o avusese odinioară. Trebuie să ne imaginăm că tot ceea ce există în jurul nostru ca animale, plante şi minerale era odinioară pe un plan superior şi că acum a ajuns în decadenţă. Omul speră însă s-o poată aduce din nou acolo sus. – Să luăm, de exemplu, un animal. Vorbim, încercând să traducem în limbajul nostru cele ce trăiau în simţirea unui iranian, cum ar vorbi, de exemplu, un învăţător la şcoală elevilor săi când ar încerca să caracterizeze o mentalitate asemănătoare. Atunci am putea spune: Priveşte în jurul tău. Înainte toate acestea erau mai spirituale; acum ele au căzut pe un plan inferior, au ajuns în decadenţă. Să luăm, de pildă, lupul. Animalul care trăieşte în lup, pe care tu îl vezi ca pe o fiinţă senzorială, a decăzut, a intrat într-o stare de decadenţă. Inainte el nu prezenta în primul rând însuşirile lui rele. Tu însă, dacă în tine însuţi germinează însuşiri bune, dacă aduni la un loc însuşirile tale bune şi forţele spirituale, poţi să domesticeşti animalul. Tu îi poţi inocula propriile tale însuşiri. Poţi să faci dintr-un lup un câine blând care te slujeşte! În lup şi în câine avem astfel două fiinţe ce caracterizează oarecum două curente universale. – Oamenii care şi-au întrebuinţat forţele lor spirituale pentru a acţiona asupra lumii înconjurătoare şi a o transforma au fost în stare să domesticească animalele, să le ridice pe o treaptă superioară, în timp ce ceilalţi, ce nu şi-au folosit forţele în acest sens, au lăsat animalele în starea în care se aflau, din care cauză acestea au trebuit să coboare din ce în ce mai mult. Sunt două forţe diferite. Una se afirmă în predispoziţia: Dacă las natura aşa cum este ea va cobori din ce în ce mai jos, totul se va sălbătici. Cealaltă în predispoziţia: Eu pot însă să-mi îndrept privirea spirituală spre o putere bună, al cărei adept sunt; atunci ea mă ajută şi eu pot cu ajutorul ei să înalţ din nou ceea ce vrea să decadă. Această putere, spre care eu îmi pot înălţa privirea, îmi poate da speranţa de a evolua în continuare! – Pentru iranian această putere se identifica cu Ahura Mazdao, şi el spunea: Omul poate să înnobileze forţele naturii, le poate releva doar dacă se uneşte cu Ahura Mazdao, cu forţa lui Ormuzd. Ormuzd este un curent ascendent. Dacă omul lasă natura în starea în care este, totul ajunge să se sălbăticească. Aceasta se datorează lui Ahriman! – Apoi, în regiunea iraniană se dezvoltă următoarea predispoziţie: La nord de noi trăiesc hălăduind o mulţime de oameni fără să facă nimic. Ei sunt în slujba lui Ahriman. Oamenii ahrimanici sunt cei care se mută de colo-colo, mulţumindu-se doar cu ceea ce le oferă natura, fără a face ceva pentru a o spiritualiza. Noi însă vrem să ne raliem lui Ormuzd, lui Ahura Mazdao!

Aşa era resimţită acolo dualitatea lumii. Aşa simţeau iranienii, oamenii zarathustrieni, iar ceea ce simţeau ei astfel o şi legiferau. Ei voiau să-şi organizeze viaţa în aşa fel încât prin legile pe care le dădeau să se exprime dorinţa fierbinte de a urca. Aceasta a fost consecinţa exterioară a zarathustrismului. Aşa trebuie să privim opoziţia dintre Iran şi Turan. Iar acel război, despre care istoria ocultă vorbeşte atât de mult şi de precis, războiul dintre Ardşasb şi Guştasb, unul fiind regele turanian, iar celălalt protectorul lui Zarathustra, acest război dintre două forţe contrare, dintre Nord şi Sud, trebuie să-l privim ca o predispoziţie ce a continuat să acţioneze asupra celor două regiuni, Iranul şi Turanul. Dacă am înţeles acest lucru, vom vedea cum de la Zarathustra porneşte un anumit curent sufletesc, ce se revarsă şi acţionează asupra întregii omeniri.

Aşa ar trebui caracterizat în primă instanţă întreaga ambianţă, mediul social şi geografic în care a trebuit să apară Zarathustra. Iar noi mai ştim că individualitatea care s-a încarnat în sângele transmis de-a lungul a de trei ori paisprezece generaţii de la Avraam, care în Evanghelia după Matei apare ca Iisus din Nazaret, a fost individualitatea lui Zarathustra. Pe ea a trebuit s-o căutăm înainte de toate. A trebuit să mergem acolo unde ea apare pentru prima dată în epoca postatlanteeană. Și acum se naşte întrebarea: Cum se face că tocmai sângele lui Avraam, ce a trăit în Asia de Sud-Vest, sânge scurs de-a lungul generaţiilor, a putut fi cel mai apt pentru o viitoare corporalitate a lui Zarathustra? Căci una din încarnările ulterioare ale lui Zarathustra este Iisus din Nazaret.

Pentru a putea răspunde la această a doua întrebare a fost nevoie să ne punem problema centrului care se manifestă în acest sânge. În individualitatea lui Zarathustra avem acest centru ce se încarnează în sângele poporului evreu. Mâine vom analiza motivul pentru care tocmai acest sânge, această seminţie, a trebuit să fie cea din care Zarathustra şi-a luat corporalitatea sa exterioară.