Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ MATEI

GA 123


CONFERINŢA a II-a

Berna, 2 septembrie 1910

Va fi necesar ca în conferinţele de debut ale acestui ciclu să repetăm unele lucruri care au fost spuse atunci când am abordat Evanghelia după Luca. Anumite aspecte din viaţa lui Iisus Christos pot fi înţelese abia după ce am comparat aceste două Evanghelii.

Ceea ce este important în primul rând pentru înţelegerea profundă a Evangheliei după Matei este că acea individualitate despre care ne vorbeşte la început această Evanghelie îşi are obârşia, în ce priveşte corporalitatea, în Avraam şi că prin ereditatea asigurată de-a lungul a de trei ori paisprezece generaţii ea a ajuns să poarte în sine un extract, să zicem aşa, al întregii seminţii a abrahamiţilor, a evreilor. Pentru cercetătorul spiritual această individualitate este una şi aceeaşi cu cea pe care noi o considerăm a fi Zoroastru sau Zarathustra. Ieri am prezentat oarecum ambianţa exterioară în care a activat Zarathustra. Va fi necesar să mai menţionăm încă ceva despre ideile şi concepţiile despre lume care animau cercurile lui Zarathustra. Trebuie spus că pe acel teritoriu unde în timpurile primordiale a acţionat Zoroastru sau Zarathustra a înflorit o concepţie despre lume ce conţine în linii mari ceva extrem de semnificativ. Nu este nevoie să enunţăm decât câteva fraze din ceea ce, oricum, putem considera a fi învățătura celui dintâi Zarathustra pentru a evidenţia principiile profunde care au stat la baza întregii concepţii postatlanteene despre lume.

Și exterior, în istorie, ni se spune că acea învăţătură, în cadrul căreia a acţionat şi Zarathustra, ar porni de la două principii, pe care le-am putea numi principiul lui Ormuzd, al fiinţei bune şi luminoase, şi principiul lui Ahriman, fiinţa rea, întunecată. Chiar în descrierea exterioară a acestui sistem religios se accentuează totodată că aceste două principii – Ormuzd sau Ahura Mazdao şi Ahriman – trebuie să revină din nou la un principiu comun: Zeruane Akarene.

Ce este acest principiu unitar, oarecum străbun, din care au provenit celelalte două principii ce se confruntă în lume? De obicei Zeruane Akarene se traduce prin „timpul necreat”. Aşadar, putem spune: În final doctrina lui Zarathustra revine la principiul originar, în care noi trebuie să vedem timpul imuabil ce curge necontenit în lume. Chiar în semnificaţia acestui cuvânt este conţinută clar ideea că nu mai putem ridica întrebarea referitoare la originea acestui timp, a acestui circuit al timpului. Este foarte important să aducem clar în conştienţă cel puţin o dată ideea că în contextul cosmic putem vorbi despre ceva ce interior nu ne mai dă dreptul să ne întrebăm care ar fi, de exemplu, cauzele unui astfel de principiu. Gândirea exterioară abstractă a oamenilor nu se va abţine niciodată ca, atunci când se arată o cauză anume, să continue iar şi iar să întrebe care este cauza acestei cauze, întorcând astfel noţiunile spre un veşnic înapoi. Dacă vrem cu adevărat să stăm bine ancoraţi pe solul ştiinţei spiritului trebuie să ajungem o dată, printr-o meditaţie temeinică, la convingerea că întrebările referitoare la origini, la cauza primordială, trebuie să înceteze undeva şi că dacă de la un punct încolo continuăm să punem întrebări referitoare la cauze nu practicăm decât un simplu joc de gândire.

În cartea mea Ştiinţa ocultă în rezumat am arătat acest fapt gnoseologic. Acolo spuneam că dacă cineva vede pe o stradă nişte urme el ar putea desigur întreba de unde vin acestea. Răspunsul poate fi: De la roţile unui vehicul. Se poate întreba, în continuare, unde sunt plasate roţile vehiculului. Mai putem întreba: De ce au fost lăsate urmele? şi să obţii răspunsul: Fiindcă el mergea pe stradă. Se poate întreba în continuare: De ce mergea pe stradă? şi să primeşti răspunsul: Fiindcă avea de transportat oameni pe acea stradă. – În tot acest şir de întrebări poţi ajunge într-un final să presupui deciziile care l-au făcut pe acel om să folosească vehiculul. Dacă în continuare nu te opreşti, după ce ai aflat că omul a avut această intenţie, şi întrebi care sunt cauzele acesteia, atunci seriozitatea demersului cade în derizoriu şi rămâi captiv într-un joc al interogaţiilor.

Aşa este cazul şi cu problemele majore ale concepţiilor despre lume. Undeva trebuie să te opreşti. Trebuie să te opreşti să întrebi ce ar fi stat la baza învățăturilor zarathustrismului, să te opreşti la momentul în care timpul se scurge liniştit. Zarathustrismul împarte timpul în două părţi, sau mai bine spus el deduce din timp două principii: unul bun, un principiu al luminii, pe care ieri am putut să vi-l caracterizez destul de concret drept principiul Ormuzd, şi unul rău, un principiu al întunericului, principiul Ahriman. La baza acestei concepţii străvechi persane se află un lucru extrem de important, şi anume faptul că tot răul care există în lume, tot ceea ce în proiecţia sa fizică trebuie desemnat ca întunecat, nu a fost la origine ceva rău, ceva întunecat. Am atras atenţia chiar că gândirea persană străveche vedea, de exemplu, lupul, care într-un anumit fel reprezintă ceva sălbatic, ceva rău, ca pe un animal în care lucrează principiul Ahriman, că lupul a alunecat pe panta coborâtoare, pornind de la o fiinţă căreia la origine nu-i putem tăgădui binele. Conform concepţiei persane, conform concepţiei ariene străvechi, la baza oricărei deveniri se află principiul că răul a luat naştere prin faptul că la un moment dat un lucru, care în forma sa iniţială fusese ceva bun, a păstrat această formă şi într-o epocă ulterioară, adică în loc să se schimbe, să progreseze, şi-a conservat forma care fusese adecvată cândva. Concepţia persană străveche deduce, pur şi simplu, tot răul, tot ceea ce este întunecat din faptul că forma unei fiinţe, care anterior fusese una bună, a rămas şi într-o epocă ulterioară la fel, în loc să se schimbe corespunzător. Din ciocnirea unei atare forme fiinţiale – perpetuate dintr-o epocă anterioară în una ulterioară – cu ceva ce a progresat ia naştere lupta binelui cu răul. Astfel, după concepţia persană străveche lupta dintre bine şi rău nu este altceva decât lupta dintre ceva ce are o formă corectă în prezent şi ceva ce aduce în prezent forma sa veche. Aşadar, răul nu este un rău absolut, ci doar un bine strămutat, ceva ce a fost bun într-o epocă anterioară. Acolo unde trecutul şi viitorul nu intră deocamdată în conflict, timpul neseparat, timpul nedivizat în momentele sale clar individualizate curge liniştit.

Această concepţie este una profundă şi o întâlnim pe teritoriul primelor populaţii postatlanteene, în zarathustrism. Această concepţie, pe care o putem considera şi principiul fundamental propriu-zis al zarathustrismului, include în sine, dacă este privită în mod just, chiar ceea ce noi am putut caracteriza ieri dinspre o anumită latură, pe care am putut-o vedea reliefându-se cu atâta putere la populaţiile ce s-au sprijinit pe învăţăturile lui Zarathustra. Vedem la toate aceste populaţii credinţa în necesitatea ca aceste două momente, desprinse oarecum din curentul uniform al timpului însuşi, să se contrapună unul altuia în timp şi abia în decursul timpului să fie biruite. Vedem necesitatea ca noul să se nască şi vechiul să se menţină, prin echilibrarea celor două Cosmosul şi mai cu seamă Pământul putând treptat să-şi atingă ţelul. Acest mod de a privi lucrurile pe care l-am caracterizat acum se află însă şi la baza evoluţiei pe un plan superior a tot ceea ce a rezultat din zarathustrism. După ce în timpurile pe care le-am caracterizat ieri zarathustrismul şi-a stabilit sediul în acele regiuni, el a acţionat peste tot unde a apărut. Şi vom vedea imediat cu ce putere extraordinară a acţionat el asupra întregii epoci care a urmat. El a avut această calitate prin faptul că în tot ceea ce a acţionat, şi a acţionat profund, a picurat câte puţin din opoziţia vechi–nou.

Zarathustra a putut acţiona atât de profund asupra epocilor care au urmat datorită faptului că în perioada în care el s-a ridicat la treapta cea mai înaltă de iniţiere posibilă pentru acel timp au fost cooptaţi, au fost atraşi doi discipoli. Eu i-am menţionat deja. Pe unul l-a instruit în ce priveşte tainele spaţiului fizic aflat în jurul nostru, deci cu privire la tainele simultanului; pe celălalt l-a învăţat tainele succesiunii în timp, tainele timpului, ale evoluţiei. Despre aceste lucruri am mai amintit deja. Am spus că într-un moment bine precizat al perioadei de discipolat al celor doi mari ucenici intervine ceva cu totul special în poziţia acestora faţă de Zarathustra, şi anume faptul că învățătorul poate jertfi ceva din propria sa entitate pentru elevii săi. Iar Zarathustra, cel din epoca zarathustriană, a jertfit pentru discipolii săi propriul său corp astral şi propriul său corp eteric. Individualitatea lui Zarathustra, entitatea sa cea mai profundă, s-a menţinut intactă în sine în vederea unor încarnări viitoare. Corpul astral însă, acel înveliş astral în care el trăise ca Zarathustra în vremurile stră-străvechi ale evoluţiei postatlaneene, era într-atât de perfect, atât de pătruns de întreaga entitate a lui Zarathustra încât nu se risipea, nu dispărea precum învelişurile astrale ale celorlalţi oameni, ci rămânea intact în sine. Astfel de învelişuri umane, îmbinate datorită profunzimii individualităţii care le-a purtat în modul cel mai perfect, pot rămâne în cursul evoluţiei intacte. Corpul astral al lui Zarathustra a fost unul dintre acestea. Şi unul dintre discipoli, cel care a primit de la Zarathustra învăţătura spaţiului şi secretele a tot ceea ce străbate simultan spaţiul nostru senzorial, acest discipol s-a născut din nou în personalitatea numită în istorie Toth, sau Hermes al egiptenilor. Acest discipol reîncarnat al lui Zarathustra, care, după cum ne arată cercetarea ocultă, a fost destinat să devină acel Hermes al egiptenilor sau Toth, a trebuit nu numai să fixeze în sine toate învăţăturile primite de la Zarathustra într-o încarnare precedentă, ci în afară de aceasta a trebuit să le consolideze, în aşa fel încât prin procedeele cunoscute în sfintele Misterii să i se încorporeze, să i se înfiltreze corpul astral conservat al lui Zarathustra însuşi. Astfel, individualitatea acestui discipol al lui Zarathustra s-a născut din nou ca Hermes sau Toth, şi acestuia i-a fost încorporat corpul astral al lui Zarathustra însuşi. În Hermes al egiptenilor, avem, aşadar, direct un mădular al entităţii zarathustriene. Cu acest mădular şi cu ceea ce a adus cu sine din timpul discipolatului zarathustrian Hermes a făcut tot ceea ce este măreţ şi plin de însemnătate în cultura egipteană.

Pentru a se putea întâmpla ceea ce s-a infăptuit prin acest misionar, prin acest mesager al lui Zarathustra, a trebuit desigur să existe şi o populaţie dotată în mod corespunzător. Hermes, discipolul lui Zarathustra, a găsit terenul propice pentru ceea ce el putea sădi doar la acel amestec de populaţii ce au migrat pe o direcţie mai mult sudică din regiunile atlanteene şi s-au stabilit în părţile răsăritene ale Africii şi care şi-au conservat o mare parte din felul de clarvedere din perioada atlanteeană. Acolo fiinţa sufletească a populaţiei egiptene s-a ciocnit de ceea ce a putut da Hermes, prin aceasta dezvoltându-se cultura egipteană.

Aceasta era însă o cultură de un gen cu totul aparte. Imaginați-vă toate acele secrete despre spaţiu şi simultaneitatea existentă în spaţiu primite de Hermes ca un dar preţios de la învăţătorul său Zarathustra. Tocmai prin acestea Hermes avea în el bunul cel mai de preţ pe care îl deţinea Zarathustra. Am amintit de mai multe ori că o caracteristică a învățăturii lui Zarathustra este aceea că ea le atrăgea atenţia oamenilor asupra globului solar, asupra luminii solare şi a corpului de lumină al Soarelui, arătându-le că acest corp solar este doar învelişul exterior al unei entităţi spirituale înalte. Zarathustra i-a împărtăşit aşadar lui Hermes secretele sale privitoare la cele existente simultan în spaţiu, care se află la baza întregii naturi, care avansează continuu în timp de la epocă la epocă şi care de fiecare dată se arată într-o formă nouă. Hermes stăpânea cunoştinţele despre Soare, despre ceea ce provine şi se dezvoltă datorită Soarelui. Aceste cunoştinţe el le-a putut sădi în sufletele oamenilor proveniţi din rândul populaţiei atlanteene, deoarece aceste suflete putuseră odinioară ele însele privi, printr-un dar înnăscut, în interiorul secretelor solare şi păstraseră ceva din aceasta în amintire. Totul se încadra într-o linie evolutivă progresivă. Progresiv evoluau atât sufletele celor ce trebuiau să primească înţelepciunea lui Hermes, cât şi Hermes însuşi.

Cel de al doilea discipol al lui Zarathustra a cunoscut o altă iniţiere. El a primit secretele ce se referă la cursul timpului, şi de aceea a trebuit să preia totodată ceva ce în evoluţie este parcă învălmăşit, precum vechiul şi noul, ceva ce acţionează precum contrariile, polar. Şi pentru acest discipol Zarathustra a jertfit o parte din entitatea sa, astfel încât atunci când cel de-al doilea discipol s-a reîncarnat el a putut primi această jertfă. Deci, în timp ce individualitatea lui Zarathustra s-a păstrat, învelişurile s-au desprins de el; aceste învelişuri, întrucât au fost purtate de o individualitate atât de puternică, au rămas intacte şi nu s-au risipit. Acest al doilea discipol, care a primit înţelepciunea timpului, a căpătat într-un anumit moment al încorporării sale următoare corpul eteric al lui Zarathustra, spre deosebire de celălalt discipol ce primise înţelepciunea spaţiului, ce căpătase corpul astral al acestuia, corpuri pe care Zarathustra le jertfise. Acest al doilea discipol, reîncarnat, al lui Zarathustra nu este altul decât Moise. Corpului eteric al lui Moise i se ataşează în fragedă copilărie corpul eteric al lui Zarathustra, păstrat în stare intactă. Textele religioase, ce se bazează cu adevărat pe surse oculte, toate fac trimitere într-un mod tainic la aceste secrete pe care ni le revelează cercetarea ocultă. Când Moise, discipolul reîncarnat al lui Zarathustra, urma să primească corpul eteric conservat al lui Zarathustra, cu el a trebuit să se petreacă ceva cu totul deosebit. Înainte să primească, ca orice om obişnuit, impresiile corespunzătoare din mediul înconjurător şi înainte ca în individualitatea sa să poată coborî impresiile din lumea exterioară, în entitatea sa a trebuit să fie infiltrat ceea ce urma să primească în mod miraculos ca moştenire de la Zarathustra. Acest lucru este povestit printr-o întâmplare simbolică, care spune că el este pus într-un coşuleţ şi i se dă drumul în jos pe fluviu, fapt ce aduce cu o iniţiere curioasă. O iniţiere constă în aceea că un om rămâne un anumit timp izolat de lumea exterioară, în care timp în el este infiltrat ceea ce acesta trebuie să primească. Deci, atunci când Moise era astfel izolat, lui i s-a inoculat la un moment dat corpul eteric conservat al lui Zarathustra, prin care a putut să înmugurească acea minunată înţelepciune temporală pe care i-o mijlocise odinioară Zarathustra, cu care acum el a fost înzestrat şi pe care a revelat-o în imagini succesive care, şi ele, erau adecvate poporului său. De aceea, marile tablouri ale Genezei ne pot apărea la Moise ca imaginaţiuni exterioare ale înțelepciunii temporale ce venea de la Zarathustra. Ele erau ştiinţa, înţelepciunea renăscută pe care el o primise de la Zarathustra. Ea a putut să se consolideze înăuntrul său tocmai prin faptul că primise de la Zarathustra învelişul eteric.

Pentru un proces atât de important al evoluţiei omenirii cum este cel al inaugurării unei mişcări culturale nu este însă suficient să existe doar un iniţiat, ci şi un germen popular corespunzător, adică potrivit să primească ceea ce poate sădi o astfel de mare individualitate. Iar dacă vrem să analizăm germenele popular, solul popular în care Moise a putut să sădească ceea ce i-a fost lăsat moştenire de către Zarathustra, este bine să ne referim la o anumită particularitate a înţelepciunii lui Moise însuşi.

Într-o încarnare anterioară Moise a fost, aşadar, discipolul lui Zarathustra. El a primit atunci înţelepciunea timpului şi acel secret pe care l-am indicat spunând că în toate timpurile se ciocnesc un anterior şi un ulterior, prin aceasta luând naştere o contradicţie. Dacă Moise s-ar fi interpus cu această înţelepciune în evoluţia omenirii, el ar fi trebuit să intre în conflict cu înţelepciunea de celălalt tip, cu înţelepciunea lui Hermes. Aşa s-a şi întâmplat. Putem spune că Hermes a primit de la Zarathustra înţelepciunea directă, înţelepciunea solară, să zicem aşa, adică cunoaşterea a ceea ce trăieşte tainic-ființial în învelişul fizic exterior al luminii şi al corpului solar, deci ceea ce parcurge un drum direct. La Moise situaţia era alta. Moise primise acea înţelepciune pe care omul o păstrează nu în corpul astral, ci în corpul eteric, mai dens. El primise acea înţelepciune care nu doar îşi îndreaptă privirea în sus, spre Soare, tot întrebându-se ce emană din ființa Soarelui, ci înţelege şi ceea ce se contrapune luminii solare, văpăii solare; ceea ce se uzează în noi, cu toate că nu suntem lăsaţi a fi deterioraţi de aceasta, ceea ce a devenit terestru, dens, ceea ce se ridică din pământ ca ceva îmbătrânit, întărit: este vorba deci de înţelepciunea pământească ce trăieşte de fapt în înţelepciunea solară dar care este totuşi înţelepciune pământească. Secretele devenirii pământeşti, ale modului în care omul evoluează pe Pământ şi în care a evoluat substanţialitatea terestră de când Soarele s-a separat de Pământ, iată ce primise Moise. Dar asta, dacă analizăm problema nu exterior, ci interior, constituie chiar motivul pentru care în învăţăturile lui Hermes ne întâmpină ceva ca un fel de opoziţie flagrantă faţă de înţelepciunea lui Moise.

În prezent există desigur anumite concepţii care atunci când analizează astfel de lucruri procedează după principiul: Noaptea toate pisicile sunt gri! Ele văd atunci peste tot doar ceea ce este identic şi sunt foarte încântate când găsesc în doctrina hermesiană, de exemplu, acelaşi lucru ca în doctrina mozaică: aici o trinitate, dincolo o trinitate, acolo pătrimea, aici pătrimea. Asta nu este însă suficient, căci este ca şi cum cineva l-ar iniţia pe un altul într-ale botanicii şi nu i-ar arăta, de exemplu, prin ce se deosebeşte trandafirul de garoafă ci doar ce este identic la cele două. Cu asta nu ajungem nicăieri. Noi trebuie să ştim prin ce se deosebesc entităţile, chiar şi înţelepciunile între ele. Trebuie, de asemenea, să ştim că înţelepciunea mozaică era cu totul deosebită de înţelepciunea hermetică. Ambele îşi au originea în Zarathustra; dar aşa cum şi unitatea se divide şi se manifestă sub diverse forme, la fel şi Zarathustra a dezvăluit celor doi discipoli ai săi aspecte total deosebite ale aceleiaşi realităţi.

Dacă lăsăm să acţioneze asupra noastră înţelepciunea hermesiană găsim ceea ce umple cu lumină lumea noastră, găsim ceea ce ne arată originea Cosmosului şi felul în care acţionează lumina în cadrul lui. În înţelepciunea lui Hermes nu găsim însă noţiunile care să ne arate că în întreaga devenire acţionează simultan un anterior şi un ulterior, cum în felul acesta trecutul intră în luptă cu prezentul şi întunericul se opune luminii. Înţelepciunea hermesiană nu conţine, în fond, nimic din ceea ce înseamnă înţelepciune terestră, care ne face să înțelegem cum au evoluat Pământul şi oamenii după separarea Pământului de Soare. Misiunea deosebită a înțelepciunii mozaice a fost tocmai aceea de a-i explica omului felul în care a evoluat Pământul după despărţirea lui de Soare. Moise trebuia să aducă înţelepciunea terestră, Hermes pe cea solară. Aşadar, în Moise, prin amintirea a tot ceea ce a primit de la Zarathustra, luminează devenirea, evoluţia terestră a omului. El porneşte oarecum de la terestru. Acest terestru este însă separat de Soare, conţine într-un anume fel estompat solarul. Terestrul îi iese în întâmpinare Soarelui şi se întâlneşte cu el. De aceea a fost nevoie ca înțelepciunea pământească a lui Moise să se întâlnească şi în fapt, în existenţa concretă, cu înțelepciunea solară a lui Hermes. Aceste două direcţii diferite au trebuit să se ciocnească. Lucrul acesta ne este înfațişat într-un mod cu totul minunat şi exterior prin ciocnirea lui Moise şi a iniţierii lui cu înțelepciunea hermesiană. Naşterea în Egipt a lui Moise, strămutarea poporului lui în Egipt, ciocnirea poporului lui cu poporul egiptean al lui Hermes sunt reflexe exterioare ale ciocnirii înțelepciunii solare cu înțelepciunea terestră, cele două înțelepciuni care îşi au sorgintea în Zarathustra dar care trebuiau să evolueze în curente complet diferite pe Pământ, să interacţioneze şi să decadă în final.

O anumită înțelepciune aflată în legătură cu metodele folosite în Misterii se exprimă însă întotdeauna într-un mod cu totul special privitor la secretele cele mai profunde ale faptelor omeneşti, şi nu numai. În conferinţele ţinute de mine la München referitoare la Tainele creaţiunii biblice am atras deja atenţia asupra dificultăților extraordinar de mari de a exprima într-un limbaj exterior cât de cât accesibil nişte adevăruri profunde ce privesc nu numai pe om, ci şi evenimentele cosmice. Deseori cuvintele noastre sunt realmente nişte cătuşe, căci ele au sensul lor caracteristic, elaborat timp îndelungat. Şi când, cu marile înțelepciuni ce ni se dezvăluie în suflet, încercăm să ne apropiem de limbă şi vrem să turnăm în cuvinte cele ce ni se descoperă interior, ia naştere o luptă împotriva acestui instrument atât de slab al limbii, care, dintr-un anumit punct de vedere, este cu totul neîndestulător.

O enormă trivialitate, afirmată în cursul secolului al XIX-lea şi de cultura modernă, repetată însă cu obstinaţie în epoca hârtiei de ziar, este aceea că orice adevăr real ar trebui exprimat într-un mod simplu şi că limba, cu formele ei de exprimare, ar fi chiar etalonul potrivit care indică dacă cineva deţine sau nu un adevăr. Această frază este doar o expresie care arată că aceia care o exprimă nu sunt în posesia adevărului propriu-zis, ci doar în posesia acelor adevăruri ce au fost transmise de-a lungul secolelor prin intermediul limbii şi au fost reformulate puţin diferit. Pentru astfel de oameni limba este suficientă şi ei nu simt lupta pe care trebuie s-o duci uneori cu ea. Numai că această luptă se iveşte în suflet extraordinar de puternic atunci când ai de spus ceva măreţ şi puternic.

La München am specificat deja faptul că în drama-misteriu Poarta iniţierii, la sfarşitul primei scene, cea a „camerei de meditație”, s-a dat o luptă puternică cu limba. Ceea ce trebuia spus de către hierofante discipolului este ceva ce nu se poate mula decât într-o măsură extrem de mică pe tiparul rudimentar al limbii.

În Misteriile sfinte se exprimau însă chiar cele mai profunde secrete. De aceea întotdeauna în Misterii se simţea insuficienţa, slăbiciunea instrumentului verbal şi inadecvarea lui în a elabora imagini pentru ceea ce vrei să spui de fapt. De aceea Misteriile au simţit întotdeauna nevoia să caute mijloace de exprimare adecvate pentru ceea ce sufletul vieţuia interior; iar dintre cele mai slabe s-au dovedit a fi acelea pe care omul le-a folosit pentru scopuri exterioare, pentru uzul curent timp de secole. Din contră, cele mai potrivite s-au dovedit imaginile căpătate atunci când îți îndreptai privirea în depărtările spaţiului: constelaţiile, răsăritul unui astru într-un moment anume, ocultarea unui astru de către un altul la o dată anume. Ceea ce obţineai astfel putea fi foarte bine folosit pentru a exprima ceea ce se petrece într-un fel în sufletul omenesc. Aş vrea să caracterizez pe scurt acest lucru.

Să presupunem că la un moment dat trebuie să se petreacă un mare eveniment, că un suflet omenesc a devenit îndeajuns de matur pentru a-l face cunoscut mai departe poporului, sau că el ar vrea să exprime faptul că acel popor sau o parte a omenirii a dobândit ea însăşi un anumit nivel de maturitate şi s-a ridicat în evoluţie pe o anumită treaptă. Să presupunem că acel om ar vrea să arate poate dintr-o cu totul altă latură că în rândul acelui popor s-ar afla o individualitate, că în acel moment punctul culminant al evoluţiei acelei individualităţi ar fi coincis cu punctul culminant al evoluţiei sufletului poporului. Cum ar fi descris acel om această coincidenţă pentru a exprima unicitatea ei? Tot ce s-ar putea spune într-un asemenea caz cu ajutorul limbii nu ar avea un efect suficient de putemic pentru a transpune în simţirea noastră întreaga semnificaţie a acestui eveniment grandios. De aceea el a fost exprimat în felul următor: coincidenţa forţei maxime a unei anumite individualităţi cu forţa maximă a unui anumit suflet al poporului este ca şi cum Soarele s-ar afla în constelaţia Leului şi îşi trimite de acolo razele sale de lumină. Pentru a înfaţişa plastic forţa unui anumit eveniment în cadrul evoluţiei omenirii s-a ales imaginea leului. S-a ales ca mijloc de exprimare pentru ceea ce se petrece în omenire, ceva ce se oferă privirii în exterior, în spaţiul cosmic. De acolo, din mersul aştrilor s-au luat expresiile utilizate în istorie atunci când se voia să se menţioneze fapte spirituale ce urmau să intervină în omenire.

Când spui că Soarele se află în constelaţia Leului, de exemplu, şi că printr-un eveniment ceresc, cum este cel al suprapunerii Soarelui peste o anumită constelaţie, se exprimă simbolic un eveniment ce are loc în cursul evoluţiei omenirii, se poate la fel de bine întâmpla să existe persoane dispuse întotdeauna să trivializeze lucrurile, să răstălmăcească cele spuse, afirmând că înainte toate evenimentele ce se refereau la istoria omenirii erau încriptate mitic în procese împrumutate din lumea stelară şi că în realitate tot ceea ce se petrecea în omenire se exprima prin imagini ce proveneau din sfera constelaţiilor cereşti. În realitate, adevărul este exact pe dos faţă de ceea ce le place unora să bagatelizeze.

Această legătură cu Cosmosul, exprimată prin imagini luate din existenţa cosmică, ar trebui să ne trezească o anumită veneraţie faţă de tot ceea ce auzim în legătură cu marile evenimente din cursul evoluţiei omenirii. Există însă şi o legătură tainică între întreaga existenţă cosmică şi ceea ce se petrece în existenţa omenească. Ceea ce se petrece pe Pământ este o oglindă a ceea ce se petrece în Cosmos.

Sub un anumit raport şi mersul divergent al înţelepciunii solare a lui Hermes şi al înţelepciunii pământeşti a lui Moise, aşa cum s-a manifestat el în Egipt, este într-un fel o imagine, o oglindă a modului în care se acţionează afară, în Cosmos. Când priviţi anumite acţiuni ale Soarelui ce radiază pe Pământ şi alte acţiuni ale Pământului sub formă de reflectare în spaţiul cosmic nu este indiferent unde se întâlnesc aceste acţiuni în spaţiu; în funcţie de apropierea mai mare sau mai mică de Pământ, şi efectul coincidenţei undelor radiate cu cele reflectate poate fi unul diferit. Ciocnirea înţelepciunii hermetice cu înţelepciunea mozaică în vechiul Egipt era înfăţişată însă în Misterii într-un mod ce în esenţă ar putea fi comparat cu ceea ce cosmologia noastră spiritual-ştiinţifică prezintă a se fi întâmplat în Cosmos. Noi ştim că la origine a avut loc o despărţire a Soarelui de Pământ, că apoi Pământul a rămas un timp unit cu Luna şi că apoi o parte a Pământului s-a separat la rândul ei de Pământ, formând corpul ceresc ce se deplasează prin spaţiu în jurul Pământului. Pământul a respins la rândul lui, a retrimis în spaţiul cosmic spre Soare o parte a sa, sub formă de Lună. O astfel de „emanaţie” a Pământului ca răspuns la acţiunea Soarelui a fost şi procesul ciudat petrecut la întâlnirea înţelepciunii pământeşti a lui Moise cu înţelepciunea solară a lui Hermes în Egipt.

De-a lungul perioadei care a urmat după separarea de înţelepciunea solară, înţelepciunea mozaică – în calitatea ei de înţelepciune terestră – a fost ceva despre care se poate spune că s-a dezvoltat ca ştiinţă a Pământului şi a omului, însă în aşa fel încât ea s-a orientat spre Soare şi a preluat ceea ce venea de la el ca înţelepciune directă şi s-a pătruns cu aceasta. Ea trebuia să se pătrundă însă numai până la un anumit grad cu înţelepciunea solară directă, după care trebuia să continue singură şi să se dezvolte independent. Din acest motiv înţelepciunea mozaică a rămas în Egipt atât cât a trebuit ca să poată asimila ceea ce avea nevoie; după aceea a urmat „Ieşirea copiilor lui Moise din Egipt", pentru ca elementele înţelepciunii solare să poată fi digerate de către înţelepciunea terestră şi duse în mod independent mai departe.

În înţelepciunea mozaică trebuie aşadar să deosebim două elemente: un element unde înţelepciunea mozaică se dezvoltă în sânul înţelepciunii hermesiene, unde ea este înconjurată oarecum din toate părţile de înţelepciunea hermesiană şi o asimilează; apoi, după ieşirea din Egipt, ea se dezvoltă separat, dezvoltă mai departe în propriul ei sân înţelepciunea hermesiană, cunoscând în această fază de dezvoltare trei etape. Încotro urmează să evolueze înţelepciunea mozaică? Care este sarcina ei? – Sarcina ei trebuie să fie aceea de a regăsi drumul înapoi spre Soare. Ea a devenit înţelepciune pământească. Moise este zămislit, cu tot ceea ce i-a dat Zarathustra, ca un indicator pământesc. El trebuie să regăsească drumul înapoi spre Soare. El îl caută în urmă în diferite etape, prima fiind aceea în care se impregnează cu înţelepciunea hermesiană; după aceea el se dezvoltă în continuare. Experienţa pe care o face pe acest drum se poate descrie cel mai bine tot cu ajutorul imaginilor cosmice. Când cele ce se petrec pe Pământ radiază din nou în spaţiu spre Soare, ele întâlnesc pe acest drum mai întâi pe Mercur. Noi cunoaştem că ceea ce în astronomia obişnuită este numit Venus după terminologia ocultă este Mercur, după cum ceea ce în mod obişnuit este numit Mercur este în sens ocult Venus. Deci pe drumul de la Pământ la Soare primul element întâlnit este de natură mercuriană, apoi cel de natură venusiană şi la sfârşit cel de natură solară. De aceea Moise a trebuit să dezvolte cele moştenite de la Zarathustra în procese sufleteşti interioare în aşa fel, încât la întoarcere ele să poată găsi din nou solarul. Ele trebuiau deci să crească până atingeau un anumit grad de dezvoltare. Înţelepciunea sădită de el în cultura lumii a trebuit să se dezvolte în modul care i-a fost dat poporului său. De aceea, el reface în sens invers ceea ce Hermes a adus pe cale directă, precum radiaţia solară, după ce mai întâi a asimilat ceva din înţelepciunea hermesiană.

Se mai spune că Hermes, care mai târziu a fost numit Mercur, Toth, a adus poporului său arta şi ştiinţa, ştiinţa exterioară lumească, arta exterioară lumească, sub o formă în care să poată fi folosită de poporul său. Moise însuşi a trebuit să pătrundă în alt mod, oarecum opus, până la acest stadiu Hermes-Mercur, a trebuit să refacă în sens invers înţelepciunea hermesiană. Acest lucru este prezentat în mersul pe care l-a cunoscut poporul evreu până în momentul epocii şi guvernării lui David, regele psalmist şi profetul lui Dumnezeu, care a acţionat ca preot, a purtat spada, dar a ştiut să mânuiască şi instrumentele muzicale. David, Hermes, Mercur al poporului evreu, aşa ne este el zugrăvit. Acel curent al populaţiei evreieşti cunoaşte acum o atare dezvoltare, încât reuşeşte să creeze o cultură hermesiană, mercuriană, independentă. În epoca regelui David înţelepciunea hermesiană ajunsese până în regiunea lui Mercur.

În continuare, în mersul ei înapoi înţelepciunea lui Moise a ajuns în punctul ce corespunde regiunii lui Venus, dacă putem spune aşa. Regiunea Venus a fost atinsă de către ebraism în perioada în care înţelepciunea mozaică, respectiv ceea ce se revărsase secole la rând sub această formă, a trebuit să se unească cu un element cu totul diferit, cu o direcţie de înţelepciune ce venea oarecum din cealaltă parte. Aşa cum ceea ce este reflectat de Pământ întâlneşte undeva în spaţiu, în drumul spre Soare, planeta Venus, la fel înţelepciunea mozaică s-a întâlnit în captivitatea babiloniană cu ceea ce radiase din cealaltă parte, dinspre Asia. În evoluţia ei cu totul aparte înţelepciunea poporului evreu s-a întâlnit în captivitatea babiloniană cu cele comunicate, sub o formă mult atenuată, în Misteriile babiloniene şi caldeene. Aşa cum un călător care a plecat de pe Pământ, cunoscând ce este acolo, ar străbate regiunea lui Mercur şi ar ajunge în regiunea lui Venus pentru a primi aici lumina solară ce cade pe el, tot aşa înţelepciunea mozaică a primit învăţăturile pornite direct din sanctuarele zarathustrismului, perpetuate sub o formă mult atenuată în Misteriile şi lăcaşurile de înţelepciune caldeene şi babiloniene. Aici înţelepciunea mozaică s-a unit cu ceea ce reuşise să treacă dincolo, în regiunea Tigrului şi Eufratului.

Aici s-a mai întâmplat ceva. Moise s-a întâlnit în fapt cu ceea ce pornise odinioară din Soare. Nu el însuşi, ci moştenirea pe care el a lăsat-o poporului său, înţelepciunea ebraică, care s-a contopit în lăcaşurile pe care ea a trebuit să le frecventeze în timpul captivităţii babiloniene direct cu solarul acelei înţelepciuni. Căci în acea vreme acolo, pe Tigru şi Eufrat, în lăcaşurile misteriale de care înţelepţii evrei au luat cunoştinţă, propovăduia Zarathustra reîncarnat. În perioada captivităţii babiloniene Zarathustra însuşi s-a reîncarnat în Babilon, unde a propovăduit o parte a înţelepciunii pe care el o dăduse odinioară, pentru a reprimi acum o altă parte a ei. El s-a reîncarnat de multe ori, iar în încarnarea lui ca Zaratos sau Nazaratos a fost învăţătorul evreilor strămutaţi în Babilon, unde aceştia au făcut cunoştinţă cu sanctuarele acelor regiuni.

Astfel, înţelepciunea mozaică se întâlneşte, confluează în curgerea ei cu ceea ce Zarathustra însuşi a putut deveni după ce a părăsit lăcaşurile misteriale izolate îndepărtate şi s-a mutat în lăcaşuri din Asia de Sud-Vest. Căci acolo Zarathustra a devenit învăţătorul discipolilor iniţiaţi ai Caldeei, învăţător atât al unora care erau iniţiaţi, cât şi al altora care acum primeau fecundarea înţelepciunii lor mozaice de la curentul care le-a ieşit în întâmpinare. Acest lucru înseamnă că acum ei reprimeau de la Zarathustra însuşi, în încarnarea acestuia ca Zaratos sau Nazaratos, învăţăturile pe care el le predase odinioară strămoşului lor, Moise. Acesta a fost destinul înţelepciunii mozaice. Originea ei merge până la Zarathustra; ea a fost strămutată într-un ţinut străin. A fost ca şi cum o fiinţă solară ar fi fost coborâtă cu ochii legaţi pe Pământ şi pusă să găsească din nou, într-un marş în direcţie inversă, ceea ce pierduse.

Moise a fost deci discipolul lui Zarathustra. În existenţa sa în cadrul culturii egiptene, în interiorul lui a străluminat tot ceea ce îi dăduse odinioară Zarathustra. A fost însă ca şi cum el n-ar fi ştiut, izolat fiind pe insula-Pământ, de unde răsărea lumina în el. A pornit atunci în direcţia a ceea ce fusese odinioară Soare. În Egipt el a ieşit în întâmpinarea înţelepciunii hermesiene, ce adusese pe cale directă, şi nu reflectată ca la Moise, înţelepciunea zarathustriană. După ce curentul înţelepciunii mozaice a asimilat suficient de mult de la aceasta a continuat să se dezvolte în mod direct. După ce în epoca lui David a ajuns să întemeieze un hermetism direct, o ştiinţă şi o artă proprii, a pornit în direcţia Soarelui, de unde venise de fapt, într-o formă ce la început a trebuit să se arate oarecum mascată.

În lăcaşurile de iniţiere babiloniene străvechi, Zarathustra, ce fusese şi învăţătorul lui Pitagora, învăţa exclusiv într-un mod ce era accesibil unui corp fizic, în care eşti dependent de instrumentele pe care ţi le oferă acesta. Dacă Zarathustra voia să dea expresie într-o formă nouă, corespunzătoare progresului epocii, întregului spirit solar pe care îl manifestase odinioară şi pe care îl transmisese lui Hermes şi lui Moise, el trebuia să aibă un înveliş corporal care să poată fi un instrument adecvat pentru noua epocă. Zarathustra a putut da din nou la iveală toate învăţăturile, pe care le-a transmis lui Pitagora, erudiţilor evrei şi înţelepţilor caldeeni şi babilonieni în stare să îl asculte atunci, în secolul al VI-lea înainte de Christos, doar sub o anumită formă, condiţionată de un corp precum cel născut în vechiul Babilon. Învăţăturile pe care el le preda erau într-o formă ce s-ar putea asemăna realmente cu lumina Soarelui, dar care nu cade direct pe Pământ, ci este interceptată mai întâi de Venus; era ca şi cum înţelepciunea zarathustriană nu se înfăţişa într-o formă originară, ci într-una atenuată, moderată. Pentru ca înţelepciunea zarathustriană să fi putut acţiona în forma sa specifică ar fi fost necesar ca Zarathustra să se fi înconjurat mai întâi cu un corp adecvat. Acest corp adecvat putea fi creat doar într-un mod cu totul aparte, ce ar putea fi caracterizat după cum urmează.

Ieri am spus că în Asia existau trei tipuri de suflete ale popoarelor: cel indian în sud, cel iranian şi cel turanian în nord. Am specificat că aceste trei tipuri sufleteşti au luat naştere prin deplasarea curentului nordic al populaţiei atlanteene spre Asia, unde a iradiat. Un alt curent a străbătut toată Africa, trimiţându-şi ultimele vlăstare până dincolo, în elementul turanic. Acolo unde curentul nordic, cel care cobora din Atlantida în Asia, s-a ciocnit cu cel care s-a răspândit în Africa venind din Atlantida a luat naştere un amestec aparte de populaţie din care s-a născut mai târziu populaţia ebraică. Cu această populaţie s-a întâmplat ceva cu totul deosebit. Tot ceea ce am spus că s-a transmis ca un fel de clarvedere astral-eterică, ajunsă în stare de decadenţă la anumite populaţii şi transformată în ceva rău prin faptul că în ultima fază a devenit o clarvedere exterioară, s-a răsfrânt, la acei oameni care au format poporul ebraic, în interior. A luat o cu totul altă direcţie. În loc să se arate ca o clarvedere astrală inferioară, având ca ultim rest al clarvederii atlanteene o direcţie de acţiune exterioară, a apărut la acest popor sub o formă ce acţiona organizator în interiorul trupului. Ceea ce exterior reprezenta ceva decadent, ceva care, pentru că rămăsese conservat, devenise un element decadent al clarvederii străbătut de un element ahrimanic, s-a transformat în ceva progresist, devenind o forţă activă în interiorul omului, o forţă organizatoare înăuntrul lui. La poporul evreu ea nu s-a consumat într-o clarvedere retrogradă, ci a metamorfozat corporalitatea, făcând-o astfel mai desăvârşită în mod conştient. Tot ceea ce în cultura turaniană ajunsese la decadenţă a acţionat mai departe la poporul evreu creator şi reconfigurator.

De aceea noi putem spune: În corporalitatea poporului evreu, perpetuată din generaţie în generaţie prin rudenia de sânge, acţiona tot ceea ce străbătuse epoca drept forţă de contemplare exterioară, care, dacă voia să fiinţeze în continuare în elementul său just, trebuia să apară pe un alt palier al contemplării. Tot ceea ce conferise atlanteenilor forţa de a privi spiritual în spaţiu şi în regiunile spirituale, sălbăticită la turanieni sub forma unui rest clarvăzător, acţiona la acest mic popor evreu spre interior. Divin-spiritualul din cultura atlanteeană acţiona la acest popor în interior, plăsmuia organe şi de aceea putea strălumina în cadrul sângelui lui drept conştienţă a lui Dumnezeu înăuntru. La poporul evreu era ca şi cum tot ceea ce atlanteeanul vedea atunci când îşi îndrepta privirea clarvăzătoare în toate direcţiile spaţiului ar fi apărut dinspre interior, imprimat în forul cel mai lăuntric ca o conştienţă organică, conştienţa lui Iahve sau Iehova, conştienţa lui Dumnezeu în interior. Unit cu sângele său acest popor îl găsea pe Dumnezeu, care era răspândit în spaţiu, şi ştia că acest Dumnezeu trăieşte în interiorul său, în pulsaţia sângelui său.

După ce am văzut, aşadar, ieri cele două laturi opuse, iranismul şi turanismul, iar azi s-a arătat opoziţia dintre turanianism şi ebraism, observăm că partea decadentă a turanienilor pulsează într-un mod progresist şi într-un element ce urmează să apară mai târziu în sângele poporului evreu. În interior este simţit, reînvie tot ceea ce vedea atlanteeanul. Aceasta se rezumă într-un singur cuvânt, în cuvântul Iahve sau Iehova. Dumnezeu, care pentru clarvederea atlanteeană se arăta îndărătul tuturor ființelor, trăieşte invizibil, însă simţit interior, ca şi cum s-ar concentra într-un singur punct – centrul conştienţei divine. El este Dumnezeul care a trăit în sângele lui Avraam, Isaac şi Iacov, care se trasmite mai departe prin sângele generaţiilor poporului evreu şi conduce aceste generaţii din destin în destin. În acest mod exteriorul s-a interiorizat. Începe să fie vieţuit, nu numai privit. El nu mai este denumit cu o mulţime de nume diferite, ci cu un singur nume, cu „Eu sunt Eu sunt-ul!” A primit o înfățişare complet nouă. În timp ce în epoca atlanteeană omul îl găsea pretutindeni acolo unde El nu era – afară în lume – acum îl găsea acolo unde El îşi avea centrul, în Eul său. Îl simţea în sângele care curgea de-a lungul generaţiilor. Marele Dumnezeu al Lumii a devenit acum acel Dumnezeu al poporului evreu, Dumnezeul lui Avraam, Iacov şi Isaac, care curge în sânge de-a lungul generaţiilor.

Aşa au fost puse bazele acestei populaţii, pe care o vom analiza mâine în ce priveşte misiunea interioară cu totul aparte pe care ea a avut-o pentru evoluţia omenirii. Astăzi n-am putut decât să sugerăm un prim punct al calităţii sângelui acestui popor, în care s-a concentrat în interior tot ceea ce în epoca atlanteeană omul lăsase să pătrundă în el dinspre afară. Vom vedea ce taine se ascund în toate aceste lucruri, pe care noi doar le-am atins, şi vom cunoaşte natura particulară a acelui popor din care Zarathustra şi-a putut lua corpul, pentru a deveni cel pe care noi îl denumim Iisus din Nazaret.