Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ MATEI

GA 123


CONFERINŢA a V-a

Berna, 5 septembrie 1910

Trebuie foarte bine precizat că Iisus, fiul lui Pandira, Jeshu ben Pandira, nu are nicio legătură de rudenie sau de altă natură cu personalitatea sau individualitatea despre care vorbim noi ca fiind Iisusul Evangheliei după Matei sau Iisusul Evangheliei după Luca sau al altei Evanghelii, că deci acel Jeshu ben Pandira care a trăit cu un secol înainte de era noastră, deci înainte să fi avut loc evenimentul de pe Golgota, care a fost lapidat şi. apoi spânzurat de un copac, nu trebuie confundat cu cel despre care vorbim noi când ne referim la Evanghelii. Aş vrea să observ doar un lucru: dacă vrei să te referi la personalitatea lui Jeshu ben Pandira, dacă vrei să arăţi că ea a existat, nu este nevoie iniţial de o cunoaştere ocultă, de o facultate clarvăzătoare; acest lucru se poate citi în orice text vechi evreiesc sau talmudic. Întotdeauna s-a făcut această confuzie şi ea a apărut pentru prima dată în secolul al II-lea al erei noastre. Dacă deci am spus explicit că în acest sens Iisus, fiul lui Pandira, nu are nimic de-a face cu Iisusul Evangheliilor, trebuie să reţinem pe de altă parte încă o legătură istorică între cele două personalităţi, de data aceasta însă constatată doar prin cercetare spiritual-ştiinţifică. Această legătură însă o putem înţelege în profunzimea ei doar dacă ne mai referim o dată în câteva cuvinte la evoluţia omenirii şi la conducătorii ei.

Când ne ridicăm privirea la acele fiinţe, la acele individualităţi care sunt marii conducători ai omenirii ajungem în cele din urmă la o serie de individualităţi înalt evoluate, pe care cel mai bine le-aş desemna cu termenul de Bodhisatvi, pentru că teoria, să zicem aşa, despre aceştia a fost stabilită în Orient. Există o serie întreagă de astfel de Bodhisatvi. Misiunea lor este de a fi mari învăţători pentru omenire, de a face să se reverse în omenire din lumile spirituale, prin şcolile de Misterii, ceea ce trebuie să manifeste în funcţie de maturitatea la care au ajuns oamenii într-o anumită epocă. Şi se poate spune: Aceşti Bodhisatvi se înlocuiesc unul pe altul de la epocă la epocă; întotdeauna unul din Bodhisatvi îi ia locul predecesorului. Pentru actuala epocă ne interesează cei doi Bodhisatvi amintiţi de noi adesea atunci când ne-am referit la evoluţia omenirii: acel Bodhisatva care a devenit Buddha ca fiu al regelui Suddhodana şi cel care a căpătat rangul de Bodhisatva ca succesor al primului şi care, pentru că funcţia de Bodhisatva durează ceva timp, este şi în prezent şi, conform cercetării clarvăzătoare, putem spune că va fi şi în următorii două mii cinci sute de ani. Atunci, acest Bodhisatva se va ridica la acelaşi rang la care s-a ridicat şi predecesorul său când a trecut la rangul de Buddha. Bodhisatva aflat actualmente în funcţie va fi avansat atunci la rangul de Maitreya Buddha. Toate acestea sunt în concordanţă cu înţelepciunea orientală.

În conducerea evoluţiei omenirii, de care noi vorbim ca despre o conducere prin învăţători, avem Bodhisatvi care îşi urmează cu schimbul unul altuia. Pe toţi aceştia noi trebuie să-i considerăm a fi mari învăţători ai evoluţiei omenirii şi să nu-i confundăm cu ceea ce este sursa acestei învăţături, de la care Bodhisatvii primesc învățăturile pe care trebuie de fiecare dată să le ofere omenirii de-a lungul evoluţiei. Va trebui să ne imaginăm oarecum un colegiu de Bodhisatvi în mijlocul căruia se află sursa vie a învăţăturilor acestora. Această sursă vie nu este altul decât cel pe care noi îl desemnăm, în limbajul nostru obişnuit, cu numele de „Christos”. Toţi Bodhisatvii primesc de la Christos învăţăturile pe care ei le dau în cursul timpului oamenilor.

Cât timp este Bodhisatva, acesta se dedică cu predilecţie învăţăturii, doctrinei, căci, după cum am văzut, dacă a urcat la rangul de Buddha el nu mai coboară pe Pământ pentru a se încarna într-un corp fizic. Putem din nou să spunem, în deplină concordanţă cu filosofia orientală, că Gautama Buddha, care a trăit o ultimă încarnare într-un corp fizic ca fiu al regelui Suddhodana, nu cunoaşte de atunci decât încorporări ce merg până la corpul eteric. În conferinţele despre Evanghelia după Luca am reliefat care a fost misiunea următoare a acestui Bodhisatva devenit Buddha. Am văzut că la naşterea Iisusului Evangheliei după Luca, aşa-numitul Iisus nathanic, care este altul decât Iisusul Evangheliei după Matei, în corpul astral al acestui Iisus nathanic, pe care ni-l zugrăveşte în primul rând Evanghelia după Luca, a pătruns într-un fel entitatea lui Buddha, care atunci era încorporată până la nivelul corpului eteric. Din acest motiv putem spune: De la încorporarea ca Gautama Buddha această fiinţă nu s-a mai aflat aici pentru a propovădui o învăţătură, ci pentru a acţiona în mod viu. El a devenit o forţă reală care intervine din spiritual în lumea noastră fizică. Este cu totul altceva a acţiona prin învăţătură şi a acţiona prin ceva viu, prin forţa de creştere. Bodhisatva este un învățător până în momentul în care devine Buddha; din acel moment el devine o forţă vie ce intervine organizator, vivifiind într-o privinţă oarecare. Aşa a intervenit Buddha în organismul Iisusului nathanic pe care ni-l descrie Luca şi aşa s-a comportat el în conformitate cu noua sa demnitate.

Începând din secolul al VI-lea înainte de Christos şi până în epoca noastră, în locul acelui Bodhisatva care atunci a devenit Buddha a urmat, în şirul de mari învăţători, un succesor al lui, cel care mai târziu va deveni Maitreya Buddha. De aceea, învăţătura de care omenirea a avut nevoie începând din perioada în care a acţionat Gautama Buddha, fiul regelui Suddhodava, trebuie s-o căutăm acolo unde îşi exercită inspiraţia urmaşul acestuia, acolo, să zicem aşa, unde el transmite discipolilor lui, elevilor lui, inspiraţia privitoare la cunoştinţele pe care ei trebuie să le împărtăşească lumii. – Ieri am atras deja atenţia că un instrument prin care acţiona acest Bodhisatva era, de exemplu, tot ceea ce era în legătură cu comunităţile de terapeuţi şi de esenieni şi că una dintre cele mai importante, dintre cele mai proeminente şi mai pure personalităţi ale comunităţilor de esenieni a fost Iisus, fiul lui Pandira. Învăţătura acelui Bodhisatva trebuie să o vedem deci răspândindu-se în omenire prin intermediul esenienilor.

Comunităţile propriu-zise de esenieni au dispărut, ca învăţătură mai profundă, relativ curând după intervenţia pe Pământ a evenimentului christic – de acest lucru vă puteţi convinge şi prin intermediul istoriei exterioare. De aceea nu trebuie să vi se pară de necrezut când spun că, în principal, comunităţile de terapeuţi şi de esenieni erau esenţialmente organizate pentru ca din regiunile spirituale, din sferele Bodhisatvilor să poată ajunge jos cele necesare pentru înţelegerea marelui şi importantului eveniment al apariţiei lui Christos. Cele mai importante învăţături care i-au fost date omenirii pentru a înţelege evenimentul christic proveneau de la comunităţile de terapeuţi şi esenieni. Într-o oarecare măsură, Iisus, fiul lui Pandira, a fost destinat a fi inspirat, în direcţia acelor învăţături ce ar fi putut face înţeles Misteriul de pe Golgota, de către Bodhisatva, cel care va deveni Maitreya Buddha şi care a acţionat în comunităţile de esenieni. Ceva mai precis în legătură cu terapeuţii şi esenienii poate fi aflat doar prin cercetare spiritual-ştiinţifică. Istoria exterioară ştie foarte puţin despre ei. Şi noi nu ne vom sfii, să zicem aşa – întrucât suntem într-un cerc antroposofic, care ştie cum să ia astfel de lucruri –, să extragem ceea ce este necesar din secretele terapeuţilor şi esenienilor pentru a ajunge la o înţelegere mai profundă a Evangheliei după Matei şi, de asemenea, a celorlalte Evanghelii. Vom descrie aceste secrete în modul în care trebuie să gândească un om de ştiinţă a spiritului despre terapeuţi şi esenieni.

Lucrul esenţial pe care se punea accentul în aceste comunităţi ce au înflorit deci cu un secol înainte de evenimentul christic pentru a-l pregăti ca doctrină era felul în care se facea iniţierea membrilor terapeuţi sau esenieni. Aceştia parcurgeau o iniţiere cu totul specială în vederea înţelegerii – o înţelegere prin contemplare clarvăzătoare – importanţei ebraismului, a abrahamismului pentru evenimentul christic. Este chiar misterul comunităţilor de terapeuţi şi esenieni. Adepţii lor erau iniţiaţi în a pătrunde clarvăzător mai exact aspectul pomenit mai sus. Un astfel de esenian trebuia să înveţe să întrevadă în primul rând importanţa cu totul aparte pe care a avut-o Avraam pentru poporul evreu, pentru ca apoi să poată aprecia cu adevărat faptul că în Avraam trebuie să vedem un fel de strămoş originar al poporului evreu, că în el a fost sădită acea predispoziţie despre care v-am vorbit în ultimele ore, predispoziţie filtrată apoi prin multe generaţii şi transmisă ereditar prin sânge. Un esenian trebuia să poată pătrunde prin propria lui contemplare în acest mister.

Pentru a putea înţelege că printr-o astfel de personalitate, precum cea a lui Avraam, se poate întâmpla ceva important pentru întreaga evoluţie a omenirii trebuie să aveţi foarte clar în minte o frază, un adevăr important, şi anume că întotdeauna când o anumită personalitate este predestinată să fie un instrument deosebit pentru evoluţia omenirii este necesară intervenţia directă, nemijlocită, a unei entităţi divin-spirituale.

Aceia dintre dumneavoastră care au participat la München la reprezentaţia dramei Misteriul rosicrucian [ Nota 8 ] sau au citit-o vor fi ştiind că una din părţile cele mai importante ale conflictului constă în aceea că hierofantele o face atentă pe Maria că ea nu-şi poate împlini misiunea decât dacă, realmente, o entitate superioară îşi exercită influenţa; şi prin aceasta în ea se produce într-adevăr ceva ce poate fi numit o separare a mădularelor superioare de cele inferioare, astfel încât mădularele inferioare pot fi atunci luate în posesie de un spirit inferior. – Tot ceea ce găsiţi scris în drama Misteriul rosicrucian vă poate atenţiona, dacă o lăsaţi să acţioneze asupra sufletelor dumneavoastră şi nu o trataţi superficial, asupra unor mari taine ale evoluţiei omenirii.

Întrucât Avraam fusese predestinat să joace un rol important de acest gen în evoluţia omenirii a fost necesar ca în structura lui interioară să pătrundă acel spirit pe care înainte, în epoca atlanteeană, omenirea îl percepuse drept spiritul care urzeşte şi însufleţeşte lumea exterioară. Acest lucru s-a întâmplat pentru prima dată cu Avraam, şi atunci a putut avea loc o modificare a modului de contemplare spirituală. Desigur, pentru a se putea întâmpla toate acestea a fost necesară intervenţia unei entităţi spirituale. O entitate divin-spirituală a sădit oarecum în organismul lui Avraam germenele tuturor organismelor ce urmau să descindă din el pe firul genealogic.

Un esenian din acea vreme îşi spunea deci: Ceea ce a facut propriu-zis poporul evreu pentru a putea deveni purtătorul misiunii christice a fost sădit pentru prima dată ca predispoziţie prin acea fiinţă misterioasă pe care nu o putem afla decât dacă urcăm în sus pe firul generaţiilor până la Avraam, unde ea s-a furişat în organizarea interioară a acestuia, pentru ca apoi să acţioneze prin sânge, ca un fel de spirit al poporului, în poporul evreu. Dacă vrem deci să înţelegem acest secret ultim, să-i zicem aşa, al evoluţiei omenirii, trebuie să urcăm până la acest spirit care a sădit acel germene şi să-l căutăm acolo unde el încă nu se strecurase în organismul lui Avraam. De aceea, esenianul spunea: Dacă omul vrea să se ridice la acel spirit al poporului evreu care l-a inspirat şi care a stat propriu-zis la originea lui, dacă vrea să-l recunoască în puritatea sa, el trebuie să parcurgă o anumită evoluție, ca esenian sau terapeut, prin care să se purifice de toate influenţele lumii exterioare care s-au exercitat de atunci, de la evenimentul abrahamic, asupra sufletului omenesc. Căci esenianul spunea: Fiinţa spirituală pe care o poartă omul în sine şi toate entităţile spirituale ce concură la devenirea omenirii trebuie contemplate, în puritatea lor, doar în lumea spirituală; în noi ele sunt impurificate datorită forţelor lumii fizic-senzoriale.

După concepţia esenienilor – şi acest lucru, desigur, este absolut corect pentru un anumit domeniu al cunoaşterii – orice om care trăia atunci pe Pământ avea în el toate impurităţile care s-au adunat în sufletul omenesc de-a lungul timpului, care tulburau vederea liberă a acelei fiinţe spirituale ce a sădit în Avraam predispoziţia caracterizată mai înainte. Drept urmare, fiecare esenian trebuia să-şi purifice sufletul de tot ceea ce s-a suprapus peste acea predispoziţie originară, înceţoşând, să zicem aşa, vederea acelei fiinţe ce locuia în sângele generaţiilor; abia după aceea ea putea fi contemplată în mod corect. Toate purificările sufleteşti şi exerciţiile esenienilor aveau ca scop eliberarea sufletului de influenţele şi caracteristicile perturbatoare transmise de-a lungul generaţiilor, ce nu mai permiteau contemplarea fiinţei spirituale care l-a inspirat pe Avraam; căci omul, după cum vedem, nu are în el doar fiinţa sa spiritual-sufletească cea mai profundă, ci şi ceea ce a înceţoşat-o şi a impurificat-o prin moştenirile ereditare.

Există apoi o lege spiritual-ştiinţifică, pe care esenienii au putut-o descoperi în special prin cercetarea lor şi prin contemplare clarvăzătoare, care spune că influenţa eredităţii încetează efectiv abia după ce ai urcat patruzeci şi două de trepte pe linie strămoşească. Atunci poţi spune că ai eliminat din sufletul tău tot ceea ce s-a suprapus peste ce a fost la început. Cu alte cuvinte, moşteneşti ceva de la tată şi de la mamă, ceva de la bunici şi aşa mai departe, însă cu cât urci mai mult în trecut pe linie strămoşească scad şi influenţele impurificatoare transmise pe cale ereditară, pentru ca după patruzeci şi două de generaţii să nu mai existe nimic din acestea. În acel punct influenţa eredităţii înetează. Din acest motiv, purificările esenienilor aveau ca scop ca, prin exerciţii interioare şi printr-o instruire atentă, să elimine din interior toate impurităţile acumulate în suflet de-a lungul a patruzeci şi două de generaţii. Fiecare esenian trebuia să parcurgă exerciţii interioare şi căi mistice grele pentru a ajunge la aşa ceva; ele îl conduceau, după ce trecea prin patruzeci şi două de trepte, să-şi purifice sufletul. Erau efectiv patruzeci şi două de trepte bine definite pe care trebuia să le parcurgă interior, după care ştia că s-a eliberat de toate influenţele lumii senzoriale, de toată necurăţenia fiinţei sale interioare moştenită ereditar.

Urcând astfel din treaptă-n treaptă, esenianul ajungea la sfârşit să-şi simtă entitatea cea mai profundă, sâmburele central al fiinţei sale, înrudită cu divin-spiritualul. De aceea el îşi spunea: Parcurgând cele patruzeci şi două de trepte eu urc până la Dumnezeul de care depind. Esenianul avea o concepţie foarte clară despre cum se poate ridica la înălţimea unei fiinţe divine care încă nu s-a cufundat în materie. El cunoştea care este drumul în sus. Ştia aceasta din proprie experienţă. Dintre toţi care trăiau atunci pe Pământ, terapeuţii şi esenienii erau singurii care ştiau ceva corect în legătură cu un eveniment precum cel abrahamic. Ei ştiau că acesta depindea de ereditatea transmisă prin şirul de generaţii. Ştiau că dacă vrei să urci până la o fiinţă care a apucat să intre pe o linie ereditară şi să ajungi în punctul în care ea nu s-a cufundat încă în materie trebuie să urci patruzeci şi două de trepte, corespunzător a patruzeci şi două de generaţii. Atunci o poţi găsi. Dar esenienii mai ştiau ceva. Ei ştiau că după cum omul, pentru a ajunge la această fiinţă divină, trebuie să urce patruzeci şi două de trepte, care corespund la patruzeci şi două de generaţii, tot aşa această fiinţă divină, dacă vrea să pătrundă până în sângele omenesc, trebuie să coboare patruzeci şi două de trepte, trebuie deci să parcurgă calea invers. Dacă omul are nevoie de patruzeci şi două de trepte pentru a urca la Dumnezeu, tot aşa Dumnezeu are nevoie de patruzeci şi două de trepte coborâtoare pentru a deveni om printre oameni.

Aşa propovăduiau esenienii. Aşa propovăduia mai cu seamă Jeshu ben Pandira printre esenieni, inspirat fiind de Bodhisatva. De aceea, o învăţătură a esenienilor era că fiinţa care l-a inspirat pe Avraam, în sensul de a primi în propria sa organizare germenele dumnezeirii, avea nevoie de patruzeci şi două de generaţii pentru a cobori până la deplina umanitate.

Dacă ştim acest lucru, ştim şi sursa din care a izvorât cunoaşterea pe care a avut-o autorul Evangheliei după Matei, şi anume faptul că el a cercetat chiar aceste patruzeci şi două de generaţii. Iar Iisus, fiul lui Pandira, este cel care le-a atras atenţia esenienilor în primul rând asupra unui lucru. El a trăit un secol înainte ca cele patruzeci şi două de generaţii să se fi încheiat. Mai era nevoie de un secol ca acest lucru să se întâmple. El le-a atras atenţia esenienilor că drumul celor patruzeci şi două de trepte nu-l puteau parcurge decât până la un anumit grad, până acolo unde ei se puteau referi la fapte istorice, şi că în continuare nu-l mai puteau face decât prin har de sus, dar că va veni un timp când acest lucru va fi ceva natural, când se va naşte un om care va avea posibilitatea ca prin propriul lui sânge să poată urca atât de sus, încât spre el să coboare acea forţă dumnezeiască de care are nevoie pentru a etala întregul spirit al poporului evreu, spiritul-Iahve, în sângele poporului evreu. De aceea, Jeshu ben Pandira învăţa următoarele: Pentru ca Zarathustra, aducătorul Ahurei Mazdao, să se poată încarna într-un corp omenesc trebuie ca acel corp omenesc să fie astfel pregătit, încât fiinţa divin-spirituală care îl umple să fi coborât patruzeci şi două de generaţii.

Cu aceasta am arătat că izvorul acelei doctrine genealogice cu care începe Evanghelia după Matei porneşte de la comunităţile de esenieni. Dacă vrem să înţelegem deplin aceste realităţi trebuie, desigur, să mai indicăm un fapt de mare profunzime al acestei chestiuni.

Tot ceea ce se află în legătură cu evoluţia omului, cu dezvoltarea lui, ne vine în întâmpinare din două direcţii – şi asta din simplul motiv că omul este o fiinţă duală. Dacă privim omul în timpul conştienţei sale diurne, cele patru mădulare fiinţiale ale sale ne apar unite, şi noi nu ne putem da seama imediat de ce el este o fiinţă divizată. Noaptea însă, când avem, de asemenea, în faţa noastră întreaga entitate omenească, această entitate ne apare clar divizată în două părţi: în cea care rămâne în lumea fizică drept corp fizic şi corp eteric şi în cea care iese din corpurile fizic şi eteric drept corp astral şi Eu. Omul este alcătuit oarecum din aceste două părţi. Când vorbim de apartenenţa omului la lumea fizică, aceasta nu înseamnă altceva decât corp fizic şi corp eteric. Tot ceea ce omul are de îndeplinit, toate treburile pe care el le are de rezolvat în lumea fizică privesc doar corpurile fizic şi eteric, cu toate că ziua, în starea de veghe, la asta participă şi restul mădularelor. În timpul stării de veghe, ziua, omul acţionează în interiorul celorlalte două corpuri prin Eu şi corpul astral; în timpul somnului el le lasă în grija lor. În realitate însă, în momentul în care omul adoarme, din spaţiul cosmic încep să acţioneze forţe şi entităţi care străbat ceea ce omul a abandonat, astfel că avem de-a face cu o influenţă continuă din Cosmos asupra corpului fizic şi a corpului eteric al omului. Ceea ce mai rămâne din noi în pat şi ceea ce este latura exterioară a fiinţei noastre, respectiv corpul fizic şi corpul eteric, este circumscris în cadrul a patruzeci şi două de generaţii; aici avem de-a face cu ereditatea. Dacă deci începem cu prima generaţie şi luăm tot ceea ce ţine acolo de fiinţa fizică şi mergem mai departe pe firul descendenţilor, după patruzeci şi două de generaţii nu mai rămâne nimic din predispoziţiile cele mai importante întâlnite la prima verigă. Deci, ceea ce fiinţează şi emană forţă într-un corp fizic şi corp eteric omenesc pe care îl avem în faţă se epuizează propriu-zis în de şase ori şapte generaţii. Toate caracteristicile transmise pe cale ereditară pe care le putem găsi la aceste două corpuri trebuie să le căutăm la strămoşi, însă doar în cuprinsul a patruzeci şi două de generaţii. Dacă urcăm mai sus, nu mai găsim nimic din acestea; tot ceea ce a aparţinut unei generaţii anterioare a dispărut. Dacă privim aşadar latura exterioară a unei entităţi omeneşti, forţa care o animă străbate patruzeci şi două de generaţii.

Evoluţia omenească în timp se bazează deci pe un raport numeric. Să analizăm mai exact acest raport numeric; este foarte important să-l avem în vedere. Să-l observăm aşa cum se vrea el a fi analizat atunci când încercăm să înţelegem chiar succesiunea genealogică prezentată în Evanghelia după Matei.

Tot ceea ce are legătură cu corpul fizic se rezumă la patruzeci şi două de generaţii, pentru că tot ceea ce are legătură cu timpul, tot ceea ce se referă la evoluţia în timp este legat de cifra şapte. De aceea şi evoluţia ce merge mai sus de ceea ce se moşteneşte fizic-ereditar, ce este dincolo de aceasta, era legată la esenieni de cifra şapte. Un esenian spunea: Tu ai de parcurs de şase ori şapte etape, adică patruzeci şi două de trepte; treci apoi la următoarele şapte trepte, care sunt încununarea cifrei şapte, care prin şapte ori şapte dă cifra patruzeci şi nouă. Ceea ce însă se află dincolo de patruzeci şi două de trepte nu mai trebuie numărat printre forţele şi entităţile care sunt active în corpurile fizic şi eteric. De fapt, întreaga evoluţie a corpului fizic şi a corpului eteric se încheie cu adevărat abia după regula cifrei şapte, după de şapte ori şapte generaţii; dar prin ultimele şapte generaţii se obţine deja o metamorfoză completă; aici nu mai există nimic din prima generaţie. Deci, ceea ce ne interesează pe noi trebuie să-l căutăm în cuprinsul lui de şase ori şapte. Când însă cifra şapte este completă, avem deja ceva ce trebuie să recunoaştem că este nou. În domeniul în care intrăm după cele patruzeci şi două de generaţii nu mai avem de-a face cu o existenţă omenească, ci cu una supraomenească. Deosebim deci de şase ori şapte generaţii ce se menţin în întregime în legătură cu Pământul şi ceea ce este deasupra acestora, a şaptea grupă de şapte, care deja conduce în afara Pământului; aceasta este fructul pentru lumea spirituală. După de şase ori şapte iese la iveală fructul, care apoi la de şapte ori şapte trece dincolo, în lumea spirituală.

Din acest motiv, cei de la care a pornit Evanghelia după Matei spuneau: Corporalitatea fizică de care s-a servit Zarathustra trebuia să fie atât de matură, încât după patruzeci şi două de generaţii să se găsească deja la începutul spiritualizării, a îndumnezeirii, să fie deja acolo unde ea intră în procesul numit Deificatio. – Ea, deci, se află deja la începutul celei de-a patruzeci şi treia generaţii, însă nu o începe, ci se lasă străbătută de o altă entitate, cea care se încorporează în Iisus din Nazaret ca spiritul lui Zarathustra. Astfel, prin împlinirea misterului numerelor s-a produs tot ceea ce putea conferi sufletului lui Zarathustra corpul cel mai potrivit, sângele cel mai potrivit, în persoana lui Iisus din Nazaret. Prin aceasta, pentru evoluţia omenirii s-a pregătit tot ceea ce se referă la corpul fizic şi corpul eteric.

Într-un om însă, deci şi în cel care urma să fie purtătorul entităţii christice, nu există doar un corp fizic şi un corp eteric, ci şi un corp astral şi un Eu. Trebuiau deci făcute toate preparativele corespunzătoare nu numai pentru corpurile fizic şi eteric, ci şi pentru corpul astral şi Eu. Preparativele pentru un eveniment de o asemenea amploare nu puteau fi efectuate iniţial pe o singură persoană, ci pe două. Corpul fizic şi corpul eteric au fost pregătite în persoana despre care vorbeşte la început Evanghelia după Matei. Corpul astral şi Eul au fost pregătite în persoana pe care o cunoaştem din Evanghelia după Luca drept Iisusul nathanic. Pentru primii ani aceasta a fost o personalitate diferită. În timp ce Iisusul Evangheliei după Matei a primit corpurile fizic şi eteric corespunzătoare, Iisusul Evangheliei după Luca trebuia să primească corpul astral corespunzător şi suportul de Eu corespunzător. Cum s-a putut face aceasta?

Am văzut că forţele celor patruzeci şi două de generaţii au trebuit pregătite într-un mod cu totul special, pentru a putea fi realizate mădularele fiinţiale care i-au fost necesare Iisusului din Evanghelia după Matei. Au trebuit să fie pregătite însă şi corpul astral şi Eul, pentru ca în final toate cele patru mădulare să poată convieţui în mod corespunzător. Cum au putut fi ele reunite este o chestiune despre care vom mai discuta. – Aşadar, în ce priveşte Iisusul Evangheliei după Luca au trebuit făcute de asemenea pregătiri corespunzătoare. Să analizăm pentru aceasta esenţa stării de somn.

Am spus că acele indicaţii, provenite de la o clarvedere inferioară, conform cărora în formaţiunea ceţoasă ce pluteşte în apropierea corpurilor fizic şi eteric ale omului care doarme este conţinută întreaga entitate astrală şi entitate-Eu sunt o pură invenţie, căci în realitate în starea de somn, când omul iese din corpul fizic şi corpul eteric, el se extinde în tot Cosmosul, în ceea ce ţine de Cosmosul nostru. Acesta şi este secretul somnului nostru, faptul că noi ne extragem din întregul Cosmos, din lumea astrală – de unde şi cuvântul corp astral, corp care este revărsat în lumea stelelor –, forţele pe care apoi, la trezire, când trebuie să ne cufundăm din nou în corpul fizic şi în corpul eteric, le luăm cu noi. Prin ceea ce putem absorbi din Cosmos noi ieşim din somn întăriţi şi fortificaţi.

Ce trebuie să se întâmple cu omul astăzi – dar la fel era şi pe vremea lui Christos Iisus – pentru ca el să devină clarvăzător într-un sens superior? Astăzi, în stare normală, când omul iese cu corpul său astral şi cu Eul din corpurile fizic şi eteric, el devine inconştient. Conştienţa clarvăzătoare trebuie adusă însă în situaţia – prin scoaterea din activitate a corpurilor fizic şi eteric – de a putea vedea doar cu instrumentul corpului astral şi al Eului. Atunci conştienţa clarvăzătoare devine părtaşe la lumea stelelor şi percepe ceea ce există în ea; şi nu numai că vede ce există în lumea stelelor, dar se şi ridică în înalturile ei. După cum conştienţa eseniană se ridica pe firul generaţiilor în timp, la baza căruia stă cifra şapte, tot aşa şi omul trebuie să parcurgă toate treptele ce îi dau posibilitatea de a percepe clarvăzător spaţiul cosmic.

Eu am mai indicat deja în repetate rânduri în ce constau pericolele, atât pentru o dezvoltare într-un sens cât şi pentru o dezvoltare în celălalt sens. În cazul esenienilor era vorba în principal de o coborâre în corpul fizic şi în corpul eteric pentru a-l găsi acolo, după ce au parcurs patruzeci şi două de generaţii, pe Dumnezeu. La ei era ca şi cum cineva care se trezeşte din somn nu ar mai vedea lumea din jurul lui, ci s-ar cufunda în corpurile fizic şi eteric pentru a contempla acolo forţele acestora, cu alte cuvinte, pentru a-şi percepe din interior propriul exterior. La trezire omul nu intră conştient în corpurile fizic şi eteric. El este ferit de acest lucru prin faptul că în momentul trezirii conştienţa sa este abătută de la forţele corpului fizic şi ale corpului eteric şi orientată asupra lumii din jur. În aceasta constă esenţa a ceea ce faceau esenienii. Ei învăţau să perceapă forţele ce proveneau de la patruzeci şi două de generaţii, să facă abstracţie de tot ceea ce întâlneşte privirea în exterior şi să se cufunde în propriile corpuri fizic şi eteric şi acolo să vadă ce trăieşte în sensul misterului lui şase ori şapte, al celor patruzeci şi două de generaţii.

În acelaşi fel trebuie să se înalţe omul cu vieţuirea atunci când vrea să se ridice în Cosmos, când vrea să cunoască misterele ce se află la baza întregului Cosmos. Acesta este mai puternic. Dacă omul se cufundă în propriul lui interior este expus pericolului de a fi atacat doar de forţele acestui lăuntru, de pofte, pasiuni şi alte trăiri care stau în adâncul sufletului, pe care în mod obişnuit el nu le ia în seamă, de care nici nu are habar, căci s-a obişnuit, prin educaţie exterioară, să se menţină la distanţă de cunoaşterea acestor forţe. El nu are absolut deloc posibilitatea de a se lăsa cuprins de ele deoarece imediat ce se trezeşte din somn privirea îi este distrasă de către lumea exterioară. Dacă, deci, la coborârea în propriul interior există pericolul de a fi cuprins, să zicem aşa, de impulsurile cele mai josnice şi de forţele cele mai egoiste ale propriei tale naturi, când vrei să-ţi extinzi vieţuirea la nivelul întregului Cosmos apare un alt pericol, pe care nu-l putem caracteriza mai exact decât spunând că cine trăieşte un astfel de moment, când la adormire nu intră în stare de inconştienţă iar corpul astral şi Eul devin pentru el un instrument pentru perceperea lumii spirituale, acela este lovit de o orbire puternică, ca şi când acel om s-ar expune razelor solare. El este orbit de măreţia colosală a celor văzute, dar mai cu seamă de starea de totală bulversare a impresiilor.

După cum treptele pe care trebuia să le parcurgă omul după metoda eseniană, pentru a învăţa să recunoască tot ceea ce se transmite prin ereditate corpurilor fizic şi eteric, pot fi caracterizate printr-un raport numeric tainic de şase ori şapte, la fel există un raport numeric tainic care exprimă felul în care omul ajunge să cunoască tainele cosmice, tainele marelui Univers. De aceste taine ne putem apropia cel mai bine dacă, tot aşa, ne slujim de ceva ce există de la sine afară în Cosmos, de mişcări şi constelaţii, de formele de exprimare din stele, de ceea ce este înscris oarecum în stele. – Aşa cum prin de şase ori şapte trepte răzbatem până la tainele lăuntrului omenesc, tot aşa putem prin de douăsprezece ori şapte, deci prin optzeci şi patru de trepte, să ne înălţăm la tainele spirituale ale Universului. Dacă ai parcurs aceste de douăsprezece ori şapte = optzeci şi patru de trepte, ajungi în punctul în care labirintul acelor forţe spirituale cosmice nu te mai orbeşte, în care omul a cucerit cu adevărat liniştea prin care se poate orienta în acest mare labirint, prin care acest labirint este descâlcit. Şi acest lucru era propovăduit într-un anumit sens de către esenieni.

Dacă omul devine clarvăzător în modul descris, atunci la adormire el se împrăştie în ceva ce se exprimă prin taina numărului doisprezece ori şapte. La atingerea acestui doisprezece ori şapte însă el se află deja în spiritual, căci deja după terminarea lui unsprezece ori şapte el a ajuns la graniţa tainelor Universului. Aşa cum şapte ori şaptele se află deja în spiritual, tot aşa şi doisprezece ori şapte este în spiritual. Dacă vrea să parcurgă acest drum pentru a ajunge în spiritual omul are nevoie de unsprezece ori şapte trepte, respectiv trebuie să parcurgă unsprezece ori şapte trepte în corpul astral şi Eu. Aceasta se exprimă în scrierea stelară, cifra şapte provenind de la cele şapte planete şi cifra doisprezece de la cele douăsprezece constelaţii zodiacale, care arată cele ce urmează să se întâmple în spaţiul cosmic. După cum cele şapte planete se mişcă în cadrul celor douăsprezece constelaţii, acoperindu-le pe rând pe fiecare, tot aşa omul trebuie să parcurgă de şapte ori douăsprezece trepte pentru a se integra în spaţiul cosmic, respectiv de şapte ori unsprezece trepte pentru a ajunge în spiritual.

Astfel, ca să folosim o imagine, putem concepe sfera spiritualului răspândită în cele douăsprezece constelaţii ale zodiacului şi omul însuşi aşezat în centru. Spiritualul însă are o astfel de dispunere încât, dacă vrei să-l atingi, nu este suficient să porneşti radial dinspre centru şi să te reverşi în exterior, ci trebuie să te răspândeşti în formă de spirală, ca şi cum te-ai roti după şapte spirale, la fiecare rotire în spirală parcurgând toate cele douăsprezece constelaţii. Astfel, există de şapte ori douăsprezece puncte prin care trebuie să treci. Omul se răspândeşte în Cosmos în mod treptat şi în formă de spirală – toate acestea sunt, desigur, doar un simbol pentru ceea ce vieţuieşte omul –, iar dacă reuşeşte să parcurgă astfel pentru a şaptea oară cele douăsprezece constelaţii, se va afla deja în sânul divin-spiritualului. Atunci, în loc să privească din centrul său în Cosmos, priveşte dinspre periferia spirituală, dinspre cele douăsprezece puncte spre interior, şi contemplă ceea ce există în lumea exterioară. Dacă vrei să vezi ce există în lume trebuie să treci prin toate acestea. Nu este suficient să te situezi într-un punct de vedere, ci întotdeauna în douăsprezece. Cine voia să răzbată în sus la divin-spiritual trebuia să treacă prin unsprezece ori şapte trepte ascendente. Când ajungea la cel de-al doisprezecelea şapte era cu totul înăuntrul spiritualului.

În acest fel, dacă corpul astral şi Eul voiau să ajungă la divin ele trebuiau să parcurgă douăsprezece ori şapte, respectiv unsprezece ori şapte trepte. Tot aşa, dacă divinul vrea să coboare şi să modeleze un Eu omenesc, trebuie să treacă prin unsprezece ori şapte trepte coborâtoare.

Când Evanghelia după Luca voia deci să descrie acele forţe spirituale ce au făcut posibil ca trupul astral şi Eul să devină purtători ai lui Christos, ea trebuia să arate că forţa divin-spirituală a trebuit să coboare unsprezece ori şapte trepte. Este ceea ce cu adevărat ne zugrăveşte Evanghelia după Luca. Fiindcă Evanghelia după Luca ne prezintă o altă personalitate, o personalitate pentru care au fost pregătite corpul astral şi Eul, ea nu descrie şase ori şapte generaţii, precum Evanghelia după Matei, ci unsprezece ori şapte trepte succesive, prin care Dumnezeu însuşi – acest lucru este spus în mod explicit în Evanghelia după Luca – a dirijat ceea ce a coborât în individualitatea Iisusului Evangheliei după Luca. Dacă număraţi treptele umane menţionate în Evanghelia după Luca, prin care forţa divină a fost coborâtă din înalturi, obţineţi şaptezeci şi şapte de trepte (Luca 3, 23-38).

Întrucât Evanghelia după Matei ne descrie misterul care stăpâneşte procesul de coborâre a forţei divine ce modelează treptat corpul fizic şi eteric, acolo trebuie să domnească cifra şase ori şapte. În Evanghelia după Luca, întrucât ea ne descrie coborârea forţei divine ce plăsmuieşte corpul astral şi Eul, apare numărul unsprezece ori şapte. De aici putem vedea din ce adâncimi spirituale sunt luate toate aceste lucruri, putem vedea că în realitate în Evanghelia după Matei şi în Evanghelia după Luca sunt indicate tainele iniţierii, tainele succesiunii treptelor care sunt necesare pentru coborârea divin-spiritualului într-o individualitate omenească şi pentru pătrunderea în Cosmos.

De ce şi în Evanghelia după Luca s-a dat o succesiune genealogică şi de ce taina despre Christos Iisus – cum că de la Dumnezeu şi Adam până la Iisusul Evangheliei după Luca sunt şaptezeci şi şapte de generaţii – a fost comunicată, într-o perioadă în care acest mister se propovăduia doar la foarte puţini oameni, despre toate acestea vom vorbi în continuare mâine.