Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ MATEI

GA 123


CONFERINŢA a VI-a

Berna, 6 septembrie 1910

Oricine ia în mână Evanghelia după Luca şi analizează capitolul în care se explică descendenţa Iisusului tratat acolo de-a lungul generaţiilor scurse până la el este de la bun început frapat de faptul că intenţia autorului coincide cu ceea ce s-a spus ieri aici, şi anume că, în acelaşi sens în care o entitate, o forţă divină, să zicem aşa, trebuia să pătrundă corpul fizic şi corpul eteric al Iisusului solomonic, tot aşa o forţă divină trebuia să pătrundă corpul astral şi Eul acelei personalităţi pe care noi o cunoaştem drept Iisusul nathanic, Iisusul Evangheliei după Luca. Și în Evanghelia după Luca se spune foarte clar că această entitate divină, această forţă divină poate fi ceea ce este datorită faptului că linia ereditară ce străbate toate generaţiile de până la ea porneşte direct de la acea treaptă a omenirii în care omul nu a intrat încă în existenţa terestră printr-o primă încarnare fizic-senzorială. Vedem cum Evanghelia după Luca explică descendenţa Iisusului său prin şirul de generaţii, spunem noi, care merge până la Adam, până la Dumnezeu. Acest lucru nu vrea să spună altceva decât că, dacă vrem să găsim respectivul principiu din corpul astral şi Eul Iisusului nathanic, trebuie să urcăm până la acea stare a omului în care el nu a fost afectat de o încarnare pământească fizic-senzorială, în care el nu părăsise existenţa divin-spirituală şi încă mai adăsta în sânul sferelor spirituale, în aşa fel încât putem considera acel om o fiinţă divină, o fiinţă ce ţine de Dumnezeu. În sensul expunerilor antroposofice de până acum, acest moment, în care omul nu s-a încarnat încă în elementele existenţei terestre, în care încă se mai afla într-o sferă divin-spirituală, trebuie să îl localizăm undeva în vechea epocă lemuriană. Evanghelia după Luca urmăreşte Iisusul său efectiv până la acea epocă depărtată în care omul nu părăsise încă natura sa divin-spirituală şi în care nu acţionase încă asupra lui ceea ce noi numim influenţa luciferică.

În realitate, Misteriile care îşi conduceau discipolii până la gradul de iniţiere pe care ieri l-am caracterizat drept o cunoaştere a marilor mistere ale spaţiului cosmic voiau să-l înalţe pe om deasupra a tot ceea ce este pământesc, sau mai bine spus deasupra a tot ceea ce el devenise în decursul existenţei terestre. Ele voiau să arate felul în care putem vedea lumea atunci când nu o privim prin prisma instrumentelor pe care le-am căpătat odată cu acea epocă în care a avut loc influenţa luciferică. Cum se arată Universul privirii clarvăzătoare când omul se dispensează de percepţia prin intermediul corpului fizic şi eteric, când devine liber faţă de orice influenţă pământească ce se apropie de el, aceasta era prima mare întrebare pe care şi-o punea discipolul misterial. Într-o astfel de stare se afla omul în mod natural înainte să păşească într-o încarnare terestră şi înainte să fi devenit „Adamul pământesc” de care vorbeşte Biblia şi Evanghelia după Luca în mod special. Aşadar există doar două căi care să-l facă pe om să fie un om divin-spiritual: pe de o parte este înalta iniţiere a marilor Misterii; pe de altă parte să nu se fi produs într-o anumită epocă pământească, în era lemuriană, căderea omului divin, coborârea la ceea ce Biblia numeşte „omul pământesc” – căci „Adam” nu înseamnă altceva decât „om pământesc”, un om ce a părăsit starea divin-spirituală şi s-a înveşmântat cu elementele pământeşti – ci să se fi rămas la o treaptă elementară a existenţei omeneşti, în care această coborâre încă nu s-a produs.

După tot ce am expus aici poţi fi frapat de faptul că nu sunt pomenite totuşi decât şaptezeci şi şapte, spunem noi, de generaţii sau trepte ale existenţei, de trepte genealogice. Deja la Evanghelia după Matei putem fi surprinşi de faptul că nu sunt menţionate decât patruzeci şi două de generaţii de la Avraam până la Christos. Dacă luăm numărul de ani avut în vedere de obicei pentru o generaţie, vedem că el este prea mic ca să putem ajunge până la Avraam. Celor care ridică această obiecţie trebuie să le atragem atenţia că pentru timpurile de demult, pentru epocile patriarhilor ce au existat înainte de Solomon şi David, o generaţie avea o durată ceva mai mare decât mai târziu. Dacă vrem să stabilim cât de cât corect nişte date istorice pentru trei dintre aceste generaţii – de exemplu pentru Avraam, Isaac şi Iacov – nu avem voie să luăm în calcul o cifră care ar rezulta presupunând o durată medie valabilă astăzi pentru o generaţie; pentru aceste trei generaţii trebuie să avem în vedere cifra de aproximativ două sute cincisprezece ani. Acest lucru rezultă şi din cercetarea ocultă. Faptul că pentru acele timpuri arhaice durata unei generaţii trebuie evaluată la o cifră mai mare decât este ea astăzi rezultă şi mai clar pentru generaţiile de la Adam până la Avraam. Pentru şirul de generaţii de la Avraam încolo, oricine îşi poate da seama că durata unei generaţii era şi mai mare; căci deja vârstele la care patriarhii Avraam, Isaac şi Iacov au avut un fiu, un fiu moştenitor, erau din ce în ce mai mari. Şi dacă astăzi se atribuie unei generaţii cifra de treizeci şi trei de ani, cei care au scris Evanghelia după Matei luau pentru acele timpuri vechi pe bună dreptate în calcul cifre de şaptezeci şi cinci, optzeci şi chiar mai mulţi ani pentru o generaţie. Trebuie însă să accentuăm că, în Evanghelia după Matei, de la Iisus la Avraam se au în vedere oameni individuali. Nu la fel stau lucrurile când urcăm de la Avraam în sus şi ne referim la numele menţionate de Evanghelia după Luca. Aici trebuie neapărat să ne amintim un lucru ce pentru mentalităţile materialiste ale oamenilor din ziua de azi pare ceva incredibil, dar care este totuşi adevărat.

Ceea ce astăzi numim memorie, conştienţa coeziunii noastre ca fiinţă, amintirea permanenţei entităţii noastre interioare, ajunge pentru omul normal cel mult până în primii ani ai copilăriei. Omul modern, dacă îşi urmăreşte viaţa din trecut, descoperă că undeva memoria lui se întrerupe brusc. Cineva îşi aminteşte mai mult din copilărie, altcineva mai puţin, dar pentru absolut toţi oamenii memoria se rezumă la viaţa personală, ba mai mult, nici nu cuprinde întreaga viaţă personală până în ziua naşterii. Dacă conştientizăm în special care erau facultăţile sufleteşti, particularităţile conştienţei oamenilor în vechime, dacă ne amintim că atunci când mergem în urmă pe firul evoluţiei omenirii întâlnim timpuri în care o anumită stare de clarvedere era o conştienţă normală pentru om, nu ni se va mai părea ceva uimitor dacă spunem – şi cercetarea spirituală o confirmă – că în acele timpuri, relativ nu prea îndepărtate, conştienţa era cu totul alta, în ce priveşte facultatea de memorare, decât a devenit ea mai târziu.

Dacă mergem deci dincolo de timpurile pe care Biblia le numeşte timpurile lui Avraam, întreaga conformaţie sufletească, şi în special memoria, era totuşi altfel decât a devenit mai târziu. Şi dacă mergem şi mai departe de Avraam, până în epoca altanteeană şi pe tot parcursul ei, trebuie să spunem că atunci memoria era cu totul altceva. În primul rând, atunci omul nu-şi amintea ca acum doar trăirile personale din viaţa sa proprie. Memoria lui trecea chiar dincolo de naştere, el amintindu-şi cele trăite de tatăl său, de bunicul său şi aşa mai departe. Memoria era ceva ce curgea prin sângele unui şir întreg de generaţii. Abia mai târziu ea s-a restrâns la un timp individual şi la o viaţă individuală.

Şi dacă în timpurile anterioare se foloseau nume – felul în care se dădeau numele în epocile de demult ar necesita astăzi un studiu aparte –, ele semnificau atunci cu totul altceva decât ceea ce suntem noi obişnuiţi să le atribuim. Iar ceea ce încearcă să spună filologia exterioară în legătură cu aceasta este diletantism. Înainte numele erau utilizate în cu totul alt mod. Pe atunci era imposibil să legi un nume de lucruri sau fiinţe într-un mod atât de exterior ca astăzi. În timpurile vechi numele erau ceva fiinţial, ceva legat spiritual de o fiinţă sau un lucru şi prin sunetul lui exprima caracterul intim al acelei fiinţe. Numele trebuiau să fie un ecou al esenţei respectivei fiinţe. Timpurile de azi nu au deloc habar de toate acestea, căci altfel n-ar fi fost posibil să apară cărţi precum Critica limbii de Fritz Mauthner [ Nota 9 ], care analizează în mod doct toate cercetările moderne, toată critica savantă asupra limbii din ultimii ani, nu însă şi ceea ce era esenţial în limbă în trecut. În vechime numele care se dădea unui om nu era aplicat unui singur individ, pentru persoana sa, ci era legat de ceva ce era păstrat prin memorie. Astfel, numele era utilizat atât timp cât dura amintirea. Aşa, de exemplu, Noe nu era un singur individ. Numele de Noe semnifică faptul că un om oarecare îşi aminteşte întâi propria sa viaţă şi apoi ceea ce s-a întâmplat înainte de naştere, respectiv viaţa tatălui său, a bunicului său şi aşa mai departe, atât cât îl ţinea memoria. Un nume se folosea pentru un şir întreg de oameni, pentru atâta cât se întindea firul amintirii. La fel şi numele de Adam, Set sau Enoh; ele rezumau un număr de persoane, fiecare cu cât putea să-şi amintească din trecut cu ajutorul memoriei. Dacă deci în trecut se spunea că cineva se cheamă Enoh, aceasta însemna că într-o anumită persoană – fiul altei persoane cu nume diferit – se năştea un fir nou al memoriei; el nu-şi mai amintea atunci de cei de dinaintea lui. Acest fir nou al memoriei nu înceta însă odată cu moartea primului Enoh, ci se transmitea de la tată la fiu, la nepot şi aşa mai departe, până ce în sfârşit lua naştere un nou fir al memoriei. Se utiliza acelaşi nume atât timp cât dura acest nou fir al memoriei. În şirul de generaţii, de exemplu când vorbim de Adam, sunt mai multe persoane care poartă acest nume.

Evanghelia după Luca utilizează, bineînţeles, în acest sens numele, căci ea vrea să spună: Acea forţă a entităţii divin-spirituale care a fost cufundată în Eul şi corpul astral al Iisusului nathanic noi trebuie s-o urmărim până departe, acolo unde omul a coborât pentru prima dată într-o încarnare pământească. Aşadar, în Evanghelia după Luca avem la început nume pentru personalităţi diferite. Dacă însă mergem mai sus de Avraam, intrăm într-o epocă în care memoria durează mai mult, iar ceea ce se păstrează prin amintire la mai multe personalităţi ca un fel de Eu noi îl vom desemna şi în realitate cu un singur nume.

Astfel, vă va fi mai uşor să concepeţi că cele şaptezeci şi şapte de nume pe care le pomeneşte Evanghelia după Luca se extind efectiv pe durate foarte mari de timp, chiar până în momentul în care entitatea pe care noi o putem desemna ca entitatea divin-spirituală a omului s-a încarnat pentru prima dată într-un trup fizic-senzorial omenesc. Al doilea lucru pe care trebuie să-l reţinem aici este acela că discipolul care, în marile Misterii, reuşea după şaptezeci şi şapte de trepte să-şi purifice sufletul de tot ceea ce a influenţat omenirea de-a lungul existenţei pământeşti ajungea la acea stare care astăzi nu poate fi atinsă decât dacă omul se eliberează de trupul fizic şi trăieşte în corpul astral şi Eu. Atunci el se putea revărsa peste întregul sistem cosmic înconjurător, peste lumea din care s-a născut şi Pământul nostru. Dacă se întâmplau toate acestea, discipolul ajungea până la acea entitate divin-spirituală care a infiltrat în corpul astral şi Eul Iisusului nathanic.

Prin Iisusul nathanic se voia a se descrie nu ceea ce omul a dobândit datorită condiţiilor pământeşti, ci ceea ce el are ca natură cerească. Astfel, Evanghelia după Luca ne înfăţişează entitatea divin-spirituală care a străbătut, care a impregnat corpul astral şi Eul Iisusului lui Luca. Evanghelia după Matei descrie entitatea divin-spirituală care, pe de o parte, a acţionat în Avraam pentru ca în el să ia naştere organul interior pentru dobândirea conştienţei lui Iahve, iar pe de altă parte a acţionat de-a lungul a patruzeci şi două de generaţii în corpul fizic şi în corpul eteric şi cuprinde o linie ereditară de patruzeci şi două de generaţii.

Am menţionat deja ieri că învățături cum sunt cele ale Evangheliei după Matei despre provenienţa sângelui lui Iisus din Nazaret se propovăduiau, erau făcute cunoscute în acele comunităţi pe care noi le putem numi de terapeuţi şi esenieni şi că în sânul acestor comunităţi a acţionat Jeshu ben Pandira, care avea să pregătească epoca lui Christos Iisus. El trebuia să pregătească cel puţin câteva lucruri, şi anume să arate că după un anumit moment, după scurgerea a patruzeci şi două de generaţii după Avraam, poporul ebraic este suficient de matur, să zicem aşa, încât individualitatea lui Zarathustra să se poată încarna într-o mlădiţă a liniei lui Avraam, într-o mlădiţă a liniei solomonice a casei lui David. Aceste lucruri se propovăduiau anticipat. Pe lângă aceasta, în acea vreme mai exista, desigur, o experienţă misterială. În acele timpuri, lucrurile despre care vorbim nu numai că se învăţau în şcolile eseniene. În aceste şcoli existau chiar elevi ce parcurgeau practic cele patruzeci şi două de trepte, astfel încât deveneau clarvăzători şi puteau contempla acea entitate ce a descins de-a lungul a patruzeci şi două de generaţii. Prin aceste învăţături lumea trebuia să fie lămurită. Esenienii aveau ca misiune să facă să existe înţelegere, cel puţin la câţiva oameni, pentru ceea ce urma să fie Christosul.

Şi am menţionat deja drumul curios pe care acea individualitate omenească, încarnată în sângele despre a cărui compoziţie vorbeşte Evanghelia după Matei, a trebuit să îl ia iniţial. Ştim că acel mare învăţător originar, cunoscut sub numele de Zarathustra sau Zoroastru, a predicat în Răsărit acea învăţătură, asupra căreia noi am insistat deja, care l-a făcut apt tocmai pentru această încarnare. Ştim că el a fost iniţiatorul culturii hermesiene a Egiptului, jertfindu-şi pentru aceasta corpul astral, care i-a fost imprimat după aceea lui Hermes. Mai ştim apoi că el şi-a jertfit corpul eteric de atunci, care a fost păstrat pentru Moise, şi că Moise, când a creat elementele care au stat la baza culturii sale, avea în el corpul eteric al lui Zarathustra. Zarathustra însuşi s-a putut încarna mai târziu în alt corp astral şi în alt corp eteric. Pe noi ne interesează acum în mod special încarnarea din secolul al VI-lea dinaintea erei noastre a lui Zarathustra în persoana lui Zaratos sau Nazaratos, în vechea Caldee, unde a avut ca discipoli pe înţelepţii şi magicienii caldeeni şi unde în special discipolii oculţi cei mai înţelepţi ai poporului evreu, aflat în captivitate, au putut veni în contact cu el. Toţi cei şase sute de ani care au urmat au fost, pentru şcolile oculte ale Caldeei, marcaţi de tradiţiile, de ceremoniile şi cultele ce proveneau de la Zarathustra în persoana lui Zaratos sau Nazaratos. Şi toate generaţiile de discipoli oculţi caldeeni, babilonieni, asirieni şi aşa mai departe, care au trăit în acele regiuni ale Asiei, au venerat la modul cel mai înalt numele acestui mare maestru al lor, al lui Zarathustra, sub denumirea schimbată de Zaratos sau Nazaratos. Ei aşteptau cu dor următoarea încarnare a marelui lor învăţător şi conducător, căci el va reapărea după şase sute de ani. Taina acestei reaparaţii le era cunoscută; ea trăia, să zicem aşa, ca ceva ce îi lumina înăuntru dinspre viitor.

Când timpul s-a împlinit şi sângele pentru noua încarnare a lui Zarathustra a fost pregătit, cei trei soli, cei trei magi înţelepţi de la Răsărit, au pornit la drum. Ei ştiau că vor fi călăuziţi spre locul unde urma să se producă noua încarnare a lui Zarathustra de însuşi veneratul lor maestru, precum o stea. Cea care i-a călăuzit, precum o stea, pe cei trei magi spre locaşul în care s-a născut Iisusul Evangheliei după Matei a fost însăşi entitatea marelui învăţător. – Chiar şi acest lucru poate fi dovedit pe cale exterioară, filologic, prin faptul că înainte se obişnuia să se folosească drept nume pentru oameni cuvântul „stea”. Nu numai din cercetarea spirituală poţi ajunge la concluzia că prin steaua care i-a călăuzit pe înţelepţi trebuie subînţeles Zarathustra însuşi – ştiinţa spiritului, prin sursele ei, ne spune mai clar decât orice altceva că cei trei magi au urmat atunci steaua lui Zarathustra, „steaua de aur”, că el i-a condus la locul unde voia să se încarneze – ci şi din faptul că se obişnuia să se folosească pentru anumite individualităţi omeneşti superioare cuvântul „stea”.

Aşadar, cu şase sute de ani înainte de era noastră magii de la Răsărit au fost împreună cu acea individualitate care s-a încarnat ca Iisus al Evangheliei după Matei. Zarathustra însuşi i-a călăuzit pe magi; ei au mers pe urmele lui. Căci steaua care i-a călăuzit pe magi şi se îndrepta spre Palestina, care i-a condus pe magi pe drumurile lor din Misteriile răsăritene ale Caldeei spre Palestina, unde Zarathustra se pregătea pentru următoarea lui încarnare, era, să zicem aşa, imboldul lui Zarathustra.

Acest mister privitor la încarnarea viitoare a lui Zarathustra, a lui Zaratos sau Nazaratos, era cunoscut şi în Misteriile caldeene. Însă misterul despre sângele poporului iudaic, care trebuia să fie vasul potrivit, atunci când timpurile se vor fi apropiat, pentru noua corporalitate a lui Zarathustra, acest mister era propovăduit de acei învăţaţi din Misteriile eseniene care, să spunem aşa, fuseseră ridicaţi la această înălţime prin patruzeci şi două de trepte.

În principal erau deci două categorii de oameni care, iniţial, ştiuseră ceva despre secretul Iisusului Evangheliei după Matei. Pe de o parte erau iniţiaţii caldeeni, care învăţau despre individualitatea care urma să se încarneze în sângele evreesc dinspre latura zarathustriană; pe de altă parte erau esenienii, care cunoşteau din afară, dinspre latura sangvină, dinspre latura corporală despre venirea ei. Doctrina despre sosirea Iisusului Evangheliei după Matei, a Iisusului care cândva urma să împlinească în totalitate condiţiile despre care am vorbit, dar şi altele pe care le vom caracteriza în continuare, era propovăduită deja de aproximativ o sută şi mai bine de ani.

Un astfel de discipol esenian era îndrumat într-o asemenea ascensiune timp de mulţi ani, trecând prin multe purificări şi exerciii sufleteşti, prin patruzeci şi două de trepte, pentru ca în final să ajungă să vadă, să zicem aşa, misterele corpului fizic şi ale corpului eteric. Cel care urma să se încarneze acolo, care urma să se încarneze în acest sânge, cobora treptele în sens invers; el avea toate facultăţile pe care un discipol esenian le putea atinge doar după probe lungi şi grele, pe parcursul a patruzeci şi două de trepte. Despre cel ce urma să coboare acolo trebuia să se spună că avea din capul locului capacităţile de a dezvolta astfel de predispoziţii. – Ele erau înnăscute, aşa se spunea în comunităţile de esenieni. În principal însă, exerciţiile şi purificările sufleteşti cultivate în comunităţile eseniene erau într-un fel o continuare a unei şcoli oculte, ce oricum dăinuia din timpuri străvechi în cadrul iudaismului.

În iudaism a existat întotdeauna ceea ce se chema nazireat sau nazireanism. Acesta consta în nişte metode bine stabilite de dezvoltare sufletească şi corporală, pe care orice om – chiar înainte de a fi apărut sectele de esenieni şi terapeuţi – le aplica asupra lui însuşi. Nazireenii foloseau o metodă care consta într-un fel de dietă, care şi astăzi poate fi cumva utilă dacă omul vrea să avanseze mai rapid decât de obicei în dezvoltarea sa sufletească. Ei se abţineau în special de la orice consum de carne sau vin. Prin aceasta îşi uşurau într-o oarecare măsură sarcina, deoarece carnea îl poate împiedica pe căutătorul spiritual în evoluţia sa. Abţinerea de la consumul de carne – şi asta nu vrea să fie defel o propagandă pentru vegetarianism – are un efect favorizant în toate aceste eforturi. Omul care renunţă la consumul de carne devine mai rezistent sufleteşte şi se dovedeşte mai puternic când este vorba de a învinge piedicile şi rezistenţele pe care le opun corpurile fizic şi eteric. El dobândeşte o capacitate sporită de a îndura, însă bineînţeles nu numai pentru că s-a abţinut de la carne, ci în primul rând pentru că şi-a fortificat sufletul. Dacă doar se abţine de la carne nu obţine altceva decât nişte modificări ale corpului său fizic; dacă nu există însă şi ceva dinspre latura sufletească care să străbată corporalul, abstinenţa de la carne nu are niciun rost.

Aşadar, acest nazireanism s-a perpetuat. Esenienii l-au continuat însă sub o formă mult mai severă a practicilor; ei au mai adăugat la acestea şi lucruri complet diferite, aşa cum v-am arătat ieri şi alaltăieri, dar în special ei se abţineau de la consumul de carne. Prin aceasta, acei oameni ajungeau relativ repede să-şi extindă capacitatea de a-şi aminti şi de a vedea ce a fost dincolo de patruzeci şi două de generaţii, au învăţat să pătrundă cu privirea în tainele Cronicii Akasha. Ei deveneau ceea ce s-ar putea numi mugure originar al unei ramuri, un mugure de pom sau plantă ce proliferează de-a lungul a multor generaţii. Ei nu erau doar nişte vlăstare complet separate de pomul mare al omenirii, ei simţeau firele care îi legau de copacul restului omenirii, nu erau ca aceia care s-au separat de trunchiul de bază şi a căror memorie se limita la propria personalitate. În comunităţile de esenieni, astfel de oameni erau numiţi cu un cuvânt care, de asemenea, voia să exprime „o ramură vie”, nu una tăiată. Aceştia erau oameni care se simţeau ca făcând parte din şirul de generaţii, nu se simţeau rupţi de copacul omenirii. Discipolii care în esenianism urmau în mod expres această direcţie, care parcurseseră cele patruzeci şi două de trepte, erau numiţi „nezeri”.

Şi în această clasă a nezerilor, Iisus, fiul lui Pandira, cel pe care ieri l-am numit învăţător al comunităţii de esenieni, a avut un discipol devotat, un discipol credincios. Căci acest Jeshu ben Pandira, pe care ocultiştii îl cunosc destul de bine, a avut cinci discipoli, fiecare dintre ei preluând o anumită ramură din învăţătura mare, generală a lui Jeshu ben Pandira şi dezvoltând-o pentru sine. Aceşti cinci discipoli ai lui Jeshu ben Pandira purtau următoarele nume: Mathai, Nakai, al treilea, pentru că era un discipol deosebit al clasei nezerilor, purta chiar numele de Nezer, apoi Boni şi Thona. Aceşti cinci discipoli sau ucenici ai lui Jeshu ben Pandira, care o sută de ani înaintea erei noastre a cunoscut, aşa cum s-a mai spus, o moarte de martir pentru blasfemie şi erezie, au propagat, să zicem aşa, învăţătura vastă şi cuprinzătoare a lui Jeshu ben Pandira în cinci ramuri diferite. După moartea lui Jeshu ben Pandira, prin discipolul Mathai – aşa ne arată cercetarea spirituală –, s-a transmis în special învăţătura despre pregătirea sângelui pentru Iisusul care trebuia să apară, Iisusul Evangheliei după Matei. Învăţătura privitoare la dispoziţia sufletească interioară adecvată vechiului nazireat, dar şi noului nezerianism, a fost propagată de către celălalt mare discipol al lui Jeshu ben Pandira, de către Nezer. Lui Nezer i s-a atribuit în special sarcina de a întemeia o mică colonie. În Palestina exista o serie întreagă de astfel de colonii ale esenienilor şi în fiecare se cultiva o anumită latură a esenianismului. Nezerianismul, pe care avea să-l ducă mai departe în special discipolul Nezer, urma să fie cultivat în primul rând într-o colonie ce ducea o existenţă foarte retrasă şi tainică, într-un locşor, într-o colonie foarte mică, ce ulterior în Biblie a căpătat numele de Nazaret. Acolo, în Nazaret – Nezeret –, a existat o colonie de esenieni întemeiată de Nezer, discipolul lui Jeshu ben Pandira. Acolo existau oameni – ei trăiau într-un regim relativ sever – ce cultivau vechiul nazireat. De aceea, după cele prin care a trecut Iisusul Evangheliei după Matei după fuga în Egipt şi revenirea de acolo, nu se putea ceva mai potrivit şi mai preţios pentru el decât acea atmosferă a nezerianismului în care a fost adus. Acest lucru este indicat şi prin cuvântul corespunzător din Evanghelia după Matei ce se referă la întoarcerea din Egipt: El a fost adus într-un mic sătuc, Nazaret, „ca să se împlinească ceea ce fusese vestit prin proroci: că el va deveni un nazarinean” (Matei 2, 23). – Această frază, pentru că traducătorii nu cunoşteau exact sensul celor scrise şi a ceea ce s-a intenţionat să se spună, a fost tradusă în cele mai diferite feluri. De fapt, era vorba că acolo exista o colonie de esenieni unde Iisus trebuia să-şi petreacă primii ani ai copilăriei şi să crească.

Acum însă, înainte să trecem la celelalte detalii, respectiv la relaţiile cu Iisusul Evangheliei după Luca, să mai observăm doar, în linii mari, un singur lucru legat de Iisusul Evangheliei după Matei. Tot ceea ce este descris la început în Evanghelia după Matei conduce la misterele pe care Jeshu ben Pandira le propovăduia în esenianism şi pe care ulterior discipolul său, Matei, le-a transmis mai departe ca învăţătură. Primele mistere din Evanghelia după Matei ne trimit deja la acest discipol, Matei. Prin tot ceea ce provine, să zicem aşa, dinspre această latură pe care o caracterizează Evanghelia după Matei s-au pregătit corpurile fizic şi eteric ale lui Iisus din Evanghelia după Matei, chiar dacă, bineînţeles, în cadrul celor patruzeci şi două de generaţii se mai adaugă şi influenţele asupra corpului astral. Chiar dacă am spus că în timpul primelor paisprezece generaţii intră în discuţie corpul fizic, că în timpul următoarelor paisprezece generaţii corpul eteric şi în ultimele paisprezece generaţii – de la captivitatea babiloniană – corpul astral, trebuie totuşi să reţinem faptul că tot ceea ce a fost pregătit, în felul acesta, aşa cum se cuvine pentru Zarathustra, nu i-a servit acestei puternice individualităţi decât în măsura în care ea era corp fizic şi corp eteric.

Şi acum amintiţi-vă ce vă spuneam mereu, că fiecare om în evoluţia sa personală dezvoltă între naştere şi şapte ani cu precădere corpul fizic, că în următorii şapte ani, între schimbarea dentiţiei şi pubertate, dezvoltă în special corpul eteric; abia apoi corpul astral urmează să se dezvolte liber. Evoluţia corpului fizic şi a corpului eteric trebuia să ajungă la un apogeu şi să fie desăvârşită de Zarathustra în noua încarnare, în corpurile fizic şi eteric pregătite de-a lungul generaţiilor începând cu Avraam. Ulterior însă, după ce a ajuns să dezvolte până la capăt corpul eteric, cele ce i-au fost pregătite nu i-au mai fost de ajuns, şi el a trebuit să purceadă la dezvoltarea corpului astral.

La aceasta se adaugă acum evenimentul cutremurător şi uimitor, fără de care noi nu putem înţelege tot marele Misteriu despre Christos Iisus. Individualitatea lui Zarathustra s-a dezvoltat în timpul copilăriei, până la vârsta de doisprezece ani, în corpurile fizic şi eteric ale Iisusului din Evanghelia după Matei. Momentul pe care aici în regiunile noastre îl localizăm în jurul vârstei de paisprezece–cincisprezece ani se petrecea la acea individualitate – aceasta şi datorită climei – ceva mai devreme. Atunci, la doisprezece ani, s-a atins tot ceea ce se putea atinge în corpurile fizic şi eteric corespunzător pregătite ale liniei solomonice. Şi atunci individualitatea lui Zarathustra a părăsit pur şi simplu acest corp fizic şi acest corp eteric despre care se vorbeşte la început în Evanghelia după Matei şi a trecut în Iisusul Evangheliei după Luca. Căci din conferinţele despre Evanghelia după Luca ştim deja că prin povestirea despre Iisus la doisprezece ani în Templu, aşa cum o descrie Luca, acolo unde copilul Iisus le răspunde părinţilor săi în aşa fel încât aceştia nu-l pot nicidecum înţelege, unde el este complet altul (Luca 2, 42-50), s-a vrut de fapt să se spună că acolo individualitatea lui Zarathustra, care până atunci şi-a avut evoluţia în corpul fizic şi corpul eteric al Iisusului solomonic, a pătruns dintr-odată înăuntrul său. – Astfel de lucruri, oricât de greu credibile sunt pentru concepţia materialistă profană actuală despre natură, există totuşi în viaţa omului. Uneori se întâmplă ca o individualitate să treacă dintr-un corp în alt corp, iar atunci s-a întâmplat aşa ceva. Individualitatea lui Zarathustra a părăsit corpul său iniţial şi a pătruns în cel al Iisusului Evangheliei după Luca, unde se pregătise cu precădere corpul astral şi purtătorul Eului.

Aşa a fost posibil ca de la doisprezece ani Zarathustra să-şi continue evoluţia sa în corpul astral şi în Eul Iisusului nathanic, pregătite în mod special. Faptul acesta ne este relatat cât se poate de elocvent în Evanghelia după Luca, în pasajul care vorbeşte despre acea întâmplare extraordinară, în care Iisusul de doisprezece ani stă în Templu printre rabini şi spune lucruri ce sună foarte curios. Cum se explică aceasta, cum a putut Iisusul liniei nathanice să facă acest lucru? El a putut face aceasta pentru că în acel moment în el s-a „transferat” individualitatea lui Zarathustra. Până atunci Zarathustra nu a mai vorbit din acest copil care la vârsta de doisprezece ani a fost adus la Ierusalim; de aici şi schimbarea atât de puternică a caracterului, datorită căreia părinţii nu-l mai recunosc atunci când îl găsesc stând printre rabini.

Avem deci de-a face cu două perechi de părinţi, ambele numindu-se Iosif şi Maria – mulţi se numeau aşa pe vremea aceea; dar ca să deduci din numele Iosif şi Maria ceva în maniera în care înţelegem noi astăzi numele este ceva ce contrazice orice cercetare adevărată –, şi cu doi copii Iisus. Despre unul dintre aceştia, Iisusul liniei solomonice a casei lui David, ne înştiinţează genealogia Evangheliei după Matei. Celălalt copil, Iisusul liniei nathanice, este fiul unei alte perechi de părinţi, iar despre el ne vorbeşte Evanghelia după Luca. Cei doi copii cresc şi se dezvoltă împreună până la vârsta de doisprecece ani. Aceasta o puteţi vedea în Evanghelii. Evanghelia vorbeşte întotdeauna corect. Evangheliile le-au fost ascunse oamenilor atât timp cât nu s-a dorit ca ei să afle adevărul sau când ei înşişi nu au dorit să-l audă. Ele însă vorbesc întotdeauna corect, trebuie doar să le înţelegi.

Iisusul din linia nathanică creşte bucurându-se de o imensă profunzime interioară. Era însă mai puţin iscusit în a-şi însuşi cunoştinţe şi înţelepciune exterioară. Deţinea însă o cordialitate, o capacitate de iubire absolut nelimitate, deoarece în corpul său eteric trăia o forţă din perioada în care omul nu a coborât încă într-o încarnare pământească, în care el mai ducea o existenţă divină. Existenţa divină se manifesta în el printr-o capacitate nelimitată de a iubi. Acest copil era deci puţin adaptat pentru ceea ce oamenii şi-au însuşit de-a lungul încarnărilor prin intermediul instrumentelor corpului fizic; în schimb, sufletul său, interiorul său era din plin şi infinit străbătut de căldura iubirii. Profunzimea sa interioară era atât de mare, încât cei ce ştiau de asta au fost frapaţi de interioritatea cu totul extraordinară a acestui băiat. Lucruri ce altminteri se deprind doar în contact cu lumea exterioară Iisusul Evangheliei după Luca le putea face, într-un fel, chiar de la început: el pronunţa chiar imediat după ce s-a născut anumite cuvinte, pe care cei din jurul lui le înţelegeau. Astfel, el avea o înzestrare nativă foarte mare în ce priveşte facultăţile interioare, dar era extrem de stângaci tocmai în ce priveşte aptitudinile ce se puteau dobândi pe Pământ, în decursul generaţiilor. Şi cum să nu fie uimiţi în cel mai înalt grad părinţii când dintr-odată, atunci, li s-a arătat în cadrul acelei corporalităţi un băiat care era plin de tot ceea ce se cheamă înţelepciune exterioară, de lucruri ce trebuie însuşite cu ajutorul instrumentelor exterioare. Această formidabilă şi subită transformare a fost posibilă doar pentru că în acel moment individualitatea lui Zarathustra din Iisusul solomonic s-a transferat în acest Iisus din linia nathanică. În momentul de care am amintit, când părinţii îl căutau pe băiat în Templu, prin acesta vorbea Zarathustra, Zaratos.

Zarathustra, desigur, dobândise toate acele facultăţi ce se pot însuşi prin folosirea instrumentelor corpului fizic şi corpului eteric. El a trebuit să-şi aleagă linia sangvină a ramurii solomonice şi corporalitatea pregătită prin ea deoarece acolo erau forţele puternice şi ele fuseseră dezvoltate la maximum. Din această corporalitate el a luat ceea ce a putut lua, şi a unit-o apoi cu ceea ce provenea din acea interioritate ce caracteriza faptura Iisusului Evangheliei după Luca, ce descindea dintr-o epocă în care omul nu coborâse încă într-o încarnare pământească. Aceste două lucruri s-au unit acum într-unul singur. Acum avem în faţa noastră o singură entitate. Şi, în plus, aş adăuga eu, mai suntem atenţionaţi asupra încă unui lucru deosebit: nu numai părinţii Iisusului Evangheliei după Luca au sesizat o transformare deosebită, o transformare pe care ei nu o puteau bănui. Această transformare se vedea şi exterior. De ce atunci când băiatul Iisus este găsit de către părinţii săi printre rabini în Templu se menţionează în mod expres: „Şi el a coborât cu ei şi a venit în Nazaret [...]. Şi Iisus sporea în înfățişarea sa fizică exterioară plăcută, în deprinderile cele mai nobile şi în înţelepciune?” (Luca 2, 51-52). De ce sunt pomenite aceste trei însuşiri? Deoarece ele i se potriveau în mod special abia acum, când individualitatea lui Zarathustra era în el.

Fac această remarcă în mod explicit pentru că aceste trei cuvinte sunt traduse de obicei în Biblie în felul următor: „Şi Iisus sporea în înţelepciune, cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni.” Aş dori să ştiu dacă o Evanghelie chiar are nevoie să spună: un băiat de doisprezece ani creşte în vârstă. În traducerea lui Weizsăcker găsiţi chiar: „Şi Iisus sporea în înţelepciune şi înfăţişare şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni.” Dar de fapt nu se avea în vedere nimic din toate acestea, ci se dorea să se spună că în copilul Iisus nathanic era o individualitate care nu trăia doar în interior, ca mai înainte când nu se făcea cunoscută în exterior, ci că acum, pentru că a ajuns să îşi formeze un corp fizic desăvârşit, a trecut şi în exterior, în înfăţişarea fizică plăcută. Dar nici însuşirile ce se cultivă cu precădere în corpul eteric, acele deprinderi ce se însuşesc şi se formează în corpul eteric prin contactul cu viaţa, nu existau anterior în Iisusul nathanic. În acesta se revela o predispoziţie puternică pentru facultatea de a iubi, şi pe acesta se putea clădi acum în continuare. Această predispoziţie exista înă acolo de la bun îneput, ea nu putuse să se imprime în deprinderi. Dar acum acolo era cealaltă individualitate, care avea în ea forţele pe care le confereau corpurile fizic şi eteric complet evoluate, şi acum deprinderile puteau să se arate şi exterior şi să se toarne în corpul eteric. Este al doilea lucru în care sporea copilul Iisus. Al treilea lucru, „în înţelepciune”, este deja mai uşor de înţeles. Iisusul Evangheliei după Luca nu era înţelept; el era în cel mai înalt grad o fiinţă iubitoare. Dar sporirea în înţelepciune era conferită prin faptul că în ea a intrat individualitatea lui Zarathustra.

Am spus deja, atunci când am discutat despre Evanghelia după Luca, că nu există o problemă deosebită pentru ca o personalitate care a fost părăsită de individualitatea sa şi încă mai deţine celelalte trei corpuri, corpul fizic, corpul eteric şi corpul astral – căci ele rămân pe loc –, să mai trăiască încă un timp. Ceea ce a rămas însă din Iisusul solomonic a zăcut o perioadă, şi curând după aceea a murit definitiv. Aceasta înseamnă că Iisusul pe care îl găsim propriu-zis în capitolul întâi al Evangheliei după Matei a murit relativ curând după vârsta de doisprezece ani. Avem deci la început nu un copil Iisus, ci doi; ulterior, aceşti doi devin unul.

Uneori textele vechi exprimă lucruri foarte curioase, pe care, fără îndoială, apoi trebuie să le înţelegi; şi le poţi înţelege doar dacă cunoşti realităţile respective. Vom mai reveni cu detalii asupra modului în care cei doi copii se reunesc; acum vom mai menţiona doar un lucru.

În aşa-numita Evanghelie a egiptenilor se găseşte un pasaj curios, care chiar din primele secole era privit ca fiind eretic, pentru că în cercurile creştine nu se voia să se audă adevărul sau nu se voia a fi lăsat să iasă la lumină. Există însă ceva ce s-a păstrat ca o Evanghelie apocrifa, în care se spune că „mântuirea va veni în lume atunci când cei Doi vor deveni Unu şi când exteriorul va deveni precum interiorul”. Această frază este expresia exactă a unei stări de fapt luată din realităţile oculte, pe care tocmai v-am descris-o. Mântuirea depinde de acest lucru, ca doi să devină unu. Şi ei au devenit unu atunci când individualitatea lui Zarathustra, la doisprezece ani, a trecut în Iisusul nathanic şi interiorul s-a transpus în exterior. Forţa sufletească a Iisusului din Evanghelia după Luca era o interioritate foarte puternică. Dar această interioritate a devenit un exterior atunci când individualitatea lui Zarathustra, care s-a dezvoltat pe linia exteriorului, a corpului fizic şi a corpului eteric ale Iisusului solomonic, a pătruns această interioritate şi a saturat-o, oarecum, cu forţele deplin evoluate ale corpului fizic şi ale corpului eteric. Atunci, din interior, o forţă puternică a străpuns acest corp fizic şi acest corp eteric ale Iisusului nathanic, ieşind în afară, astfel încât exteriorul a putut deveni acum o expresie a interiorului, a acelui interior care mai înainte ca individualitatea lui Zarathustra să fi pătruns copilul Iisus al Evangheliei după Luca rămăsese în interior. – Astfel, cei doi au devenit unu.

Noi l-am urmărit pe Zarathustra drept copilul Iisus al Evangheliei după Matei, începând de la naşterea sa până la doisprezece ani, când şi-a părăsit corpul originar şi a îmbrăcat corporalitatea Iisusului nathanic, pe care a dezvoltat-o mai departe, a dezvoltat-o până când mai târziu, ajunsă la o anumită înălţime, a putut-o jertfi sub forma celor trei corpuri, pentru a primi acea entitate pe care apoi noi o desemnăm drept Christos.