Biblioteca antroposofică


Rudolf Steiner

EVANGHELIA DUPĂ MATEI

GA 123


CONFERINŢA a VII-a

Berna, 7 septembrie 1910

Dacă vrem să înţelegem întreaga însemnătate a evenimentului christic pentru evoluţia omenirii trebuie să amintim în primul rând un fapt pe care aceia dintre dumneavoastră care nu au audiat anul trecut conferinţele despre Evanghelia după Luca de la Basel îl cunosc deja. Cu atât mai mult trebuie să facem acest lucru cu cât acum, în această oră, noi va trebui să trecem în revistă punctele principale ale actului christic şi apoi, în orele care urmează, să introducem în tabloul pe care astăzi încercăm să-l schiţăm în câteva linii mari mai mult detaliile, să zicem aşa. Pentru a ajunge însă să trăsăm aceste linii mari este nevoie să ne amintim o lege de bază a evoluţiei omenirii, şi anume aceea care spune că în cursul evoluţiei oamenii trebuie să dobândească noi şi noi facultăţi, să urce pe trepte din ce în ce mai înalte de desăvârşire, ca să spunem aşa. Exterior şi simplist, această realitate vă este dată privind chiar şi istoric scurtul interval de timp ce fatalmente poate fi cuprins de o istorie exterioară, în care în om nu erau dezvoltate încă anumite facultăţi, pentru ca apoi, la schimbarea epocii, să-şi facă apariţia facultăţi noi, care în final au creat civilizaţia actuală. Pentru ca o anumită însuşire, foarte bine precizată, să se trezească în natura omenească şi apoi să poată deveni treptat o însuşire generală a oamenilor, pe care oricine să şi-o poată însuşi la timpul potrivit, este necesar ca ea să apară mai întâi undeva sub o formă cu totul deosebită, desăvârşită.

Anul trecut, când am discutat despre Evanghelia după Luca, am atras atenţia asupra „cărării octuple”, pe care omenirea o poate urma dacă respectă ceea ce s-a inoculat în evoluţia omenirii prin intermediul lui Gautama Buddha. Această cărare octuplă o puteţi desemna, aşa cum se face de obicei, prin: părerea justă, judecata justă, cuvântul just, comportamentul just, poziţia justă, deprinderile juste, memoria justă şi contemplaţia justă. Sunt câteva dintre însuşirile sufletului omenesc. Putem spune că de atunci, din perioada în care a trăit Gautama Buddha, natura omenească a evoluat până la un astfel de nivel, încât omul poate să dezvolte în sine, treptat, treptat, ca o facultate a naturii sale, toate însuşirile acestei cărări octuple. Însă mai înainte ca Gautama Buddha să fi trăit pe Pământ în încarnarea de Buddha, în natura omenească nu era sădită dorinţa de a dobândi aceste însuşiri. Aşadar să reţinem: pentru ca aceste însuşiri să se poată dezvolta treptat în natura umană a fost necesar ca o dată, prin prezenţa unei entităţi superioare precum cea a lui Gautama Buddha, natura fizică omenească să primească un impuls, iar în cursul secolelor şi mileniilor ele să se dezvolte în om ca facultăţi independente. Atunci am menţionat că aceste facultăţi se vor dezvolta ca facultăţi independente la un număr mai mare de oameni; când un număr suficient de mare de oameni îşi va fi însuşit aceste facultăţi, Pământul va fi suficient de matur să-l primească pe următorul Buddha, Maitreya Buddha, care acum este un Bodhisatva.

Am închis astfel între aceste două evenimente acea evoluţie în care un număr suficient de mare de oameni urmează să-şi însuşească facultăţile intelectuale, morale şi sufleteşti superioare, ce sunt desemnate prin cărarea octuplă. Pentru ca un astfel de progres să se poată realiza este necesar însă ca o dată, printr-o individualitate deosebit de înaltă şi printr-un eveniment deosebit, să fie dat impulsul pentru evoluţia viitoare. O dată s-a întâmplat, aşadar, ca toate aceste însuşiri ale cărării octuple să se găsească reunite în unul şi acelaşi om, şi anume în persoana lui Gautama Buddha. Şi această personalitate a dat impulsul pentru ca de acum încolo toţi oamenii să-şi poată însuşi aceste facultăţi.

Evoluţia omenirii cunoaşte mereu acelaşi curs: mai întâi trebuie să existe ceva dezvoltat într-un sens cât se poate de cuprinzător într-o anumită personalitate, care apoi treptat îşi exercită influenţa în omenire, chiar dacă pe durata a milenii, astfel încât toţi oamenii pot primi acest impuls şi pot să-şi dezvolte acele însuşiri.

Influenţa care urmează să se exercite în omenire prin evenimentul christic este de aşa natură că are nevoie, pentru a-şi arăta roadele, nu doar de cinci mii de ani, precum învăţătura lui Gautama Buddha, ci de tot restul evoluţiei pământeşti. Ceea ce s-a introdus în omenire prin entitatea lui Christos se va dezvolta şi se va manifesta în omenire ca o însuşire deosebită pentru tot restul evoluţiei pământeşti. Dar ce a intrat, de fapt, în omenire prin evenimentul christic într-un mod asemănător cu impulsul lui Buddha, însă infinit mai grandios?

Dacă vrem să ne aducem în faţa sufletului ceea ce a venit în omenire prin actul christic putem face următoarea caracterizare: toate învăţăturile pe care odinioară, în epocile precreştine, oamenii le primeau doar prin intermediul Misteriilor au devenit într-un fel, începând cu evenimentul christic, accesibile şi ele vor deveni treptat o înuşire generală a naturii omeneşti. Cum va fi asta? Aici trebuie să clarificăm înainte de toate esenţa vechilor Misterii şi esenţa iniţierii în timpurile precreştine.

Această iniţiere era diferită pentru diverse popoare de pe Pământ, şi la fel a rămas şi în epoca postatlanteeană. Cuprinsul întreg al iniţierii era divizat, astfel încât o anumită parte a sa era realizată la anumite popoare, în timp ce o altă parte era realizată la alte popoare. Cine stă ferm pe solul doctrinei reîncorporării îşi poate da singur răspunsul la întrebarea: De ce nu se putea în timpurile vechi ca fiecare popor să aibă acces la întregul cuprins al iniţierii? Acest lucru nu era necesar deoarece un suflet care se năştea într-un anumit popor şi parcurgea acolo o parte a iniţierii nu era limitat la această singură încarnare din cadrul acestui popor, ci se reîncarna succesiv şi în alte popoare şi acolo putea efectua o altă parte, corespunzătoare, a iniţierii.

Dacă vrem să ne fie clară esenţa iniţierii, trebuie să spunem: Iniţierea este posibilitatea omului de a pătrunde cu privirea în lumea spirituală, posibilitate care nu îi poate fi dată privirii sale senzoriale şi raţiunii sale exterioare, care ţin de instrumentele corpului fizic. În viaţa normală omul are, să zicem aşa, de două ori în douăzeci şi patru de ore ocazia de a fi în acelaşi loc în care se află şi iniţiatul. Numai că iniţiatul este acolo într-un alt mod decât omul în viaţa pământească normală. Cu alte cuvinte, omul se află de fapt mereu în acel loc, numai că nu ştie nimic de asta. Iniţiatul însă ştie. Omul, după cum se ştie, trece în curs de douăzeci şi patru de ore printr-o stare de veghe şi o stare de somn. Am caracterizat în atâtea rânduri felul în care la adormire omul iese cu Eul şi corpul său astral din corpul fizic şi corpul eteric, astfel că fiecare s-a familiarizat, desigur, cu aceasta. Atunci el se revarsă cu Eul şi corpul său astral în tot Cosmosul, acela care ne priveşte pe noi în primul rând, şi atrage din Cosmos curenţii de care are nevoie în timpul stării diurne, treze. Aşadar, realmente, de la adormire până la trezire omul este revărsat în tot Cosmosul care îi revine, fără însă ca el să ştie ceva de aceasta. În momentul adormirii, când corpul astral şi Eul ies din corpul fizic şi corpul eteric, conştienţa omului se stinge, astfel că în timpul stării de somn el trăieşte de fapt în Macrocosmos, în Cosmosul mare, fără însă să ştie ceva despre aceasta în existenţa sa normală de pe Pământ. – Iniţierea constă tocmai în aceea că omul învață să trăiască nu numai inconştient în întregul Cosmos în care este revărsat, ci învaţă să participe conştient, să se strecoare conştient în existenţa celorlalte corpuri cereşti aflate în legătură cu Pământul nostru. Aceasta este esenţa iniţierii în marele Cosmos.

Dacă omul, aşa nepregătit, ar putea atunci când adoarme să perceapă ce se întâmplă în această lume în care trăieşte în timpul stării de somn, ar vieţui, datorită impresiei puternice, grandioase care i se oferă, ceva ce s-ar putea compara doar cu senzaţia de orbire de către razele Soarelui şi razele de lumină. Omul ar vieţui o orbire cosmică şi ar fi ucis, în sufletul său, prin această orbire. Și întreaga iniţiere se bazează pe faptul că omul nu intră nepregătit în Universul mare, în Macrocosmos, ci pregătit şi cu organele spirituale fortificate, astfel încât să poată face faţă şocului de care ia cunoştinţă. Acomodarea şi familiarizarea cu Cosmosul, iluminarea şi perceperea lumii în care omul se află în timpul nopţii şi despre care nu ştie nimic cât timp se află în stare de somn este ceea ce am putea numi esenţa iniţierii.

Această poposire în marele Univers este orbitoare şi derutantă deoarece în lumea senzorială omul este obişnuit cu condiţii complet diferite de cele pe care le întâlneşte în Universul mare. În lumea senzorială omul este obişnuit, să zicem aşa, să privească toate lucrurile dintr-un singur punct de vedere; şi atunci când lasă să se apropie de el ceva ce nu coincide cu părerile pe care şi le-a format din acest unic punct de vedere, aceasta va suna pentru el oarecum fals, va fi pentru el ceva ce nu e în regulă. Dacă prin iniţiere încerci să intri în Macrocosmos cu părerea că toate lucrurile ar trebui să se conformeze în acest mod – părere care pentru viaţa obişnuită pe planul fizic este foarte utilă şi comodă – nu reuşeşti niciodată. Căci în lumea senzorială omul se concentrează într-un fel de punct, şi din acest punct, din cochilia lui de melc, judecă toate situaţiile. Ceea ce se potriveşte atunci cu părerea pe care şi-a format-o este adevărat, ceea ce nu se potriveşte este fals. Dacă, să zicem, omul apucă într-o anumită direcţie, el va vieţui doar ceea ce se găseşte în această direcţie, neglijând restul, care îi rămâne necunoscut. Dar în Macrocosmos el nu poate merge câtuşi de puţin într-o singură direcţie, ci trebuie să se mişte în toate direcţiile posibile. Ieşirea în Macrocosmos este o dilatare, o extindere în spaţiu. Acolo încetează absolut orice posibilitate de a avea un singur punct de vedere. Acolo trebuie să poţi percepe lumea ca şi cum ai privi spre tine – deoarece se priveşte şi retrospectiv –, dar trebuie să ajungi să poţi percepe lumea şi dintr-un al doilea şi un al treilea punct de vedere. Aceasta înseamnă că trebuie să dezvolţi în primul rând o anumită labilitate în contemplare; trebuie să dobândeşti o multilateralitate a contemplării.

Și aici se întâmplă, desigur, să nu putem opera cu o infinitate de situaţii, ci doar cu situaţii medii. Nu aveţi de ce să vă temeţi că va trebui să fie atinse o infinitate de puncte de vedere, câte sunt teoretic. În realitate, pentru toate situaţiile ce se pot ivi pentru om sunt suficiente douăsprezece puncte de vedere, douăsprezece puncte ce în limbajul astrologic al şcolilor misteriale sunt de asemenea simbolizate prin cele douăsprezece imagini ale cercului zodiacal. De exemplu, omul nu trebuie să se îndrepte în Cosmos doar în direcţia Racului, ci trebuie să poată contempla lumea efectiv din douăsprezece puncte de vedere diferite. Nu ajută cu nimic dacă cauţi concordanţele într-un limbaj abstract, intelectualist. Concordanţa o poţi căuta ulterior, în diferitele moduri de a privi care au rezultat. Este necesar să priveşti lumea din diferite laturi.

Aş mai dori aici, ca un fel de paranteză, să atrag atenţia asupra faptului că în toate mişcările din lumea aceasta ce se bazează pe adevăruri oculte există, să zicem aşa, o răscruce, un punct de cotitură, că foarte uşor în aceste mişcări se introduc obişnuinţele valabile în viaţa aceasta. Dacă apoi eşti nevoit să comunici adevărurile obţinute pe calea cercetării spirituale este necesar, chiar dacă descrii lucrurile în mod exoteric, să respecţi regula de a le descrie din diferite puncte de vedere. Cei care urmăresc deja de mulţi ani mişcarea noastră vor fi observat desigur că în principiu ea s-a străduit întotdeauna să nu prezinte lucrurile în mod unilateral, ci din cele mai diferite puncte de vedere. Acesta şi este motivul pentru care acei oameni care nu vor să judece lucrurile decât după uzanţele planului fizic găsesc ici şi colo contradicţii. Nici nu este greu să găseşti contradicţii, căci un lucru arată desigur diferit atunci când îl priveşti dintr-o latură şi apoi din cealaltă. Într-o mişcare spiritual-ştiinţifică ar trebui, desigur, explicat puţin acest prim principiu al ei, şi anume că trebuie să se ia în considerare că dacă se spune ceva care aparent sună diferit faţă de ceea ce s-a spus altădată altundeva, în respectivele împrejurări, acolo sau dincolo, s-a făcut o descriere doar dintr-un anumit punct de vedere. Pentru ca nici printre noi să nu domnească un astfel de motiv ilegitim de a face obiecţii, întotdeauna s-a urmărit să se prezinte lucrurile din diferite laturi. Aşa, de exemplu, cei care au participat la ciclul ţinut cu un an în urmă la München, Copiii lui Lucifer şi fraţii lui Christos [ Nota 10 ], au putut afla acolo şi alte mistere ale Universului din punctul de vedere al filosofiei orientale. Dar cine doreşte să iasă în Cosmos pe căile care au fost caracterizate mai sus trebuie să-şi însuşească o mobilitate, o labilitate în a judeca cele contemplate. Dacă nu face acest lucru, este ca şi cum intră într-un labirint. Trebuie să luăm bine aminte că, dacă omul se poate orienta după ceea ce-i oferă lumea, tot atât de adevărat este că lumea nu se orientează în funcţie de ceea ce crede el. Dacă omul iese în Cosmos cu prejudecăţi, se orientează doar după o direcţie şi nu vrea să rămână decât la un singur punct de vedere, se întâmplă că între timp lumea merge înainte şi el rămâne în urma evoluţiei. Dacă omul, de exemplu, vrea să meargă doar în direcţia Berbecului – ca să ne exprimăm în imaginile scrierii stelare – şi crede că rămâne în semnul Berbecului când de fapt lumea, ca urmare a înaintării ei, îi aduce în faţa ochilor ceea ce se află în semnul Peştilor, atunci, simbolic vorbind, el priveşte ceea ce vine dinspre Peşti ca o vieţuire a Berbecului. Şi aşa se produce o confuzie, iar omul intră atunci la propriu într-un labirint. De aceea, pentru a te descurca în labirintul Macrocosmosului este nevoie în realitate să iei în considerare douăsprezece puncte de vedere.

Aceasta a fost una dintre caracteristicile stării de a te vieţui afară, în Macrocosmos, pe care am vrut s-o analizăm. Omul se mai află şi într-un alt mod în lumea divin-spirituală fără să ştie ceva despre aceasta, şi anume în cealaltă perioadă a celor douăzeci şi patru de ore ale zilei. La trezire omul se cufundă, de fapt, în corpul fizic şi în corpul eteric, însă el nu percepe acest lucru căci în clipa aceea simţurile lui se îndreaptă înspre lumea exterioară. Dacă s-ar cufunda conştient în corpurile sale fizic şi eteric el ar percepe cu totul altceva.

Omul este astfel apărat prin somn faţă de o pătrundere conştientă în Macrocosmos, pentru care nu este pregătit, şi este apărat faţă de o vieţuire conştientă la pătrunderea în corpurile fizic şi eteric prin faptul că facultatea sa de percepţie este abătută spre lumea exterioară. Pericolul care ar apărea dacă omul ar intra nepregătit în corpurile sale fizic şi eteric este de astă dată diferit faţă de orbirea şi confuzia ce se instaurează atunci când intră nepregătit în Macrocosmos.

Când omul intră nepregătit în natura corpurilor sale fizic şi eteric şi se identifică cu ele se produce o intensificare deosebită a acelor trăiri pentru care el a primit corpul fizic şi corpul eteric. În ce scop a primit el aceste corpuri? El le-a primit pentru a putea trăi într-o natură-Eu, pentru a putea dezvolta conştienţa de Eu. Eul intră însă nepregătit, nepurificat şi nelimpezit în lumea corpurilor fizic şi eteric. Dacă omul coboară nepregătit în corpurile fizic şi eteric, percepţia mistică ce intervine în acel moment elimină adevărul interior, prin faţa lui perindându-se tot felul de himere. Când omul îşi deschide privirea spre propria natură interioară, el este cuprins de tot felul de dorinţe şi impulsuri egoiste sau de alte instincte egoiste ce se găsesc în el. În celălalt caz, când în timpul zilei privirea sa este îndreptată înspre viețuirea lumii exterioare, nu se întâmplă acest lucru, aceste vieţuiri fiind absolut neînsemnate în comparaţie cu ceea ce se poate revela din natura umană.

Cu alte ocazii am mai menţionat vieţuirile pe care le-au avut şi ni le-au descris martirii şi sfinţii creştini atunci când s-au unit pentru prima dată cu propria lor natură şi s-au cufundat în cele ce existau în interiorul lor. Trebuie să remarc că ele sunt identice cu ceea ce vrem noi să arătăm aici şi că aceşti sfinţi creştini ne descriu ispitirile şi tentaţiile de care au fost ei cuprinşi prin eliminarea percepţiei înspre afară şi cufundarea în interior. Descrierile facute sunt perfect în concordanţă cu adevărul. În principiu, este extrem de instructiv să studiezi biografiile sfinţilor din acest punct de vedere şi să observi cum lucrează pasiunile, emoţiile, impulsurile şi tot ceea ce sălăşluieşte în om şi de la ce este abătut omul în viaţa normală când îşi îndreaptă atenţia asupra lumii exterioare. – Astfel, noi putem spune: Atunci când omul coboară în propriul interior el se restrânge, se comprimă oarecum în propria egoitate, se închistează în egoitatea sa, se concentrează puternic în acel punct, unde nu vrea altceva decât să fie un Eu, unde nu poate nimic altceva decât să-şi satisfacă propriile dorinţe şi pofte, unde răul care există în om vrea să cuprindă Eul. Aceasta este dispoziţia care se instaurează cu acest prilej.

Vedem astfel cum atunci când, pe de o parte, omul vrea să se extindă nepregătit în Cosmos există pericolul orbirii, iar pe de altă parte, atunci când vrea să se cufunde nepregătit în corpurile sale fizic şi eteric, el se retrage, se restrânge, se închide în întregime în Eul său.

Există însă şi o altă latură a iniţierii, care era mai dezvoltată la alte popoare. În timp ce latura ce urmărea ieşirea în Macrocosmos era dezvoltată în special la popoarele ariene şi nordice, cealaltă latură era dezvoltată într-un grad înalt la egipteni. Mai există şi acea iniţiere în care omul se apropie de dumnezeiesc prin îndreptarea privirii spre interior şi unde prin interiorizare, prin coborâre în natura proprie, face cunoştinţă cu acţiunea divinului în propria sa natură.

În vechile Misterii evoluţia generală a omenirii nu era încă atât de avansată încât iniţierea – fie că era orientată în afară, în Macrocosmos, fie că era orientată înăuntru, în omul însuşi, în microcosmos – să poată fi efectuată în aşa fel încât omul să fie lăsat, să zicem aşa, total în seama lui însuşi. Dacă, de exemplu, s-ar fi efectuat o iniţiere egipteană şi omul ar fi fost condus în interior, în forţele corpului său fizic şi ale corpului său eteric, unde putea vieţui deplin conştient ceea ce se întâmpla în cele două corpuri, atunci din toate părţile naturii sale astrale ar fi ţâşnit cele mai groaznice pasiuni şi emoţii. Din el ar fi ieşit nişte lumi demonice, diabolice. De aceea, cel care lucra ca hierofante în Misteriile egiptene avea nevoie de ajutoare, care luau în primire cele rezultate acolo şi le dirijau, prin propriile lor naturi, în altă direcţie. Iniţiatorul avea nevoie de douăsprezece astfel de ajutoare care trebuiau să ia în primire demonii ce ieşeau acolo. În acest fel omul, în vechea iniţiere, nu era în principiu niciodată complet liber; căci cele ce în mod necesar trebuiau să se dezvolte atunci când te cufundai în corpul fizic şi în corpul eteric nu puteau şi nu era îngăduit să apară decât dacă omul avea în jur cele douăsprezece ajutoare care luau în primire demonii şi îi îmblânzeau.

Ceva asemănător se întâmpla şi în Misteriile nordice, unde efectul ieşirii în Macrocosmos era atins dacă, de asemenea, existau doisprezece slujitori ai iniţiatorului ce îşi cedau forţele celui ce trebuia iniţiat, pentru ca acesta să aibă într-adevăr capacitatea de a dezvolta acea modalitate de gândire şi simţire necesară pentru a putea ieşi din labirintul Macrocosmosului.

O astfel de iniţiere în care omul nu era absolut deloc liber, în care cel iniţiat depindea de asistenţii care canalizau în altă direcţie demonii, trebuia, încet, încet, să cedeze locul unei alte iniţieri, în care omul se putea baza pe propriile forţe şi în care cel care făcea iniţierea şi îi conferea mijloacele nu îi spunea decât atât: Fă asta şi asta – după care, încet, încet, omul respectiv se descurca singur în continuare. Nici astăzi omul nu a avansat prea mult pe această cale. Treptat însă în omenire se va dezvolta ca facultate independentă capacitatea de a urca în Macrocosmos, cât şi de a coborî în microcosmos, prin care omul va putea parcurge ca fiinţă liberă ambele laturi ale iniţierii. Pentru a se putea întâmpla aceasta a fost nevoie să vină Christos. Evenimentul apariţiei lui Christos reprezintă pentru om un punct de plecare în acţiunea lui de a se cufunda în mod liber în corpul fizic şi în corpul eteric, precum şi aceea de a ieşi afară în Macrocosmos, în Cosmosul mare. A fost nevoie ca această coborâre în corpurile fizic şi eteric, precum şi ieşirea în Macrocosmos să se întâmple o dată într-un mod exemplar, printr-o fiinţă de cea mai înaltă factură. Evenimentul apariţiei lui Christos reprezintă un fel de „ demonstraţie” făcută de această fiinţă grandioasă a lui Christos în faţa omenirii, pentru ceva ce poate fi atins – cel puţin pentru un număr suficient de mare de oameni – pe măsură ce evoluţia Pământului se va maturiza. De aceea a fost nevoie să aibă loc o dată acest eveniment. – Ce s-a întâmplat deci prin evenimentul christic?

Pe de o parte a trebuit ca o dată entitatea lui Christos însuşi să coboare în corpul fizic şi corpul eteric. Prin faptul că corpul fizic şi corpul eteric ale unei entităţi umane au putut fi astfel sfinţite, că entitatea lui Christos a intrat în ele – lucru ce nu se poate întâmpla decât o dată – în evoluţia omenirii a fost dat impulsul ca fiecare om care caută să poată să vieţuiască în mod liber coborârea în corpurile fizic şi eteric. Pentru aceasta a trebuit ca entitatea lui Christos să coboare pe Pământ şi să împlinească ceea ce niciodată nu a mai fost împlinit, ceea ce niciodată nu s-a mai întâmplat. Căci în Misteriile din Antichitate, prin munca asistenţilor, se realiza cu totul altceva. În vechile Misterii omul putea să se cufunde în tainele corpului fizic şi ale corpului eteric şi să se înalţe la tainele Macrocosmosului, dar fără  ca în acest timp să trăiască efectiv în corpul său fizic. El putea pătrunde în tainele corpului fizic, dar nu în corp fizic; el trebuia, aşa zicând, să rămână complet fără corp. La revenirea în corp el îşi putea aminti vieţuirile din sferele spirituale, dar nu le putea transpune de fapt în corpul fizic. Era o amintire, nu însă şi o aducere a lor în corpul fizic.

Această situaţie trebuia radical schimbată prin evenimentul christic, lucru care s-a şi întâmplat. Înaintea evenimentului christic pur şi simplu nu a existat un corp fizic şi un corp eteric care să fi vieţuit o pătrundere a Eului în întreaga interioritate omenească, până în corpul fizic şi în corpul eteric. Până atunci nimeni nu a putut pătrunde cu adevărat cu Eul său până în corpul fizic şi în corpul eteric. Aceasta s-a întâmplat pentru prima dată cu prilejul evenimentului christic. Din acel moment a început să acţioneze şi cealaltă influenţă, prin care o entitate – chiar dacă situată la un nivel infinit superior omului, totuşi unită cu natura omenească  a putut să se reverse în Macrosmos fără ajutor străin, prin forţa proprie Eului. Acest lucru a fost posibil însă doar prin Christos. Doar prin aceasta este posibil ca omul să-şi însuşească capacitatea de a pătrunde treptat în Macrocosmos. Acestea sunt cele două coloane de bază ce ne întâmpină în acest mod asemănător în cele două Evanghelii – în Evanghelia după Luca şi, de asemenea, în Evanghelia după Matei. În ce fel?

Am văzut că Zarathustra, care în epocile postatlanteene străvechi fusese marele învăţător al Asiei, s-a încarnat mai târziu ca Zaratos sau Nazaratos, că aceeaşi individualitate s-a încarnat în copilul Iisus, pe care noi l-am descris a fi copilul Iisus al Evangheliei după Matei ce se trage din linia solomonică a casei lui David. Am văzut că individualitatea lui Zarathustra, timp de doisprezece ani petrecuţi în acest copil Iisus, adică în sine însuşi, a dezvoltat toate însuşirile ce se puteau dezvolta în instrumentul corpurilor fizic şi eteric provenite din vlăstarul casei lui Solomon. El le-a putut dezvolta doar pentru că a trăit doisprezece ani în acest corp fizic şi eteric. Poţi să-ţi însuşeşti facultăţi omeneşti transformând aceste corpuri în instrumente. După aceea individualitatea lui Zarathustra a părăsit acest copil Iisus şi a trecut în copilul Iisus pe care îl descrie Evanghelia după Luca, ce provine din linia nathanică a casei lui David, ce a fost născut ca al doilea copil Iisus şi a fost crescut în Nazaret, în vecinătatea celuilalt. În acesta a intrat individualitatea lui Zarathustra în momentul pe care Evanghelia după Luca îl descrie ca fiind regăsirea din Templu la Ierusalim, după ce el se pierduse în timpul sărbătorii. La scurt timp, copilul Iisus solomonic moare iar Zarathustra continuă să trăiască în Iisusul Evangheliei după Luca până la vârsta de treizeci de ani, însuşindu-şi toate facultăţile pe care le poţi asimila cu instrumentele pe care le ai dacă aduci cu tine ceea ce-ţi poţi însuşi într-un corp fizic şi într-un corp eteric pregătite în modul descris de noi şi dacă în continuare poţi adăuga ceea ce-ţi poţi însuşi într-un corp astral şi un suport-Eu precum cele pe care le-a avut Iisusul Evangheliei după Luca.

Astfel, Zarathustra a crescut până la vârsta de treizeci de ani în acest corp al Iisusului Evangheliei după Luca de care am pomenit, şi-a dezvoltat într-atât facultăţile pe care le putea dezvolta în acest corp încât a putut să facă acum cea de a treia mare jertfă a sa: jertfirea corpului fizic, care pentru trei ani devine corpul fizic al entităţii christice. Individualitatea lui Zarathustra, după ce în epocile anterioare şi-a jertfit corpul astral şi corpul eteric pentru Hermes şi Moise, îşi jertfeşte acum corpul fizic, ceea ce înseamnă că ea părăseşte acest înveliş, împreună cu tot ce mai exista în el drept corp eteric şi corp astral. Și ceea ce până atunci fusese umplut de individualitatea lui Zarathustra este luat în primire de către o fiinţă de o natură cu totul aparte, care este izvorul de înţelepciune pentru toţi marii învăţători de înţelepciune: Christos. Acesta este evenimentul indicat prin Botezul în Iordan – noi îl vom descrie şi mai exact –, eveniment a cărui vastă cuprindere şi a cărui măreţie ne sunt indicate în una dintre Evanghelii prin cuvintele: „Tu eşti Fiul meu mult iubit, în care mă văd pe mine însumi, în care mă întâmpină propria mea Sine!”, şi nu prin cuvintele banale: „... întru care am binevoit” (Matei 3, 17). În alte Evanghelii [ Nota 11 ] se spune chiar: „Tu eşti Fiul meu mult iubit; astăzi eu te-am născut.” Aici ni se indică clar că este vorba de o naştere, şi anume de naşterea lui Christos în învelişurile pregătite mai întâi de Zarathustra şi apoi jertfite de el. În momentul Botezului de către Ioan entitatea lui Christos intră în înelişurile omeneşti pregătite de Zarathustra. Prin impregnarea lor cu substanţialitatea lui Christos avem de-a face cu o nouă naştere a acestor trei învelişuri. Botezul ioaneic este o renaştere a învelişurilor pregătite de Zarathustra şi reprezintă naşterea lui Christos pe Pământ. Acum Christos se află într-un corp omenesc, de fapt în corpuri omeneşti special pregătite, însă corpuri omeneşti aşa cum au toţi oamenii, dar mai puţin desăvârşite.

Christos, individualitatea cea mai înaltă ce s-a putut uni vreodată cu Pământul, este acum în corpuri omeneşti. Pentru că urma să fie promotorul celui mai mare eveniment, al celei mai depline iniţieri, a trebuit să trăiască exemplar ambele momente: atât coborârea în corpul fizic şi în corpul eteric cât şi urcarea în Macrocosmos. Christos trăieşte exemplar ambele evenimente în faţa oamenilor. Trebuie însă să ne fie clar că în toate aceste evenimente, ca de altfel în tot ceea ce are de-a face cu natura faptelor lui Christos, la coborârea în corpurile fizic şi eteric sau la ieşirea în Macrocosmos Christos este imun la toate ispitele care îl asaltează, care se izbesc de el ricoşând. Toate acele pericole care îl întâmpină pe om la coborârea în corpurile fizic şi eteric sau la ieşirea în Macrocosmos nu-l pot afecta pe Christos.

În Evanghelia după Matei se descrie apoi, după Botezul în Iordan, cum entitatea lui Christos coboară efectiv în corpurile fizic şi eteric. Ispitirea reprezintă descrierea acestui eveniment (Matei 4, 1-11). Vom vedea cum această scenă a ispitirii redă în amănunt vieţuirile prin care trece întotdeauna omul atunci când coboară în corpurile fizic şi eteric. Avem deci acolo intrarea lui Christos într-un corp fizic şi într-un corp eteric omenesc, comprimarea lui până la nivelul unui Eu omenesc, o existenţă trăită paradigmatic într-un om, astfel încât putem spune: Este posibil, putem să ne întâlnim cu toate acestea! Dacă vă veţi aminti de Christos, dacă veţi deveni asemenea lui Christos veţi avea chiar forţa să înfruntaţi toate acestea, să biruiţi ceea ce iese la suprafaţă din corpurile fizic şi eteric!

Această scenă a ispitirii este primul eveniment marcant din Evanghelia după Matei. Ea redă una din laturile iniţierii, coborârea în corpurile fizic şi eteric. Cealaltă latură a iniţierii, răspândirea în Macrocosmos, este şi ea zugrăvită, şi anume arătându-se mai întâi că Christos face această răspândire în Macrocosmos cu natura omenească, în sensul absolut omenesc, senzorial.

Aici aş dori să menţionez, cel puţin, o obiecţie ce se face adesea. În zilele care urmează ne vom ocupa de ea mai pe larg, însă astăzi vreau măcar să enunţ punctele principale. Este vorba de obiecţia: Dacă Christos a fost într-adevăr o entitate atât de înaltă, de ce a trebuit să îndure toate acestea, de ce a trebuit să coboare într-un corp fizic şi într-un corp eteric, de ce a trebuit să iasă afară şi să se răspândească în Macrocosmos ca oricare om? Nu pentru El a trebuit să facă aceasta, ci pentru om! În sferele superioare, unde domnesc substanţialităţi superioare, acest lucru putea fi făcut de către entităţile de acelaşi rang cu Christos. El nu a fost făcut însă până atunci într-un corp fizic şi într-un corp eteric omenesc. Până atunci niciun corp omenesc nu fusese străbătut de entitatea lui Christos. În spaţiu a mai ieşit o substanţialitate divină, însă ceea ce trăieşte în om, aceasta nu a fost niciodată până atunci purtat afară, în spaţiu. Acest lucru nu putea fi luat şi revărsat afară, în spaţiu, decât de către un Christos. Acest lucru trebuia să fie făcut pentru prima dată de către un Dumnezeu coborât în natura umană!

Şi acest al doilea eveniment este descris în Evanghelia după Matei, punându-se astfel cel de-al doilea mare jalon, să zicem aşa, acolo unde se arată că cea de-a doua latură a iniţierii, vieţuirea afară, în marele Cosmos, ridicarea şi contopirea cu Soarele şi stelele, s-au petrecut aievea prin Christos purtând natură umană. Aici El este mai întâi miruit, miruit ca oricare alt om, pentru a fi curăţat, pentru a fi făcut imun în primul rând împotriva a ceea ce putea veni dinspre lumea fizică. Vedem cum miruirea, ce juca un anumit rol în vechile Misterii, ne întâmpină încă o dată, pe o treaptă superioară, pe tărâm istoric, în timp ce în rest era o miruire în Templu (Matei 26, 6-13). Şi vedem acum felul în care exprimă Christos ridicarea şi dizolvarea în marele Cosmos – starea de a fi nu numai în tine însuţi, ci de a te revărsa în tot Cosmosul – la cina pascală unde El le explică celor din jurul Său că se simte răspândit în tot ceea ce este configurat pe Pământ drept solid – indicat în Evanghelie prin cuvintele: „Eu sunt pâinea” – şi în tot ceea ce este configrat drept lichid (Matei 26, 17-30). În cina pascală se indică această ieşire conştientă în marele Cosmos, ieşire pe care omul o face inconştient în somn. Senzaţia de orbire pe care o simte omul atunci este exprimată prin cuvintele de o monumentală gravitate: „Sufletul meu este întristat până la moarte!” (Matei 26, 38). Christos Iisus vieţuieşte realmente ceea ce simt oamenii de obicei când mor, paralizează sau orbesc. În scena din Ghetsimani el vieţuieşte ceea ce s-ar putea numi: trupul fizic, părăsit de suflet, îşi manifestă propriile frici. În această scenă se descrie ce se întâmplă când sufletul se extinde în Cosmos şi trupul este părăsit (Matei 26, 36-46).

Tot ceea ce urmează după aceea – crucificarea şi cele legate de punerea în mormânt şi celelalte lucruri care se înfăptuiau în Misterii – vrea de fapt să descrie pătrunderea în Macrocosmos. Acesta este celălalt jalon al Evangheliei după Matei: vieţuirea în afară, în Macrocosmos. Evanghelia după Matei exprimă clar acest lucru prin faptul că suntem avertizaţi că până acum Christos Iisus a trăit în trupul fizic, cel care apoi a atârnat pe cruce. El a fost concentrat în acest punct al spaţiului, dar acum se extinde în întregul Cosmos. Cine ar fi vrut să-L caute acum nu ar fi putut să-L vadă în acest corp fizic, ci ar fi trebuit să-L caute clarvăzător în spirit, în spiritul care străbate întregul spaţiu.

După ce a transpus în realitate ceea ce înainte se efectua cu ajutor străin în Misterii în trei zile şi jumătate, după ce a înfăptuit ceea ce tocmai i se reproşase atunci când a spus că acest Templu poate fi dărâmat şi în trei zile îl va reconstrui (Matei 26, 61) – lucru prin care se face trimitere clar la iniţierea în Macrocosmos efectuată până atunci în Misterii în trei zile şi jumătate –, Christos mai arată, de asemenea, că după această scenă El nu mai trebuie căutat în formaţiunea fizică în care fusese închisă până atunci entitatea lui Christos Iisus, ci afară, în spiritul ce străbate spaţiile cosmice. De obicei acest lucru este formulat cu întreaga maiestate chiar şi în traducerile de o slabă factură din timpurile noastre, acolo unde se spune: „De acum veţi vedea fiinţa născută din evoluţia omenirii şezând de-a dreapta puterii şi venind pe norii cerului” (Matei 26, 64). Acolo va trebui să-L căutaţi pe Christos, revărsat în lume, ca prototip al marii iniţieri, pe care omul o cunoaşte atunci când îşi părăseşte trupul şi trăieşte dilatat afară, în Macrocosmos.

Cu aceasta avem începutul şi sfârşitul vieţii propriu-zise a lui Christos, care începe cu naşterea lui Christos în acel corp despre care am vorbit atunci când am amintit de Botezul în Iordan. Ea înepe cu o latură a iniţierii: coborârea în corpul fizic şi în corpul eteric în momentul Ispitirii. Și se încheie cu cealaltă latură a Ini¬ţierii, răspândirea în Macrocosmos, care începe cu scena Cinei cea de taină şi continuă cu procesul Flagelării, al Încununării cu spini, al Crucificării şi Învierii. Acestea sunt cele două puncte între care se situează evenimentele descrise în Evanghelia după Matei. Pe acestea le vom încadra acum în ceea ce doar am schiţat până aici.