Dacă vrem să înțelegem întreaga însemnătate a evenimentului christic pentru evoluția omenirii trebuie să amintim în primul rând un fapt pe care aceia dintre dumneavoastră care nu au audiat anul trecut conferințele despre Evanghelia după Luca de la Basel îl cunosc deja. Cu atât mai mult trebuie să facem acest lucru cu cât acum, în această oră, noi va trebui să trecem în revistă punctele principale ale actului christic și apoi, în orele care urmează, să introducem în tabloul pe care astăzi încercăm să-l schițăm în câteva linii mari mai mult detaliile, să zicem așa. Pentru a ajunge însă să trăsăm aceste linii mari este nevoie să ne amintim o lege de bază a evoluției omenirii, și anume aceea care spune că în cursul evoluției oamenii trebuie să dobândească noi și noi facultăți, să urce pe trepte din ce în ce mai înalte de desăvârșire, ca să spunem așa. Exterior și simplist, această realitate vă este dată privind chiar și istoric scurtul interval de timp ce fatalmente poate fi cuprins de o istorie exterioară, în care în om nu erau dezvoltate încă anumite facultăți, pentru ca apoi, la schimbarea epocii, să-și facă apariția facultăți noi, care în final au creat civilizația actuală. Pentru ca o anumită însușire, foarte bine precizată, să se trezească în natura omenească și apoi să poată deveni treptat o însușire generală a oamenilor, pe care oricine să și-o poată însuși la timpul potrivit, este necesar ca ea să apară mai întâi undeva sub o formă cu totul deosebită, desăvârșită.
Anul trecut, când am discutat despre Evanghelia după Luca, am atras atenția asupra „cărării octuple”, pe care omenirea o poate urma dacă respectă ceea ce s-a inoculat în evoluția omenirii prin intermediul lui Gautama Buddha. Această cărare octuplă o puteți desemna, așa cum se face de obicei, prin: părerea justă, judecata justă, cuvântul just, comportamentul just, poziția justă, deprinderile juste, memoria justă și contemplația justă. Sunt câteva dintre însușirile sufletului omenesc. Putem spune că de atunci, din perioada în care a trăit Gautama Buddha, natura omenească a evoluat până la un astfel de nivel, încât omul poate să dezvolte în sine, treptat, treptat, ca o facultate a naturii sale, toate însușirile acestei cărări octuple. Însă mai înainte ca Gautama Buddha să fi trăit pe Pământ în încarnarea de Buddha, în natura omenească nu era sădită dorința de a dobândi aceste însușiri. Așadar să reținem: pentru ca aceste însușiri să se poată dezvolta treptat în natura umană a fost necesar ca o dată, prin prezența unei entități superioare precum cea a lui Gautama Buddha, natura fizică omenească să primească un impuls, iar în cursul secolelor și mileniilor ele să se dezvolte în om ca facultăți independente. Atunci am menționat că aceste facultăți se vor dezvolta ca facultăți independente la un număr mai mare de oameni; când un număr suficient de mare de oameni își va fi însușit aceste facultăți, Pământul va fi suficient de matur să-l primească pe următorul Buddha, Maitreya Buddha, care acum este un Bodhisatva.
Am închis astfel între aceste două evenimente acea evoluție în care un număr suficient de mare de oameni urmează să-și însușească facultățile intelectuale, morale și sufletești superioare, ce sunt desemnate prin cărarea octuplă. Pentru ca un astfel de progres să se poată realiza este necesar însă ca o dată, printr-o individualitate deosebit de înaltă și printr-un eveniment deosebit, să fie dat impulsul pentru evoluția viitoare. O dată s-a întâmplat, așadar, ca toate aceste însușiri ale cărării octuple să se găsească reunite în unul și același om, și anume în persoana lui Gautama Buddha. Și această personalitate a dat impulsul pentru ca de acum încolo toți oamenii să-și poată însuși aceste facultăți.
Evoluția omenirii cunoaște mereu același curs: mai întâi trebuie să existe ceva dezvoltat într-un sens cât se poate de cuprinzător într-o anumită personalitate, care apoi treptat își exercită influența în omenire, chiar dacă pe durata a milenii, astfel încât toți oamenii pot primi acest impuls și pot să-și dezvolte acele însușiri.
Influența care urmează să se exercite în omenire prin evenimentul christic este de așa natură că are nevoie, pentru a-și arăta roadele, nu doar de cinci mii de ani, precum învățătura lui Gautama Buddha, ci de tot restul evoluției pământești. Ceea ce s-a introdus în omenire prin entitatea lui Christos se va dezvolta și se va manifesta în omenire ca o însușire deosebită pentru tot restul evoluției pământești. Dar ce a intrat, de fapt, în omenire prin evenimentul christic într-un mod asemănător cu impulsul lui Buddha, însă infinit mai grandios?
Dacă vrem să ne aducem în fața sufletului ceea ce a venit în omenire prin actul christic putem face următoarea caracterizare: toate învățăturile pe care odinioară, în epocile precreștine, oamenii le primeau doar prin intermediul Misteriilor au devenit într-un fel, începând cu evenimentul christic, accesibile și ele vor deveni treptat o înușire generală a naturii omenești. Cum va fi asta? Aici trebuie să clarificăm înainte de toate esența vechilor Misterii și esența inițierii în timpurile precreștine.
Această inițiere era diferită pentru diverse popoare de pe Pământ, și la fel a rămas și în epoca postatlanteeană. Cuprinsul întreg al inițierii era divizat, astfel încât o anumită parte a sa era realizată la anumite popoare, în timp ce o altă parte era realizată la alte popoare. Cine stă ferm pe solul doctrinei reîncorporării își poate da singur răspunsul la întrebarea: De ce nu se putea în timpurile vechi ca fiecare popor să aibă acces la întregul cuprins al inițierii? Acest lucru nu era necesar deoarece un suflet care se năștea într-un anumit popor și parcurgea acolo o parte a inițierii nu era limitat la această singură încarnare din cadrul acestui popor, ci se reîncarna succesiv și în alte popoare și acolo putea efectua o altă parte, corespunzătoare, a inițierii.
Dacă vrem să ne fie clară esența inițierii, trebuie să spunem: Inițierea este posibilitatea omului de a pătrunde cu privirea în lumea spirituală, posibilitate care nu îi poate fi dată privirii sale senzoriale și rațiunii sale exterioare, care țin de instrumentele corpului fizic. În viața normală omul are, să zicem așa, de două ori în douăzeci și patru de ore ocazia de a fi în același loc în care se află și inițiatul. Numai că inițiatul este acolo într-un alt mod decât omul în viața pământească normală. Cu alte cuvinte, omul se află de fapt mereu în acel loc, numai că nu știe nimic de asta. Inițiatul însă știe. Omul, după cum se știe, trece în curs de douăzeci și patru de ore printr-o stare de veghe și o stare de somn. Am caracterizat în atâtea rânduri felul în care la adormire omul iese cu Eul și corpul său astral din corpul fizic și corpul eteric, astfel că fiecare s-a familiarizat, desigur, cu aceasta. Atunci el se revarsă cu Eul și corpul său astral în tot Cosmosul, acela care ne privește pe noi în primul rând, și atrage din Cosmos curenții de care are nevoie în timpul stării diurne, treze. Așadar, realmente, de la adormire până la trezire omul este revărsat în tot Cosmosul care îi revine, fără însă ca el să știe ceva de aceasta. În momentul adormirii, când corpul astral și Eul ies din corpul fizic și corpul eteric, conștiența omului se stinge, astfel că în timpul stării de somn el trăiește de fapt în Macrocosmos, în Cosmosul mare, fără însă să știe ceva despre aceasta în existența sa normală de pe Pământ. – Inițierea constă tocmai în aceea că omul învață să trăiască nu numai inconștient în întregul Cosmos în care este revărsat, ci învață să participe conștient, să se strecoare conștient în existența celorlalte corpuri cerești aflate în legătură cu Pământul nostru. Aceasta este esența inițierii în marele Cosmos.
Dacă omul, așa nepregătit, ar putea atunci când adoarme să perceapă ce se întâmplă în această lume în care trăiește în timpul stării de somn, ar viețui, datorită impresiei puternice, grandioase care i se oferă, ceva ce s-ar putea compara doar cu senzația de orbire de către razele Soarelui și razele de lumină. Omul ar viețui o orbire cosmică și ar fi ucis, în sufletul său, prin această orbire. Și întreaga inițiere se bazează pe faptul că omul nu intră nepregătit în Universul mare, în Macrocosmos, ci pregătit și cu organele spirituale fortificate, astfel încât să poată face față șocului de care ia cunoștință. Acomodarea și familiarizarea cu Cosmosul, iluminarea și perceperea lumii în care omul se află în timpul nopții și despre care nu știe nimic cât timp se află în stare de somn este ceea ce am putea numi esența inițierii.
Această poposire în marele Univers este orbitoare și derutantă deoarece în lumea senzorială omul este obișnuit cu condiții complet diferite de cele pe care le întâlnește în Universul mare. În lumea senzorială omul este obișnuit, să zicem așa, să privească toate lucrurile dintr-un singur punct de vedere; și atunci când lasă să se apropie de el ceva ce nu coincide cu părerile pe care și le-a format din acest unic punct de vedere, aceasta va suna pentru el oarecum fals, va fi pentru el ceva ce nu e în regulă. Dacă prin inițiere încerci să intri în Macrocosmos cu părerea că toate lucrurile ar trebui să se conformeze în acest mod – părere care pentru viața obișnuită pe planul fizic este foarte utilă și comodă – nu reușești niciodată. Căci în lumea senzorială omul se concentrează într-un fel de punct, și din acest punct, din cochilia lui de melc, judecă toate situațiile. Ceea ce se potrivește atunci cu părerea pe care și-a format-o este adevărat, ceea ce nu se potrivește este fals. Dacă, să zicem, omul apucă într-o anumită direcție, el va viețui doar ceea ce se găsește în această direcție, neglijând restul, care îi rămâne necunoscut. Dar în Macrocosmos el nu poate merge câtuși de puțin într-o singură direcție, ci trebuie să se miște în toate direcțiile posibile. Ieșirea în Macrocosmos este o dilatare, o extindere în spațiu. Acolo încetează absolut orice posibilitate de a avea un singur punct de vedere. Acolo trebuie să poți percepe lumea ca și cum ai privi spre tine – deoarece se privește și retrospectiv –, dar trebuie să ajungi să poți percepe lumea și dintr-un al doilea și un al treilea punct de vedere. Aceasta înseamnă că trebuie să dezvolți în primul rând o anumită labilitate în contemplare; trebuie să dobândești o multilateralitate a contemplării.
Și aici se întâmplă, desigur, să nu putem opera cu o infinitate de situații, ci doar cu situații medii. Nu aveți de ce să vă temeți că va trebui să fie atinse o infinitate de puncte de vedere, câte sunt teoretic. În realitate, pentru toate situațiile ce se pot ivi pentru om sunt suficiente douăsprezece puncte de vedere, douăsprezece puncte ce în limbajul astrologic al școlilor misteriale sunt de asemenea simbolizate prin cele douăsprezece imagini ale cercului zodiacal. De exemplu, omul nu trebuie să se îndrepte în Cosmos doar în direcția Racului, ci trebuie să poată contempla lumea efectiv din douăsprezece puncte de vedere diferite. Nu ajută cu nimic dacă cauți concordanțele într-un limbaj abstract, intelectualist. Concordanța o poți căuta ulterior, în diferitele moduri de a privi care au rezultat. Este necesar să privești lumea din diferite laturi.
Aș mai dori aici, ca un fel de paranteză, să atrag atenția asupra faptului că în toate mișcările din lumea aceasta ce se bazează pe adevăruri oculte există, să zicem așa, o răscruce, un punct de cotitură, că foarte ușor în aceste mișcări se introduc obișnuințele valabile în viața aceasta. Dacă apoi ești nevoit să comunici adevărurile obținute pe calea cercetării spirituale este necesar, chiar dacă descrii lucrurile în mod exoteric, să respecți regula de a le descrie din diferite puncte de vedere. Cei care urmăresc deja de mulți ani mișcarea noastră vor fi observat desigur că în principiu ea s-a străduit întotdeauna să nu prezinte lucrurile în mod unilateral, ci din cele mai diferite puncte de vedere. Acesta și este motivul pentru care acei oameni care nu vor să judece lucrurile decât după uzanțele planului fizic găsesc ici și colo contradicții. Nici nu este greu să găsești contradicții, căci un lucru arată desigur diferit atunci când îl privești dintr-o latură și apoi din cealaltă. Într-o mișcare spiritual-științifică ar trebui, desigur, explicat puțin acest prim principiu al ei, și anume că trebuie să se ia în considerare că dacă se spune ceva care aparent sună diferit față de ceea ce s-a spus altădată altundeva, în respectivele împrejurări, acolo sau dincolo, s-a făcut o descriere doar dintr-un anumit punct de vedere. Pentru ca nici printre noi să nu domnească un astfel de motiv ilegitim de a face obiecții, întotdeauna s-a urmărit să se prezinte lucrurile din diferite laturi. Așa, de exemplu, cei care au participat la ciclul ținut cu un an în urmă la München, Copiii lui Lucifer și frații lui Christos [Nota 10], au putut afla acolo și alte mistere ale Universului din punctul de vedere al filosofiei orientale. Dar cine dorește să iasă în Cosmos pe căile care au fost caracterizate mai sus trebuie să-și însușească o mobilitate, o labilitate în a judeca cele contemplate. Dacă nu face acest lucru, este ca și cum intră într-un labirint. Trebuie să luăm bine aminte că, dacă omul se poate orienta după ceea ce-i oferă lumea, tot atât de adevărat este că lumea nu se orientează în funcție de ceea ce crede el. Dacă omul iese în Cosmos cu prejudecăți, se orientează doar după o direcție și nu vrea să rămână decât la un singur punct de vedere, se întâmplă că între timp lumea merge înainte și el rămâne în urma evoluției. Dacă omul, de exemplu, vrea să meargă doar în direcția Berbecului – ca să ne exprimăm în imaginile scrierii stelare – și crede că rămâne în semnul Berbecului când de fapt lumea, ca urmare a înaintării ei, îi aduce în fața ochilor ceea ce se află în semnul Peștilor, atunci, simbolic vorbind, el privește ceea ce vine dinspre Pești ca o viețuire a Berbecului. Și așa se produce o confuzie, iar omul intră atunci la propriu într-un labirint. De aceea, pentru a te descurca în labirintul Macrocosmosului este nevoie în realitate să iei în considerare douăsprezece puncte de vedere.
Aceasta a fost una dintre caracteristicile stării de a te viețui afară, în Macrocosmos, pe care am vrut s-o analizăm. Omul se mai află și într-un alt mod în lumea divin-spirituală fără să știe ceva despre aceasta, și anume în cealaltă perioadă a celor douăzeci și patru de ore ale zilei. La trezire omul se cufundă, de fapt, în corpul fizic și în corpul eteric, însă el nu percepe acest lucru căci în clipa aceea simțurile lui se îndreaptă înspre lumea exterioară. Dacă s-ar cufunda conștient în corpurile sale fizic și eteric el ar percepe cu totul altceva.
Omul este astfel apărat prin somn față de o pătrundere conștientă în Macrocosmos, pentru care nu este pregătit, și este apărat față de o viețuire conștientă la pătrunderea în corpurile fizic și eteric prin faptul că facultatea sa de percepție este abătută spre lumea exterioară. Pericolul care ar apărea dacă omul ar intra nepregătit în corpurile sale fizic și eteric este de astă dată diferit față de orbirea și confuzia ce se instaurează atunci când intră nepregătit în Macrocosmos.
Când omul intră nepregătit în natura corpurilor sale fizic și eteric și se identifică cu ele se produce o intensificare deosebită a acelor trăiri pentru care el a primit corpul fizic și corpul eteric. În ce scop a primit el aceste corpuri? El le-a primit pentru a putea trăi într-o natură-Eu, pentru a putea dezvolta conștiența de Eu. Eul intră însă nepregătit, nepurificat și nelimpezit în lumea corpurilor fizic și eteric. Dacă omul coboară nepregătit în corpurile fizic și eteric, percepția mistică ce intervine în acel moment elimină adevărul interior, prin fața lui perindându-se tot felul de himere. Când omul își deschide privirea spre propria natură interioară, el este cuprins de tot felul de dorințe și impulsuri egoiste sau de alte instincte egoiste ce se găsesc în el. În celălalt caz, când în timpul zilei privirea sa este îndreptată înspre viețuirea lumii exterioare, nu se întâmplă acest lucru, aceste viețuiri fiind absolut neînsemnate în comparație cu ceea ce se poate revela din natura umană.
Cu alte ocazii am mai menționat viețuirile pe care le-au avut și ni le-au descris martirii și sfinții creștini atunci când s-au unit pentru prima dată cu propria lor natură și s-au cufundat în cele ce existau în interiorul lor. Trebuie să remarc că ele sunt identice cu ceea ce vrem noi să arătăm aici și că acești sfinți creștini ne descriu ispitirile și tentațiile de care au fost ei cuprinși prin eliminarea percepției înspre afară și cufundarea în interior. Descrierile facute sunt perfect în concordanță cu adevărul. În principiu, este extrem de instructiv să studiezi biografiile sfinților din acest punct de vedere și să observi cum lucrează pasiunile, emoțiile, impulsurile și tot ceea ce sălășluiește în om și de la ce este abătut omul în viața normală când își îndreaptă atenția asupra lumii exterioare. – Astfel, noi putem spune: Atunci când omul coboară în propriul interior el se restrânge, se comprimă oarecum în propria egoitate, se închistează în egoitatea sa, se concentrează puternic în acel punct, unde nu vrea altceva decât să fie un Eu, unde nu poate nimic altceva decât să-și satisfacă propriile dorințe și pofte, unde răul care există în om vrea să cuprindă Eul. Aceasta este dispoziția care se instaurează cu acest prilej.
Vedem astfel cum atunci când, pe de o parte, omul vrea să se extindă nepregătit în Cosmos există pericolul orbirii, iar pe de altă parte, atunci când vrea să se cufunde nepregătit în corpurile sale fizic și eteric, el se retrage, se restrânge, se închide în întregime în Eul său.
Există însă și o altă latură a inițierii, care era mai dezvoltată la alte popoare. În timp ce latura ce urmărea ieșirea în Macrocosmos era dezvoltată în special la popoarele ariene și nordice, cealaltă latură era dezvoltată într-un grad înalt la egipteni. Mai există și acea inițiere în care omul se apropie de dumnezeiesc prin îndreptarea privirii spre interior și unde prin interiorizare, prin coborâre în natura proprie, face cunoștință cu acțiunea divinului în propria sa natură.
În vechile Misterii evoluția generală a omenirii nu era încă atât de avansată încât inițierea – fie că era orientată în afară, în Macrocosmos, fie că era orientată înăuntru, în omul însuși, în microcosmos – să poată fi efectuată în așa fel încât omul să fie lăsat, să zicem așa, total în seama lui însuși. Dacă, de exemplu, s-ar fi efectuat o inițiere egipteană și omul ar fi fost condus în interior, în forțele corpului său fizic și ale corpului său eteric, unde putea viețui deplin conștient ceea ce se întâmpla în cele două corpuri, atunci din toate părțile naturii sale astrale ar fi țâșnit cele mai groaznice pasiuni și emoții. Din el ar fi ieșit niște lumi demonice, diabolice. De aceea, cel care lucra ca hierofante în Misteriile egiptene avea nevoie de ajutoare, care luau în primire cele rezultate acolo și le dirijau, prin propriile lor naturi, în altă direcție. Inițiatorul avea nevoie de douăsprezece astfel de ajutoare care trebuiau să ia în primire demonii ce ieșeau acolo. În acest fel omul, în vechea inițiere, nu era în principiu niciodată complet liber; căci cele ce în mod necesar trebuiau să se dezvolte atunci când te cufundai în corpul fizic și în corpul eteric nu puteau și nu era îngăduit să apară decât dacă omul avea în jur cele douăsprezece ajutoare care luau în primire demonii și îi îmblânzeau.
Ceva asemănător se întâmpla și în Misteriile nordice, unde efectul ieșirii în Macrocosmos era atins dacă, de asemenea, existau doisprezece slujitori ai inițiatorului ce își cedau forțele celui ce trebuia inițiat, pentru ca acesta să aibă într-adevăr capacitatea de a dezvolta acea modalitate de gândire și simțire necesară pentru a putea ieși din labirintul Macrocosmosului.
O astfel de inițiere în care omul nu era absolut deloc liber, în care cel inițiat depindea de asistenții care canalizau în altă direcție demonii, trebuia, încet, încet, să cedeze locul unei alte inițieri, în care omul se putea baza pe propriile forțe și în care cel care făcea inițierea și îi conferea mijloacele nu îi spunea decât atât: Fă asta și asta – după care, încet, încet, omul respectiv se descurca singur în continuare. Nici astăzi omul nu a avansat prea mult pe această cale. Treptat însă în omenire se va dezvolta ca facultate independentă capacitatea de a urca în Macrocosmos, cât și de a coborî în microcosmos, prin care omul va putea parcurge ca ființă liberă ambele laturi ale inițierii. Pentru a se putea întâmpla aceasta a fost nevoie să vină Christos. Evenimentul apariției lui Christos reprezintă pentru om un punct de plecare în acțiunea lui de a se cufunda în mod liber în corpul fizic și în corpul eteric, precum și aceea de a ieși afară în Macrocosmos, în Cosmosul mare. A fost nevoie ca această coborâre în corpurile fizic și eteric, precum și ieșirea în Macrocosmos să se întâmple o dată într-un mod exemplar, printr-o ființă de cea mai înaltă factură. Evenimentul apariției lui Christos reprezintă un fel de „ demonstrație” făcută de această ființă grandioasă a lui Christos în fața omenirii, pentru ceva ce poate fi atins – cel puțin pentru un număr suficient de mare de oameni – pe măsură ce evoluția Pământului se va maturiza. De aceea a fost nevoie să aibă loc o dată acest eveniment. – Ce s-a întâmplat deci prin evenimentul christic?
Pe de o parte a trebuit ca o dată entitatea lui Christos însuși să coboare în corpul fizic și corpul eteric. Prin faptul că corpul fizic și corpul eteric ale unei entități umane au putut fi astfel sfințite, că entitatea lui Christos a intrat în ele – lucru ce nu se poate întâmpla decât o dată – în evoluția omenirii a fost dat impulsul ca fiecare om care caută să poată să viețuiască în mod liber coborârea în corpurile fizic și eteric. Pentru aceasta a trebuit ca entitatea lui Christos să coboare pe Pământ și să împlinească ceea ce niciodată nu a mai fost împlinit, ceea ce niciodată nu s-a mai întâmplat. Căci în Misteriile din Antichitate, prin munca asistenților, se realiza cu totul altceva. În vechile Misterii omul putea să se cufunde în tainele corpului fizic și ale corpului eteric și să se înalțe la tainele Macrocosmosului, dar fără ca în acest timp să trăiască efectiv în corpul său fizic. El putea pătrunde în tainele corpului fizic, dar nu în corp fizic; el trebuia, așa zicând, să rămână complet fără corp. La revenirea în corp el își putea aminti viețuirile din sferele spirituale, dar nu le putea transpune de fapt în corpul fizic. Era o amintire, nu însă și o aducere a lor în corpul fizic.
Această situație trebuia radical schimbată prin evenimentul christic, lucru care s-a și întâmplat. Înaintea evenimentului christic pur și simplu nu a existat un corp fizic și un corp eteric care să fi viețuit o pătrundere a Eului în întreaga interioritate omenească, până în corpul fizic și în corpul eteric. Până atunci nimeni nu a putut pătrunde cu adevărat cu Eul său până în corpul fizic și în corpul eteric. Aceasta s-a întâmplat pentru prima dată cu prilejul evenimentului christic. Din acel moment a început să acționeze și cealaltă influență, prin care o entitate – chiar dacă situată la un nivel infinit superior omului, totuși unită cu natura omenească a putut să se reverse în Macrosmos fără ajutor străin, prin forța proprie Eului. Acest lucru a fost posibil însă doar prin Christos. Doar prin aceasta este posibil ca omul să-și însușească capacitatea de a pătrunde treptat în Macrocosmos. Acestea sunt cele două coloane de bază ce ne întâmpină în acest mod asemănător în cele două Evanghelii – în Evanghelia după Luca și, de asemenea, în Evanghelia după Matei. În ce fel?
Am văzut că Zarathustra, care în epocile postatlanteene străvechi fusese marele învățător al Asiei, s-a încarnat mai târziu ca Zaratos sau Nazaratos, că aceeași individualitate s-a încarnat în copilul Iisus, pe care noi l-am descris a fi copilul Iisus al Evangheliei după Matei ce se trage din linia solomonică a casei lui David. Am văzut că individualitatea lui Zarathustra, timp de doisprezece ani petrecuți în acest copil Iisus, adică în sine însuși, a dezvoltat toate însușirile ce se puteau dezvolta în instrumentul corpurilor fizic și eteric provenite din vlăstarul casei lui Solomon. El le-a putut dezvolta doar pentru că a trăit doisprezece ani în acest corp fizic și eteric. Poți să-ți însușești facultăți omenești transformând aceste corpuri în instrumente. După aceea individualitatea lui Zarathustra a părăsit acest copil Iisus și a trecut în copilul Iisus pe care îl descrie Evanghelia după Luca, ce provine din linia nathanică a casei lui David, ce a fost născut ca al doilea copil Iisus și a fost crescut în Nazaret, în vecinătatea celuilalt. În acesta a intrat individualitatea lui Zarathustra în momentul pe care Evanghelia după Luca îl descrie ca fiind regăsirea din Templu la Ierusalim, după ce el se pierduse în timpul sărbătorii. La scurt timp, copilul Iisus solomonic moare iar Zarathustra continuă să trăiască în Iisusul Evangheliei după Luca până la vârsta de treizeci de ani, însușindu-și toate facultățile pe care le poți asimila cu instrumentele pe care le ai dacă aduci cu tine ceea ce-ți poți însuși într-un corp fizic și într-un corp eteric pregătite în modul descris de noi și dacă în continuare poți adăuga ceea ce-ți poți însuși într-un corp astral și un suport-Eu precum cele pe care le-a avut Iisusul Evangheliei după Luca.
Astfel, Zarathustra a crescut până la vârsta de treizeci de ani în acest corp al Iisusului Evangheliei după Luca de care am pomenit, și-a dezvoltat într-atât facultățile pe care le putea dezvolta în acest corp încât a putut să facă acum cea de a treia mare jertfă a sa: jertfirea corpului fizic, care pentru trei ani devine corpul fizic al entității christice. Individualitatea lui Zarathustra, după ce în epocile anterioare și-a jertfit corpul astral și corpul eteric pentru Hermes și Moise, își jertfește acum corpul fizic, ceea ce înseamnă că ea părăsește acest înveliș, împreună cu tot ce mai exista în el drept corp eteric și corp astral. Și ceea ce până atunci fusese umplut de individualitatea lui Zarathustra este luat în primire de către o ființă de o natură cu totul aparte, care este izvorul de înțelepciune pentru toți marii învățători de înțelepciune: Christos. Acesta este evenimentul indicat prin Botezul în Iordan – noi îl vom descrie și mai exact –, eveniment a cărui vastă cuprindere și a cărui măreție ne sunt indicate în una dintre Evanghelii prin cuvintele: „Tu ești Fiul meu mult iubit, în care mă văd pe mine însumi, în care mă întâmpină propria mea Sine!”, și nu prin cuvintele banale: „... întru care am binevoit” (Matei 3, 17). În alte Evanghelii [Nota 11] se spune chiar: „Tu ești Fiul meu mult iubit; astăzi eu te-am născut.” Aici ni se indică clar că este vorba de o naștere, și anume de nașterea lui Christos în învelișurile pregătite mai întâi de Zarathustra și apoi jertfite de el. În momentul Botezului de către Ioan entitatea lui Christos intră în înelișurile omenești pregătite de Zarathustra. Prin impregnarea lor cu substanțialitatea lui Christos avem de-a face cu o nouă naștere a acestor trei învelișuri. Botezul ioaneic este o renaștere a învelișurilor pregătite de Zarathustra și reprezintă nașterea lui Christos pe Pământ. Acum Christos se află într-un corp omenesc, de fapt în corpuri omenești special pregătite, însă corpuri omenești așa cum au toți oamenii, dar mai puțin desăvârșite.
Christos, individualitatea cea mai înaltă ce s-a putut uni vreodată cu Pământul, este acum în corpuri omenești. Pentru că urma să fie promotorul celui mai mare eveniment, al celei mai depline inițieri, a trebuit să trăiască exemplar ambele momente: atât coborârea în corpul fizic și în corpul eteric cât și urcarea în Macrocosmos. Christos trăiește exemplar ambele evenimente în fața oamenilor. Trebuie însă să ne fie clar că în toate aceste evenimente, ca de altfel în tot ceea ce are de-a face cu natura faptelor lui Christos, la coborârea în corpurile fizic și eteric sau la ieșirea în Macrocosmos Christos este imun la toate ispitele care îl asaltează, care se izbesc de el ricoșând. Toate acele pericole care îl întâmpină pe om la coborârea în corpurile fizic și eteric sau la ieșirea în Macrocosmos nu-l pot afecta pe Christos.
În Evanghelia după Matei se descrie apoi, după Botezul în Iordan, cum entitatea lui Christos coboară efectiv în corpurile fizic și eteric. Ispitirea reprezintă descrierea acestui eveniment (Matei 4, 1-11). Vom vedea cum această scenă a ispitirii redă în amănunt viețuirile prin care trece întotdeauna omul atunci când coboară în corpurile fizic și eteric. Avem deci acolo intrarea lui Christos într-un corp fizic și într-un corp eteric omenesc, comprimarea lui până la nivelul unui Eu omenesc, o existență trăită paradigmatic într-un om, astfel încât putem spune: Este posibil, putem să ne întâlnim cu toate acestea! Dacă vă veți aminti de Christos, dacă veți deveni asemenea lui Christos veți avea chiar forța să înfruntați toate acestea, să biruiți ceea ce iese la suprafață din corpurile fizic și eteric!
Această scenă a ispitirii este primul eveniment marcant din Evanghelia după Matei. Ea redă una din laturile inițierii, coborârea în corpurile fizic și eteric. Cealaltă latură a inițierii, răspândirea în Macrocosmos, este și ea zugrăvită, și anume arătându-se mai întâi că Christos face această răspândire în Macrocosmos cu natura omenească, în sensul absolut omenesc, senzorial.
Aici aș dori să menționez, cel puțin, o obiecție ce se face adesea. În zilele care urmează ne vom ocupa de ea mai pe larg, însă astăzi vreau măcar să enunț punctele principale. Este vorba de obiecția: Dacă Christos a fost într-adevăr o entitate atât de înaltă, de ce a trebuit să îndure toate acestea, de ce a trebuit să coboare într-un corp fizic și într-un corp eteric, de ce a trebuit să iasă afară și să se răspândească în Macrocosmos ca oricare om? Nu pentru El a trebuit să facă aceasta, ci pentru om! În sferele superioare, unde domnesc substanțialități superioare, acest lucru putea fi făcut de către entitățile de același rang cu Christos. El nu a fost făcut însă până atunci într-un corp fizic și într-un corp eteric omenesc. Până atunci niciun corp omenesc nu fusese străbătut de entitatea lui Christos. În spațiu a mai ieșit o substanțialitate divină, însă ceea ce trăiește în om, aceasta nu a fost niciodată până atunci purtat afară, în spațiu. Acest lucru nu putea fi luat și revărsat afară, în spațiu, decât de către un Christos. Acest lucru trebuia să fie făcut pentru prima dată de către un Dumnezeu coborât în natura umană!
Și acest al doilea eveniment este descris în Evanghelia după Matei, punându-se astfel cel de-al doilea mare jalon, să zicem așa, acolo unde se arată că cea de-a doua latură a inițierii, viețuirea afară, în marele Cosmos, ridicarea și contopirea cu Soarele și stelele, s-au petrecut aievea prin Christos purtând natură umană. Aici El este mai întâi miruit, miruit ca oricare alt om, pentru a fi curățat, pentru a fi făcut imun în primul rând împotriva a ceea ce putea veni dinspre lumea fizică. Vedem cum miruirea, ce juca un anumit rol în vechile Misterii, ne întâmpină încă o dată, pe o treaptă superioară, pe tărâm istoric, în timp ce în rest era o miruire în Templu (Matei 26, 6-13). Și vedem acum felul în care exprimă Christos ridicarea și dizolvarea în marele Cosmos – starea de a fi nu numai în tine însuți, ci de a te revărsa în tot Cosmosul – la cina pascală unde El le explică celor din jurul Său că se simte răspândit în tot ceea ce este configurat pe Pământ drept solid – indicat în Evanghelie prin cuvintele: „Eu sunt pâinea” – și în tot ceea ce este configrat drept lichid (Matei 26, 17-30). În cina pascală se indică această ieșire conștientă în marele Cosmos, ieșire pe care omul o face inconștient în somn. Senzația de orbire pe care o simte omul atunci este exprimată prin cuvintele de o monumentală gravitate: „Sufletul meu este întristat până la moarte!” (Matei 26, 38). Christos Iisus viețuiește realmente ceea ce simt oamenii de obicei când mor, paralizează sau orbesc. În scena din Ghetsimani el viețuiește ceea ce s-ar putea numi: trupul fizic, părăsit de suflet, își manifestă propriile frici. În această scenă se descrie ce se întâmplă când sufletul se extinde în Cosmos și trupul este părăsit (Matei 26, 36-46).
Tot ceea ce urmează după aceea – crucificarea și cele legate de punerea în mormânt și celelalte lucruri care se înfăptuiau în Misterii – vrea de fapt să descrie pătrunderea în Macrocosmos. Acesta este celălalt jalon al Evangheliei după Matei: viețuirea în afară, în Macrocosmos. Evanghelia după Matei exprimă clar acest lucru prin faptul că suntem avertizați că până acum Christos Iisus a trăit în trupul fizic, cel care apoi a atârnat pe cruce. El a fost concentrat în acest punct al spațiului, dar acum se extinde în întregul Cosmos. Cine ar fi vrut să-L caute acum nu ar fi putut să-L vadă în acest corp fizic, ci ar fi trebuit să-L caute clarvăzător în spirit, în spiritul care străbate întregul spațiu.
După ce a transpus în realitate ceea ce înainte se efectua cu ajutor străin în Misterii în trei zile și jumătate, după ce a înfăptuit ceea ce tocmai i se reproșase atunci când a spus că acest Templu poate fi dărâmat și în trei zile îl va reconstrui (Matei 26, 61) – lucru prin care se face trimitere clar la inițierea în Macrocosmos efectuată până atunci în Misterii în trei zile și jumătate –, Christos mai arată, de asemenea, că după această scenă El nu mai trebuie căutat în formațiunea fizică în care fusese închisă până atunci entitatea lui Christos Iisus, ci afară, în spiritul ce străbate spațiile cosmice. De obicei acest lucru este formulat cu întreaga maiestate chiar și în traducerile de o slabă factură din timpurile noastre, acolo unde se spune: „De acum veți vedea ființa născută din evoluția omenirii șezând de-a dreapta puterii și venind pe norii cerului” (Matei 26, 64). Acolo va trebui să-L căutați pe Christos, revărsat în lume, ca prototip al marii inițieri, pe care omul o cunoaște atunci când își părăsește trupul și trăiește dilatat afară, în Macrocosmos.
Cu aceasta avem începutul și sfârșitul vieții propriu-zise a lui Christos, care începe cu nașterea lui Christos în acel corp despre care am vorbit atunci când am amintit de Botezul în Iordan. Ea înepe cu o latură a inițierii: coborârea în corpul fizic și în corpul eteric în momentul Ispitirii. Și se încheie cu cealaltă latură a Ini¬țierii, răspândirea în Macrocosmos, care începe cu scena Cinei cea de taină și continuă cu procesul Flagelării, al Încununării cu spini, al Crucificării și Învierii. Acestea sunt cele două puncte între care se situează evenimentele descrise în Evanghelia după Matei. Pe acestea le vom încadra acum în ceea ce doar am schițat până aici.
